2.

ELEMENTE DE CAUZALITATE ÎN ACTIVITATEA PRACTICĂ

MEDICO-LEGALĂ
2.1 Generalități

În activitatea practică medico-legală, cauzalitatea exprimă relaţia dintre un

eveniment cu valoare de cauză și un eveniment cu valoare de efect, prin raportare
la cei patru factori esenţiali: victima, agresor, agent vulnerant și locul faptei.

I. Cauza = fenomen/complex de fenomene care precede și produce un alt

fenomen; în lipsa cauzei nu se poate produce efectul chiar daca condiţiile sau
circumstanţele sunt favorabile;

1. În funcţie de natura cauzelor se deosebesc cauze externe (exogene) și

cauze interne (endogene); în lumea vie factorii externi acţionează prin intermediul
celor interni, astfel încât cauzalitatea determinată de agenţii externi ai
organismului uman poate fi:

- 0% = imposibil – când factorii interni anulează acţiunea factorilorexterni;

- 100% = cert – cândfactorii interni sunt reduşi la zero de acţiunea factorilor

externi;

2. În funcţie de durata de timp a acţiunii: cauze permanente și cauze

episodice(temporare);

3. În funcţie de modul de acţiune:

- cauze univoce – care sunt necesare și suficiente realizării efectului;

-cauze neunivoce sau probabile care, la rândul lor, pot fi:

• previzibile;
• imprevizibile sau întâmplătoare.
4. În funcţie de numărul cauzelor:

-cauze unice, ce declanşează un lanţ monocauzal simplu;

 - cauze multiple ce declanşează un lanţ complex, policauzal, în care cauzele
pot avea o acţiune:

• convergentă (pozitivă sau negativă)- cauze sinergice, care se

potențează reciproc;
• divergentă, caz în care efectul este consecinţa cauzei mai puternice și
va fi influenţat de condiţii sau circumstanţe.
Cauza poate acţiona prin:

- impulsiune, după modelul bilelor de biliard;

- declanşare, aşa cum scânteia aprinde praful de puşcă generând explozia;

-desfăşurare, aşa cum se derulează o melodiedupă disc.

II. Condiţia = situaţia sau împrejurarea cu acţiune prelungită în timp,

cvasipermanentă de care depinde apariţia efectului.

Condiţia poate influența atât acţiunea cauzei, în sens pozitiv (stimulator) sau
negativ (inhibitor), cât și efectul, dar nu poate genera efectul în lipsa cauzei.

a) În funcţie de origine avem:

- condiţii interne: vârsta, sexul, starea de ebrietate, anemia, diverse boli
preexistente (locale sau generale);

-condiţii externe(care de cele mai multe ori sunt confundate cu cauzele):

factori de mediu, tratamentul medical aplicat etc.

b) În funcţie de modul în care pot influența cauza, condiţiile pot fi:

-dominante;

-recesive;

-codominante;

c) În funcţie de intensitate:
-condiţii minime,fără de care efectul nu s-ar fi produs;

-condiţii suficiente;
 -condiţii excesive, caz În care efectul este nu numai realizat dar și întreţinut.

III. Circumstanţele = împrejurările sau conjuncturile cu acţiune episodică,

mai mult sau mai puţin prelungită în timp, care însoţesc un fenomen/fapt/situaţie
și care pot fi favorizate sau defavorizate.

Din acţiunea cauzelor, condiţiilor și circumstanţelor se conturează efectul.

IV. Efectele (reprezentate în medicina legală în principal prin leziuni

traumatice decelate cu ocazia consultului persoanei sau a examinării cadavrului)
pot fi clasificate:

1. în funcţie de natura lor:

-efecte specifice;

-efecte nespecifice.

2. în funcţie de importanță:

-efecte principale;

-efecte secundare.

3. în funcţie de momentul apariţiei:

-efecte imediate;

-efecte tardive.

4. în funcţie de calitate:

-efecte pozitive;

-efecte negative.

5. în funcţie de număr și localizare:

-efecte unice;

-efecte multiple ce pot fi locale sau generale.

 Până în prezent au fost vehiculate 3 teorii care încearcă să explice
cauzalitatea social-juridică prin prisma cauzalităţii biomedicale, și anume:

- teoria referitoare la „proxima cauza” – dintr-o pluralitate de cauze ce

concură la realizarea unui eveniment, cea mai apropiată este considerată cauza
evenimentului respectiv;

- teoria „echivalenței condiţiilor”: toate circumstanţele, evenimentele,

împrejurările etc. care sunt implicate în realizarea efectului sunt considerate cauze
echivalente;

- teoria „cauzalităţii adecvate”: nu pot fi considerate dreptcauze decât

evenimentele care, în desfăşurarea naturală a faptelor, ar putea produce efectul
respectiv.

În medicina legală cauzalitatea presupune folosirea, de regulă, a două noţiuni

(de cele mai multe ori confundate intre ele de către jurişti, cat și de medici):
legătura de cauzalitate și raportul de cauzalitate.

2.2 Legătura de cauzalitate

Este o noţiune ce exprima corelaţia(dependența) dintre traumatism și prejudiciul

generat (leziune traumatică sau deces); cu alte cuvinte, defineşte relaţia ce se poate
stabili între acţiunea traumatică și efectul (posttraumatic) constatat.

