PREDICA LA DUMINICA FEMEII CANAANENCE

“Căci dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el,
noi nu suntem fii ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului ” (Evrei 10, 38-39).

Iubiţi credncioşi,

În ceea ce priveşte Evaghelia citită astăzi la momentul rânduit, ne confruntăm cu o noutate,

Mântuitorul părăseşte ţara sa natală şi merge pe un teritoriu păgân, în părţile Tirului şi ale Sidonului,
potrivit relatării Evanghelistului. El era însoţit ca de obicei de Apostoli şi de mulţime de credincioşi. Şi
iată că în timp ce merge, o femeie de prin acele părţi îl întâmpină pe Mântuitorul cerându-I ajutorul,
întrucât fiica ei era chinuită de un diavol. Reacţia Acestuia la rugămintea femeii este cel puţin ciudată,
întrucât merge mai departe fără să îi răspundă nimic. Toate acestea în contextul în care El avea mereu
urechile şi ochii aţintiţi la suferinţele oamenilor. El care nu rămâne niciodată insensibil la durerile lor.
Însă alte două răspunsuri ale lui Iisus, unul dat apostolilor şi unul femeii îndurerate, sunt cele care ne
produc o indignare şi mai mare. Chiar şi unii dintre noi, oameni fiind, nu am fi putut rămâne insensibili la
suferinţa femeii, cu atât mai mult Hristos care era şi Dumnezeu adevărat. “Nu sunt trimis decât numai
către oile pierdute ale casei lui Israel” şi “Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor”.

Cu alte cuvinte, rupând aceste afirmaţii din contextul evanghelic general, am putea înţelege că
Iisus Hristos a venit să mântuiască doar pe cei din interiorul graniţelor israelitene, şi că cei din afară nu
intră în preocupările Sale, fiind ca nişte câini. Ceea ce este un lucru întru totul fals, ştim cu toţii tot din
Sfânta Scriptura. “Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, ele vor
asculta de glasul meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10,16) sau, vă rog să vă amintiţi că dintre cei 10
leproşi tămăduiţi de Hristos, unul era din Samaria (Luca cap 17, 11-19). Iubiţi credincioşi,

Nu este uşor să înţelegem atitudinea lui Hristos, însă dacă vom privi cu atenţie la alte evenimente
relatate de Sf. Scriptură, vom vedea că El adoptă anumite atitudini sau cuvinte în mod pedagogic, pentru a
pregăti o persoană sau mai multe sau un loc anume, pentru un scop dumnezeiesc la care vrea să ajungă.
Aşa s-a întâmplat şi în evanghelia de astăzi, când Mântuitorul în mod pedagogic o încearcă pe femeie
prin indiferenţă şi chiar printr-un afront, numind-o câine, spre a ne arăta nouă celor de astăzi credinţa,
stăruinţa şi smerenia femeii, care mai mult de atât nici nu era din neamul lui Avraam. Prin cuvintele
canaanencei “Da Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”,
Mântuitorul ne arată chipul în care trebuie să se facă o rugăciune de către un creştin adevărat. Cu credinţă
şi smerenie şi să nu aştepte răspuns imediat din partea lui Dumnezeu la rugăminte, pentru că El în
înţelepciunea Sa ştie de ce avem nevoie şi mai ales când avem nevoie de un anumit lucru, dar noi să
stăruim, pentru că stăruinţa ne vădeşte credinţa puternică.

Ce învăţătură mai putem desprinde din Evanghelia de astăzi? Că Mântuitorul a venit să

mântuiască întreg neamul omenesc, El nu cere să avem apartenenţă la un anumit popor, pentru că toţi
suntem copii Lui, dar El ne cere credinţă neşovăielnică, smerenie, curaj şi iubire jertfelnică, vrea să fim
creştini adevăraţi cu credinţă puternică, care nu cedează în faţa primei încercări a vieţii căzând în
deznădejde. El ne cere o credinţă întocmai cum a avut femeia cananeancă. Şi cum putem dobândi o
asemenea credinţă? Făcând din sufletul nostru fecioară curată, întocmai ca şi Maica Domnului, doar aşa
putem primi binecuvântare cerească si credinta puternica. Şi atunci ce vom face? Ne vom pocăi de păcate,
dar nu făcându-ne sectari, pentru că ceea ce adeseori se numeşte pocăinţă este de fapt rătăcire. Ci
îndreptându-ne, părăsind păcatul şi făcând virtutea, întorcându-ne de la diavolul la Dumnezeu, de la păcat
la virtute, de la moarte la viaţă. Însă pocăinţa noastră presupune neapărat spovedania. După botez,
creştinul nu-şi poate spăla sufletul ăntr-un alt mod decât spovedindu-se sincer. Lumea noastră lipsită de
viaţă adevărată, lumea noastră flămândă de cele sfinte s-ar putea redresa dacă s-ar spovedi mai des. Trăim
nişte timpuri grele, viaţa noastră este anemică din punct de vedere spiritual. Trebuie să ne trezim la viaţă,
adică la Hristos, doar el este Viaţa cea adevărată. Iată Dumnezeu care este Dumnezeul libertăţii stă la uşa
sufletului nostru şi bate ca să intre în cămara lui, însă noi nu îl lăsăm, dar El asteaptă şi nu pleacă pentru
că nu îi dechidem uşa. Are răbdare cu noi până la sfârşitul vieţii căci El vrea “ca tot omul să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim 2, 4).

