Dokumen - Tips - Management Bancar Ifrid

MANAGEMENT BANCAR
suport de curs pentru IFR/ID
Autor:
Prof.univ.dr. Dan CONSTANTINESCU
dr.dconstantinescu@yahoo.com
București
2012
CUPRINS
pag.
Ghid de studiere a cursului 3
Scopul cursului 3
Structura cursului 3
Studiul cursului 3
Evaluarea 4
Oportunități 5
Alte instrumente pentru studiu 5
Specificații tehnice 5
Cursul 1. Repere conceptuale 7

Sistemul bancar din România 7
Activităţi specifice instituţiilor de credit 11
Cursul 2. Managementul riscurilor bancare 15

Riscurile bancare; definiţii şi clasificări 15
Reglementări privind riscurile bancare 22
Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului 26
Cursul 3. Instrumente, produse si servicii bancare 34

Instrumente bancare 34
Produse şi servicii bancare – concept şi structură 40
Principalele categorii de produse şi servicii bancare 42
Cursul 4. Sisteme de plăți și decontare 46

Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică 46
Sistemul de compensări şi decontări interbancare 49
Cursul 5. Managementul trezoreriei 54

Trezoreria - concept şi spaţii de operare 54
Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală 55
Managementul lichidităţii 63
Rezervele minime obligatorii 67
Cursul 6. Capitalul bancar 72

Capitalul bancar; funcţii şi structură 72
Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului 75
Cursul 7. Managementul operatiunilor cu depozite 79

Depozitele bancare şi gestiunea acestora 79
Garantarea depozitelor bancare 81
Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari 83
1
Cursul 8. Managementul operatiunilor de creditare 89
Creditul bancar; tipologia creditelor 89
Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară 91
Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare 94
Decizia de creditare şi administrarea creditului 101
Cursul 9. Managementul operatiunilor valutare 106

Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea riscului 106
valutar
Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor 108
Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar 109
Cursul 10. Venituri şi performanţe bancare 114

Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor 114
Evaluarea şi analiza performanţelor bancare 119
Rezultatele testelor-grilă 126
2
GHID DE STUDIERE A CURSULUI
Bine aţi venit la acest curs de învăţământ la distanţă privind

managementul bancar !
Scopul cursului
Cursul îşi propune să ofere, în primul rând studenţilor care se pregătesc
să devină specialişti în domeniul economic şi financiar, cunoştinţele necesare
pentru înţelegerea şi familiarizarea cu principalele repere ale sistemului bancar,
precum şi cu cele mai importante teorii şi metode de analiză, prevenire şi
control al riscurilor bancare, privite atât în individualitatea lor cât şi din
perspectiva globală a riscului sistemic.
De asemenea, sunt prezentate modalităţile de fundamentare a deciziilor
pentru fiecare categorie de operaţiuni bancare, în ideea controlului riscurilor,
precum şi criteriile de evaluare a performanţelor instituţiilor de credit.
Prin conţinutul de idei teoretice şi al utilităţii practice, lucrarea se
adresează, în egală măsură, tuturor celor care doresc să-şi îmbogăţească
cunoştinţele în acest domeniu și poate fi de folos oricărei persoane ce doreşte o
înţelegere a fenomenelor și proceselor specifice managementului bancar.
Structura cursului
Am structurat cursul în 10 unități de învățare (secțiuni, lecții), iar durata
de asimilare a fiecărei secțiuni este indicată la începutul acesteia.
Fiecare unitate de învățare începe prin prezentarea obiectivelor și
descriptorilor secțiunii în cauză, informaţii care au drept scop formarea
unei imagini despre ceea ce studenţii vor învăţa pe parcursul secţiunii,
indicând totodată cunoştinţele, competenţele şi abilităţile de care vor
dispune după parcurgerea acesteia.
La finalul fiecărei lecții sunt prezentate o serie de întrebări pentru
verificarea cunoştinţelor acumulate, precum și testele-grilă aferente unității de
învățare respective.
Cursul se poate parcurge atât în întregime, respectând ordinea lecţiilor,
cât şi parţial, prin studierea numai a acelei părţi pe care o consideraţi utilă.
Pentru evaluarea finală este, însă, necesară parcurgerea tuturor lecţiilor
şi efectuarea exerciţiilor practice și a testelor-grilă propuse spre rezolvare.
Studiul cursului
Estimăm că durata medie de studiere a cursului va fi de 30 de ore. În
mod normal, se consideră că un asemenea curs se poate studia aproximativ 10
ore pe săptămână, deci este de așteptat ca studiul să dureze circa 3 săptămâni, în
timp ce pentru examen ar mai fi necesar circa o săptămână.
3
Nu fiţi îngrijoraţi dacă, la început, unii termeni vi se par necunoscuţi,
deoarece ei vor fi explicaţi în lecţiile din cadrul cursului. Nivelul cursului este
astfel gândit pentru a fi utilizat de persoane ca dumneavoastră, ce vor lucra în
acest domeniu, sau care vor fi potenţiali apropiaţi de acesta.
Este de dorit să studiaţi lecţiile pe calculator sau din manual. Totodată
sunteţi invitaţi să răspundeţi la întrebările de autoevaluare, să efectuaţi lucrările
şi exerciţiile practice. Dacă într-o anumită lecţie se regăsesc referinţe către alte
resurse şi materiale tipărite sau în format electronic, pe Internet, vă sugerăm să
le parcurgeţi.
Așa cum am arătat anterior, fiecare secţiune începe prin prezentarea
cunoştinţelor, competenţelor şi abilităţilor pe care le căpătaţi după studierea
respectivului material. Citiţi-le la început pentru a vă face o imagine despre ceea
ce veţi învăţa şi mai citiţi-le la sfârşitul lecţiei pentru a vă asigura că aţi atins
aceste obiective.
Pentru a testa cunoştinţele asimilate aveţi la dispoziţie o serie de
întrebări, teste şi exerciţii practice. Acestea sunt menite să vă ajute să fiţi
convinşi că aţi asimilat cunoştinţele prezentate. Testaţi-vă cunoştinţele doar
după ce parcurgeţi lecţia şi nu vă uitaţi la răspunsuri decât dacă aţi epuizat toate
posibilităţile de a răspunde de unul singur la acea întrebare sau problemă.
Subliniem că aceste teste sunt pentru uzul personal, atâta vreme cât răspunsurile
pe care le daţi sunt văzute doar de dumneavoastră.
Noi am încercat să facem materialele de curs cât mai clare cu putinţă,
dar este inevitabil să găsiţi unele părţi mai greu de înţeles decât altele. În cazul
în care doriţi un ajutor suplimentar nu ezitaţi să cereţi acest lucru atât de la
cadrele didactice şi tutorii pe care-i aveţi la curs şi la activităţile de seminar şi
laborator. În măsura posibilităţilor, noi, autorii vă răspundem la solicitările
dumneavoastră.
Pe durata cursului puteţi transmite întrebările prin e-mail titularului
cursului, la adresa indicată. Răspunsurile le veţi primi în aproximativ două-trei
zile pe adresa dvs. de e-mail.
Evaluarea
Examenul final va consta dintr-un test grilă cu 20 de întrebări și
răspunsuri multiple, precum și din susținerea, în ziua testării finale, a
unui proiect/referat/eseu.
Înainte de examen păstraţi-vă circa o săptămână în care să revedeţi
materialele studiate şi exerciţiile practice pe care le-aţi realizat prin studiu
individual. Totodată parcurgeţi însemnările luate în sala de curs, la seminarii
sau în laboratoare.
Nu în ultimul rând, împărtăşiţi experienţa dumneavoastră cu alţi colegi
din grupă sau alte cunoştinţe care studiază sau au studiat această disciplină.
Succes!!!
4
Oportunităţi
După încheierea programului de studii, acest curs vă oferă accesul pe
piaţa forţei de muncă în ocupaţii din domeniul financiar1, de exemplu:
- administrator credite
- agent de compensare
- analist bancar
- analist credite
- consilier financiar-bancar;
- consultant bancar
- economist banca
- expert financiar-bancar
- inspector financiar-bancar;
- ofițer bancar (credite, marketing, produse si servicii bancare)
- proiectant produse bancare
- referent bancar.
- specialist control risc
- trezorier
Câştigul pe care l-aţi putea obţine din practicarea acestor meserii se
poate situa în intervalul: 200-800 euro/lună
Alte intrumente pentru studiu

La prezentul curs se adaugă suportul electronic pe CD şi web site-ul
http://www.elearning.ueb.ro
Atât pe CD, cât şi pe site-ul dedicat disciplinei de Management bancar
puteţi găsi alte aplicaţii foarte utile în aprofundarea cunoştinţelor acumulate din
cursul tipărit.
Specificaţii tehnice
Web-site-ul cursului este realizat să poată fi vizualizat cu un minim de
cerinţe tehnice. Vă rugăm să reţineţi că suportul tehnic poate fi oferit de
administratorul cursului doar dacă sunt îndeplinite aceste cerinţe minime.
Cerinţe minimale pentru PC:
Hardware:
Pentium Procesor sau echivalent, 500 MHz
Memorie de 512 MB Ram
Spaţiu pe hard-disk de 10 Mb.
Conexiune la Internet
Software:
Windows 98, XP, NT or 2000, Vista, Win7
Acrobat Reader
Microsoft Internet Explorer 6 (or later)
E-mail
1
Conform Clasificării Ocupațiilor din România (COR)
5
6
Cursul 1. REPERE CONCEPTUALE
Durata medie de parcurgere recomandată: 1,5 ore
Obiectivele cursului
- prezentarea principalelor categorii de instituții care formează arhitectura
sistemului bancar;
- delimitarea funcțiunilor și activităților bancare de alte activități din sfera
comercială;
Conținutul cursului
- Sistemul bancar din România
- Activităţi specifice instituţiilor de credit
- Întrebări de verificare
- Teste grilă
1.1. Sistemul bancar din România

În literatura de specialitate regăsim mai multe noţiuni prin care se
denumeşte ansamblul instituţiilor care operează pe segmente specifice ale pieţei
financiare, cuprinzând piaţa monetară, piaţa valutară şi piaţa creditului, dintre
care cele mai utilizate sunt noţiunile de sistem bancar şi aparat bancar.
Evident că între cele două concepte există o relaţie de incluziune,
sistemul bancar cuprinzând şi ansamblul relaţional dintre instituţiile ce
formează aparatul bancar, ansamblu dominat de operaţiile şi tranzacţiile active
şi pasive desfăşurate de entităţile componente.
Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de
participare la activităţile sistemului, aparatul bancar poate fi structurat în trei
mari categorii de instituţii:
- instituţii de credit;
- instituţii conexe;
- instituţii de reglementare şi supraveghere.
Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare
Europene şi grupează, la rândul ei, o serie destul de largă de entităţi, dintre care
enumerăm: băncile universale, băncile mutuale sau cooperativele de credit,
casele de economii, casele de credit municipal şi alte instituţii specializate.
Dacă modelul băncii universale, ca instituţie ce oferă o gamă diversă şi
completă de servicii financiare, este predominant în Europa continentală, spaţiul
anglo-american este caracterizat printr-o specializare mult mai strictă a
instituţiilor bancare, model care se aplică - cu unele specificităţi - şi în Japonia.
Chiar şi pentru ţările în care băncile universale predomină, termenul de
universal nu trebuie considerat într-o accepţiune fetişizantă, întrucât şi în acest
caz putem vorbi despre o anumită diversitate instituţională.
Profesorul Costin Kiriţescu defineşte, în funcţie de specificul
activităţilor desfăşurate, următoarele categorii de bănci [3]:
7
- bănci de afaceri, care se ocupă - în principal -cu investirea depunerilor
pe termen lung, primite de la clienţi, în participaţii la întreprinderile
existente sau în formare, contribuind astfel la crearea şi reorganizarea
de mari întreprinderi;
- bănci de depozit (bănci comerciale), axate pe colectarea depunerilor la
vedere sau pe termen scurt, oricât de mici şi de numeroase, pe care le
fructifică prin acordarea de credite cu scadenţe foarte apropiate atât
industriei, cît şi comerţului;
- bănci electronice, care utilizează serviciile calculatorului electronic în
operaţiunile obişnuite efectuate;
- bănci industriale, care îşi procură fondurile pe baza unor forme de
economisire pe termen lung (engl. investment share) şi acordă credite
pe termene, de asemenea, mai îndelungate, întreprinderilor industriale.
Alţi autori [2], studiind procesul de globalizare financiară care se
traduce prin emergenţa progresivă a unei industrii bancare mondiale, definesc
mai multe modele de bancă, dintre care amintim:
- modelul băncii dividende, propus în 1995 de către Henry de Carmoy, al
cărui obiectiv prioritar este rentabilitarea fondurilor proprii;
- modelul băncii fragmentate, al cărui autor L. Bryan optează spre o
separare completă a activităţilor de depozit şi creditare, diferitele funcţii
ale unei bănci urmînd a fi exercitate de entităţi juridice distincte, care
alcătuiesc - de sine stătător - o bancă;
- modelul băncii la distanţă, care va afecta relaţia bancă-clienţi prin
utilizarea unor instrumente intermediare specifice tehnologiei informaţiilor;
- modelul băncii virtuale, care va antrena distanţarea clientului faţă de
bancă şi depersonalizarea relaţiilor cu clienţii, facilitând migraţia
consumatorilor.
O altă structurare a băncilor poate fi realizată în funcţie de domeniile de
specializare generate de predominanţa diferitelor categorii de operaţiuni. Vom
distinge, în acest sens:
- bănci specializate în operaţiuni de retail, caracterizate printr-un număr
mare de clienţi, operaţiuni frecvente şi de valori relativ reduse,
comisioane şi taxe nediferenţiate, produse standardizate, marjă ridicată
şi costuri operaţionale semnificative;
- bănci specializate în operaţiuni de tip corporate, având ca specific: o
clientelă redusă numeric, operaţiuni de valoare mare, comisioane şi taxe
negociabile, servicii şi produse adecvate, marjă redusă, intervenţie
consistentă pe piaţa interbancară şi pe pieţele internaţionale;
- bănci specializate în activităţi dedicate (private banking), care se
adresează - în principal - marilor fonduri de pensii, fundaţiilor şi
clienţilor cu proprietăţi numeroase şi a căror dedicare instituţională
include activităţi de consulting şi sinteză informaţională;
- bănci specializate în activităţi de investiţii financiar-bancare
(investment banking), caracterizate printr-o penetrare semnificativă a
8
pieţei de capital şi prin dezvoltarea acţiunilor de marketing financiar-
bancar, asigurând clienţilor inclusiv relaţii de parteneriat în afaceri;
- bănci specializate în activităţi de asigurări bancare (insurance
banking), care utilizează atât produse proprii, cât şi produse ale unor
companii de asigurări cu care se stabilesc relaţii de parteneriat.
Potrivit legislaţiei bancare în vigoare, în România pot fi autorizate să
desfăşoare activităţi bancare patru categorii de instituţii de credit, ale căror
elemente definitorii sunt atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de
la public şi plasarea disponibilităţilor sub formă de credite în nume şi cont
propriu. Acestea sunt:
- băncile comerciale româneşti şi sucursalele băncilor străine;
- organizaţiile cooperatiste de credit;
- instituţiile emitente de monedă electronică;
- băncile de economii pentru domeniul locativ;
- bancile ipotecare.
Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera:
- fondurile de garantare a depozitelor;
- societăţile de transfer de fonduri şi decontare;
- fondurile de garantare a creditelor.
Scopul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar este
acela de a garanta rambursarea depozitelor constituite la societăţile bancare de
către deponenţi persoane fizice, potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite în legea
sa de funcţionare. Societăţile bancare autorizate să primească fonduri de la
persoane fizice în conformitate cu prevederile legii bancare sunt obligate să
participe la constituirea resurselor financiare ale Fondului de garantare.
Fondul compensează plata depozitelor atunci când acestea devin
indisponibile, respectiv de la data prevăzută în hotărârea judecătorească
definitivă şi executorie de începere a procedurii falimentului băncii. În acelaşi
timp, fondul se subrogă în drepturile deponenţilor pentru o sumă egală cu plăţile
pe care le-a efectuat pentru depozitele garantate.
În România, transferul de fonduri între instituţiile de credit, între
instituţiile de credit şi Banca Naţională a României, între instituţiile de credit şi
Trezoreria statului, între Trezoreria statului şi Banca Naţională a României,
între instituţiile de credit şi casele de compensaţii interbancare şi/sau titularii
conturilor de decontare autorizaţi de Banca Naţională a României, precum şi
decontarea fondurilor se efectuează de către Societatea Naţională de Transfer de
Fonduri şi Decontări - TransFonD S.A., în calitatea sa de agent al Băncii
Naţionale a României, în numele şi pe contul Băncii Naţionale a României.
În calitate de agent al Băncii Naţionale a României, TransFond asigură
activitatea de evidenţă a garanţiilor aferente decontării operaţiunilor compensate
multilateral şi bilateral, a operaţiunilor cu valori mobiliare şi a celor cu carduri în lei.
Fondurile de garantare a creditelor au ca principal obiect de activitate
asigurarea parţială a garanţiilor directe şi indirecte aferente creditelor
contractate de întreprinzatori, în vederea sprijinirii acestora în realizarea
9
criteriilor de eligibilitate pentru obţinerea creditelor necesare şi a minimizării
costurilor aferente.
Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi
a fost constituit iniţial cu sprijinul statului - prin intermediul Agenţiei Naţionale
pentru Privatizare şi Dezvoltarea Întreprinderilor Mici şi Mijlocii - ca societate
comercială pe acţiuni, prevederile statutare permiţând extinderea acţionariatului
prin includerea de societăţi comerciale bancare şi de asigurare, a unor
organisme neguvernamentale, române şi străine, precum şi a agenţilor
economici români sau străini.
Fondul de Garantare a Creditului Rural este organizat pe aceleaşi repere
funcţionale, adaptate – desigur - la specificul potenţialilor săi clienţi. El se
adreseaza IMM-urilor care solicită credite în lei sau în valută de la bănci
comerciale şi nu deţin garanţii materiale suficiente. Garanţia emisă de Fond se
poate utiliza în procesul de negociere a creditelor la bancile cu care Fondul are
încheiate convenţii de împărţire a riscului.
Fondul naţional de garantare a creditelor pentru întreprinderile mici şi
mijlocii a fost înfiinţat tot ca o societate comercială pe acţiuni, de către Ministerul
pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie, în calitate de reprezentant al
statului în exerciţiul tuturor drepturilor şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor ce îi revin
în calitate de acţionar unic. El are ca obiect de activitate exclusiv garantarea
creditelor sau a altor instrumente de finanţare care pot fi obţinute de către
întreprinderile mici şi mijlocii de la băncile comerciale ori din alte surse.
În ceea ce priveşte instituţiile de reglementare şi supraveghere, rolul
primordial îi revine Băncii Naţionale a României care, potrivit Statutului său,
răspunde de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii
generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi
participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
În cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit şi plăţi, Banca
Naţională a României poate acorda băncilor credite garantate, pe termene ce nu
pot depăşi 90 de zile.
Banca Naţională a României deschide câte un cont curent pentru
Trezoreria statului, pentru fiecare bancă şi pentru fiecare sucursală a unei bănci
- persoană juridică străină, autorizată să funcţioneze în România.
Banca Naţională a României emite reglementări generale privind
instrumentele de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plăţi de
interes naţional şi stabileşte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea
oricărei situaţii care periclitează buna funcţionare a sistemelor de plăţi. Ea poate
asigura, de asemenea, servicii de compensare, depozitare şi plată prin
intermediul conturilor deschise în evidenţele sale.
În contextul interdependenţei diferitelor segmente ale pieţei financiare,
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare colaborează cu Banca Naţională a
României şi cu alte autorităţi şi instituţii publice în vederea îndeplinirii obiectivelor
prevăzute de lege. Atribuţiile sale în domeniul bancar privesc, fără a se limita la
10
acestea, reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii băncilor în calitate
de depozitar al organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare.
Trebuie reţinut faptul că - în afară de depozitarea activelor fondurilor de
investiţii şi societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la
fonduri de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii - băncile au dreptul să
tranzacţioneze, în cont propriu sau în contul clienţilor, cu contracte futures şi
options, instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii, valori
mobiliare şi alte instrumente financiare. Ele pot, de asemenea, să efectueze
operaţiuni de intermediere în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente
financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi să
presteze serviciile aferente, să administreze portofoliile clienţilor şi să ofere
consultanţă legată de aceasta, sau să păstreze în custodie şi să administreze
valori mobiliare şi alte instrumente financiare. Toate aceste operaţiuni permise
băncilor fiind specifice pieţei de capital, este firesc ca ele să se desfăşoare sub
autoritatea CNVM.
În acelaşi context şi ţinând seama de parteneriatul care se realizează în
derularea activităţilor de tip bancassurance, Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor colaborează şi ea la supravegherea sectorului bancar, evident pe
domeniul ei concret de reglementare, autorizare şi control.
Mai recent, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private a
fost împuternicită, prin legea ei de înfiinţare, să intervină în calitate de
supraveghetor specializat, în legătură cu calitatea de depozitar al fondurilor de
pensii pe care o deţin băncile comerciale.
1.2. Activităţi specifice instituţiilor de credit

La o privire, fie ea şi fugitivă, a istoriei sistemului bancar se pot
identifica trei coordonate perene de acţiune ale entităţilor componente, constând
în atragerea de resurse, finanţarea prin intermediul creditelor şi efectuarea
transferurilor monetare.
Detalierea acestor coordonate, în contextul evoluţiei fireşti a instituţiilor
de credit, ne poate configura ceea ce astăzi numim funcţiile principale ale unei
bănci şi anume:
- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în
conturile deschise de către aceştia;
- acordarea de credite pe diferite termene şi efectuarea altor tipuri de
plasamente;
- gestiunea riscurilor specifice sistemului bancar;
- emiterea de monedă şi punerea ei în circulaţie (monedă de hârtie şi
divizionară; monedă de cont);
- efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci şi a plăţilor
în numerar;
- emiterea şi cumpărarea de instrumente de credit şi a altor titluri
negociabile;
- vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare;
11
- sinteza informaţiilor privind mişcările de fonduri şi de valute;
- asistenţă şi consultanţă financiar-bancară.
Desigur că, ţinând cont şi de specificităţile instituţiilor de credit prezentate
în subcapitolul anterior, gama de operaţiuni poate fi extinsă sau limitată, diferenţele
de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta ţinând, în special, de politicile naţionale
în domeniu şi de cerinţele integrării economice internaţionale.
Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare, băncile pot desfăşura, în limita
autorizaţiei acordate de către banca centrală (Banca Naţională a României),
următoarele activităţi:
a. atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b. contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de
factoring, scontare, forfetare;
c. leasing financiar;
d. servicii de transfer monetar;
e. emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit,
cecuri de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă
electronică;
f. emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g. tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la
ordin, certificate de depozit;
- valută;
- contracte futures şi options;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
h. intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin
plasament şi prestarea de servicii aferente;
i. acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de
afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de
servicii cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;
j. intermediere pe piaţa interbancară;
k. administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;
l. păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare;
m. prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul
creditării;
n. închiriere de casete de siguranţă.
Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, şi alte activităţi
permise de legislaţia în vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de
investiţii şi societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la
fonduri de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii, acţionarea ca operator
al arhivei electronice de garanţii reale mobiliare, operaţiuni cu metale şi pietre
12
preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de
procesare de date, administrare de baze de date ori alte asemenea servicii pentru
terţi, participare la capitalul social al altor entităţi.
Băncile pot presta servicii auxiliare sau conexe legate de activităţile
desfăşurate, cum ar fi: deţinerea şi administrarea de bunuri mobile şi imobile
necesare desfăşurării activităţii sau pentru folosinţa salariaţilor, şi pot efectua
orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de
activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată.
Deşi nu se circumscriu specificului activităţii bancare, instituţiile de credit
pot desfăşura şi operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cum ar fi, de pildă:
a. operaţiuni necesare desfăşurării activităţii, potrivit legislaţiei în vigoare;
b. operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii
profesionale a salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă şi recreere
sau asigurării de locuinţe pentru salariaţi şi familiile acestora;
c. închiriere de bunuri mobile şi imobile către terţe părţi, cu condiţia ca
valoarea bunurilor mobile şi imobile închiriate să nu depăşească 5% din
fondurile proprii ale băncii şi ca totalul veniturilor obţinute din aceste
operaţiuni să nu depăşească 5% din totalul veniturilor băncii, mai puţin
veniturile obţinute din aceste operaţiuni; aceste niveluri pot fi depăşite
în cazuri bine justificate, numai cu aprobarea Băncii Naţionale a
României;
d. operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării
silite a creanţelor băncii.
Bunurile mobile şi imobile dobândite în urma executării silite a
creanţelor băncii trebuie să fie vândute de către bancă în termen de un an de la
data dobândirii, dacă aceste bunuri nu sunt utilizate pentru desfăşurarea
activităţii curente. Pentru motive justificate, termenul poate fi prelungit cu
aprobarea Băncii Naţionale a României.
Deşi se insistă pe caracterul exhaustiv al activităţilor permise, pentru a
preîntâmpina orice interpretare neconformă cu spiritul normelor în vigoare,
legea prevede explicit o serie de interdicţii, rezultând, probabil, din experienţa
departamentului de supraveghere.
Astfel, sunt interzise următoarele categorii de activităţi:
a) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor reglementate,
aşa cum s-a arătat mai sus;
b) gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii;
c) acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată
de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;
d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
e) primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în
încetare de plăţi;
f) acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de alte
servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă.
13
Bibliografie
1) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009
2) N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă - Credit 2, Editura ASE, Bucureşti, 2003
3) C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura
Expert, Bucureşti, 1998
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