Legătura de cauzalitate poate fi:

A. Directă sau primară:

• imediată/necondiţionată, calificată ca atare ori de câte ori între

traumatism și efect nu se interpune nimic (exemplu: aplicarea unei lovituri cu
toporul în cap =>deces.
• mediată/condiţionată, ce se stabileşte atunci când între traumatism și
consecinţele posttraumatice acţionează/se interpun factori preexistenţi cu rol
favorizant; în lipsa acestor factori preexistenţi elementul traumatic nu ar fi fost
suficient să genereze efectul.
 Rezultă 2 posibilităţi:

▪ factorii preexistenţi agravează efectele traumatismului (exemplu: o plagă

minoră la un pacient hemofilic, urmată de sângerare masivă și deces sau
suprainfecţia unei plăgi minore la un pacient diabetic, urmată de asemenea de
deces);
▪ traumatismul agravează patologia preexistentă (exemplu: pacient cu
fractură în curs de consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă un nou
traumatism, care generează o noua fractură, de aceasta data cu transecție
medulară urmată de paralizie).

B. Indirectă sau secundară

Se consideră legătura de cauzalitate indirectă atunci când între traumatism

și efect se interpune o complicaţie (exemplu: politraumatism rutier =>spitalizare cu
imobilizare în decubit dorsal => bronhopneumonie(de decubit) => deces).

C. Conjugată sau complexă

Acest tip de legătura ar putea fi stabilit atunci când la realizarea efectului

participă atât patologia preexistentă cât și o complicaţie (apărută posttraumatic) a
cărei etiopatogenie este greu sau chiar imposibil de apreciat în ce măsură ține de
fondul patologic preexistent (spre exemplu diabet zaharat – în evoluţia căruia o
astfel de complicaţie era previzibilă) sau de efectele traumatismului în sine.

În concluziile expertizărilor medico-legale este necesar să se precizeze nu

numai dacă există sau nu legătură de cauzalitate între traumatism și efectul
constatat, ci și tipul legăturii de cauzalitate respectivă, pentru a putea oferi
juristului posibilitatea gradării sancţiunii pe care o decide pentru fapta agresorului
în limitele stabilite de codul penal (astfel, spre exemplu, conform art. 188 C.P.:
„uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani”).

Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele

traumatismului sunt locale, loco-regionale ori generale – față de regiunea
interesată iniţial – sau dacă aceste efecte s-au produs imediat sau după un anumit
interval de timp posttraumatic. Pentru a se putea afirma din punct de vedere
medico-legal existența legăturii de cauzalitate este necesar:

- să existe o continuitate în timp a tulburărilor morfo-funcționale, o

înlănţuire simptomatologică, morfo-patologică și fizio-patologică obiectivabilă,
neîntreruptă, între traumatism și consecinţele lui, de la data traumatismului
incriminat la data examinării persoanei;
- să existe concordanța de sediu între traumatism și leziunea constatată
(spre exemplu mici echimoze la nivelul buzelor nu pot constitui argumentul
traumatic în etiologia unei fracturi a dinţilor laterali, deci se vor descrie leziuni
dento-alveolare limitate la un teritoriu inaccesibil acţiunii traumatice externe, fără
corespondent lezional aflat în imediata vecinătate);
- să se poată exclude orice altă cauză posibilă a leziunii respective;
- să se interpreteze corect și obiectiv fondul patologic preexistent, pentru
a se putea face referiri ulterioare legate de gravitatea traumatismului suferit.
Existălegătură de cauzalitate:

- ori de câte ori cauza generează direct efectul (imediat sau mediat);
- ori de câte ori cauza generează tardiv efectul (prin complicaţii)
- când cauza acţionează într-un complex de condiţii;
- când efectul s-ar fi produs și datorită altor cauze;
- când efectul nu se produce fără existența unor condiţii;
- când condiţiile modifică acţiunea cauzei producând efecte paradoxale
disproporţionate.
Nu existălegătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi
interpretat ca o cauză, condiţie sau circumstanţă. Spre exemplu,un traumatism de
mică intensitate(obiectivat prin legături traumatice elementare: echimoze sau
excoriaţii puţin întinse în suprafaţă și de mici dimensiuni), la un bolnav de cancer
în ultima fază, cu decesul acestuia la câteva zile posttraumatic.

2.3 Raportul de cauzalitate

Raportul de cauzalitate este o noţiune ce presupune compararea leziunilor

traumatice decelate și a obiectelor traumatice care le-au generat, pentru
ierarhizarea lor, deci se realizează o discriminare între cauzele concuratoare
(asociate, de aceeaşi valoare sau adjuvante, neesenţiale); această noţiune are
aplicabilitate în cazul existenței mai multor agresori, pentru a se putea stabili prin
prisma leziunilor traumatice produse victimei gravitatea faptei fiecăruia și implicit
sancţiunea juridică adecvată.

Astfel o plagă perforată a obrazului produsă cu un obiect dur de tip înţepător

conferă o anumită gravitate faptei agresorului, spre deosebire de lovirea cu
pumnul în regiunea mandibulară și fractura dublă de mandibulă consecutivă, de
care este învinuit un alt agresor.

Deci, raportul de cauzalitate va folosi juristului pentru încadrarea

diferenţiată a faptelor mai multor agresori, în conformitate cu prevederile codului
penal, în funcţie de gravitatea leziunii posttraumatice a cărui responsabilitate se
atribuie fiecăruia în parte.

Am particularizat aceste aspecte ale cauzalităţii deoarece, în prezent,

confuzia celor două noţiuni generează greutăţi atât în activitatea practică medico-
legală cât și în ceea ce priveşte interpretarea juridică.