Hristos ne-a răscumpărat pe noi oamenii prin jertfa de pe Cruce din dragoste pentru oameni, dar
el aşteaptă ca şi noi să îi răspundem tot cu dragoste, să îi răsplătim Domnului pentru jertfa Sa, prin
dragoste. Şi îi mulţumim lui Dumnezeu participând la Sfânta Liturghie, aşa îi mulţumim deplin,
spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne. Sunt creştini care înstrăinaţi de Biserică, consideră că omul poate fi
bun şi se poate ruga şi acasă, fără să participle la slujbele Bisericii. Dar şubrezenia argumentării lor iese
uşor la iveală dacă stăm să ne gândim că aceluiaşi Dumnezeu ne rugăm şi noi în Biserică şi aceluiaşi
Dumnezeu se roagă şi ei acasă, Ce îi reţine să vină la Biserică dacă îl iubesc aşa de mult pe Dumnezu?
însă din Biserică putem lua ceea ce nimeni altcineva nu are, Trupul şi Sângele lui Mântuitorului. Dacă
iubeşti atât de mult rugăciunea şi implicit pe Hristos de ce nu vii la El? Ca să îi multumeşti arătându-ţi
dragostea faţă de El? Nu vin pentru că se amăgesc pe ei înşişi că se roagă acasă sau se roagă dar se
gândesc la ceea ce vor face a doua zi sau cine ştie la ce alt lucru. Hristos a zis “cine nu mănâncă trupul
meu si nu bea sângele meu nu are viaţă întru el” (Ioan 6,54) este foarte simplu, în afara Bisericii nu există
mântuire. !!!!!!!!
Şi ca să înţelegeţi mai bine am să vă dau un exemplu din viaţa de zi cu zi. Omul pentru a trăi este
necesar ca el să respire şi să mănânce, altfel moare. Ei bine şi în viaţa duhovnicească lucrurile sunt
identice. Pentru a avea viaţă în tine trebuie să respiri şi să mănânci. Iar respiraţia creştinului adevărat este
rugăciunea. Creştinul care nu se mai roagă seara şi dimineaţa din varii motive, nu mai respiră în
Dumnezeu. Omul contemporan este într-o continuă luptă cu timpul, mereu este în întârziere şi toate
aceastea pentru lucrurile trecătoare ale lumii. El a uitat de Dumnezeu. Să ne aducem aminte de părinţii şi
bunicii noştri care mergând la câmp sau unde aveau treabă spuneau mai întâi: Doamne ajută! Şi se
închinau fâcăndu-şi semnul sfintei cruci, prin aceasta ei cereau binecuvântare de la Dumnezeu în munca
pe care o aveau şi Dumnezeu nu întârzia să îi răsplătească dându-le spor în toate. Dar care este mâncarea
noastră spirituală? Ea este Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos cu care atât de rar ne împărtăşim noi cei de
astăzi. Ce aţi zice dumneavoastră de un om care ar mânca o dată sau de două ori pe an şi ar munci tot
anul? Aţi zice că nu judecă limpede. Un om care mănâncă rar, spiritual, care se cuminecă numai la Paşti,
din punct de vedere al sănătăţii sale sufleteşti el este foarte slăbit. Aşadar ca să avem viaţă în noi trebuie
să participăm la slujbele Bisericii îndeosebi la Sfânta Liturghie şi când simţim nevoia să ne spovedim şi
să ne împărtăşim cu aleasă pregătire.
Cel care ne atenţionază să ne trăim viaţa creştineşte este Sf Apostol Petru care zice “Ştiut fiind că
nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, ci cu scump
sângele lui Hristos ca şi al unui miel nevinovat” (1 Petru 1, 18-19). Cu alte cuvinte, pentru că am fost
răscumpăraţi cu un preţ atât de mare, atunci noi trebuie să petrecem viaţa noastră în neprihănire şi
sfinţenie. Amin