- Care sunt elementele definitorii ale instituțiilor de credit ?
- Care sunt principalele instituții de credit reglementate în legislația
bancară românească ?
- Enumerați principalele categorii de instituții conexe sistemului bancar.
- Specificați diferența dintre Banca Națională a României și celelalte
instituții de reglementare și supraveghere.
- Care sunt principalele categorii de activități desfășurate de instituțiile de
credit ?
- Exemplificați activitățile interzise instituțiilor de credit.
Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

1. Elementele definitorii ale instituţiilor de credit sunt:
a. Atragerea de depozite şi operaţiunile de compensare
b. Atragerea de depozite şi operaţiunile de leasing
c. Atragerea de depozite şi acordarea de credite
d. Acordarea de credite şi operaţiunile de compensare
e. Acordarea de credite şi operaţiunile de casierie bancară
2. Societăţile de leasing fac parte din categoria:
a. Instituţiilor de credit
b. Instituţiilor conexe sistemului bancar
c. Instituţiilor de reglementare şi supraveghere
d. Instituţiilor financiare non-bancare
e. Instituţiilor non-financiare
3. Care dintre următoarele instituţii nu pot fi autorizate să desfăşoare
activităţi bancare, potrivit legislaţiei româneşti ?
a. Organizaţiile cooperatiste de credit
b. Băncile de investiţii
c. Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ
d. Băncile de credit ipotecar
e. Instituţiile emitente de monedă electronică
4. Instituţiile de credit pot desfăşura:
a. Numai activităţi pe pieţele financiare reglementate
b. Numai activităţi pe piaţa monetară şi piaţa valutară
c. Orice tip de activităţi financiare
d. Activitaţi de asigurări şi pe piaţa de capital
e. Numai activităţile prevăzute în legislaţia bancară
14
Cursul 2. MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE
- definirea noțiunii de risc și prezentarea principalelor tipuri de risc;
- identificarea metodelor de apreciere a poziţiei globale de risc;
- prezentarea modalităților de control al riscurilor, la nivelul sistemului
bancar și pentru fiecare instituție de credit.
- Riscurile bancare; definiţii şi clasificări
- Reglementări privind riscurile bancare
- Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului
- Teste grilă
2.1. Riscurile bancare; definiţii şi clasificări

În pofida viziunii catastrofice sugerate de noţiunea în cauză, riscul
bancar este o categorie economică a cărei origine se află în incertitudinea care
poate sau nu să genereze o pagubă şi vizează posibilitatea înregistrării unei
pierderi financiare, fiind asociată cu probabilitatea de apariţie a unor
evenimente nedorite [3].
Sensul conceptului se păstrează şi în abordările altor autori [4], chiar
dacă apar anumite nuanţări de natură să contribuie la înţelegerea mai bună a
fenomenului. Astfel, riscul este asimilat pierderilor asociate unor evoluţii
adverse a rezultatelor (calificate ca risc „downside”), sau este definit ca
posibilitatea impactului negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci
datorat unor evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate.
Se poate observa uşor că, în ultimă instanţă, aprecierea stării de risc
presupune examinarea în termeni probabilistici a posibilităţii de obţinere a unor
rezultate favorabile sau nefavorabile într-o afacere, în cazul nostru domiciliată
în piaţa financiar bancară.
Inovaţiile de pe pieţele financiare şi internaţionalizarea fluxurilor
financiare au modificat activitatea şi arhitectura sectorului bancar, conferindu-i
un grad de complexitate sporit, dar şi manifestarea unor presiuni competitive
accentuate asupra entităţilor componente.
Cu cât profiturile asociate noilor instrumente şi produse financiare sunt
mai mari, cu atât sunt mai volatile şi expun băncile la grade noi sau mai ridicate
de risc. În prezent, există chiar temerea că inovaţia financiară în sectorul bancar,
în special în ceea ce priveşte instrumentele extrabilanţiere, poate avea ca efect
concentrarea riscului şi creşterea instabilitatii întregului sistem.
În plus, corelaţia între diferitele tipuri de risc, atât în cadrul unei bănci
individuale, cât şi în interiorul sistemului bancar, privit în ansamblu, s-a
accentuat şi a devenit mai complexă.
15
Pornind de la principalii factori generatori de risc, în literatura de
specialitate s-au conturat mai multe tipologii, bazate pe gruparea diferitelor
categorii de risc în funcţie de modul concret de manifestare a acestora.
Astfel, pornind de la variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), factorii de
risc se pot structura după cum urmează [5]:
Risc de bilanţ, Risc de creditare

sau de portofoliu Riscul ratei dobânzii
Risc de lichiditate
Risc Risc valutar
(variaţia Risc de reglementare
rentabilităţii Risc tehnologic
capitalului - Risc de eficienţa
- ROE) operării Riscul evaziunii
Risc strategic capitalului prin
Risc de afiliere inflaţie
Alţi autori discern între riscurile proprii oricărei întreprinderi (de

organizare, de material şi de mediu ambiental) şi riscurile bancare clasice
aferente parteneriatului (de credit, al lichidităţii, al dobânzii), la care mai adaugă
riscul de piaţă, riscul de schimb, riscul de solvabilitate al băncii şi riscurile
operaţionale.
Fără pretenţia de a epuiza definitiv acest subiect, în cele ce urmează
vom opta pentru următoarea structură:
a) Riscuri generale de intreprindere, a căror manifestare în sistemul
bancar nu diferă în mod substanţial faţă de alte genuri de companii.
Acestea pot fi, la rândul lor, detaliate în:
- riscul aferent strategiei;
- riscul de organizare;
- riscul tehnologic (material);
- riscul de afiliere (de subordonare).
b) Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care - în sistemul bancar - se
manifestă mai acut, sau în forme specifice, din rândul cărora vom
menţiona:
- riscul de solvabilitate;
- riscul de piaţă;
- riscul operaţional;
- riscul de reglementare;
- riscul reputaţional.
c) Riscuri bancare aferente parteneriatului, cunoscute şi sub numele de
riscuri de contrapartidă, de bilanţ, sau de portofoliu, structurate în
următoarele categorii:
- riscul de lichiditate;
16
- riscul de creditare (sau, mai general, riscul de plasament);
- riscul ratei dobânzii;
- riscul valutar.
Este de menţionat faptul că între categoriile enumerate mai sus există
numeroase relaţii de interdependenţă, bazate pe faptul că orice produs, serviciu,
sau activitate pot expune banca la riscuri multiple.
Nu vom insista asupra riscurilor generale de întreprindere, ele fiind
studiate şi în cadrul altor discipline, ci ne vom opri asupra celorlalte două
categorii, a căror relevanţă pentru mediul bancar ne obligă să le tratăm în
cuprinsul lucrării de faţă.
Riscul de solvabilitate are ca bază de referinţă (in)capacitatea de a
acoperi angajamentele privind resursele atrase pe seama capitalului propriu sau,
la modul general, nivelul de acoperire finală a pasivelor existente prin active
valorificabile. Materializarea lui poate conduce la imposibilitatea acoperirii
din fondurile disponibile a eventualelor pierderi. Pe cale de consecinţă,
dimensiunea riscului de solvabilitate depinde atât de nivelul fondurilor proprii
disponibile, cât şi de mărimea şi gradul de risc al plasamentelor efectuate [1].
Specificitatea sa pentru mediul bancar este dată de ecartul semnificativ între
sumele atrase de către entităţile bancare şi dimensiunea fondurilor proprii.
Probabilitatea de insolvabilitate a unei bănci se determină pe baza
indicatorului de risc - g, având ca ipoteză de lucru distribuţia normală a veniturilor:
1
E (ROA) +
g= EM , în care:
S
- E(ROA) este venitul prognozat din active;
- EM este gradul de îndatorare;
- S este abaterea standard a rentabilităţii activelor (ROA).
Dispunerea indicatorilor în cadrul formulei de mai sus arată că
probabilitatea de insolvabilitate este invers proporţională cu dimensiunea
indicatorului de risc – g.
Riscul de piaţă se referă la evoluţiile nefavorabile ale valorii de piaţă a
poziţiilor unei bănci şi este generat de instabilitatea unor parametri specifici de
natura dobânzilor, cursurilor de schimb, a indicilor bursieri ş.a. Măsura
instabilităţii factorilor de mai sus poartă numele de volatilitate. Băncile
participă, în cadrul funcţionării lor, pe mai multe segmente ale pieţei financiare
(monetară, valutară, a creditului, de capital, asigurări). În plus, prin intermediul
clientelei şi partenerilor de afaceri, ele sunt supuse influenţelor din alte categorii
de pieţe, cum ar fi - de pildă - bursele de mărfuri.
Pornind de la internaţionalizarea tot mai accentuată a pieţelor
financiare, numeroşi autori includ în această categorie şi riscul de ţară,
determinat de mediul economic, social şi politic al ţării împrumutatului.
Riscul de ţară este evident în cazul acordării de împrumuturi externe
guvernelor sau diferitelor agenţii guvernamentale, în special atunci când aceste
17
împrumuturi sunt negarantate şi trebuie avut în vedere în toate cazurile în care
se acordă un împrumut extern, indiferent dacă împrumutatul este entitate de stat
sau privată.
Riscul operaţional, determinat de calitatea funcţionării structurilor
organizatorice ale companiei comportă o monitorizare specială în cadrul
instituţiilor de credit şi a celor conexe (ex. TransFond), ţinând cont de faptul că
acestea operează cu precădere asupra resurselor clienţilor. Evident că avem în
vedere atât sistemul de transfer al fondurilor cât şi modul de operare a diferitelor
instrumente de plată în back office-ul băncilor, întrucât aşa-numitele scurtcircuite
interne pot determina pierderi datorate erorii, fraudei, eşecului de a realiza o
acţiune la timp sau altor forme de a compromite în vreun fel interesele băncii
Riscul de reglementare, numit şi riscul legal porneşte de la realitatea
instabilităţii cadrului legislativ referitor la activitatea bancară, inclusiv a
normelor în materie şi a altor elemente de legislaţie secundară. Băncile sunt
sensibile la acest risc mai cu seamă atunci când se implică în noi tipuri de
tranzacţii sau în situaţia în care participarea celeilalte părţi contractuale la o
anumită tranzacţie nu este reglementată. Tot aici putem include riscul unor
evaluări incorecte a elementelor de activ şi pasiv, pornind de la avize juridice
superficiale, sau de la norme ambigue ori contradictorii.
Riscul reputaţional semnifică deprecierea „calităţii semnăturii” (a
rating-ului) şi se poate converti uşor într-o criză de imagine. El poate fi
rezultatul unui eşec operaţional, a nerespectării legilor şi reglementărilor, a
efectului de halou legat de reputaţia managerilor, dar şi a unei campanii de presă
negative. Riscul reputaţional este deosebit de periculos, având în vedere faptul
că natura activităţii bancare reclamă menţinerea încrederii depunătorilor, a
creditorilor şi a celorlalţi operatori pe piaţă, în vederea participării în condiţii
normale la circuitul financiar.
Riscul de lichiditate se referă la dificultatea de a procura, în timp util şi
la costuri rezonabile, resursele necesare pentru onorarea angajamentelor şi
obligaţiilor băncii la un moment dat. Pierderile asociate acestui tip de risc se pot
datora unor costuri excesive pentru procurarea lichidităţii de pe pieţele
ofertante, scontării precipitate a unor plasamente altminteri profitabile, dar şi
sancţiunilor băncii centrale, spre exemplu, pentru nerespectarea nivelului
rezervelor minime obligatorii. În cazuri extreme, insuficienţa lichidităţilor poate
conduce chiar la insolvabilitatea băncii.
Un element favorizant în apariţia riscului de lichiditate îl reprezintă
faptul că activele instituţiilor de credit au, de regulă, o lichiditate mai redusă
decât cea aferentă pasivelor. Din acest motiv şi luând în calcul
interdependenţele multiple între componentele sistemului bancar, în absenţa
unei supravegheri adecvate, riscul de lichiditate se poate propaga cu uşurinţă,
căpătând anvergura unui risc de sistem.
Riscul de creditare (de contrapartidă) se referă la posibilitatea ca
cealaltă parte contractuală să nu-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în
contractul de credit. Avem în vedere faptul că acordarea de credite este una din
18
activităţile de bază ale majorităţii instituţiilor bancare. Deşi activitatea de
creditare implică evaluarea bonităţii clienţilor, pot apărea situaţii când această
evaluare nu se dovedeşte pe deplin obiectivă, ori în care bonitatea clienţilor se
deteriorează în timp, datorită influenţei diverşilor factori, iar băncile nu îşi iau
măsurile de prevedere necesare. Acest risc nu este caracteristic numai creditelor,
ci implică şi alte elemente din bilanţ şi extrabilanţiere, cum ar fi de pildă
investiţiile în titluri de valoare, garanţiile acordate ş.a.).
Ca mod de manifestare vom întâlni riscul imobilizării resurselor, cu efect
şi asupra lichidităţii - când debitorul întârzie plăţile faţă de data scadenţei, riscul
deprecierii inflaţioniste - în condiţiile în care dobânzile şi penalităţile nu acoperă
deprecierea monedei de referinţă şi riscul insolvabilităţii debitorului - care poate
conduce la pierderea întregii sume împrumutate şi a beneficiilor conexe.
Riscul ratei dobânzii constă în expunerea situaţiei financiare a băncii la
modificările intervenite în ratele dobânzilor. Acest risc are impact atât asupra
veniturilor băncii, cât şi asupra valorii economice a activelor, pasivelor şi
elementelor în afara bilanţului.
Principalele forme de manifestare ale acestui tip de risc sunt: evoluţia
ratelor fixe în funcţie de scadenţă, reevaluarea activelor, pasivelor şi elementelor
în afara bilanţului purtătoare de rate flotante de dobândă; riscul curbei
randamentului; riscul de bază care rezultă din necorelarea ratelor dobânzii active
şi pasive; risc opţional care rezultă din opţiunile băncii cu privire la portofoliul de
active, pasive sau elemente extrabilanţiere; riscul rambursărilor anticipate şi al
denunţărilor contractelor de depozit înainte de termen.
Deşi un asemenea risc este firesc pentru activitatea bancară,
concentrarea excesivă a acestuia poate constitui o ameninţare pentru veniturile
şi capitalul băncii. Gestionarea lui devine cu atât mai importantă într-un mediu
financiar sofisticat, în care clienţii îşi gestionează, ei înşişi, în mod efectiv
expunerea la riscul dobânzii.
Riscul valutar, sau riscul de schimb, aflat în conexiune directă cu riscul
ratei dobânzii, se manifestă atât în procesul de apreciere/depreciere a diferitelor
monede, cât şi în contextul devalorizării sau revalorizării acestora, în funcţie de
poziţia de activ sau de pasiv asupra căruia influenţează. În plus, băncile
acţionează ca dealeri pe piaţa valutară, prin oferirea de cotaţii clienţilor şi
acceptarea de poziţii deschise pentru diferite valute, iar riscurile inerente
activităţii de schimb valutar, în special cele referitoare la poziţiile valutare
deschise, sunt mult mai considerabile în perioadele de fluctuaţie accentuată a
ratelor de schimb.
Nu vom insista asupra sistemului de indicatori utilizat pentru evaluarea
diferitelor categorii de risc, întrucât aceştia fac parte şi din instrumentarul
analizelor financiare specifice, prezentate - pe larg - în celelalte capitole din
cadrul lucrării.
Vom aminti, însă, posibilitatea evaluării situaţiei generale a instituţiilor
de credit, pe baza unor indicatori globali de apreciere a poziţiei de risc, pornind
19
de la sistemul de calificative CAMELS, utilizat în SUA şi de la care s-au
inspirat mai toate abordările ulterioare în acest domeniu.
Principalele variabile ale modelului, care se constituie în criterii de
performanţă privind managementul riscului sunt:
- solvabilitatea (Capital adequacy);
- calitatea activelor (Asset quality);
- calitatea conducerii (Management);
- nivelul veniturilor (Earnings);
- lichiditatea (Liquidity);
- senzitivitatea (Sensitivity).
Aprecierea performanţei unei bănci se face pe baza unui calificativ
compozit reprezentând media punctajelor obţinute după evaluarea fiecărui
criteriu de performanţă, pe o scară de la 1 la 5, în ordinea crescătoare a
preocupării autorităţii de supraveghere faţă de entitatea în cauză, astfel:
- băncile care au un calificativ compozit de 1 sunt considerate instituţii
financiare solide din majoritatea punctelor de vedere;
- băncile care au un calificativ compozit de 2 sunt şi ele instituţii
fundamental solide, dar pot avea unele probleme de moment, sau de
mică anvergură, ce pot fi corectate prin derularea normală a
operaţiunilor de supraveghere;
- băncile care au un calificativ compozit de 3 manifestă o serie de
deficienţe reflectând condiţii de operare ce variază de la „potrivit de
severe” la „nesatisfăcătoare”. Băncile din această categorie sunt
considerate vulnerabile şi necesită mai mult decât supravegherea
normală;
- băncile care au un calificativ compozit de 4 au un volum substanţial de
active îndoielnice, sau o combinaţie de alte condiţii care sunt mai puţin
„satisfăcătoare”. Este prezent, dar nu pronunţat, un potenţial de faliment.
- băncile care au un calificativ compozit apropiat de 5 manifestă
deficienţe de o natură şi de o amploare care impun sprijin urgent din
partea acţionarilor sau din alte surse, probabilitatea unui faliment pentru
aceste bănci fiind destul de ridicată.
În general, băncile care au un calificativ compozit peste 4 sunt
considerate bănci cu probleme şi sunt monitorizate mult mai atent de autoritatea
de supraveghere, întrucât operează într-o manieră ce nu poate fi apreciată ca
prudentă şi sunt expuse falimentului.
Un alt model de cuantificare a riscurilor, folosit de către autorităţile de
supraveghere este matricea riscurilor bancare. Structura acesteia este
prezentată în figura 2.1.
În cadrul riscurilor aferente activităţii bancare, pot fi detaliate: riscul de
credit, riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, alte categorii
de risc. Pentru fiecare dintre operaţiunile enumerate în subiectul tabelului, vom
asocia calificative de risc corespunzătoare categoriilor detaliate anterior, astfel
20
Riscuri posibile Riscuri aferente
aferente activităţii administrării societăţii Risc
compus
Operațiuni
.............
.............
.............
............
............
............
Risc Risc total
bancare
compus compus
Trezorerie
Creditare
…………..
Figura 2.1. Structura generală a matricei riscurilor bancare
- risc ridicat, în cazul în care poziţia analizată are o pondere importantă

în cadrul activităţii, sau în totalul resurselor, sau are o pondere mai mare
decît cea înregistrata în cadrul grupului de referinţă (peer grup). O
asemenea apreciere poate fi determinată şi de un număr mare de
tranzacţii de un anumit tip, sau de efectuarea de tranzacţii cu grad mare
de complexitate (peste cel uzual). Urmare factorilor enunţaţi, banca
poate înregistra o pierdere importantă;
- risc moderat, în cazul în care poziţia analizată are o pondere medie în
volumul de activitate, sau în total resurselor, sau când această pondere o
aproximează pe cea înregistrată în cadrul grupului de referinţă. Un
asemenea nivel de risc mai este asociat şi în cazul realizării unui volum
rezonabil de tranzacţii de un anumit tip sau în cazul efectuării de
tranzacţii uzuale. Ca urmare, pierderile potenţiale rezultate din
activitatea desfaşurată, având un nivel rezonabil, pot fi acoperite în
perioadele urmatoare;
- risc scăzut, în condiţiile în care, datorită volumului sau naturii poziţiei
analizate, potenţialul de producere a unei pierderi este redus, chiar în
cazul unui control intern ineficient; pierderea potenţială aferentă
poziţiei analizate are, în asemenea circumstanţe, un impact neglijabil
asupra poziţiei financiare a bancii.
Riscurile aferente administrării societăţii pot fi, la rândul lor, structurate
în: riscuri legate de supravegherea realizată de conducerea băncii, riscuri
privind strategiile, politicile, procedurile şi limitele de expunere, riscuri legate
de administrarea sistemului informatic şi riscuri privind organizarea şi
funcţionarea controlului intern. Calificativele acordate acestor categorii de risc
pot reflecta:
- o administrare bună, caz în care managementul băncii identifică şi
controlează toate tipurile de riscuri aferente activităţii desfaşurate de
bancă. Consiliul de Administraţie participă la administrarea riscurilor,
21
se asigură de existenţa unei strategii sănătoase pentru activitatea băncii
şi a politicilor de aplicare a limitelor maxime de expunere şi a
plafoanelor de lucru, pe care le aprobă, le revizuieşte şi le actualizează
periodic. De asemenea, procedurile de audit şi de control intern sunt
adecvate mărimii şi dimensiunii activităţii băncii;
- o administrare acceptabilă indica faptul că managementul bancii
manifestă unele carenţe, dar are capabilitatea de a face faţă expunerilor
inerente şi previzibile ce pot să apară pe parcursul desfăşurării
activităţii. Această situaţie este cunoscută şi se fac eforturi pentru
rezolvarea ei. Supravegherea realizată de conducerea băncii, politicile şi
limitele de expunere stabilite, raportările şi administrarea sistemului
informatic sunt considerate adecvate pentru menţinerea stabilităţii şi
sănătăţii băncii;
- o administrare proastă indică faptul că managementul băncii are
lipsuri serioase şi se impune o supraveghere atentă din partea autorităţii
de supraveghere. Indicii ale unui management defectuos sunt încalcarea
propriilor proceduri şi politici sau aprobarea, cu titlu de regulă, a
excepţiilor de la acestea. Managementul realizat în asemenea condiţii
poate afecta stabilitatea şi sănătatea băncii, în cazul în care nu sunt luate
măsuri de remediere.
Aprecierea sintetică a riscului unei bănci este dată, însă, de calificativele
corespunzătoare riscului compus total, care însumează efectele decurgând din
derularea activităţii propriu-zise cu cele privind administrarea firmei.
- un risc compus ridicat va fi asociat unei activitati în care administrarea
băncii nu reuşeşte să reducă riscurile mari aferente diferitelor operaţiuni
efectuate, sau managementul băncii nu posedă o înţelegere corectă a
riscurilor aferente mediului de afaceri şi nu poate anticipa sau răspunde
schimbărilor suferite de acesta;
- un risc compus moderat va fi asociat unei activităţi al cărei risc este
diminuat de practicile de administrare a societăţii sau, deși banca
desfaşoară activităţi cu grad scazut de risc, practicile de administrare a
societăţii înregistrază slăbiciuni majore. În orice caz, pierderile posibile
ar avea un impact moderat asupra situaţiei financiare a bancii;
- un risc compus scăzut este specific, activităţilor cu risc coborât, dar
poate fi asociat şi unei activităti cu risc moderat, în cazul în care
practicile de administrare şi controlul intern sunt eficiente şi în masură
să asigure o diminuare acceptabilă a gradului de risc.
2.2. Reglementări privind riscurile bancare

Faptul că - spre deosebire de alte domenii, dar asemănător cu celelalte
segmente ale pieţei financiare - în sistemul bancar coordonatele prudenţiale sunt
impuse prin lege şi prin normele autorităţii de reglementare şi supraveghere se
datorează, în egală măsură, specificului activităţii desfăşurate de către bănci,
conexiunilor dintre acestea şi influenţei exercitate asupra spaţiului economiei reale.
22
Calitatea serviciilor bancare generează efecte semnificative în situaţia
financiară a companiilor şi indivizilor. Orice perturbare în sistem este de natură
să contribuie la apariţia fenomenelor de criză economică sau socială şi, din acest
motiv, funcţionarea normală a băncilor, reflectată în stabilitatea sistemului
bancar, constituie un reper esenţial pentru asigurarea stabilităţii economiei, luată
în ansamblul său.
În contextul interconectării instituţiilor de credit pe piaţa monetară,
dereglările din activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol
de diseminare în cadrul întregului sistem bancar.
Reglementările prudenţiale reprezintă, în acelaşi timp, o măsură
necesară şi utilă şi pentru a preveni înclinaţia managerilor către profituri mari şi
rapide de genul „marii lovituri”, care adesea implică renunţarea la cele mai
elementare măsuri preventive. Crearea prin lege a unui lanţ de limitări menite să
descurajeze riscurile extreme, spiritul aventurier şi angajările riscante constituie
o piedică importantă împotriva asumării unor riscuri nejustificate.
Din aceste motive spunem că, atât comerţul de bancă, cât şi profesia de
bancher sunt activităţi reglementate. Cu alte cuvinte, există o reglementare -
prin legi şi alte norme asimilate - pentru a asigura un cadru legal necesar
desfăşurării acestei profesiuni şi pentru statuarea unor relaţii bine conturate şi
responsabile între bănci şi numeroşii lor parteneri, clienţii băncii.
Zona de protecţie - asigurată de lege şi normele prudenţiale - poate fi
structurată, din punctul de vedere al entităţilor acoperite, după cum urmează:
- instituţiile de credit sunt protejate împotriva riscurilor determinate de
calitatea clienţilor şi de potenţialele acţiuni potrivnice ale acestora;
- clientela băncii este protejată faţă de erorile manageriale rezultând din
incompetenţă sau din asumarea hazardată a unor riscuri excesive;
- acţionarii sunt protejaţi faţă de potenţialul distructiv al unui
management defectuos;
- sistemul bancar şi mediul de afaceri sunt protejate faţă de efectele
conexe şi colaterale derivând dintr-o deteriorare a situaţiei economico-
financiare a băncilor aflate în dificultate;
- societatea, în ansamblul ei, este protejată de posibila instabilitate a
sistemului bancar, dar şi de apariţia unui deficit de imagine a acestuia [1].
Principalele reglementări impuse de lege şi de normele băncii centrale
date în aplicarea acesteia vizează, în principal: accesul capitalului şi al
resurselor umane în industria de profil; limitele şi condiţiile operaţionale de
desfăşurare a activităţilor specifice băncilor; posibilităţile de conexare la alte
segmente ale pieţei financiare; relaţia client-bancă, inclusiv sub raportul
cerinţelor de confidenţialitate impuse de secretul bancar; transparenţa
operaţiunilor desfăşurate, sistemul de raportări şi controlul autorităţilor de
reglementare şi supraveghere.
Multă vreme reglementările prudenţiale au avut ca sferă de
aplicabilitate spaţiul naţional, fiecare ţară având propriile coordonate legale şi
normative de organizare şi funcţionare a sistemului bancar. În ultima vreme,
23
însă, asistăm la un proces de internaţionalizare a reglementărilor în domeniu,
concretizat în acomodarea legislaţiilor naţionale, pe baza unor principii unanim
acceptate, precum şi în acceptarea unor norme comune mai multor ţări.
Motivul este legat de creşterea continuă a riscurilor bancare,
concomitent cu intensificarea relaţiilor de colaborare internaţională.
Pentru România, procesul de integrare în structurile Uniunii Europene a
fost condiţionat de aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma
directivelor europene în materie, în paralel cu acomodarea unor cerinţe şi
recomandări emise de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel.
În cele ce urmează, vom trece în revistă câteva din reglementările
prudenţiale prevăzute de legislaţia în vigoare, cu specificaţia că fiecare dintre
acestea este menită să optimizeze, direct sau indirect, o paletă destul de largă de
riscuri specifice. Mai mult, vom observa că, pe lângă parametrizarea exactă a
unor cerinţe, se pot întâlni şi unele determinări calitative, lăsate la aprecierea
conducerii băncii centrale.
Reglementările privind protecţia sistemului bancar, în ansamblul său,
privesc - în principal - evitarea riscului reputaţional datorat interferenţei în
sistem a unor entităţi ce nu sunt supuse reglementării şi supravegherii
autorităţilor competente.
Astfel, este interzisă oricărei entităţi - care nu este autorizată ca
instituţie de credit - să desfăşoare activitate de atragere de depozite ori alte
fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă
electronică, sau o activitate de atragere şi/sau de administrare a unor sume de
bani rezultate din asocierea în vederea economisirii şi acordării de credite într-
un sistem colectiv. Mai mult, chiar şi denumirea de bancă este protejată prin
lege, fiind interzisă oricărei persoane, care nu are autorizaţie emisă de Banca
Naţională a României, să utilizeze această denumire sau derivatele ei.
Tot la acest subiect, vom aminti faptul că „puritatea” sistemului bancar este
privită în mod reciproc, în sensul că nici băncile nu pot desfăşura alte activităţi în
afara celor prevăzute de lege, aşa cum s-a arătat în capitolul anterior.
Reglementările privind accesul capitalului şi al resurselor umane în
industria de profil se regăsesc în condiţiile în care poate fi acordată autorizaţia
de funcţionare a instituţiilor de credit şi, în afara riscului reputaţional, au
reverberaţii şi asupra altor categorii de risc, cum ar fi - de pildă - riscul de
lichiditate, de solvabilitate, sau cel operaţional. Aceste reglementări se referă, în
principal, la următoarele aspecte:
- calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii;
- nivelul minim al capitalului iniţial;
- studiul de fezabilitate (cuprinde cel puţin tipul de operaţiuni prevăzute a
se desfăşura şi structura organizatorică a băncii);
- acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;
- structura acţionariatului;
- sediile băncii;
- auditorul financiar.
24
Reglementările privind activităţile permise băncilor, au fost tratate în
cursul I. Ele au în vedere, în primul rând, limitarea riscului operaţional, dar sunt de
natură să atenueze - direct sau indirect - şi alte componente ale riscurilor bancare.
Reglementările privind organizarea internă pornesc de la principiul
potrivit căruia băncile trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în
conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele
legii şi ale reglementărilor Băncii Naţionale a României. În acest sens ele
trebuie să dispună de proceduri de administrare şi contabile corespunzătoare şi
de sisteme adecvate de control intern.
Existenţa unui regulament propriu de funcţionare este obligatorie, legea
detaliind un conţinut minim de reglementări interne, din care nu pot lipsi:
- structura organizatorică a băncii;
- atribuţiile fiecărui compartiment şi relaţiile dintre acestea;
- atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii;
- atribuţiile comitetului de audit, comitetului de administrare a riscurilor,
ale căror constituire şi funcţionare se stabilesc prin reglementările
Băncii Naţionale a României;
- atribuţiile comitetului de administrare a activelor şi pasivelor, ale
comitetului de credite şi altor organisme specializate ale băncii, ale căror
constituire şi funcţionare se stabilesc în baza deciziei organelor statutare;
- competenţele conducătorilor băncii, ale persoanelor care asigură
conducerea compartimentelor din cadrul băncii, a sucursalelor şi a altor
sedii secundare şi ale altor salariaţi care efectuează operaţiuni în numele
şi pe contul băncii;
- sistemul de control intern şi organizarea şi funcţionarea activităţii de
audit intern.
Deschiderea de sucursale şi alte sedii secundare, ca şi desfăşurarea de
activităţi bancare şi financiare în străinătate sunt supuse autorizării băncii
centrale. Evident că aceste din urmă reglementări, ca şi cele privind divizarea şi
fuziunea băncilor, au incidenţă şi asupra riscului de afiliere.
Cerinţele prudenţiale reglementate prin lege şi prin normele
subsecvente au ca principal obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului
bancar şi în special a riscului de contrapartidă. Ele se referă, fără a fi limitative,
la: solvabilitate; lichiditate; expunerea maximă faţă de un singur debitor şi
expunerea maximă agregată; expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii
speciale cu banca; riscul valutar; calitatea activelor, constituirea şi utilizarea
provizioanelor de risc; organizarea şi controlul intern. Indicatorii aferenţi
cerinţelor prudenţiale se calculează în funcţie de nivelul fondurilor proprii, care
nu poate coborî sub nivelul minim al capitalului iniţial, stabilit prin
reglementările Băncii Naţionale a României.
În condiţiile existenţei holdingurilor financiare, cerinţele prudenţiale trebuie
respectate şi la nivel consolidat, acestea vizând, în principal, următoarele aspecte:
- solvabilitatea;
- adecvarea fondurilor proprii pentru acoperirea riscului de piaţă;
25
- controlul expunerilor mari;
- limitarea participaţiilor în entităţi care nu desfăşoară activităţi financiare;
- organizarea şi controlul intern, care să asigure mecanisme adecvate
pentru producerea şi transmiterea oricăror date şi informaţii necesare
pentru scopul supravegherii consolidate;
- controlul expunerilor faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu
banca.
Tot în sensul diminuării riscului funcţionează şi sistemul de
provizionare a creditelor acordate, în funcţie de categoria acestora. Clasificarea
creditelor se realizează pe baza unui sistem complex de indicatori ce include:
performanţele financiare ale beneficiarilor, serviciul datoriei şi garanţiile
acceptate, în cinci categorii:
- credite standard, fără provizion;
- credite în observare, provizionate cu 5%;
- credite substandard, provizionate cu 20%;
- credite de tip îndoielnic, provizionate cu 50%;
- credite din categoria pierdere, provizionate integral.
Împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca
sau personalului acesteia, inclusiv familiilor acestora, pot fi permise numai în
condiţiile stabilite de reglementările Băncii Naţionale a României.
În contextul cerinţelor legate de supravegherea prudenţială a băncilor
mai pot fi amintite reglementările cu impact asupra: întocmirii şi publicării
situaţiilor financiare, activităţii de audit financiar, atribuţiilor auditorilor şi
colaborării acestora cu Banca Naţională a României.
O gamă specifică de reglementări vizează secretul profesional,
concretizat în păstrarea confidenţialităţii asupra tuturor faptelor, datelor şi
informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui
fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia băncii, care privesc persoana,
proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor
ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni
derulate - la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.
Obligaţia păstrării secretului profesional revine, deopotrivă,
membrilor consiliilor de administraţie, angajaţilor băncilor şi oricărei
persoane care, sub o formă sau alta, participă la conducerea, administrarea ori
activitatea entităţilor bancare.
2.3. Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului

Noţiunea de management, sau de gestionare a riscurilor bancare
include întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici şi repere organizatorice
utilizate pentru măsurarea şi controlul riscurilor în condiţii de profitabilitate.
Cum riscurile bancare sunt, ele însele, diverse şi cu efecte multiple,
instrumentarul aferent managementului acestora trebuie să comporte o dinamică
adecvată, în sensul diversificării sale şi creşterii gradului de precizie în
identificarea diferitelor categorii de risc şi minimizării potenţialului distructiv.
26
Direcţiile de acţiune în managementul global al riscurilor pot fi
structurate după cum urmează:
- evaluarea riscurilor asumate prin activitatea anterioară, al căror efect se
poate traduce în pierderi potenţiale;
- estimarea riscurilor aferente noilor categorii de operaţiuni, produse şi
servicii prevăzute în planul de dezvoltare al băncii;
- monitorizarea binomului risc-performanţă pe diviziuni organizatorice,
categorii de clienţi, produse şi servicii;
- restructurarea portofoliului de plasamente şi a gamei de activităţi,
pornind de la rezultatele analizelor anterior amintite.
Se poate sesiza faptul că, într-o asemenea perspectivă, decizia privind
practicarea unei activităţi, a unui produs sau serviciu nu se bazează exclusiv pe
criteriul rentabilităţii individuale ci are în vedere, cel puţin în aceeaşi măsură,
contribuţia la reducerea riscului global.
În literatura de specialitate, managementul riscurilor bancare este tratat
dintr-o dublă perspectivă şi anume aceea a conexiunii dintre managementul
global şi cel sectorial, pe de o parte, respectiv a legăturii dintre sfera financiară
şi sfera comercială, pe de altă parte.
Conexiunea managementului global cu cel sectorial are la bază modelul
ierarhic, potrivit căruia abordarea top-down priveşte convertirea obiectivelor şi
a limitelor globale ale riscurilor, în semnale adresate responsabililor
operaţionali, în timp ce printr-o abordare de tip bottom-up se realizează
consolidarea rezultatelor şi riscurilor generate de operaţiuni, urmărirea
realizărilor şi compararea lor cu obiectivele.
Este vorba, în ultimă instanţă, de a asigura un circuit dublu al
informaţiilor privind factorii de risc, către subunităţile operaţionale şi către
vârful ierarhiei, privind riscurile potenţiale şi incidenţa riscurilor efective -
figura 2.2 [4]. Schimbul de informaţii se referă, în principal, la:
- repartizarea pe centre de responsabilitate a preţurilor interne de cesiune
reprezentând competenţele privind asumarea riscului în condiţii de
performanţă prestabilite;
- alocarea capitalului şi riscurilor între aceste centre de responsabilitate,
altfel încât performanţele şi riscurile să poată fi comparate;
- sistemul de alocare a fondurilor proprii, privit ca un mecanism de
distribuire a riscurilor pe centre de responsabilitate, produse, clienţi şi
operaţiuni individuale.
În ceea ce priveşte realizarea legăturii dintre sfera financiară şi sfera
comercială, vom observa că, dacă politica comercială se formulează în termenii
binomului produse-clienţi, politica financiară se exprimă prin raportul
rentabilitate-risc. Din acest motiv, problema de bază a managementului sectorial
priveşte alocarea coordonatelor comune risc-rentabilitate pe secvenţele în cauză:
centre de responsabilitate, produse, categorii de clienţi (figura 2.3).
27
Management
global
Alocare
Preţuri de cesiune riscuri/fonduri proprii
Management
sectorial
Figura 2.2. Conexiunea managementului global cu cel sectorial

în gestiunea riscurilor bancare
Centre de
responsabilitate
Binomul Produse
rentabilitate - risc şi servicii
Categorii
de clienţi
Figura 2.3. Alocarea pe coordonate comerciale a parametrilor risc şi

rentabilitate
Managementul riscurilor nu impune identificarea tuturor abaterilor

previzibile de la standardele considerate, ci doar anticiparea acelor evoluţii
adverse care nu se justifică sub aspectul câştigurilor potenţiale. Dintr-o
asemenea perspectivă, în mediul bancar nu putem vorbi despre o aversiune, nici
măcar despre o reticenţă faţă de risc, ci, mai curând, despre o rentabilizare a
riscurilor bine definite şi calculate. Cu alte cuvinte, prin însăşi activitatea lor,
28
băncile preiau riscurile, le transformă şi le încorporează în serviciile şi
produsele cu care operează.
Un model de balansare simultană a cîştigurilor cu riscurile asociate este
prezentat în figura de mai jos, fiind cunoscut sub denumirea sistemul de analiză
Du Pont (figura 2.4).
Performanţa
globală
Risc
(volatilitatea
câştigurilor)
Rata Total
rentabilităţii
financiare active
Efectul de Capital Venituri

levier propriu
Rata Randamentul Total

rentabilităţii
economice activelor active
Marja Profit
profitului net
Total
venituri
Figura 2.4. Sistemul de analiză Du Pont
Există însă şi proceduri specifice vizând minimizarea şi controlul

fiecărei categorii de risc în parte.
Astfel, în cadrul politicilor formale stabilite de consiliul de
administraţie şi implementate sau administrate de către managementul băncii
privind portofoliul de credite putem aminti:
a) Politici şi proceduri menite să limiteze sau să reducă riscul de credit.
Acestea se referă, în principal, la următoarele aspecte:
- limitarea volumului total de credite;
- evitarea concentrării creditelor şi limitarea expunerilor mari;
29
- creditarea persoanelor şi părţilor implicate sau afiliate;
- diversificarea corespunzătoare a creditelor;
- limite de expunere pe zone geografice şi sectoare economice.
b) Politici şi proceduri de clasificare a activelor, vizând evaluarea
periodică a capacităţii clienţilor de rambursare a creditelor din
portofoliu şi a altor instrumente de credit, inclusiv a dobânzilor angajate
şi neîncasate, care expun banca la riscul de credit.
c) Politici şi proceduri privind provizionarea pierderilor sau constituirea
provizioanelor la un nivel adecvat, pentru a absorbi pierderile anticipate.
Literatura de specialitate consacră ideea revizuirii funcţiei şi a
operaţiunilor de creditare, în sensul asigurării permanente privind îndeplinirea
celor trei obiective fundamentale:
- acordarea creditelor pe o bază sănătoasă, astfel încât acestea să poată fi
rambursate;
- investirea profitabilă a fondurilor, în beneficiul acţionarilor şi pentru a
asigura protecţia deponenţilor;
- satisfacerea necesităţilor legitime de creditare ale agenţilor economici
şi/sau ale persoanelor fizice.
Revizuirea procesului de creditare trebuie să cuprindă analiza manualului
de creditare şi a altor instrucţiuni scrise, aplicate de diferitele departamente ale
băncii, precum şi a capacităţii şi rezultatelor efective ale tuturor departamentelor
implicate în funcţia de creditare. De asemenea, trebuie să conţină proceduri
privind iniţierea, evaluarea, aprobarea, monitorizarea, încasarea creditelor,
precum şi administrarea diverselor funcţii de credit oferite de bancă.
Politicile de management al lichidităţii cuprind, de regulă, o structură
de luare a deciziilor, un model de abordare a operaţiunilor de finanţare şi
obţinere a lichidităţii, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate şi
un ansamblu de proceduri pentru planificarea lichidităţii după scenarii
alternative, inclusiv în situaţii de criză.
Pornind de la faptul că managementul lichidităţii este legat de cerinţele de
finanţare nete, în mod practic, politicile şi procedirile vizând atenuarea riscului de
lichiditate se realizează prin intermediul managementului activelor, prin
managementului datoriilor sau, cel mai frecvent, printr-o îmbinare a celor două.
Băncile care se bazează, în principal, pe managementul activelor pentru
a menţine lichiditatea se concentrează pe ajustarea preţului şi disponibilităţii
creditului precum şi pe nivelul activelor lichide pe care le păstrează, în ideea de
a face faţă fluctuaţiilor la nivelul depozitelor, dar şi pentru a satisface creşterea
cererii de credite.
Managementul datoriilor poate suplimenta lichiditatea activelor, sau
poate interveni cu surse alternative de lichiditate atunci când activele nu sunt
disponibile spre lichidizare. În acest sens, trebuie avute în vedere şi datoriile
contingente, cum ar fi acreditivele sau garanţiile financiare, întrucât ele
reprezintă ieşiri potenţiale de numerar care pot fi semnificative, chiar dacă nu
depind de situaţia financiară a băncii.
30
În condiţiile unei presiuni simultane legată atât de managementul
riscului cât şi de maximizarea rentabilităţii bancare, obiectivul comun constă în
optimizarea poziţiei lichidităţii bancare, prin echilibrarea celor două elemente
principale: activele lichide şi pasivele imediate.
Astfel, dacă poziţia lichidităţii este pozitivă, din punctul de vedere al
gestiunii riscului de lichiditate, situaţia este de apreciat, dar nu putem neglija
influenţa mărimii excedentului de lichiditate asupra profitabilităţii. Activele
lichide sunt cel mai „prost” plasament bancar, în termeni de rentabilitate şi
nivelul lor trebuie minimizat.
Dar cum elementele în baza cărora se realizează calculele de lichiditate
sunt mărimi anticipate, estimate şi nu certe, este de preferat să avem o rezervă
de lichiditate, astfel că, deşi teoretic poziţia lichidităţii trebuie să fie nulă, putem
admite un excedent limitat, justificat de un comportament prudent.
Politicile privind riscul de piaţă sunt formulate în funcţie de restricţiile
prevăzute de cadrul legal şi prudenţial aplicat şi, din acest motiv, numeroase
tipuri de proceduri sunt prezente la toate băncile.
Marcarea la piaţă constă în evaluarea şi reevaluarea portofoliilor unei
instituţii de credit, pentru a reflecta cât mai exact nivelul preţurilor activelor,
nivel datorat preţului pe piaţă. Frecvenţa evaluării depinde, în mare parte, de
volumul şi natura activităţilor în care se angajează o bancă, o practică prudentă
în domeniu fiind aceea de a evalua poziţiile aferente portofoliului de investiţii
cu lichiditate stabilă cel puţin lunar. Alte aspecte vizând procedura în cauză se
referă la responsabilitatea evaluării şi la metodologia utilizată pentru a
determina noul preţ de piaţă al fiecărui activ. În acest context, banca trebuie să
capete informaţiile cele mai recente privind preţurile şi performanţele activelor
deţinute în portofoliile sale, în mod regulat şi din surse externe.
Limitele poziţiilor au în vedere riscul de lichiditate care ar putea să
apară la executarea tranzacţiilor nerealizate cum ar fi contractele deschise sau
angajamentele de cumpărare şi vânzare de titluri. În cadrul managementului
riscului de piaţă, limitele prevăzute asupra poziţiilor (lungi, scurte sau nete)
trebuie raportate la capitalul disponibil pentru acoperirea riscului de piaţă.
Provizioanele stop-pierdere fac parte şi ele din procedurile de
management al riscului de piaţă, alături de cerinţele privind vânzarea stop-
pierdere şi se constituie pornind de la o limită predeterminată de expunere la
pierdere numită buget de risc. Limita de expunere stop-pierdere se determină în
funcţie de structura capitalului băncii şi de trend-urile câştigurilor precum şi în
raport cu profilul general de risc asumat.
Limitele pentru prezenţa pe pieţe noi au ca motivaţie faptul că inovarea
implică o formă specială de asumare a riscului, cerând ca banca să investească
sau să tranzacţioneze un instrument nou, chiar dacă rentabilitatea şi varianţa sa
nu au fost testate pe piaţă, sau chiar dacă, nu există încă o piaţă corespunzătoare
pentru acel instrument. Desigur că, inovaţiile financiare implică profituri mult
mai mari decât cele ale instrumentelor standard, întrucât profitul este un factor
motivaţional cheie pentru inovare, dar o bancă prudentă trebuie să dispună de
31
politici de gestionare a acestui risc, care să circumstanţieze prezenţa sa pe noile
pieţe şi tranzacţionarea noilor instrumente financiare.
Asigurarea unui management coerent al riscului ratei dobânzii
presupune nu doar o supraveghere sistematică şi adecvată a fenomenului de
către factorii decizionali, ci şi existenţa unor politici şi proceduri de gestionare a
riscului, clar stabilite şi coroborate cu complexitatea şi natura activităţii băncii
precum şi cu nivelul expunerii la această categorie de risc. Nu trebuie omise nici
procedurile de evaluare, monitorizare şi control adecvat al riscului în cauză,
inclusiv din perspectiva existenţei unui sistem de control intern corespunzător.
Pentru stabilirea unei politici proprii în materia dobânzilor, banca
trebuie să identifice mărimea portofoliilor active şi pasive care vor fi contractate
sau reevaluate într-o perioadă dată, perioadă în care veniturile şi cheltuielile cu
dobânzile se pot modifica. Această modificare faţă de un echilibru anterior
determină apariţia unei diferenţe, a cărei denumire a fost consacrată prin
preluarea din limba engleză a noţiunii de GAP.
Bibliografie
1) C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
3) M. Coşea, L. Nastovici, Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de
analiză la nivel micro şi macro economic, Editura Lux Libris, Braşov,
1997
4) V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004
5) A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003

- Precizați conținutul economic al noțiunii de risc.
- Structurați riscurile cunoscute după legătura lor cu activitatea bancară.
- Care sunt metodele de identificare a poziției flobale de risc a unei
instituții de credit ?
- Realizați o corespondență între reglementările bancare și principalele
categorii de risc la care acestea se referă.
- Exemplificați conținutul procedurilor interne de control al riscurilor
bancare (pe categorii de riscuri).

5. Riscul X are ca bază de referinţă incapacitatea băncii de a acoperi
angajamentele privind resursele atrase pe seama capitalului propriu sau,
la modul general, nivelul de acoperire finală a pasivelor existente prin
active valorificabile. Ce reprezintă riscul X ?
a. Riscul de lichiditate
b. Riscul ratei dobânzii
c. Riscul de solvabilitate
32
d. Riscul de creditare
e. Riscul ratei de schimb (valutar)
6. Riscul Y se referă la dificultatea unei bănci de a procura, în timp util şi
la costuri rezonabile, resursele necesare pentru onorarea angajamentelor
şi obligaţiilor sale la un moment dat. Ce reprezintă riscul Y ?
7. Riscul Z se referă la pierderile potenţiale ce se pot înregistra atunci când
cealaltă parte contractuală nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în
contractul de credit. Ce reprezintă riscul Z ?
8. Riscul W se manifestă atât în procesul de apreciere/depreciere a
diferitelor monede, cât şi în contextul devalorizării sau revalorizării
acestora, în funcţie de poziţia de activ sau de pasiv asupra căruia
influenţează. Ce reprezintă riscul W ?
9. Care dintre perechile următoare constituie metode de apreciere a
riscului global, la nivelul instituţiei de credit ?
a. Marja de dobândă şi sistemul de calificative CAMELS
b. Sistemul de analiză Du Pont şi matricea riscurilor bancare
c. Matricea riscurilor bancare şi norma lui Cooke
d. Sistemul de calificative CAMELS şi norma lui Cooke
e. Sistemul de analiză Du Pont şi norma lui Cooke
10. Politicile şi procedurile specifice vizând minimizarea şi controlul
fiecărei categorii de risc sunt:
a. Prevăzute de legislaţia bancară
b. Stabilite prin norme ale băncii centrale
c. Recomandate instituţiilor de credit, după aderarea la UE
d. Stabilite de Asociaţia Română a Băncilor, implementate de
către managementul băncii şi obligatorii
e. Stabilite de consiliul de administraţie/supraveghere,
implementate de către managementul băncii şi obligatorii
33
Cursul 3. INSTRUMENTE, PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE
Durata medie de parcurgere recomandată: 2 ore
- recapitularea instrumentarului utilizat în activitatea bancară;
- evidențierea specificului produselor și serviciilor bancare;
- prezentarea principalelor categorii de produse și servicii bancare.
- Instrumente bancare
- Produse şi servicii bancare – concept şi structură
- Principalele categorii de produse şi servicii bancare
- Teste grilă
3.1. Instrumente bancare

Apariţia instrumentelor bancare este legată, fără îndoială, de
numeroasele dificultăţi pe care le prezintă modul de plată tradiţional, prin
numerar, concretizate în problemele privind depozitarea, manipularea,
transportul şi securizarea valorilor, probleme de natură tehnică (spaţii; mijloace
de transport; aparatură de numărare, clasificare, supraveghere ş.a.), dar şi
financiară - datorate costurilor aferente operaţiunilor în cauză.
Fără pretenţia de a oferi o definiţie completă, vom considera drept
instrumente bancare acele documente sau mijloace tehnice, emise pe suport de
hârtie, magnetic, sau electronic, a căror circulaţie între partenerii de afaceri este
intermediată de către o instituţie de credit.
În procesul utilizării lor, majoritatea acestora îndeplinesc un dublu rol.
Ca instrumente de plată fără numerar, ele reprezintă o dispoziţie sau o obligaţie
asumată de către emitent. În acelaşi timp, având în vedere faptul că avem de-a
face cu o plată amânată, ele pot fi considerate şi ca instrumente de credit, caz în
care sumei transferate către beneficiar îi poate fi asociată o anumită dobândă.
Mai mult, anumite instrumente din gama cardurilor au şi calitatea de
instrumente de economisire şi garantare.
În cele ce urmează, vom prezenta cele mai uzuale instrumente utilizate
în cadrul sistemului instituţiilor de credit şi anume: ordinul de plată, cecul,
cambia, biletul la ordin şi cardul bancar.
Ordinul de plată, dincolo de suportul său material, reprezintă o
dispoziţie necondiţionată de plată, dată de către emitentul acestuia unei societăţi
bancare receptoare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de
bani [4]. Condiţia existenţei fondurilor băneşti necesare în contul ordonatorului
la banca receptoare este la fel de evidentă ca şi faptul că dispoziţia nu trebuie să
conţină prevederea că plata se face la cererea beneficiarului.
Principalele informaţii cuprinse în formularul ordinului de plată se
referă la:
34
- denumirea emitentului, codul fiscal şi numărul de cont precum şi banca
la care este deschis;
- denumirea beneficiarului, numărul de cont şi banca acestuia;
- suma de plată, semnificaţia plăţii şi instrucţiuni privind banca prin care
se face plata sau data plăţii;
- data emiterii, semnătura şi, eventual, ştampila emitentului.
Participanţii la operaţiunile desfăşurate prin intermediul ordinului de
plată, denumite transfer-credit, sunt:
- emitentul: persoana care emite pe cont propriu un ordin de plată (agent
economic, instituţie, bancă);
- plătitorul: un client al băncii iniţiatoare, sau banca în cauză, în
responsabilitatea căruia cade plata spezelor bancare aferente procesării
ordinului de plată;
- beneficiarul: persoana desemnată de către plătitor pentru a primi o sumă
de bani (un client al băncii destinatare sau însăşi banca respectivă);
- banca iniţiatoare: societatea bancară care emite ordinul de plată în
cadrul unui transfer-credit;
- banca destinatară: societatea bancară sau o subunitate a acesteia care
recepţionează ordinul de plată şi pune la dispoziţia beneficiarului suma
de plată;
- banca receptoare: societatea bancară care primeşte spre executare un
ordin de plată (poate fi şi banca destinatară);
- bănci intermediare implicate în derularea operaţiunile de transfer-credit.
Procedurile utilizate de către băncile implicate în operaţiunile de
transfer-credit derulate pentru îndeplinirea dispoziţiei exprimată de plătitor prin
emiterea ordinului de plată includ:
- recepţia: recunoaşterea de către bancă a primirii ordinului de plată în
vederea autentificării, acceptării şi executării lui;
- autentificarea calităţii de emitent a persoanei specificate pe ordinul
de plată;
- acceptarea: angajamentul de a executa serviciul de transfer al
fondurilor, la termenele şi în condiţiile stipulate de emitent, în urma
recunoaşterii valabilităţii ordinului de plată recepţionat;
- refuzul: decizia băncii receptoare de a nu executa un ordin de plată, din
cauza imposibilităţii derulării operaţiunilor respective, a unor costuri
excesive sau a întârzierii în finalizarea transferului-credit;
- executarea: emiterea de către banca receptoare a unui ordin de plată, în
vederea aplicării unui ordin de plată acceptat anterior.
Pentru serviciile prestate privind prelucrarea ordinelor de plată,
instituţiile bancare percep, de regulă, comisioane şi speze care sunt prevăzute în
documentele proprii referitoare la sistemul de tarife şi comisioane. Acestea au în
vedere: emiterea propriu-zisă a ordinelor de plată, modificările sau anulările
ulterioare, efectuarea plăţilor dispuse, transmiterea către client sau banca
destinatară a copiei ordinului de plată ş.a.
35
La rândul lor, băncile pot datora penalizări clienţilor, pentru întârzierile
apărute în executarea ordinelor de plată.
Cecul reprezintă un ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la
care îşi are contul, prin care îi cere să plătească o anumită sumă către o persoană
specificată, care poate fi chiar el însuşi în cazul retragerilor în numerar. El pune
într-o conexiune directă cel puţin trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul, la
care se mai pot adauga unul sau mai mulţi giranţi.
Trăgătorul este persoana care dispune plata, pe baza resurselor băneşti
existente în contul său, pentru achitarea unei prestaţii sau stingerea unui debit.
Trasul este, de regulă, instituţia bancară care efectuează plata dispusă de
trăgător. Beneficiarul este entitatea (fizică sau juridică) în favoarea căreia se
face plata şi, în anumite situaţii (cecuri pentru numerar) poate fi chiar trăgătorul.
Valabilitatea cecului este condiţionată de cuprinderea elementelor
obligatorii prevăzute de reglementările legale, respectiv denumirea acestuia,
seria şi numărul, ordinul necondiţionat de plată, suma de plată, numele trasului,
locul de plată, data şi locul emiterii, semnătura emitentului.
În practica bancară au fost consacrate mai multe categorii de cecuri, al
căror model este adaptat specificului fiecăruia dintre ele. Acestea pot fi
structurate atât după beneficiarul plăţii, cât şi în funcţie de modul de încasare
[2], astfel:
După beneficiarul indicat de trăgător, vom deosebi:
- cecul nominativ se plăteşte beneficiarului, cu sau fără clauza la ordin. În
lipsa acestei clauze el poate fi transmis numai pe calea cesiunii
ordinare, nu şi prin gir sau andosare;
- cecul la purtător se plăteşte fie persoanei desemnate de beneficiar, fie
deţinătorului acestuia şi se transmite prin simpla sa remitere de la un
posesor la altul.
În funcţie de modul de încasare, se pot evidenţia următoarele tipuri:
- cecul nebarat se plăteşte în numerar sau în cont, în funcţie de opţiunea
beneficiarului, fără nici un fel de restricţii;
- cecul barat (prin două linii paralele verticale, sau oblice) impune
utilizarea unei bănci pentru încasarea acestuia şi poate fi, la rândul său:
cec cu barare generală, fără menţiuni în spaţiul delimitat de cele două
linii, care circulă prin gir, fiind valabil numai în posesia ultimului
posesor şi care se onorează prin banca aflată în poziţia de tras;
cec cu barare specială, la care în spaţiul delimitat de cele două linii
paralele este înscrisă denumirea băncii de unde beneficiarul poate
încasa suma dispusă de trăgător.
- cecul de virament obligă la efectuarea scripturală a plăţii, prin
creditarea contului beneficiarului, ca urmare a clauzelor de tip “plătibil
în cont”, sau “numai pentru virament”, ce nu pot fi revocate de către
posesorii ulteriori ai cecului;
- cecul certificat presupune confirmarea de către banca aflată în poziţia
de tras, la cererea emitentului trăgător sau a unuia dintre beneficiarii
36
ulteriori, a existenţei în cont a sumelor aferente plăţii dispuse, sume
care se indisponibilizează până la termenul de prezentare a cecului;
- cecul circular este emis de o bancă asupra subunităţilor sale, sau asupra
altei bănci şi este plătibil la vedere, în termen de 30 de zile de la
emitere, în oricare din locurile indicate de către emitentul-trăgător;
emiterea sa este condiţionată de autorizarea băncii centrale şi de
depunerea unei cauţiuni (în titluri) egală cu 40% din valoarea sumelor
înscrise pe cec;
- cecul de călătorie se caracterizează prin faptul că plata acestuia este
condiţionată de către emitent de identitatea dintre semnătura
posesorului şi cea a persoanei care-l încasează la prezentare.
Principalele operaţiuni ce se realizează în cadrul circulaţiei cecului,
legate de plata acestuia, sunt:
i. remiterea se practică în situaţia în care cecul este la purtător sau nu
are indicat în mod expres beneficiarul, plata fiind efectuată către
deţinătorul cecului;
ii. cesiunea de creanţă ordinară are loc atunci când cecul nu conţine
menţiunea “la ordin”, plata realizându-se către persoana nominalizată
pe formularul cecului;
iii. girarea este o menţiune care se face pe spatele cecului, prin care - odată
cu remiterea - se transmit şi drepturile rezultate din titlul respectiv;
iv. refuzul la plată poate fi total sau parţial şi se realizează de către bancă, în
cazul lipsei sau insuficienţei acoperirii cu disponibilităţi din contul
trăgătorului, sau de către trăgător, în caz de furt sau de pierdere a cecului;
v. protestul este actul notarial prin care se înregistrează refuzul la plată,
după expirarea termenului prevăzut;
vi. regresul este un drept al beneficiarului de a solicita materializarea
responsabilităţilor asumate de către giranţi (dacă aceştia există), în
condiţiile în care trasul nu onorează cecul în termenul menţionat mai sus.
Cambia este un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin
care se constituie obligaţia de a se plăti sau a face să se plătească, la o anumită
scadenţă, o anumită sumă determinată.
Emiterea cambiei se realizează de către trăgător, care dispune unui tras
(debitorul său) să plătească la un moment precizat o anumită sumă fie unui
beneficiar, fie la ordinul acestuia. Alături de aceştia, în circuitul cambiei mai pot
fi implicaţi avalistul şi giratorul.
Dintre toate instrumentele bancare, cambia joacă - probabil -cel mai
complex rol. Acceptată iniţial ca mijloc de plată, în condiţiile unei mase
monetare insuficiente, ea a dobândit o semnificaţie tot mai relevantă în
derularea tranzacţiilor comerciale, inclusiv în comerţul internaţional. În acelaşi
timp, prin acordul de amânare a plăţii exprimat de beneficiar, cambia este - în
egală măsură - un instrument de credit şi un mijloc de transfer eficient al
capitalurilor între participanţii implicaţi în procesele economice.
37
Ca şi în cazul cecului, valabilitatea cambiei este condiţionată de
cuprinderea elementelor obligatorii prevăzute de reglementările legale.
Conţinutul şi informaţiile înscrisului specifice unei cambii sunt
relevante şi sub aspectul operaţiunilor ce pot fi efectuate pe parcursul
circuitului acesteia.
Acceptarea reprezintă un act scris al trasului, prin care se obligă să
plătească suma înscrisă pe cambie la scadenţa stabilită. Înlăuntrul termenului de
scadenţă acceptarea are un caracter facultativ, fiind la latitudinea trasului. Ea
poate fi, de asemenea, parţială sau, după caz, integrală. Prezentarea la acceptare
a cambiei se face la domiciliul trasului şi nu presupune obligativitatea prezenţei
beneficiarului sau posesorului acesteiea, putând fi efectuată de orice deţinător.
Înscrierea acceptării poate fi, la rândul ei, efectuată în rubrica rezervată acestui
scop, sau prin simpla semnătură a trasului pe faţa sau pe verso-ul documentului.
Din punct de vedere comercial, acceptarea reprezintă recunoaşterea calităţii de
debitor a trasului şi confirmarea obligaţiei de plată asumate anterior.
Avalul este o operaţiune de subrogare în obligaţii, concretizată prin
garantarea de către avalist a obligaţiei de efectuare a plăţii aferentă avalizatului,
raporturile prezente şi viitoare dintre cei doi nefiind specificate în cambie. Ea
poate fi consemnată în rubrica rezervată acestui scop sau printr-un document
separat. Cu excepţia trăgătorului şi a trasului, orice persoană implicată în
cambie poate acorda un aval, deşi - în mod uzual - băncile sunt cele care
efectueză o asemenea operaţiune, pe baze comerciale care includ comisionul
(prima de acoperire a riscului), garanţii colaterale ş.a.
Scontarea cambiei are la bază caracterul negociabil al acestui titlu şi se
realizează, contra unui comision numit taxa scontului, de către o instituţie de
credit, Ea presupune achitarea, înainte de scadenţă, a sumei menţionate în
înscrisul cambial, concomitent cu transferul calităţii de beneficiar de la
deţinătorul cambiei la instituţia care a efectuat scontarea.
Transferul prin gir al drepturilor izvorâte din cambie de la girant la girator
se menţionează în rubricile dedicate, pe verso-ul formularului şi reprezintă
modalitatea uzuală de circulaţie a cambiei, fiind o operaţiune cu caracter repetitiv.
În funcţie de girator, se pot deosebi: girul plin, cu respectarea integrală a
specificaţiilor; girul la purtător, fără menţionarea beneficiarului (gir în alb); girul
cumulativ, atunci când vizează mai mulţi beneficiari; girul de întoarcere, care
vizează pe alţi obligaţi în cambie şi girul în favoarea unei instituţii de credit, în
cazul scontării. După operaţiunile asociate, vom mai întâlni: girul pentru garanţie,
folosit de beneficiarul iniţial faţă de terţii cu care intră în relaţii de afaceri; girul de
mandat, care funcţionează ca o procură pentru încasare; sau girul post-scadenţă,
utilizat în cazul cambiilor cu probleme la încasare.
Transferul cambiei se poate realiza şi prin cesiune de creanţă ordinară,
sub rezerva notificării debitorului asupra acestei operaţiuni şi acceptării ei, de
către acesta, prin act autentic.
Efectuarea plăţii se realizează de către tras în condiţiile stipulate (locul
plăţii, scadenţă ş.a.) şi în urma verificării modului de respectare a înscrisurilor
38
existente (giranţi, avalişti, identitate posesor, menţiune de achitare). Plata poate
fi efectuată şi înainte de scadenţă, pe riscul trasului, integral sau parţial. Dacă
suma de plată este în valută, trăgătorul va menţiona în scris condiţiile de schimb
valutar: cursul zilei din data plăţii, sau un curs predeterminat.
Protestul reprezintă operaţiunea de constatare a refuzului acceptării sau
plăţii cambiei făcută de posesorul ei şi dresată de executorul bancar sau
judecătoresc. El se înscrie într-un registru special la judecătorie şi astfel devine
public, permiţând posesorului cambiei să facă recurs împotriva celorlalţi
semnatari, solidari obligaţi faţă de el.
Acţiunea cambială de regres se declanşează de posesor împotriva
celorlalţi obligaţi şi a avaliştilor acestora şi este condiţionată de existenţa unui
protest anterior sau a unei alte forme de constatare a refuzului de plată sau de
acceptare. Răspunderea solidară permite regresul faţă de oricare obligat în
cambie, fără o ordine prestabilită. Evident că operaţiunea este purtătoare de
dobânzi şi de costuri suplimentare, care se certifică printr-un document numit
cont de întoarcere, în vederea recuperării lor de la obligant.
Biletul la ordin este instrumentul prin care o persoană numită emitent
îşi asumă obligaţia de a plăti beneficiarului sau posesorului legitim al înscrisului
o sumă determinată, la un anumit moment reprezentat de scadenţa titlului.
Este evidentă similitudinea procedurală şi de conţinut cu cambia, de
care îl diferenţiază faptul că emitentul-trăgător este şi tras, motiv pentru care nu
vom mai întâlni operaţiunea de acceptare.
Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de
informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care se utilizează în
condiţiile existenţei unui sistem organizat pe baze contractuale între emitent,
deţinător şi comerciant sau prestator de servicii.
Dezvoltarea sistemelor tehnice şi perfecţionarea procedurilor bancare au
condus la o tipologie complexă a acestor instrumente, în cadrul căreia vom
deosebi: carduri magnetice şi carduri cu microprocesor; carduri de credit, de
debit, de garantare a cecurilor şi multifuncţionale; carduri naţionale şi
internaţionale; carduri bancare, carduri comerciale emise de companii private,
sau ale altor instituţii şi furnizori de utilităţi (carduri de acces, de fidelitate,
telefonice, de abonament).
Funcţionalitatea cardurilor este - la rândul ei - diversă, pornind de la
identificarea posesorului şi continuând cu calitatea de instrument de plată, de
credit şi chiar de economisire.
Întrucât managementul operaţiunilor cu carduri va face obiectul unei
tratări detaliate într-un capitol următor, nu vom insista asupra procedurilor şi
circuitelor operaţionale, menţionând doar că principalele activităţi ale băncilor,
în acest context, se referă la emiterea cardurilor, operaţionalizarea relaţiilor de
acceptare a acestora şi procesarea lor.
Evident că pe fluxul operaţional mai apar şi alte operaţiuni, din rândul
cărora vom menţiona: verificarea tranzacţiilor, autorizarea sau refuzul de plată,
decontarea ş.a.
39
3.2. Produse şi servicii bancare – concept şi structură
Din punct de vedere conceptual, diferenţierea celor două noţiuni este
destul de greu de realizat, ambele având ca substanţă facilităţile oferite clienţilor
de către instituţiile de credit, derivând din însăşi activitatea specifică a acestora.
Există şi alte caracteristici comune, dintre care le vom menţiona pe cele
mai relevante:
- caracterul imaterial al produselor şi serviciilor bancare nu este contrazis
de eventualul suport informaţional (vezi cazul certificatelor de depozit)
şi stă la baza perenităţii acestora, uzura fizică fiind practic inexistentă,
iar cea morală foarte lentă;
- caracterul exclusiv al prestaţiei priveşte nu doar circumstanţierea exactă
a gamei de activităţi permise băncilor ci şi “protejarea” prin lege a
activităţilor în cauză, care sunt permise numai instituţiilor de credit şi
subunităţilor autorizate;
- caracterul reglementat al produselor bancare vizează, atât prevederile
legale în materie, cât şi normele băncii centrale sau ale altor instituţii de
supraveghere;
- unitatea de conţinut a produselor bancare porneşte de la baza comună
de reglementare şi vizează complexul de relaţii multiple pe care se
bazează sistemul bancar;
- caracterul interactiv al utilizării produselor şi serviciilor bancare constă
în implicarea activă a clientelei pe parcursul derulării operaţiunilor
bancare, începând încă din faza de concepţie a acestora, prin stabilirea
parametrilor de colaborare.
O deosebire posibilă ar putea fi realizată pornind de la aportul de
valoare adăugată aferent prestaţiilor analizate. Alţi autori consideră că, în timp
ce produsele bancare sunt oferite de instituţiile în cauză clientelei lor, serviciile
sunt solicitate de către clienţii băncilor cu care sunt în relaţie. Există şi opinia
potrivit căreia, pentru bănci, produsele reprezintă - de fapt - servicii, care pot fi
diferenţiate, în funcţie de natura lor, în:
- servicii pure, obţinute exclusiv prin munca personalului;
- servicii mixte, care îmbină munca personalului şi utilizarea bunurilor de
natura echipamentelor;
- servicii care au ca suport capitalul (credite/depozite) [1].
La fel de dificilă este şi structurarea după alte criterii. Astfel, pornind de
la binomul clasic-modern, se poate observa că - atât revoluţia informaţională cât
şi interferenţa diferitelor segmente ale pieţei financiare - au făcut ca o serie de
produse şi servicii de ultimă generaţie cu câţiva ani în urmă să fie, în prezent,
considerate de uz comun şi firesc.
Vom considera, totuşi, în cadrul specificului activităţii bancare, trei
categorii de produse şi servicii de bază, aparţinând următoarelor domenii de
activitate:
- colectarea de resurse financiare prin intermediul conturilor şi altor
instrumente de depozit bancar;
40
- acordarea de credite şi garanţii;
- operaţiuni de încasări şi plăţi, inclusiv servicii de transfer al unor sume
între diferite persoane şi/sau între diferite categorii de monedă.
Alături de acestea se pot pune în evidenţă o serie de produse şi servicii
conexe din rândul cărora vom menţiona:
- servicii privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată şi de credit;
- servicii valutare;
- servicii tehnice pentru accesarea produselor bancare;
- servicii de consiliere financiar-bancară.
Interferenţa sistemului bancar cu celelalte segmente ale pieţei financiare
şi chiar cu spaţiul economiei reale a condus la apariţia unor produse şi servicii
„de graniţă”, cum ar fi de pildă:
- servicii privind piaţa de capital, sau în legătură cu aceasta;
- produse de tip bancassurance şi legate de fondurile de pensii;
- consultanţă şi suport în afaceri.
În privinţa duratei de viaţă a produselor şi serviciilor bancare,
caracteristicile acestora - unele dintre ele menţionate anterior - conduc la un
ciclu de existenţă mult mai îndelungat decât cel al produselor şi serviciilor din
sfera economiei reale şi la o altă alură a curbei corespunzătoare (figura 3.1).
frecvenţa
utilizării produse bancare
produse non-bancare
timp
Figura 3.13. Ciclul de viaţă al produselor
Astfel, procesul de inovare este, de regulă, cunoscut din timp, fiind un

proces reglementat, iar potenţarea reciprocă a politicilor de promovare la nivelul
întregului sistem bancar le sporeşte eficienţa. În cazul în care nu avem de-a face
cu noi parametri operaţionali, ci doar cu ameliorarea celor existenţi,
modificările sunt efectuate în orizontul de aşteptare al pieţei şi sunt rapid
asimilate de competitori, faţă de care nu se pot institui măsurile clasice de
protecţie (brevete, drepturi de autor).
Faptul că rareori avem de-a face cu apariţia unor produse similare celor
existente, precum şi caracterul multifuncţional al multora din noile produse,
41
alături de conservatorismul specific clientelei bancare, conduc la prelungirea
duratei medii de viaţă a produselor din acest sistem.
Desigur că asta nu exclude posibilitatea înlocuirii unor produse, fie în urma
unor modificări legislative, fie legat de apariţia unor produse mai performante, mai
ales sub raport tehnologic, sau datorită reducerii rentabilităţii lor.
Evident că nu toate instituţiile de credit practică întreaga paletă de
servicii permise, după cum nu oferă nici întreg pachetul de produse bancare.
Principalul motiv îl reprezintă, desigur, specializarea bancară, potrivit
strategiilor şi politicilor proprii de dezvoltare.
Astfel, băncile specializate în operaţiuni de retail vor utiliza, cu
precădere, conturi curente şi de depozit, conturi de economii; credite de consum
şi imobiliare (pentru persoane fizice), linii de credit, credite pentru stocuri,
pentru export şi pe cecuri remise spre încasare (pentru persoane juridice);
servicii de încasări, plăţi şi transferuri, tranzacţii cu titluri, schimb valutar,
custodie de valori, servicii aferente cardurilor şi cecurilor.
Băncile specializate în operaţiuni de tip corporate utilizează, într-o
măsură mai largă, produse cu parametri negociabili, cum ar fi: conturi de plată a
salariilor, depozite negociate, credite pentru investiţii şi pentru finanţarea
operaţiunilor externe, scrisori de garanţie, tranzacţii cu titluri de creanţă
(scontare, factoring), tranzacţii valutare, servicii de carduri tip corporate,
managementul trezoreriei ş.a.
În mod corespunzător, instituţiile de tip private banking se vor axa pe
deschiderea de conturi pentru clienţii partenerilor de afaceri; pe încasări şi plăţi,
inclusiv plăţile de comisioane, impozite şi taxe pentru aceştia, sau în favoarea lor,
pe servicii de administrare a proprietăţilor, de evaluare a portofoliilor, de cash-
management, de consultanţă financiară şi consiliere în domeniul investiţiilor.
O adecvare asemănătoare a structurii de produse şi servicii o realizează
fiecare categorie din cadrul instituţiilor de credit.
3.3. Principalele categorii de produse şi servicii bancare

Conturile curente şi depozitele bancare pot fi tratate dintr-o perspectivă
mai largă întrucât, pe lânga calitatea de produse bancare, acestea îmbracă şi
forma unor relaţii contractuale, iar - în ultimă instanţă - au şi caracterul unui
document contabil.
În relaţia dintre bancă şi client, depozitul reprezintă o creanţă a celui din
urmă asupra băncii şi, în acelaşi timp, o obligaţie de plată asumată de bancă.
Din punct de vedere juridic, sumele depuse în conturi sunt şi rămân în
proprietatea titularului de cont.
În această categorie pot fi incluse mai multe tipuri de produse,
diferenţiate sub aspectul duratei depunerii, al nivelului şi modalităţii de
remunerare, al accesului la sumele depuse şi al destinaţiei fondurilor.
O primă distincţie se poate face între depunerile la vedere sau în contul
curent - accesibile în orice moment, de regulă fără preaviz şi cele la termen (o
42
săptămână, 1, 3, 6, 12 luni şi, mai rar, peste un an) - beneficiind de o remunerare
mai bună, cu condiţia respectării scadenţelor de rambursare.
Din punctul de vedere al tratamentului dobânzilor, există depozite cu şi
fără capitalizarea acestora, depozite cu dobândă fixă sau variabilă, iar, în funcţie
de accesibilitatea la sumele depuse, vom avea depozite cu şi fără preaviz la
retragerea de fonduri.
În fine, parametrii depozitelor pot fi negociaţi şi în funcţie de viitoarele
destinaţii ale depunerilor (capitalizate, sau nu), generându-se produse din gama
conturilor de depunere a capitalului (la înfiinţarea societăţilor comerciale), a
conturilor de economii (cu un regim prestabilit al depunerilor şi restricţii de
retragere), a conturilor de plată a salariilor (cu facilităţi la comisioanele de
retragere sau cu transfer automat în conturi de card), conturi de garanţii
materiale (cu retragere condiţionată de acceptul beneficiarului garanţiei) ş.a.
Nu în ultimul rând, se poate face distincţia între depozitele în formă
nematerializată şi certificatele de depozit.
Depozitele bancare beneficiază de un sistem colectiv de garantare, prin
intermediul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
O altă problemă referitoare la produsele bancare de natura conturilor
curente şi a depozitelor o reprezintă cerinţele de cunoaştere a clientelei, în
vederea prevenirii folosirii sistemului bancar în scopul spălării banilor.
Creditele şi garanţiile acordate de bănci reprezintă cea de a doua grupă
importantă de produse şi servicii bancare. În linii mari, creditul reprezintă un
ansamblu de operaţiuni vizând primirea unor resurse imediate, în schimbul
promisiunii de rambursare viitoare.
Principalele forme de creditare amintite în literatura de specialitate sunt:
- cesiunea de creanţe (materializate, sau nu);
- punerea la dispoziţie a fondurilor, în cadrul unui contract;
- creditul prin semnătură (angajamentul băncii de a credita);
- soldul descoperit de cont pentru nevoi de plăţi curente.
Din punctul de vedere al duratei de acordare se pot evidenţia: creditele
pe termen scurt (sub un an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste
5 ani). Rambursarea se poate realiza integral, sau eşalonat, în rate, potrivit
convenţiei între cele două părţi.
Remunerarea creditelor se face prin intermediul dobânzilor (fixe, sau
variabile) percepute de bănci. Dobânzile se calculează la soldul creditului şi se
achită potrivit graficului de rambursare convenit în cadrul contractului de credit.
În afara dobânzilor, beneficiarul-debitor mai suportă şi alte costuri vizând
analiza dosarului de creditare, administrarea creditului, comisioane de risc ş.a.
Variaţia parametrilor aferenţi acestui produs generează o tipologie diversă
de credite, diferenţiate în funcţie de beneficiari, modalităţile de rambursare,
regimul dobânzilor asociate, sistemul de garantare şi destinaţia creditului.
Vom enumera, în acest sens, pentru persoanele fizice: creditele imobiliare
şi ipotecare, creditele de consum, creditele pentru studii, pentru turism sau alte
destinaţii, creditele nenominalizate (sub raportul destinaţiei), creditele pentru
43
carduri. Din gama creditelor pentru persoane juridice, mai frecvent utilizate sunt:
creditele de trezorerie (avansuri de cont, descoperit de cont, credite pe cecuri
remise spre încasare), liniile de credit, creditele pentru capital de lucru sau pentru
stocuri, creditele pentru export şi cele pentru investiţii.
Serviciile de încasări, plăţi şi transferuri de sume se referă nu numai la
persoanele - fizice sau juridice - beneficiare ci şi la diferitele categorii de
monedă implicate în aceste operaţiuni. În mare, ele pot fi structurate pe trei
categorii şi anume:
- încasări şi plăţi în numerar;
- încasări şi plăţi pe bază de documente;
- servicii de transfer electronic rapid.
Din cadrul produselor şi serviciilor conexe, cele privind operaţiunile
aferente instrumentelor bancare sunt tratate de unii autori ca forme şi modalităţi
specifice serviciilor de credit. Am preferat să le menţionăm - totuşi - separat,
deoarece - alături de scontarea titlurilor de creanţă, factoring şi leasing - în
această categorie se includ şi emiterea de către bănci a cardurilor, cecurilor şi
titlurilor de credit, ca şi avalizarea unor asemenea instrumente.
Chiar dacă nu este dedicată, în mod direct, clientelei, vom aminti aici
operaţiunea de reescont, constând în recuperarea, înainte de scadenţă, a
lichidităţilor imobilizate în titlurile scontate de bănci unor clienţi ai acestora.
Tot în această categorie am inclus şi gama serviciilor valutare, întrucât
ele privesc nu numai operaţiunile clasice (credite, depozite, transferuri) ci şi
componente specifice, cum ar fi diferitele modalităţi de schimb valutar sau
operaţiunile swap.
Distribuţia serviciilor tehnice pentru accesarea produselor bancare se referă
la reţeaua de ATM-uri şi POS-uri specifică tranzacţiilor prin carduri, dar şi la
interfeţele aferente produselor de tip phone banking, home banking şi e-banking.
Serviciile de consiliere financiar-bancară pot fi implicite, în legătură cu
derularea unor proceduri mai ample (de exemplu, cele de creditare) sau în
contextul activităţilor promoţionale, dar şi explicite - oferite ca atare clienţilor
băncii, pe baze tarifare.
Din gama produselor şi serviciilor de graniţă, la intersecţia cu piaţa de
capital vom întâlni serviciile de custodie, tranzacţii cu valori mobiliare şi alte
titluri, subscrierea de titluri şi de participaţii şi chiar administrarea portofoliilor
de investiţii.
În legătură cu domeniul asigurărilor şi fondurilor de pensii, avem în
vedere distribuţia de produse specifice acestor pieţe, oferta de produse proprii,
dar şi calitatea de depozitar al fondurilor private de pensii.
În fine, serviciile de consultanţă şi suport în afaceri reprezintă o
extensie a conceptului de consiliere financiar-bancară, întrucât înglobează şi alte
componente, cum ar fi de pildă cele de cash-management, evaluarea
portofoliilor, managementul operaţiunilor de trezorerie, administrarea de
proprietăţi, elaborarea de rapoarte ş.a.
44
Bibliografie
Bucureşti, 2002
2) C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003
4) M. Gh. A. Imireanu, Produse şi servicii bancare în relaţiile de plăţi
interne şi internaţionale, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

- Care sunt principalele operațiuni și participanții la circuitul fiecărui
instrument bancar ?
- Care sunt caracteristicile specifice produselor și serviciilor bancare ?
- Exemplificați cu două-trei elemente fiecare categorie de produse și
servicii bancare.

11. Serviciile bancare privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată
şi de credit fac parte din categoria:
a. Serviciilor de încasări, plăţi şi transferuri de sume
b. Produselor şi serviciilor conexe
c. Produselor şi serviciilor de tip credite şi garanţii
d. Produselor şi serviciilor „de graniţă”
e. Produselor şi serviciilor de bază
12. Produsele de tip bancassurance fac parte din categoria:
13. Depozitele de garanţii materiale fac parte din categoria:
14. Serviciile valutare fac parte din categoria:
45
Cursul 4. SISTEME DE PLĂŢI ŞI DECONTARE
- asimilarea principalelor noțiuni privitoare la sistemele de plăți în
numerar și în monedă scripturală;
- cunoașterea mecanismelor de decontare bi- și multilaterală;
- introducerea noțiunii de risc sistemic și evidențierea căilor de prevenire;
- Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică
- Sistemul de compensări şi decontări interbancare
- Teste grilă
4.1. Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică

Angrenarea oricărei firme în mecanismele pieţei impune nu numai o
prestaţie anume, socialmente recunoscută, ci şi achitarea acestei prestaţii de
către participanţii din aval, privită ca o posibilitate de reluare a ciclului
productiv. La rândul ei, firma prestatoare trebuie să-şi achite obligaţiile
contractate cu furnizorii de utilităţi din amonte.
Desigur că, între cele două ipostaze ale firmei este o strânsă legătură,
onorarea propriilor obligaţii fiind condiţionată, până la un punct, de
comportamentul partenerilor privind asigurarea echiva-lentului bănesc al
prestaţiilor de care au beneficiat.
Noţiunea care defineşte posibilitatea fiecărei entităţi de a stinge
obligaţiile faţă de terţi prin plata în bani a acestora este cunoscută sub numele de
capacitate de plată.
Interdependenţele dintre participanţii la circuitul economic, deşi reale,
nu trebuie să fie supraestimate în ceea ce priveşte evaluarea capacităţii de plată,
având în vdere faptul că asigurarea acesteia presupune un ansamblu de acţiuni şi
comportamente, dintre care sunt de menţionat:
- necesitatea asigurării unei corelaţii strânse între angaja-mentele de plată
şi posibilităţile financiare ale firmei;
- corelarea temporală a necesităţilor de plată cu creanţele de încasat, pe
baza scadenţei acestora şi asigurarea unei rezerve de active lichide
pentru acoperirea diferenţelor;
- gestiunea strategică a capacităţii de plată, cu previzionarea unor
alternative de compensare a creanţelor neîncasate, fie pe seama
capitalului propriu, fie prin resurse atrase.
Lipsa capacităţii de plată generează o multitudine de efecte care se răsfrâng
atât individual, asupra entităţilor implicate, cât şi pe ansamblul economiei.
Din punct de vedere individual, în funcţie de amplitudinea fenomenului,
vom avea de-a face cu următoarele consecinţe:
46
- dificultăţi în reluarea circuitului economic;
- pierderi legate de valorificarea incompletă sau imposibilitatea de
valorificare a unor resurse;
- pierderea încrederii partenerilor de afaceri;
- creşterea riscului de solvabilitate;
- falimentul.
Chiar dacă se referă la o situaţie extremă, privind lipsa de capacitate de
plată iremediabilă, falimentul trebuie considerat şi sub aspectul său pozitiv, ca
un act de igienă economică ce elimină din sistem entităţile neviabile şi repune în
circuitul economic valorile angajate de firmele falite.
La nivel macroeconomic, lipsa capacităţii de plată generează - prin
intermediul efectului de antrenare - blocaje în lanţ, amploarea creşterii
dimensiunii plăţilor restante manifestându-se prin sporirea arieratelor. Expresie
a dificultăţilor economico-financiare, arieratele au cauze multiple, care pornesc
de la decapitalizarea firmelor şi continuă cu dimensiunea redusă a creditului
neguvernamental, factori de piaţă şi de natură managerială.
Este de menţionat faptul că, alături de furnizori şi bugetul public, printre
creditorii cei mai afectaţi de blocajele financiare se numără şi băncile, în dubla lor
calitate - de intermediari ai relaţiilor de plată între clienţi şi de posesori de creanţe.
De aici şi responsabilitatea sectorului bancar, chemat să contribuie nu
numai la operaţionalizarea sistemelor de plăţi, dar şi la gestionarea eficientă a
acestora, prin politici diverse, ca de exemplu:
- politici de cunoaştere, clasificare şi segmentare a clientelei, accesul
fiecărui segment în sistemele de plăţi fiind permis în funcţie de
capacitatea de plată;
- politici şi proceduri privind perfecţionarea instrumentelor de plată şi
alinierea lor la cerinţele transferului electronic de fonduri;
- politici privind creşterea calităţii şi vitezei în sistemele de transmisie a
mesajelor, în sistemele de compensare şi decontare, în paralel cu
segmentarea acestora pe categorii de valori (plăţi de mică şi mare valoare)
şi pe categorii de instrumente (ordine de plată, cecuri, titluri, valute ş.a.);
- politici şi proceduri de de accelerare a plăţilor prin scontare, forfetare,
factoring ş.a., de dispersie a riscului de credit pe clienţi şi de acoperire a
riscului prin asigurarea creditelor;
- politici şi proceduri de recuperare a plăţilor restante, mergând până la
iniţierea procedurii de declanşare a falimentului.
Sistemele de plăţi pot fi structurate în două mari categorii: sisteme de
plăţi în numerar şi sisteme de plăţi în monedă scripturală. Diferenţierea este,
mai curând, de ordin didactic, întrucât cele două categorii de plăţi se
intersectează frecvent şi, amândouă, implică - e drept, în măsuri diferite - apelul
la sistemul bancar.
Sistemul de plăţi în numerar, aşa cum arată şi denumirea lui, utilizează
moneda în forma ei efectivă, de bancnote şi monedă metalică. Chiar dacă
numerarul, ca mijloc iniţial de plată, este considerat astăzi drept un instrument
47
rudimentar, ponderea lui în totalul masei monetare este încă semnificativă, de la
11-13% - în Suedia, Portugalia şi Olanda, la peste 55% - în Bulgaria şi România.
Privilegiul emisiunii bancnotelor îl are banca centrală, alături de o serie
de responsabilităţi privind:
- structura pe cupiuri a bancnotelor, în funcţie de puterea de cumpărare a
unităţii monetare şi de raportul dintre plăţile cu şi fără numerar;
- caracteristicile tehnice: rezistenţă la manipulare, securizare,
recunoaştere rapidă a autenticităţii;
- reglementarea securizării colectării, transportului şi manipulării
numerarului.
Alături de operaţionalizarea procedurilor de securizare impuse prin
reglementările băncii centrale, băncile au un rol mult mai important în sistemele
de plăţi în numerar, care priveşte organizarea activităţilor proprii de casierie,
privite ca o formă de manifestare a relaţiilor bancă-client.
Principalele aspecte ce ţin de această determinare sunt:
- organizarea adecvată a spaţiului dedicat casieriei: securizare, reguli de
acces, dotare specifică (registre de casă, casete, ştampile personale,
aparate de selectare a semnelor monetare uzate sau false ş.a.);
- menţinerea unei rezerve de casă necesară funcţionării băncii ca partener
în relaţia cu clienţii;
- efectuarea propriu-zisă a operaţiunilor de încasări şi plăţi, potrivit
procedurilor bancare (verificare client, verificare instrumente de plată,
verificare sold, înregistrare operaţiuni, semnături);
- încheierea zilnică a operaţiunilor: calcul rulaje, solduri, monetar,
regularizarea soldului în funcţie de necesităţile rezervei de casă).
Sistemele de plăţi în monedă scripturală utilizează o serie de
instrumente specifice (ordinul de plată, cecul, cambia, cardul), a căror
prezentare a fost făcută în capitolul anterior.
Dacă, în cazul plăţilor în numerar, avem de-a face cu o relaţie strictă
bancă-client, circulaţia monedei scripturale implică, de cele mai multe ori,
existenţa relaţiilor interbancare, întrucât plăţile sunt realizate, de regulă, din
conturile clienţilor, conturi ce pot fi localizate în entităţi bancare diferite.
Practic, circuitele monetare generate de instrumentele de plată
menţionate pot fi gestionate:
- în interiorul aceleaşi bănci;
- pe baze bilaterale, între băncile aferente clientului plătitor, respectiv
beneficiar;
- pe baze multilaterale, prin intermediul unor instituţii specia-lizate în
compensarea plăţilor reciproce.
Procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-
un cont plătitor, ce suportă o operaţiune de debitare, într-un cont beneficiar,
afectat de o operaţiune de creditare, poartă numele de virament şi poate fi
considerat un reper fundamental al transferului bancar.
48
Privit ca un procedeu de transfer al creanţelor pe care le deţin clienţii
bancari, în calitate de posesori ai unor solduri pozitive în conturi, viramentul
generează obligaţii reciproce între băncile implicate în derularea filierelor de
plată, prin intermediul a două componente: una de natură dispozitivă - privind
transmiterea unui ordin de plată în contul beneficiarului şi una de acoperire cu
resursele financiare necesare executării dispoziţiei date.
Este vorba, aşadar, de o dedublare a transferului de credit propriu-zis cu
un transfer interbancar şi, mai mult, de o constrângere a băncilor implicate de a
se afla - direct sau indirect - într-o relaţie de corespondeţă. Şi asta, pentru că
viramentul se materializează pe baza mandatului dat băncii de a transfera
sumele în cauză.
4.2. Sistemul de compensări şi decontări interbancare

În calitate de participanţi la sistemul de plăţi, băncile realizează multiple
procese de conversie a monedei, dintr-o formă în alta, datorită operaţiunilor de
încasări şi plăţi în numerar şi de transfer între circuitele monetare, fapt care
generează numeroase obligaţii reciproce faţă de celelalte bănci din sistem.
Astfel, a apărut ideea comparării soldurilor debitoare şi creditoare şi de
anulare a acestora la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un
sold net, procedură cunoscută sub numele de compensare.
Dacă procedurile de compensare bilaterale nu ridică probleme
deosebite, extinderea acestora la nivelul întregului sistem bancar (compensarea
multilaterală) impune existenţa unei instituţii specializate numită casa de
compensaţie. Lichidarea datoriilor reciproce se realizează prin concentrarea
tuturor debitelor, respectiv a tuturor creanţelor fiecărei bănci - generate de
executarea plăţilor clienţilor - către casa de compensaţie, obţinându-se un singur
sold (debitor sau creditor) pentru fiecare participant la compensare.
În funcţie de substanţa operaţiunilor ce se supun compensării, se pot
deosebi:
- compensarea în sistem brut, în cazul în care aceasta include toate plăţile
dispuse de clienţi, sau în favoarea lor;
- compensarea în sistem net, dacă pornim de la soldul operaţiunilor
reciproce cu fiecare din băncile participante.
Dacă ne referim la succesiunea operaţiunilor de compensare şi
decontare propriu-zisă, vom întâlni o decontare post-compensare, specifică
sistemelor de plăţi care utilizează documente suport-hârtie şi decontarea în timp
real, practic o decontare ante-compensare, în cazul sistemelor electronice,
situaţie în care relaţiile efective de compensare interbancară sunt reglementate
până la finele zilei.
Procesul compensării cuprinde trei mari etape şi anume [1]:
- inventariere-structurare;
- soldare-compensare;
- stingerea datoriilor reciproce.
49
Prima etapă presupune sistematizarea tuturor operaţiunilor dispuse de
sau în favoarea fiecărei bănci, pe categorii (debitoare şi creditoare) şi pe bănci
corespondente. Se obţine, astfel, o situaţie-şah care exprimă poziţia fiecărei
entităţi bancare în raport cu celelalte. Totalurile pe cele două categorii de
operaţiuni indică, practic, nivelul de expunere a băncilor participante.
În etapa de soldare-compensare, operaţiunile fiecărei bănci sunt soldate,
după însumare, obţinându-se succesiv:
- sumele brute de primit sau de plătit pentru fiecare bancă;
- soldurile nete rezultate din compensare;
- soldurile rămase neacoperite prin angajamente reciproce;
- gradul de compensare, calculat ca raport între sumele compensate şi
sumele intrate în compensare. (vezi tabelul 4.1)
Total Solduri
Banci α β γ δ ε operaţiuni creditoare
creditoare
α - 50 25 20 80 175 -
β 60 - 20 40 40 160 -
γ 50 20 - 60 35 165 70
δ 10 30 10 - 50 100 -
ε 90 70 40 10 - 210 5
Total
operaţiuni 210 170 95 130 205 810 -
creditoare
Solduri
35 10 - 30 - - 75
creditoare
Grad de compensare 735 / 810 = 90.74%
Tabelul 4.1. Exemplu de rezultat al compensării
Stingerea datoriilor reciproce porneşte de la soldurile iniţiale ale

fiecărei bănci, în contul curent deschis la casa de compensare, la care se adaugă
sau se scad - după caz - soldurile creditoare respectiv debitoare obţinute din
compensare, obţinându-se un sold provizoriu.
Băncile deficitare au la dispoziţie un interval de timp de 2-3 ore pentru
a-şi acoperi soldurile nefavorabile, prin aranjamente de credit cu celelalte bănci,
de regulă prin intermediul pieţei monetare, sau prin relaţii de credit cu banca de
emisiune (facilităţi permanente, aranjamente bilaterale ş.a.). Operaţiunile de
acoperire a deficitului se adaugă la soldul provizoriu obţinându-se un sold final
(tabelul 4.2).
Compensarea în sistem centralizat a obligaţiilor interbancare a apărut în
urma unui proces de optimizare a raportului timp-costuri, în condiţiile efectuării
unui volum imens de plăţi, între clienţi dispersaţi pe întreg cuprinsul ţării, în
cadrul şi între diferitele circuite monetare.
50
Sold Sold din Sold Operaţiuni Sold
Bănci
iniţial compensare provizoriu interbancare final
α 10 35 45 -30 15
β 5 10 15 -15 -
γ 15 -70 -55 65 10
δ - 30 30 -20 10
ε 10 -5 5 - 5
Total 40 0 40 - 40
Tabelul 4.2. Finalizarea procesului de compensare-decontare
Practic, se oferă condiţiile încheierii normale a circuitelor virtuale de

plăţi iniţiate de multitudinea titularilor de cont, prin posi-bilitatea stingerii
obligaţiilor interbancare generate de plăţile în cauză.
Aşa cum s-a arătat mai înainte, soldurile din compensare sunt relativ
impredictibile, fiind o rezultantă a operaţiunilor dispuse de clienţii băncii. Din
acest motiv, ambele situaţii - atât excedentul cât şi deficitul - sunt la fel de
fireşti. Şi, tot din această cauză, apelul la credit prin intermediul pieţei monetare
a devenit o practică uzuală.
Sistemul centralizat de plăţi şi compensare presupune, însă, cel puţin
teoretic, o incidenţă sporită a riscului sistemic, privit ca o posibilitate de
propagare în lanţ, în întreg sistemul băncilor participante, a problemelor ce decurg
din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul din participanţi.
Evident că, o preocupare prioritară a băncilor centrale, dar şi a unor
organisme internaţionale - cum ar fi, de pildă, Comitetul privind sistemele de plăţi
şi decontare de la Basel - este aceea de a preveni un asemenea risc, utilizând una
sau mai multe dintre metodele recomandate în literatura de specialitate:
- revocabilitatea oferă posibilitatea excluderii din procesul de
compensare a băncilor fără capacitate de plată şi reluarea procesului, cu
dezavantajele pe care o asemenea procedură le incumbă: întârzierea
plăţilor, restrângerea dimensiunii compensării, cheltuieli suplimentare,
incertitudinea privind plăţile ordonate băncilor eliminate din proces sau
dirijate către acestea;
- irevocabilitatea presupune intervenţia băncii centrale, în calitate de
ultim creditor al sistemului de compensare, pe baza unor aranjamente şi
facilităţi de credit oferite băncilor comerciale;
- selectarea participanţilor la compensare, în funcţie de potenţialul lor
financiar şi gruparea acestora în participanţi direcţi la derularea
mesajelor de plăţi şi participanţi indirecţi, ale căror mesaje de plăţi sunt
intermediate de cei dintâi;
- limitarea angajării în fluxurile de plăţi, care poate fi individuală sau de
grup, pentru echilibrarea mesajelor debitoare cu cele creditoare;
51
- echilibrarea intrazilnică, prin compensări bilaterale şi trierea mesajelor
(de executat, în aşteptare, respinse temporar) potrivit unei ordini de
prioritate: operaţiuni cu banca centrală, operaţiuni pe piaţa monetară,
operaţiuni către Trezorerie, operaţiuni interbancare în favoarea clientelei;
- managementul individual al lichidităţii, prin proceduri de anticipare şi
previziune a fluxurilor de operaţiuni, prin apelul la piaţa monetară şi la
relaţiile de creditare cu banca centrală.
Bibliografie
1) C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

- Care sunt asemănările și deosebirile dintre cele două sisteme de plăți ?
- Care sunt elementele specifice compensării multilaterale ?
- Cum poate fi prevenit riscul sistemic în mecanismele de decontare ?

15. Care dintre afirmaţiile următoare privind rezerva de casă este falsă ?
a. Se stabileşte prin norme ale băncii centrale
b. Se determină pe baze statistice
c. Face parte din lichiditatea primară a băncii
d. Este necesară funcţionării băncii ca partener în relaţia cu
clienţii
e. Reprezintă o imobilizare de fonduri
16. Procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-
un cont plătitor (care suportă operaţiunea de debitare) într-un cont
beneficiar (care suportă operaţiunea de creditare) poartă numele de:
a. Virament
b. Transfer electronic de fonduri
c. Compensare
d. Decontare intrabancară
e. Compensare multilaterală
17. Compararea soldurilor debitoare şi creditoare datorate operaţiunilor de
plăţi realizate de către bănci în monedă scripturală şi anularea acestora
la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold net
poartă numele de:
a. Virament
c. Compensare
52
18. Concentrarea tuturor debitelor, respectiv a tuturor creanţelor fiecărei
bănci - generate de executarea plăţilor - către casa de compensaţie,
obţinându-se un singur sold (debitor sau creditor) pentru fiecare
participant poartă numele de:
a. Virament
c. Compensare
19. Care dintre afirmaţiile următoare privind riscul sistemic este falsă ?
a. Se referă la posibilitatea de propagare în lanţ, în întreg sistemul
băncilor participante, a problemelor ce decurg din eventuala
neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul din participanţi
b. Este determinat de riscul de lichiditate ce se manifestă la
nivelul fiecărei bănci participante la sistemul de compensare
c. Priveşte numai instituţiile de credit care au expunere pe piaţa
internaţională
d. Face obiectul reglementărilor interne şi internaţionale
e. În raport cu băncile participante la sistemul de compensare,
poate fi o consecinţă a riscului operaţional
20. Care dintre procedurile următoare nu contribuie la prevenirea riscului
sistemic ?
a. Revocabilitatea
b. Irevocabilitatea
c. Selectarea participanţilor la compensare
d. Limitarea angajării în fluxurile de plăţi
e. Dimensionarea corectă a rezervei de casă
53
Cursul 5. MANAGEMENTUL TREZORERIEI
- evidențierea principalelor caracteristici ale pieței monetare;
- prezentarea relaţiilor instituţiilor de credit cu banca centrală;
- detalierea principalelor operațiuni aferente managementului intern al
lichidității;
- descrierea sistemului rezervelor minime obligatorii.
- Trezoreria - concept şi spaţii de operare
- Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală
- Managementul lichidităţii
- Rezervele minime obligatorii
- Teste grilă
5.1. Trezoreria - concept şi spaţii de operare

Iniţial, denumirea a fost adoptată pentru a defini persoana sau structura
organizaţională (serviciu, departament, minister) care îndeplineşte funcţia de
trezorier al serviciilor statului. În unele ţări din spaţiul anglo-saxon trezoreria
îndeplineşte în întregime funcţiile Ministerului Finanţelor, în timp ce în alte
state desfăşoară numai o parte dintre acestea [3].
Într-o accepţiune mai largă, noţiunea de trezorerie subsumează un
ansamblu operaţional privind dinamica fondurilor unei entităţi publice sau
private, prin care se urmăreşte optimizarea fluxurilor financiare în scopul
realizării obiectivelor de bază ale entităţii în cauză.
Evident că, în cazul instituţiilor de credit, trezoreria capătă o
semnificaţie aparte, având în vedere faptul că tranzacţiile financiare constituie
însăşi raţiunea de existenţă a acestor societăţi. De altfel, în mediul bancar se pot
pune în evidenţă, mult mai explicit, obiectivele specifice ale activităţilor din
domeniul trezoreriei, constând, în principal, din:
- menţinerea lichidităţii necesare derulării obiectului de activitate;
- asigurarea necesarului de fonduri pentru clientela băncii;
- optimizarea structurii bilanţului, în vederea minimizării factorilor de risc.
Spre deosebire de alte segmente ale activităţii financiare, în cazul
trezoreriei asistăm la o “răsturnare” a priorităţilor temporale, în sensul
deplasării importanţei preocupărilor în domeniu, din zona strategică spre nivelul
operaţional. Fenomenul este generat specificul activităţii bancare, caracterizat
prin necesitatea asigurării permanente cu resurse financiare, pe care banca - în
calitate de intermediar - le pune la dispoziţia clienţilor, sub formă de credite sau
le utilizează pentru plasamente proprii.
54
Desigur că asta nu înseamnă abandonarea preocupărilor de ordin tactic,
vizând adecvarea capitalului, diversificarea surselor de fonduri sau dinamica
portofoliului de active şi nici eludarea abordărilor de natură strategică privind
poziţionarea cât mai bună a băncii într-o piaţă concurenţială, în care avantajele
comparative se traduc prin noi segmente de piaţă, noi produse şi servicii oferite
clienţilor existenţi sau potenţiali.
Aşa cum am arătat într-un capitol precedent, entităţile bancare
funcţionează în cadrul unui sistem bine structurat şi supravegheat prudenţial,
motiv pentru care în domeniul managementul trezoreriei se pot discerne trei
direcţii de acţiune.
Operaţiunile interbancare, desfăşurate prin intermediul pieţei monetare,
au ca substanţă relaţiile dintre diferitele instituţii de credit generate de
operaţiunile efectuate pentru clienţii acestora, relaţii care conduc la excedente
sau deficite temporare, dublate de asumarea unor obligaţii de compensare a
datoriilor reciproce care se realizează prin intermediul unor fluxuri financiare a
căror determinare se realizează per sold.
Practic, în operaţiunile de plăţi, dar nu numai, clientul se adresează, mai
curând, sistemului bancar decât unei entităţi componente a acestuia, motiv
pentru care băncile sunt practic obligate să participe la un mecanism comun de
reglare a soldurilor debitoare sau creditoare dintre ele, atât prin sistemul de
compensare cât şi prin intermediul pieţei monetare.
Relaţia instituţiilor de credit cu banca centrală îmbracă mai multa
forme. În primul rând, pornind de la resursele proprii şi cele atrase prin diferite
modalităţi, banca centrală este ea însăşi un “jucător” în piaţa monetară. În al
doilea rând, banca centrală are posibilitatea de a intra, în mod direct, în
conexiune cu băncile comerciale, prin intermediul relaţiilor de credit
reglementate de lege. Şi, în fine, pornind de la rolul de regulator al pieţei, tot
banca centrală gestionează sistemul rezervelor minime obligatorii, ale cărui
implicaţii în managementul lichidităţii vor fi prezentate în cele ce urmează.
Din acest motiv, relaţia cu banca centrală va fi tratată la fiecare dintre
cele trei coordonate funcţionale pe care le presupune mangementul trezoreriei.
Managementul lichidităţii rămâne, însă, în ultimă instanţă, în sarcina
fiecărei instituţii bancare, pentru simplul motiv că acesta îşi pune amprenta
asupra tuturor celorlalte activităţi, trezoreria comportânduse ca un adevărat
“minister de afaceri externe al băncii” [1]. (figura 5.1)
5.2. Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală

Calitatea de intermediar a instituţiilor de credit conduce la un sistem de
fluxuri interbancare generator de obligaţii reciproce. Stingerea acestora se
realizează atât prin mecanismele specifice sistemului de compensare, prezentat
în capitolul anterior, cât şi prin negocierea pe o piaţă organizată, numită piaţa
monetară, a creditelor necesare acoperirii datoriilor rămase după compensare -
figura 5.2.
55
Trezorerie
Clientelă
Titluri
Imobilizări
Operaţiuni
extrabilanţiere
Figura 5.1. Relaţiile funcţionale între principalele grupe bilanţiere

ale unei bănci
Clientelă
Banca 1
Sistem
de
compensare
.........
Banca
centrală
Piaţa
monetară
Clientelă
Banca n
Figura 5.2. Fluxuri relaţionale în sistemul bancar
Piaţa monetară poate fi definită, deci, ca o piaţă pe care băncile se

împrumută pe termen scurt în vederea compensării excedentelor şi deficitelor
temporare de lichiditate, apărute în mod firesc în activitatea lor, ca urmare a
relaţiilor cu clientala.
Participanţii la această piaţă sunt băncile, care se pot regăsi în una
dintre cele două ipostaze şi anume:
56
- ofertanţii sunt posesorii de solduri creditoare în conturile de
disponibilităţi deschise la banca centrală;
- solicitanţii de credite sunt fie în poziţia de debitori faţă de alte bănci, fie
în situaţia de a-şi suplimenta volumul lichidităţilor pentru alte scopuri
(satisfacerea clientelei, datorii scadente).
Specializarea instituţiilor de credit conduce la definirea unor profiluri ale
băncilor în raport cu piaţa monetară, pornind de la constanţa situării în una sau
alta dintre categoriile menţionate. Vom avea, astfel, bănci structural creditoare -
axate pe colectarea resurselor prin intermediul depozitelor, cum sunt băncile de
economii sau cele care mobilizează fluxurile financiare creditoare ale unor
instituţii din piaţa de capital, asigurări, fonduri de pensii ş.a. şi, respectiv, bănci
structural debitoare - acţionând cu precădere în zona creditării sau care finanţează
instituţii de genul firmelor de leasing, societăţilor de credit ipotecar, companiilor
de vînzare în rate şi de gestionare a creditelor de consum.
O situaţie specifică vom regăsi în ceea ce priveşte participarea pe piaţa
monetară a băncii centrale, a cărei intervenţie are, preponderent, un rol regulator.
Având posibilitatea să intre şi în relaţii directe de credit cu băncile comerciale
pentru acoperirea deficitului temporar de lichiditate al acestora, banca centrală
operează în piaţa monetară potrivit principiului „open-market” pe două coordonate:
una legată de reglarea nivelului de lichiditate al pieţei şi cealaltă privind orientarea
parametrilor săi de funcţionare, în special a nivelului dobânzilor.
Practic, în materie de lichiditate a pieţei, se pot întâlni două cazuri distincte:
- situaţia denumită en banque, în care piaţa - pe ansablul său - este
solicitatoare de monedă iar, în lipsa intervenţiei băncii centrale, am asista la
supralicitarea preţului de achiziţie, respectiv la majorarea dobânzilor;
- situaţia denumită hors banque, caracterizată printr-un surplus de
lichiditate generat de excedentele de trezorerie ale băncilor comerciale,
al cărei efect este de reducere a nivelului dobînzilor negociate.
Intervenind ca orice partener pe piaţa monetară, banca centrală are
avantajul comparativ al dimensiunii tranzacţiilor pe care le poate genera. Din acest
motiv, ea poate influenţa piaţa interbancară, potrivit coordonatelor de politică
monetară stabilite prin lege, atât prin nivelul dobânzilor oferite sau percepute
(practică specifică ţărilor latin-europene), cît şi prin coordonate cantitative - sume
atrase sau plasate (procedeu utilizat în ţările din spaţiul anglo-saxon).
Specific ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic este
structurarea pe două niveluri a pieţei monetare, legată de existenţa
intermediarilor financiari, entităţi care acţionează ca o interfaţă între banca
centrală şi ceilalţi participanţi şi realizează, practic, o segmentare a pieţei.
În condiţiile în care aceştia lucrează în numele şi pe contul băncilor
comerciale, ei poartă denumirea de „curtieri” şi desfăşoară, în principal,
activităţi specifice brokerajului:
- executarea ordinelor de vânzare-cumpărare pe piaţa interbancară;
- arbitraj pe diferitele pieţe de profil, cu accent pe operaţiunile speculative;
- operaţiuni de compensare-decontare;
57
- consultanţă monetară.
Dacă sunt agreaţi de banca centrală şi acţionează în nume şi pe cont
propriu (dealeri), sunt organizaţi ca şi case de rescont (Discount House) sau
„bănci cu ridicata”. Alături de propriile operaţiuni - plasamente de titluri,
obţinere şi acordare de credite, arbitraj - casele de rescont acţionează şi ca
intermediari ai băncilor dar, în plus, au posibilitatea realizării unor oferte de
finanţare proprii care, prin negocierea termenelor de rambursare şi a
cuantumului dobânzilor, contribuie la creşterea elasticităţii pieţei şi diminuează
necesitatea intervenţiei băncii centrale.
Dobînda pe piaţa monetară este stabilită zilnic şi reprezintă, în ultimă
instanţă, un rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Având în
vedere obiectul tranzacţiilor de pe această piaţă, putem afirma că nivelul
dobânzilor interbancare oferă cel mai semnificativ reper privind lichiditatea
sistemului şi a economiei, în ansamblul său.
Dobînda pieţei monetare poate fi privită şi ca un cost al aprovizionării
băncilor cu resurse financiare şi, din această perspectivă, ea reprezintă poate cel
mai relevant indicator al costului creditelor din economie.
Din acest motiv, dar nu numai, zilnic se calculează şi se dau publicităţii
cele două rate de referinţă ale dobânzii, calculate ca medii ponderate în funcţie
de volumul tranzacţiilor:
- rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci, respectiv cel mai mare
cost la care acestea sunt dispuse să atragă fonduri, este determinată de
preţul mediu al achiziţiilor de resurse efectuate şi - pentru piaţa
autohtonă - are indicativul ROBID (Romanian Bid Rate);
- rata dobînzii pentru depozitele plasate, preţul minim pe care îl acceptă
vînzătorii de resurse financiare, este dată de dobânda medie la care
aceştia reuşesc să-şi plaseze disponibilităţile şi este cunoscută sub
numele de ROBOR (Romanian Oferred Rate).
Chiar dacă nivelul dobânzilor din piaţa monetară este utilizat ca şi o
pârghie de acţiune a băncii centrale, în ideea realizării obiectivelor de politică
monetară ale acesteia, nu trebuie înţeles că avem de-a face cu un „dictat” al
autorităţii de reglementare în materie. Ponderea tranzacţiilor „overnight”, legată
de necesitatea acoperirii - cu orice preţ - a deficitelor cotidiene, ca şi
obligativitatea realizării nivelului rezervelor minime obligatorii conduc, în
majoritatea cazurilor, la niveluri ale dobânzilor apropiate de cele oferite de
banca centrală pentru depozitele atrase.
Termenele tranzacţiilor pe piaţa monetară sunt, de regulă, scurte. Avem în
vedere, în acest sens, necesitatea reglării continue a nivelului de lichiditate a
băncilor, legată de desfăşurarea obiectului lor de activitate şi de presiunea pieţei
(credite solicitate, depozite realizate). Din acest motiv, majoritatea scadenţelor sunt:
- pentru o zi (overnight);
- între două şi şase zile;
- săptămânale (one week).
58
Riscul pe piaţa monetară este redus, ca şi rezultantă a următoarelor
caracteristici:
- cunoaşterea în detaliu a partenerilor, pe baza schimbului de situaţii
financiare;
- stabilirea prealabilă a unor limite valorice pentru liniile de creditare
bilaterală;
- transparenţa sistemului de tranzacţionare şi rolul regulator al băncii
centrale;
- sistemul de garantare bazat pe titluri selecţionate sub aspectul
eligibilităţii lor şi având o volatilitate redusă.
Relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală sunt structurate, după
specificul lor, în două categorii şi anume:
- facilităţi permanente acordate băncilor de către Banca Naţională a
României;
- operaţiuni de piaţă monetară ale Băncii Naţionale a României.
La rândul lor, acestea din urmă se pot desfăşura:
- prin licitaţie şi pe baze multilaterale competitive;
- prin proceduri bilaterale şi pe baze bilaterale.
Participanţii cu care Banca Naţională a României desfăşoară operaţiuni
de piaţă monetară şi cărora le acordă facilităţi permanente sunt băncile,
persoane juridice române, sucursalele din România ale băncilor - persoane
juridice - străine şi casele centrale ale coopera-tivelor de credit, care îndeplinesc
următoarele criterii de eligibilitate:
- constituirea de rezerve minime obligatorii;
- încadrarea în prevederile reglementărilor Băncii Naţionale a României
privind indicatorii de solvabilitate sau, după caz, certificarea de către
autoritatea de supraveghere bancară din ţara de origine a încadrării
băncii străine în prevederile reglementărilor de prudenţă bancară în
vigoare în ţara respectivă;
- deţinerea unui sistem operaţional specific tip REUTERS,
BLOOMBERG etc. şi a echipamentelor dedicate pentru plăţi şi
comunicaţii (sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice, telex,
SWIFT, fax etc.).
Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare sunt titlurile
de stat, certificatele de depozit emise de Banca Naţională a României, precum şi
alte categorii de active negociabile, stabilite în baza unei hotărâri a Consiliului
de administraţie al BNR şi care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt în proprietatea băncii prezentatoare;
- nu sunt gajate sau sechestrate;
- au o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate;
- au cupoane scadente ulterior scadenţei operaţiunii efectuate;
- nu sunt emise de banca prezentatoare.
Ele se evaluează zilnic, pe perioada derulării operaţiunii, la valoarea de
piaţă din ziua anterioară datei de evaluare.
59
Scadenţa operaţiunilor pe piaţa monetară este de maxim 90 de zile
calendaristice, cu excepţia emiterii certificatelor de depozit, pentru care
scadenţa maximă este de un an. Practic, scadenţele efective nu depăşesc, însă, o
săptămână, o pondere semnificativă având-o tranzacţiile overnight.
Facilităţile permanente au ca principală caracteristică faptul că pot fi
accesate din iniţiativa băncilor şi îmbracă două forme:
- facilitatea de creditare constând în posibilitatea ca Banca Naţională a
României să ofere băncilor credit overnight;
- facilitatea de depozit, respectiv posibilitatea ca Banca Naţio-nală a
României să accepte depozite overnight de la bănci.
Ele sunt o consecinţă a funcţionării sistemului bancar şi, în mod
deosebit, a subsistemului de decontări şi plăţi care generează un set de relaţii
permanente atât între instituţiile de credit, cât şi între acestea şi banca centrală.
Facilitatea de creditare reprezintă practic posibilitatea băncilor de a
obţine lichiditate pe termen foarte scurt, apelând la creditul lombard acordat de
Banca Naţională, pe baza unei cereri scrise care trebuie să cuprindă următoarele
specificaţii:
- elementele de identificare a băncii;
- suma solicitată;
- tipul şi valoarea garanţiilor.
Până la sfârşitul zilei bancare lucrătoare Banca Naţională a României
notifică băncilor solicitante decizia asupra cererilor acestora, perioada de
acordare a creditului lombard fiind overnight.
Nivelul zilnic al ratei dobânzii - rata lombard - este stabilit de Consiliul de
administraţie al BNR în conformitate cu obiectivele de politică monetară şi
reprezintă, de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar.
Ea este anunţată în avans şi se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenţia
“număr de zile/360”. Dobânda se plăteşte o dată cu rambursarea creditului.
Valoarea garanţiilor aduse de banca solicitantă trebuie să acopere în
proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentă şi trebuie constituite până la
momentul acordării acestui credit.
Facilitatea de depozit este acordată în scopul valorificării excesului de
lichiditate al băncilor, care pot constitui depozite la Banca Naţională a României.
Perioada de acceptare a depozitelor în cadrul acestei facilităţi este overnight.
Depozitele acceptate sunt remunerate la o rată fixă a dobânzii, stabilită de
Consiliul de administraţie al BNR în conformitate cu obiectivele sale de politică
monetară, anunţată în avans şi care se calculează ca rată a dobânzii simple, cu
convenţia “număr de zile/360”. Dobânda se plăteşte la scadenţa depozitului.
Accesul la facilitatea de depozit se realizează pe baza unei cereri scrise
care cuprinde - elementele de identificare a băncii şi suma ce se solicită a fi
depusă. Până la sfârşitul zilei bancare lucrătoare Banca Naţională notifică
băncilor solicitante decizia asupra cererilor acestora.
Operaţiunilor de piaţă monetară prin intermediul licitaţiei sunt executate
la iniţiativa băncii centrale şi implică una dintre următoarele categorii de tranzacţii:
60
- cumpărări reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacţionare:
tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca
Naţională cumpără de la bănci active eligibile, cu angajamentul acestora
de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit la data încheierii tranzacţiei;
- vânzări reversibile (reverse repo) de active eligibile pentru
tranzacţionare: tranzacţii în cadrul cărora, în scopul absorbţiei de
lichiditate, Banca Naţională vinde băncilor active eligibile, angajându-
se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit la data încheierii tranzacţiei;
- acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare,
care rămân în proprietatea băncilor debitoare; vânzări/cumpărări de
active eligibile pentru tranzacţionare;
- emitere de certificate de depozit, incluzând şi vânzarea acestor titluri
băncilor comerciale;
- swap valutar constând în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi
contrapartidă, prin care Banca Naţională a României cumpără la vedere
valută convertibilă contra lei, în scopul injectării de lichiditate, şi vinde
la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei, sau
vinde la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul absorbţiei de
lichiditate, şi cumpără la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută
convertibilă contra lei;
- atragere de depozite cu scadenţa prestabilită de la băncile-participanţi
eligibili.
În funcţie de modul de stabilire a ratei dobânzii, se pot organiza două
tipuri de licitaţii:
- licitaţii la rată fixă, caz în care Banca Naţională specifică în avans rata
dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante oferă
sumele pe care doresc să le tranzacţioneze la parametrii anunţaţi;
- licitaţii la rată variabilă, situaţie în care Banca Naţională poate
specifica în avans minimul su maximul acceptat pentru rata dobânzii,
randamentul sau punctele swap, iar băncile participante fac ofertă
asupra sumelor şi parametrilor la care doresc să tranzacţioneze cu BNR.
Procedura licitaţiei se execută în patru etape operaţionale, după cum
urmează:
a) Anunţarea licitaţiei, în cadrul căreia Banca Naţională face publice, în
avans, elementele tehnice ale desfăşurării licitaţiei prin intermediul mijloacelor
de comunicare specifice. Anunţul licitaţiei cuprinde următoarele elemente
principale: numărul de referinţă al licitaţiei; data licitaţiei; tipul tranzacţiei;
scadenţa; tipul licitaţiei - la rată fixă sau la rată variabilă; metoda de alocare -
metoda ratei multiple sau metoda ratei uniforme; volumul dorit al operaţiunii,
dacă este cazul; elementele de identificare a titlurilor de stat, dacă este cazul;
rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, în cazul licitaţiei la rată fixă;
minimul sau maximul acceptat pentru rata dobânzii, randamentul sau punctele
61
swap, în cazul licitaţiei la rată variabilă; data începerii operaţiunii şi scadenţa
acesteia, dacă este cazul, precum şi scadenţa instrumentului, în cazul emiterii
certificatelor de depozit; valutele tranzacţionate - pentru swap; cursul de schimb
la vedere care trebuie utilizat pentru calcularea ofertelor - pentru swap; limita
maximă a ofertei, dacă este cazul; alocarea minimă, dacă este cazul; termenul
de transmitere a ofertelor de participare.
b) Transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitaţie trebuie
realizată prin modalităţi considerate acceptabile de BNR, precum telex cifrat,
SWIFT, poştă electronică. Ofertele transmise nu pot fi retrase, acestea
constituind angajamente ferme din partea băncilor, care trebuie să dispună de
active eligibile pentru susţinerea ofertelor lor. Principalele componente
informaţionale ale ofertei sunt: numărul de referinţă al licitaţiei; elementele de
identificare a băncii; tipul tranzacţiei; data licitaţiei; suma oferită; ; rata
dobânzii, randamentul sau punctele swap; elementele de identificare a titlurilor
de stat, dacă este cazul; maximum trei opţiuni diferite pentru sume şi/sau rate
ale dobânzii, randamente sau puncte swap - în cazul licitaţiilor la rată variabilă.
c) Alocarea sumelor se realizează în funcţie de tipul de licitaţie. Pentru
licitaţia la rată fixă, în cazul în care suma cumulată a ofertelor depăşeşte suma
de alocat de către Banca Naţională, onorarea se face pro rata, pe baza raportului
dintre suma de alocat şi suma agregată a ofertelor. Pentru licitaţia la rată
variabilă onorarea opţiunilor se face crescător sau descrescător, până se ajunge
la nivelul la care cererea satisface oferta sau la nivelul la care sunt satisfăcute
obiectivele de politică monetară ale băncii centrale (absorbţie, respectiv injecţie
de lichiditate). Ofertele aflate la nivelul marginal sunt executate proporţional.
Metodele utilizate pentru determinarea rezultatelor sunt:
- metoda ratei multiple, care presupune onorarea fiecărei oferte declarate
câştigătoare la nivelul la care aceasta a fost exprimată de bancă;
- metoda ratei uniforme, care presupune onorarea tuturor ofertelor
declarate câştigătoare la nivelul marginal, la care suma alocată a fost
epuizată, indiferent de nivelurile la care ofertele respective au fost
exprimate de bănci.
d) Anunţarea rezultatelor licitaţiei are ca destinatari băncile participante,
dar informaţiile sunt făcute publice şi prin intermediul mijloacelor de
comunicare specifice. Anunţul privind rezultatele operaţiunii cuprinde, în
general, următoarele elemente: numărul de referinţă al licitaţiei; data licitaţiei;
tipul tranzacţiei; scadenţa operaţiunii; suma totală licitată de bănci; numărul
băncilor participante; valutele tranzacţionate - doar în cazul tranzacţiilor swap;
suma totală alocată; procentul de alocare - doar în cazul licitaţiei la rată fixă;
rata minimă licitată, rata maximă licitată şi rata de alocare medie ponderată -
doar în cazul licitaţiilor la rată variabilă; rata dobânzii, randamentul sau
punctele swap la nivel marginal acceptate şi procentul de alocare la nivel
marginal al ratei dobânzii, randamentului sau punctelor swap - doar în cazul
licitaţiilor la rată variabilă; cursul valutar spot - doar în cazul tranzacţiilor swap.
62
Procedurile bilaterale, denumite şi proceduri de avarie sunt proceduri
prin care Banca Naţională a României încheie tranzacţii cu una sau mai multe
bănci, fără licitaţie.
Acestea includ numai următoarele categorii de tranzacţii:
- cumpărări sau vânzări reversibile (repo / reverse repo) de active
eligibile pentru tranzacţionare;
- vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;
- swap valutar;
- atragere de depozite.
Fiind vorba despre o modalitate de excepţie, pe care băncile comerciale
o utilizează în managementul lichidităţii după ce au fost epuizate procedurile
standard, este evident că parametrii tranzacţiilor (şi, în special rata dobânzii) vor
avea un caracter restrictiv şi penalizator.
5.3. Managementul lichidităţii

Din punct de vedere conceptual, lichiditatea reprezintă capacitatea de a
face faţă în orice moment la angajamentele financiare asumate sau, prin
extensie, posibilitatea de „mobiliza” rapid activele disponibile, adică de a le
transforma în bani [3].
Evident că, la limită, orice activ poate fi lichidizat. Problemele care se
pun, într-un asemenea context, sunt legate de termene şi, mai ales, de costul
unor asemenea operaţiuni.
Pornind de la aceste considerente, literatura de specialitate discerne între:
- lichiditatea primară, absolută sau perfectă, pe care o reprezintă banii
înşişi;
- lichiditatea secundară, constituită din activele care pot fi transformate
oricând şi cu costuri rezonabile în bani,
- lichiditatea terţiară, care pentru a fi transformată în bani necesită o
perioadă de timp mai îndelungată sau incumbă costuri substanţiale.
O altă structură a lichidităţii se referă la modul de acces la resursele
necesare, caz în care vom deosebi:
- lichiditatea stocată, reprezentând numerarul şi depozitele la alte bănci;
certificatele de depozit; titlurile negociabile: de stat, municipale şi
corporatiste; titlurile primite în pensiune (cumpărate cu convenţie de
răscumpărare); creditele „vandabile” prin intermediul rescontării sau
titularizării;
- lichiditate cumpărată, constând în creditele obţinute de la banca
centrală, de la alte bănci sau de pe pieţele externe; emisiunea de titluri
negociabile, inclusiv a certificatelor de depozit de valori mari.
Managementul trezoreriei a consacrat noţiunea de poziţie monetară, ca
indicator ce reflectă valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un
moment dat. În cadrul acestora se pot evidenţia următoarele categorii:
- numerarul aflat în casieriile băncii şi în seifurile sale;
63
- disponibilităţile aflate în contul băncii centrale, cu specificaţia că o
parte din acestea sunt dedicate acoperirii rezervelor minime obligatorii;
- disponibilităţile din conturile băncilor corespondente.
- sumele în tranzit (float), încasate de la ale bănci şi generate de către
decalajul dintre data de operare în condul clienţilor-plătitori şi
momentul creditării conturilor beneficiarilor.
În cadrul principalelor funcţii ale managementului lichidităţii bancare,
se detaşează necesitatea asigurării suportului operaţional al instituţiilor de
credit, în raport cu cerinţele clienţilor.
Într-o viziune pe cât de simplistă pe atât de concretă, băncile „vând şi
cumpără” bani, care - într-o asemenea logică - reprezintă atât „materia primă”
cât şi „produsul finit” al activităţii bancare.
Dacă asigurarea unui nivel optim de lichiditate reprezintă o cerinţă
operaţională de bază, nu-i mai puţin adevărat că între lichiditate şi profitabilitate
există o relaţie invers proporţională, datorată faptului că remunerarea activelor
lichide, mai ales pe termen scurt, este - de regulă - foarte scăzută. O a doua
funcţie a managementului lichidităţii entităţilor bancare se referă, aşadar, la
optimizarea raportului complex cost-risc-profit.
Avem în vedere, în acest sens, pe lângă costurile fireşti ale lichidităţii
aferente atragerii şi administrării de resurse, posibilitatea înregistrării unor
pierderi rezultate din operaţiuni forţate pe o piaţă ale cărei condiţii nu sunt
întotdeauna favorabile, cum ar fi vânzările forţate de active sau refinanţarea de
la BNR prin proceduri bilaterale.
Managementul lichidităţii vizează şi credibilitatea instituţiilor bancare,
a sistemului bancar - în ansamblul său - privită ca o certitudine a onorării
obligaţiilor asumate faţă de creditori, indiferent dacă aceştia fac sau nu parte din
clientela curentă.
Deşi derivă din funcţiile anterior menţionate, vom individualiza, totuşi,
coordonata de previziune în detaliu a echilibrului activ-pasiv, pe fiecare bandă
de scadenţe a resurselor şi plasamentelor (zilnic, la trei zile, săptămânal, lunar,
trimestrial, anual), pe categorii de lichiditate (necesară şi efectivă) şi pe titulari
de depozite sau credite, inclusiv persoanele afiliate şi relaţiile de grup.
Pentru o mai bună înţelegere a procedurilor pe care le presupune
managementul lichidităţii, avem nevoie de o structurare a poziţiilor bilanţiere
din acest punct de vedere [1].
Activele bancare se pot, astfel, diferenţia în următoarele grupe:
- active certe, constând în:
o active lichide, care conţin:
numerarul;
disponibilul în contul curent al băncii la BNR;
disponibilul în conturi curente la alte bănci;
sumele în tranzit;
bonurile de tezaur;
o active nelichide, care conţin:
64
diferitele categorii de credite acordate populaţiei sau
agenţilor economici;
imobiliare ş.a.;
- active potenţiale incluzând creşterea prevăzută a creditelor.
Resursele se structurează, în mod asemănător, în:
- resurse certe, constând în:
o pasive volatile, cuprinzând:
depozitele la vedere;
împrumuturile pe termen scurt;
o pasive stabile, care încorporează:
depozitele la termen;
capitalul propriu;
capitalul suplimentar;
- resurse potenţiale, privind creşterea prevăzută a depozitelor.
O altă structurare a resurselor bancare este legată de volatilitatea
acestora, exprimată prin ponderea retragerilor potenţiale şi influenţa lor asupra
echilibrului bilanţier [4].
Vom evidenţia, în acest sens:
- resursele incerte (hot money liabilities), a căror retragere integrală este
iminentă în perioada imediat următoare;
- resursele vulnerabile (vulnerable funds), a căror probabilitate de
retragere este de 25-30%;
- resursele relativ stabile sub aspectul menţinerii lor (core deposits), a
căror eventuală retragere generează, însă, dezechilibre majore de
lichiditate din cauza dimensiunii semnificative a acestora.
Pornind de la tipologia menţionată anterior, literatura de specialitate
propune un set complex de indicatori utilizaţi în ansamblul procedurilor ce se
circumscriu managementului lichidităţii.
Prima categorie vizează echilibrul poziţiilor bilanţiere pe fiecare bandă
de scadenţe şi include următoarele mărimi:
- nivelul pasivelor nete simple, calculat ca diferenţă între pasivele şi
activele având aceeaşi scadenţă, indicator ce oferă informaţii relevante
privind necesitatea transformării scadenţelor, prin mobilizarea pe
termen scurt a unor resurse destinate finanţării pe termen mai lung a
plasamentelor;
- nivelul pasivelor nete cumulate, pe benzi de scadenţă incluse în aceeaşi
perioadă de referinţă, a cărui relevanţă constă în sesizarea perioadelor
cu deficite maxime de lichiditate;
- indicele de lichiditate, calculat ca raport al pasivelor şi activelor
ponderate cu dimensiunea (zile, luni, ani) perioadei analizate;
- transformarea medie a scadenţelor, exprimând diferenţa temporală
dintre scadenţele medii ponderate ale pasivelor şi activelor:
65
∑ pasive ponderate − ∑ active ponderate .
∑ pasive ∑ active
O altă categorie de indicatori vizează nivelul lichidităţii imediate şi este
legat de preponderenţa deciziilor de ordin operativ, faţă de cele tactice şi
strategice, în materie de management al trezoreriei:
- poziţia lichidităţii reprezintă diferenţa între activelele lichide şi pasivele
imediate (depozite volatile + împrumuturi scadente), diferenţă care
trebuie acoperită sau plasată pe termen scurt prin metodele cunoscute;
- nivelul de îndatorare pe termen scurt, calculat ca raport între noile
solicitări şi împrumuturile scadente pe piaţa creditului într-o anumită
bandă de scadenţe.
Ponderea diferitelor categorii de resurse în pasivul bilanţier presupune
calculul unor indicatori specifici, cum ar fi, de pildă, cei privind lichiditatea
stocată:
- indicatorul poziţiei monetare, reprezentând ponderea activelor lichide în
totalul acestora;
- indicatorul lichididăţii generate de titlurile de valoare, ca pondere a
tilurilor de stat în totalul activelor;
- poziţia netă în raport cu banca centrală:
fonduri vandute − fonduri cumparate
total active
sau a indicatorilor care se referă la lichiditatea cumpărată a băncilor:
- indicele pasivelor foarte lichide, calculat ca raport între activele şi
pasivele aferente pieţei monetare;
- indicele plasamentelor vulnerabile, calculat ca raport între plasamentele
pe termen scurt şi pasivele volatile;
- indicele depozitelor stabile, calculat ca pondere a acestora în totalul
activelor.
În fine, cele mai sintetice informaţii pentru managamentul trezoreriei
sunt oferite de cele trei rate de referinţă ale lichidităţii:
Total credite acordate
- R1 = ;
Total depozite
- Disponibil itati + Titluri negociabil e neangajate ;
R2 =
Total active
- R 3 = Pasive volatile .
Active lichide
Opţiunea pentru valori pozitive sau negative (supraunitare sau
subunitare, în cazul indicilor) este legată, în mod evident de natura economică a
indicatorului analizat. Aşa cum am arătat, însă, în prima parte a subcapitolului,
starea normală în materie de lichiditate este echilibrul, motiv pentru care sunt de
preferat valori apropiate de 0, respectiv de 1.
66
Din punctul de vedere al structurii organizaţionale, managementul
lichidităţii presupune atribuţii diferite, legate de poziţia pe scara ierarhică a
entităţilor implicate şi de specializarea diferitelor compartimente.
Dată fiind importanţa acestui domeniu în cadrul activităţii bancare
curente şi al preocupărilor de natură prospectivă, de regulă, coordonarea sa este
realizată la nivelul structurilor manageriale de vârf (vicepreşedinte, director
general adjunct). Nu trebuie omis rolul semnificativ pe care îl au în deciziile
privind gestiunea lichidităţii organismele managementului de grup, în mod
deosebit comitetul de administrare a riscurilor şi comitetul de administrare a
activelor şi pasivelor.
Desigur că, în funcţie de specificul fiecărei bănci, vom regăsi arhitecturi
diferite ale departamentului de trezorerie. Există, totuşi, o serie de elemente
comune, dintre care se pot menţiona:
- similitudini privind compartimentarea: arbitraj (front-office), decontări,
analiză, monitorizare conturi (back-office);
- similitudini privind natura activităţilor desfăşurate: tranzacţii pe piaţa
monetară, valutară şi de capital, evidenţă operativă, efectuare plăţi,
urmărire încasări, gestiunea poziţiei valutare, administrarea rezervelor
minime obligatorii ş.a.;
- similitudini privind profilul personalului: dealeri, analişti financiari,
economişti cu alte specializări.
5.4. Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii sunt definite ca un instrument al politicii
monetare şi de credit utilizat de banca centrală, constând în disponibilităţile
băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la
Banca Naţională a României.
Domeniul de aplicare include, potrivit legii şi normelor în materie,
băncile - persoane juridice române, sucursalele din România ale băncilor -
persoane juridice străine, precum şi casele centrale ale cooperativelor de credit.
În practică se întâlnesc două niveluri ale rezervelor minime obligatorii
şi anume:
- nivelul prevăzut, determinat ca un produs între baza de calcul aferentă
perioadei de observare şi rata rezervelor minime obligatorii;
- nivelul efectiv, reprezentat de soldul mediu zilnic înregistrat de
instituţia de credit în contul în care se menţin rezervele minime
obligatorii în perioada de aplicare.
Perioada de observare este intervalul de timp pentru care se determină
baza de calcul, respectiv intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi
data de 23 a lunii curente.
Perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în
conturile deschise la Banca Naţională a României nivelul prevăzut al rezervelor
minime obligatorii şi anume intervalul cuprins între data de 24 a lunii curente şi
data de 23 a lunii următoare.
67
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o reprezintă media
soldurilor zilnice, pe perioada de observare, ale elementelor de pasiv din bilanţul
instituţiilor de credit, asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii.
Ea se constituie din mijloacele băneşti în moneda naţională şi în valută,
reprezentând obligaţii ale instituţiilor de credit rezultate din acceptarea
depozitelor şi a altor fonduri şi se raportează, în scris, autorităţii de supraveghere
în termen de 3 zile lucrătoare de la expirarea perioadei de observare.
Din baza de calcul se exceptează:
- mijloacele băneşti atrase de la Banca Naţională a României;
- mijloacele băneşti atrase de la alte instituţii de credit care, la rândul lor,
sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la BNR;
- capitalurile proprii ale instituţiilor de credit, precum şi fondul social depus
de către membrii cooperatori, pentru organizaţiile cooperatiste de credit.
Pentru mijloacele băneşti în valută, mediile soldurilor zilnice se
determină pe fiecare tip de valută, după care se transformă în dolari SUA sau în
euro, după caz. Cursurile de schimb folosite pentru transformarea celorlalte
valute în dolari sau în euro sunt cursurile pieţei valutare comunicate de Banca
Naţională a României în ultima zi anterioară perioadei de aplicare.
Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de Banca Naţională a
României în funcţie de obiectivele sale de politică monetară şi se comunică prin
circulară instituțiilor de credit.
Rezervele minime obligatorii în lei se menţin în conturile curente, iar
cele în valută se menţin în conturile «LORO» pe care instituţiile de credit le au
deschise la Banca Naţională a României. Pentru mijloacele băneşti în valută,
instituţiile de credit pot opta pentru menţinerea integrală a rezervelor minime în
euro sau în dolari, ori separată în euro, pentru mijloacele băneşti în euro, în
dolari, pentru mijloacele băneşti în dolari, în euro sau în dolari, pentru
mijloacele băneşti în alte tipuri de valute.
Banca Naţională a României plăteşte o dobândă pentru nivelul efectiv
al rezervelor, până la nivelul prevăzut, care se stabileşte periodic, cel puţin la
nivelul ratei dobânzii medii pentru depunerile la vedere practicate de bănci, pe
baza datelor furnizate de acestea.
Fiind raportată la nivelul dobânzii pentru depozitele la vedere,
remunerarea rezervelor minime obligatorii este sub nivelul dobânzilor medii de
pe piaţă, fapt care se repercutează asupra costului (recalculat) al resurselor
atrase de bănci, asupra costului creditului şi, în ultimă instanţă, asupra contului
de profit şi pierderi.
În practică, între nivelul efectiv şi cel prevăzut al rezervelor minime
obligatorii pot să apară diferenţe pozitive, caz în care vorbim de un excedent de
rezerve, sau negative, reprezentând un deficit.
Pentru excedentul de rezerve, Banca Naţională a României nu plăteşte
dobândă. Mai mult, excedentul de rezerve în lei, euro sau dolari nu poate fi
utilizat pentru a acoperi deficitul de rezerve în alt tip de monedă.
68
Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se percepe
o dobândă penalizatoare pe durata perioadei de aplicare aferentă, a cărei rată se
stabileşte periodic de Banca Naţională şi se comunică prin circulară.
Referitor la regimul rezervelor minime obligatorii, următoarele fapte
constituie încălcări ale disciplinei bancare şi sunt sancţionate ca atare:
- înregistrarea unui deficit de rezerve în două perioade de aplicare
consecutive;
- neraportarea repetată sau raportarea eronată a bazei de calcul şi a
datelor necesare pentru calcularea ratei medii a dobânzilor la vedere;
- modificarea unor operaţiuni contabile sau a unor raportări statistice, în
scopul vădit de a diminua nivelul prevăzut al rezervelor minime
obligatorii;
În situaţia în care o instituţie de credit înregistrează deficit de rezerve în
două perioade de aplicare consecutive, aceasta poate fi supusă unei supravegheri
prudenţiale, prin inspecţie la sediu din partea Băncii Naţionale a României.
Bibliografie
Bucureşti, 2002
4) P. Rose, Financial Institutions, Irwing Mc Graw Hill, Boston, 1995

- Care sunt principalele caracteristici ale pieței monetare ?
- Descrieți cele trei tipuri de relații (comerciale) ale instituțiilor de credit
cu banca centrală.
- Structurați elementele bilanțiere după lichiditatea acestora.
- Ce reprezintă rezervele minime obligatorii ?

21. Care dintre instituţiile financiare enumerate mai jos participă la piaţa
monetară ?
a. Numai instituţiile de credit
b. Instituţiile de credit şi Banca Naţională a României (BNR)
c. Instituţiile de credit şi instituţiile conexe sistemului bancar
d. Instituţiile de credit şi societăţile de leasing
e. Toate instituţiile financiare autorizate
22. Care dintre afirmaţiile următoare privind dobânda pe piaţa monetară
este falsă ?
a. Este stabilită zilnic
b. Este rezultatul procesului de echilibrare a cererii cu oferta
c. Este un reper privind lichiditatea sistemului bancar
69
d. Reprezintă costul aprovizionării băncilor cu resurse financiare
e. Este limitată prin norme ale băncii centrale
23. Una dintre afirmaţiile următoare, privind participarea BNR pe piaţa
monetară este incorectă. Care este aceasta ?
a. Are un rol regulator
b. Se realizează potrivit principiului „open-market”
c. Contribuie la reglarea nivelului de lichiditate al pieţei
d. Stabileşte limitele de variaţie a dobânzii
e. Contribuie la reglarea nivelului dobânzii
24. Riscul redus de pe piaţa monetară este determinat de: (1) cunoaşterea în
detaliu a partenerilor; (2) existenţei unor limite valorice de creditare; (3)
transparenţa sistemului de tranzacţionare; (4) rolul regulator al băncii
centrale; (5) sistemul de garantare bazat pe titluri eligibile şi cu
volatilitate redusă. Care dintre aceste caracteristici sunt reale ?
a. (1), (2), (3) şi (4)
b. (1), (2), (3) şi (5)
c. (1), (2), (4) şi (5)
d. (2), (3), (4) şi (5)
e. (1), (2), (3), (4) şi (5)
25. Care dintre următoarele relaţii ale băncii centrale cu instituţiile de credit
nu sunt realizate pe baze comerciale ?
a. Facilităţile permanente de credit
b. Facilităţile permanente de depozit
c. Supravegherea poziţiilor valutare
d. Operaţiunile prin licitaţie, pe baze multilaterale
e. Tranzacţiile pe baza procedurilor bilaterale
26. În cadrul operaţiunilor de atragere de depozite realizate de banca
centrală pe piaţa monetară, satisfacerea cererii se face:
a. În ordinea crescătoare a dobânzilor propuse de instituţiile de credit
b. În ordinea descrescătoare a dobânzilor propuse de instituţiile de
credit
c. În ordinea crescătoare a sumelor propuse pentru depozit
d. În ordinea descrescătoare a sumelor propuse pentru depozit
e. În ordinea prezentării ofertelor
27. Care dintre activele următoare nu sunt eligibile în relaţiile comerciale
ale instituţiilor de credit cu banca centrală ?
a. Activele emise de instituţia de credit care la prezintă
b. Activele care nu sunt gajate sau sechestrate
c. Titlurile de stat
d. Certificatele de depozit emise de banca centrală
e. Activele care au o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii
efectuate
28. Care dintre următoarele tranzacţii nu sunt specifice procedurilor
bilaterale dintre banca centrală şi instituţiile de credit ?
70
a. Cumpărări sau vânzări reversibile de active eligibile pentru
tranzacţionare
b. Vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare
c. Swap valutar
d. Acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru
garantare
e. Atragere de depozite
29. La începutul unei zile bancare, rezerva de csă face parte din:
a. Lichiditatea primară cumpărată
b. Lichiditatea secundară cumpărată
c. Lichiditatea terţiară cumpărată
d. Lichiditatea primară stocată
e. Lichiditatea secundară stocată
30. Care dintre următoarele active nu face parte din lichiditatea stocată ?
a. Numerarul şi depozitele la alte bănci
b. Titlurile negociabile
c. Titlurile primite în pensiune
d. Creditele „vandabile” (prin intermediul rescontării sau titularizării)
e. Creditele „personalizate” (în raport cu cerinţele solicitantului)
31. Rezervele minime obligatorii reprezintă:
a. Sume pe care băncile sunt obligate să le deţină în rezerva de casă
b. Disponibilităţi ale băncilor pe care acestea sunt obligate să le
deţină în conturi deschise la banca centrală
c. Sume pe care băncile sunt obligate să le evidenţieze în conturile
de activ ale bilanţului contabil
d. Disponibilităţi ale băncilor care se menţin în numerar
e. Limita minimă a capitalurilor proprii
32. Care dintre afirmaţiile următoare privind rezervele minime obligatorii
este falsă ?
a. Nivelul prevăzut se determină ca un produs între baza de calcul
aferentă perioadei de observare şi rata rezervelor minime
obligatorii
b. Nivelul efectiv reprezintă soldul mediu zilnic înregistrat de
instituţia de credit în contul în care se menţin rezervele minime
obligatorii în perioada de aplicare
c. Nivelul minim se stabileşte anual de către auditorul financiar al
instituţiei de credit
d. Bonificarea dobânzii se realizează pentru nivelul efectiv al
rezervelor
e. Bonificarea dobânzii se realizează la nivelul ratei dobânzii
medii pentru depunerile la vedere practicate de către bănci
71
Cursul 6. CAPITALUL BANCAR
- prezentarea conceptului de capital și a structurii acestuia;
- delimitarea principalelor funcțiuni ale capitalului bancar;
- evidențierea relației dintre nivelul capitalului bancar și volumul
riscurilor asumate.
- Capitalul bancar; funcţii şi structură
- Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului
- Teste grilă
6.1. Capitalul bancar; funcţii şi structură

Băncile sunt, înainte de toate, societăţi comerciale şi, din această
perspectivă, se supun reglementărilor legale în materie care solicită, printre
altele, existenţa unui anumit nivel al capitalului social. De altfel, primele două
funcţii ale capitalului se circumscriu logicii organizaţionale comune.
Asigurarea cadrului de funcţionare instituţională presupune existenţa
unor fonduri pentru procurarea sau închirierea sediului, dotările necesare, plata
salariilor, acoperirea cheltuielilor de autorizare şi altor cheltuieli curente, până
la obţinerea primelor venituri. Rigorile impuse băncilor, sub aspectul
echipamentelor specializate, al securizării valorilor şi, nu în ultimul rând, al
personalului acreditat de banca centrală conduc la niveluri de capitalizare
iniţială mult superioare altor societăţi.
Asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de
faliment reprezintă cea de a doua funcţie a capitalului care, în cazul băncilor, are
o relevanţă deosebită, derivând din specificul activităţii acestor instituţii, de
intermediar pe piaţa financiară.
Specific domeniului bancar este senzitivitatea ridicată a pieţei, motiv
pentru care capitalul acţionează şi ca un factor de încredere în potenţialul
instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de posibilitatea onorării
solicitărilor clientelei.
Calitatea de regulator al creşterii instituţionale priveşte corelarea
nivelului capitalului cu sporul de risc indus prin dezvoltarea activităţii, în
special pe seama operaţiunilor active. Apare, astfel, necesitatea adecvării
capitalului la nivelul riscurilor asumate prin creşterea volumului fondurilor
atrase şi plasate.
Structura capitalului bancar include două componente esenţiale şi anume:
- capital de bază (core capital, equity) sau, în accepţiunea Băncii
Naţionale a României, capital propriu, constând în resursele provenite
de la acţionari şi din activitatea proprie a băncii;
72
- capital suplimentar, provenit din surse excepţionale şi mobilizări
temporare.
Capitalul propriu este format din capitalul iniţial şi fondul pentru
riscuri bancare generale. Capitalul iniţial este, la rândul lui, structurat în mai
multe forme de existenţă:
- capitalul social sau capitalul de dotare subscris şi vărsat;
- primele legate de capital (de emisiune, aport, fuziune, divizare,
conversie şi alte prime legate de capital), integral încasate, aferente
capitalului social reprezentat prin acţiuni care se regăsesc în structura
capitalului iniţial;
- rezerva legală;
- rezervele statutare;
- rezervele indisponibile aferente acţiunilor proprii răscumpărate;
- alte rezerve, cu excepţia celor incluse în capitalul suplimentar, destinate
majorării capitalului social sau acoperirii pierderilor şi înregistrate în
situaţiile financiare publicabile ale instituţiei de credit;
- rezultatul reportat pozitiv, auditat;
- rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit,
verificat de persoanele cu atribuţii în auditarea situaţiilor financiare ale
instituţiei de credit.
Instituţiile de credit, persoane juridice române şi sucursalele din România
ale instituţiilor de credit din state terţe trebuie să dispună la momentul autorizării de
un nivel al capitalului iniţial care se stabileşte prin normele băncii centrale
Capitalul suplimentar cuprinde următoarele elemente:
- fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ,
conform legii;
- rezerva generală pentru riscul de credit;
- rezervele din reevaluarea patrimoniului, ajustate cu obligaţiile fiscale
aferente;
- împrumuturile subordonate;
- datoria subordonată reprezentată prin titluri pe durată nedeterminată şi
prin alte instrumente;
- valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată
determinată;
- alte elemente care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor
potenţiale, generate de riscuri specifice activităţii bancare;
se regăsesc în evidenţele contabile ale instituţiei de credit;
nivelul lor este stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat
de auditorul financiar şi comunicat Băncii Naţionale a României.
În legislaţia bancară românească se utilizează noţiunea de fonduri
proprii, ca sumă a capitalului propriu şi cel suplimentar, din care se deduc:
- valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire;
- valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;
73
- valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, licenţelor, mărcilor şi
altor drepturi şi active similare, neincluse în fondul comercial;
- valoarea netă a fondului comercial;
- avansuri aferente imobilizărilor necorporale;
- valoarea contabilă a acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii
capitalului social.
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii sunt valabile
următoarele limitări:
a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare numai în proporţie de cel
mult 100% din capitalul propriu;
b) împrumuturile subordonate vor fi luate în calcul numai dacă
îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
- sunt în întregime trase;
- în cazul împrumuturilor subordonate la termen, scadenţa iniţială
trebuie să fie de cel puţin 5 ani;
- în cazul împrumuturilor subordonate pe durată nedeterminată,
rambursarea nu se poate efectua mai devreme de 5 ani de la data
solicitării rambursării;
- volumul împrumuturilor subordonate la termen va fi redus gradual
cu cel puţin 5 ani înaintea scadenţei, prin aplicarea unor cote
procentuale anuale egale;
- contractele de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a
datoriei în alte circumstanţe decât lichidarea instituţiei de credit;
- în cazul lichidării instituţiei de credit, împrumuturile subordonate
au un rang inferior celorlalte datorii şi nu vor fi rambursate până
când toate acestea nu au fost achitate;
c) datoria subordonată reprezentată prin titluri emise pe durată
nedeterminată poate fi luată în calcul numai dacă îndeplineşte,
cumulativ, următoarele condiţii:
- prospectul de emisiune al titlurilor specifică faptul că principalul şi
dobânda neplătită aferentă sunt la dispoziţia instituţiei de credit
pentru acoperirea pierderilor;
- titlurile au fost integral plătite;
- prospectul de emisiune prevede posibilitatea amânării plăţii
dobânzii aferente datoriei;
- rambursarea nu se poate efectua decât cu aprobarea Băncii
Naţionale a României;
- în cazul lichidării instituţiei de credit, are un rang inferior celorlalte
datorii în ceea ce privește prioritatea de rambursare;
d) nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi acţiunilor
preferenţiale cumulative pe durată determinată ce poate fi luat în
considerare la calculul fondurilor proprii nu poate depăşi 50% din
valoarea capitalului propriu;
e) sunt deduse din valoarea totală a componentelor fondurilor proprii:
74
- sumele reprezentând participaţii în alte instituţii de credit sau
financiare, care depăşesc 10% din capitalul social al acestora,
creditele subordonate şi alte creanţe de aceeaşi natură acordate
respectivelor instituţii;
- partea din valoarea totală a participaţiilor mai mici sau egale cu
10% din capitalul social al altor instituţii de credit sau financiare, a
creditelor subordonate şi a altor creanţe de aceeaşi natură acordate
respectivelor instituţii, care depăşeşte 10% din nivelul fondurilor
proprii determinat înaintea deducerii sumelor menţionate anterior.
6.2. Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului

Din punct de vedere practic, adecvarea capitalului presupune stabilirea
convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce
reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate.
Această măsură restrictivă, acceptată pe plan internaţional, nu îşi
propune o acoperire totală a factorilor de risc, fapt care ar conduce la un blocaj
operaţional, ci doar să asigure o corelaţie între beneficiile obtenabile şi
pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.
Principiile Acordului Comitetului de la Basel privind sistemul de
adecvare a capitalului se referă, în principal, la următoarele aspecte:
- corelarea cerinţelor minime de capital cu nivelul de risc aferent
structurii activelor bancare (în special, a creditelor);
- prioritatea acordată aportului acţionarilor la dimensionarea nivelului
capitalului minim;
- stabilirea unui nivel minim de capital reprezentând 8% din totalul
activelor ponderate în funcţie de riscul asociat;
- includerea, prin convertire în credite echivalente, a riscului asociat
operaţiunilor extrabilanţiere;
- standardizarea internaţională a nivelului minim de capital prin
intermediul legislaţiilor interne.
Reperul de bază utilizat în acest sens poartă numele de Norma Cooke şi
se bazează pe relaţia:
Capital propriu 8 ,
≥
Active ponderate in functie de risc 100
în care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt:
- 1, pentru numerar, titluri de stat şi ale adminisraţiei locale (risc 0);
- 0.8, pentru plasamente pe piaţa interbancară (risc 20%);
- 0.5, pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar (risc 50%);
- 0, pentru alte categorii de creanţe (risc 100%).
În acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a
angajamentelor rezultând din operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc
următorii coeficienţi:
- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);
75
- 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de
creditare de peste un an (risc 50%);
- 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).
Evident că, adecvarea capitalului are o coordonată dinamică, derivând din
evoluţia parametrilor şi variabilelor de influenţă şi, în acelaşi timp, un caracter
procesual, câtă vreme implică modificări în structura elementelor bilanţiere.
Din aceste motive, în cazul în care băncile sunt în situaţia de a excede
normelor de adecvare a capitalului, ele au la îndemână mai multe posibilităţi de
remediere a acestei situaţii.
Cea mai comodă alternativă, nu întotdeauna uşor de realizat, este
restructurarea portofoliului de active, în ideea convertirii creanţelor cu risc
ridicat în elemente de activ fără risc, sau cu risc scăzut. Avem în vedere, în acest
sens, operaţiunile de titularizare, de lichidizare şi alte forme de reducere a
riscului de credit (garanţii suplimentare, convertire în contracte de leasing ş.a.).
O a doua modalitate de conformare priveşte diminuarea globală a
activului, în contextul prezervării fondurilor proprii, alături de reducerea
volumului operaţiunilor extrabilanţiere.
În ultimă instanţă, dar cea mai certă variantă, se va proceda la
majorarea capitalului, fie prin noi aporturi ale acţionarilor existenţi sau
potenţiali, fie prin constituirea unor rezerve din profitul realizat, cu diminuarea
corespunzătoare a ponderii dividendelor. Chiar dacă sunt mult mai rar utilizate,
vom aminti, totuşi, posibilităţile de consolidare a capitalului prin participaţii
reciproce precum şi cele care derivă din procesele de fuziune interbancară.
Preocupările Comitetului de la Basel şi ale autorităţilor naţionale de
reglementare şi supravegere bancară în domeniul adecvării capitalului sunt
continue şi încearcă să surprindă atât efectele procesului de globalizare, cât şi
specificităţile mediului de afaceri autohton.
Astfel, s-a simţit nevoia cuprinderii în formula de adecvare a capitalului
a influenţelor riscului operaţional, estimat la circa 20% din valoarea capitalului
minim necesar:
Total capital
≥ 8%
Active ponderate + Active ponderate + Pierderi potentiale
functie de riscul de credit functie de riscul de piata din riscul operationa l
În acelaşi timp, s-a oferit posibilitatea ca, sub rezerva acceptării de către
băncile centrale, evaluarea riscurilor să poată fi realizată şi prin metode proprii,
corelate cu specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale.
O altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară
sau de companie, pe baza unui rating determinat de instituţiile specializate,
coeficienţii de risc corespunzători fiind incluşi în procesul de agregare prin care
se determină riscul global.
Riscul de ţară este structurat pe mai multe categorii, având asociate
următoarele niveluri ale coeficienţilor:
- 0%, pentru un rating cuprins între AA şi AAA;
76
- 20%, pentru un rating cuprins între A- şi A+;
- 50%, pentru un rating cuprins între BBB- şi BBB+;
- 100%, pentru un rating cuprins între BB- şi BB+;
- 150%, pentru un rating sub BB-;
- 100%, în cazul lipsei de rating.
În cazul companiilor (bancare şi nu numai), coeficienţii sunt:
- 20%, pentru un rating cuprins între AA şi AAA;
- 50%, pentru un rating cuprins între A- şi A+;
- 100%, pentru un rating cuprins între BB- şi BBB+;
- 150%, pentru un rating sub BB-;
- 100%, în cazul lipsei de rating.
Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin
publicarea unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să
evidenţieze mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se
operaţionalizează procedurile de adecvare a capitalului.
În România, reglementările autorităţii de supraveghere a pieţei privind
adecvarea capitalului instituţiilor de credit cuprind:
- prevederi pentru acoperirea riscurilor;
- monitorizarea şi controlul expunerilor mari
- evaluarea poziţiilor pentru scopuri de raportare;
- cerinţe de raportare care vizează inclusiv supravegherea pe bază
consolidată.
Sunt stabilite, astfel, limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate:
capital propriu
≥ 8%
exp unere neta
fonduri proprii
≥ 12%
exp unere neta
şi limite maxime ale unor expuneri cu risc ridicat:
- 20% din fondurile proprii pentru expunerile mari;
- 20% pentru împrumuturile persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca
(afiliate).
Bibliografie
Bucureşti, 2002
- Enumerați funcțiile capitalului bancar.
- Care sunt principalele componente ale fondurilor proprii ?
- Ce se înțelege prin noțiunea de adecvare a capitalului ?
- Prezentați formula de adecvare a capitalului cu influențele derivând din
riscul operațional.
77
33. Avem atributele următoare: (1) asigurarea cadrului de funcţionare
instituţională, (2) asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi
acoperirea riscului de faliment, (3) factor de încredere în potenţialul
instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de posibilitatea
onorării solicitărilor clientelei, (4) regulator al creşterii instituţionale.
Care dintre ele reprezintă funcţii ale capitalului bancar ?
a. (1), (2) şi (3)
b. (1), (2) şi (4)
c. (2), (3) şi (4)
d. Toate
e. Nici una
34. Noţiunea de adecvare a capitalului reprezintă:
a. Majorarea periodică a capitalului social al băncii la nivelul
prevăzut prin normele emise de Banca Naţională a României
b. Stabilirea convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie
de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi
a riscurilor asociate
c. Dimensionarea capitalului în funcţie de reţeaua de distribuţie
(sucursale, agenţii)
d. Stabilirea unui raport optim între capitalul propriu şi capitalul
suplimentar al băncii
e. Optimizarea structurii capitalului pe categorii de operaţiuni
bancare
35. Norma lui Cooke se calculează ca un raport între:
a. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de
lichiditate
b. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de piaţă
c. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de credit
d. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de
solvabilitate
e. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul
operaţional
36. Care dintre următoarele operaţiuni nu contribuie la adecvarea

capitalului ?
a. Restructurarea portofoliului de depozite
b. Restructurarea portofoliului de active
c. Diminuarea globală a activului
d. Majorarea capitalului
e. Consolidarea capitalului
78
Cursul 7. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR CU DEPOZITE
- prezentarea principalelor operațiuni cu depozitele bancare;
- detalierea unor aspecte specifice managementului operațiunilor cu
depozite (garantare, prevenirea spălării banilor murdari);
- Depozitele bancare şi gestiunea acestora
- Garantarea depozitelor bancare
- Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari
- Teste grilă
7.1. Depozitele bancare şi gestiunea acestora

În afara capitalului şi a rezervelor, managementul operaţiunilor pasive
mai include împrumuturile de pe piaţa monetară şi din relaţia directă cu banca
centrală - care au fost tratate în capitolul privind managementul trezoreriei,
precum şi resursele atrase de la clienţi prin intermediul depozitelor bancare şi al
produselor asimilate.
Din punct de vedere conceptual, depozitele bancare pot fi privite în
dublu sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Atragerea de resurse, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, presupune
asigurarea unor elemente de interes pentru clienţii potenţiali, din rândul cărora
vom enumera [3]:
- încrederea, bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare;
- nivelul de remunerare;
- gradul de risc în recuperarea fondurilor.
Ultimele două coordonate sunt cele care diferenţiază şi formele de
existenţă ale depozitelor bancare, respectiv:
- depozite la vedere;
- depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt realizate, de regulă, prin intermediul contului
curent şi pot fi retrase oricând de către titularii lor, fără preaviz. Singurele
restricţii privesc nivelul de numerar, peste un anumit nivel, care se preavizează
din alte raţiuni.
Sumele disponibile pot fi utilizate atât pentru efectuarea de plăţi prin
virament, cât şi pentru retrageri de numerar. Remunerarea acestor depozite este
minimală, iar în numeroase cazuri ele sunt neremunerate. Soldul zilnic al
depozitelor la vedere este impredictibil, fiind legat nu numai de activitatea curentă
a deponentului, ci şi de practicile şi comportamentul partenerilor săi de afaceri.
79
Depozitele la termen sunt convenite pe baza unui contract de depozit, în
care se precizează termenul de maturitate a acestora, nivelul remunerării,
eventualele penalizări pentru „spargerea” depozitului înainte de termen sau
posibilitatea capitalizării dobânzii.
Avantajele unor asemenea produse sunt de ambele părţi, deponenţii
beneficiind de o remunerare superioară, iar băncile având o siguranţă mai mare
asupra termenului de utilizare a disponibilităţilor atrase pe această cale.
O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de
economii, dedicate persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a
depunerilor (cotă fixă sau variabilă, lunar sau trimestrial), retragerile fiind
realizate în regim de preavizare (5-10 zile anterior datei de efectuare a
operaţiunii).
Pornind de la faptul că raportul remunerare-disponibilitate în materia
depozitelor bancare este invers proporţional, încercarea de optimizare a acestuia
a condus la apariţia a noi forme de depozite.
Depozitul de tip sweep presupune o limită de disponibil, peste care
banca transferă automat sumele excedentare într-un cont de depozit sau de
plasament pe piaţa de capital.
Depozitul tip tampon se bazează pe o logică inversă, sumele până la un
anumit nivel, negociat în prealabil, constituindu-se ca şi un depozit la termen
(remunerat ca atare) titularul având acces imediat şi fără restricţii numai la
excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit.
Conturile cash-management sunt, de fapt, subconturi conexate aceluiaşi
deponent, fiecare dintre ele oferind variante diferite privind nivelul dobânzii şi
gradul de acces, dar care constituie împreună baza de ofertare a unor alte tipuri
de facilităţi: carduri de debit, cecuri, credite overdraft ş.a.
Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare sunt
efectuate atât în compartimentele dedicate relaţiilor cu clientela (front office)
cât şi în cele de evidenţă operativă sau contabilă care constituie back office-ul
instituţiei de credit.
Vom deosebi, în acest sens:
- operaţiunile privind iniţierea înfiinţării depozitelor, constând în
negocierea contractelor de depozit sau, după caz, în prezentarea
contractelor şi condiţiilor standard şi agreerea lor de către utilizatori;
- operaţiuni curente cu clienţii, constând în identificarea clientului,
preluarea documentelor, consemnarea opţiunilor de prelungire a
scadenţei, privind regimul dobânzilor, lichidarea înainte de termen ş.a.
- operaţiuni de evidenţă legate de calculul şi verificarea soldurilor, de
calculul şi consemnarea dobânzilor, de calculul, reţinerea şi virarea
impozitelor aferente dobânzilor;
- operaţiuni de control, care îmbracă şi ele mai multe forme: control
operativ la ghişeu, control intern, audit extern.
În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind
secretul profesional. Astfel, legea stabileşe în mod expres obligaţia oricărei
80
bănci de a păstra confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi
informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui
fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana,
proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor,
ori informaţii referitoare la conturile clienţilor solduri, rulaje, operaţiuni
derulate, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.
Informaţiile de natura secretului profesional pot fi furnizate numai în
măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori
furnizate, în următoarele situaţii:
- la solicitarea titularilor sau a moştenitorilor acestora, inclusiv a
reprezentanţilor lor legali şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora;
- în cazurile în care banca justifică un interes legitim;
- la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii, ori din oficiu, dacă prin
lege specială sunt prevăzute autorităţile sau instituţiile care sunt îndrituite
să solicite şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar
informaţiile care pot fi furnizate de către bancă, în scopul îndeplinirii
atribuţiilor specifice ale acestor autorităţi sau instituţii;
- la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada
că a introdus în instanţă o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la
solicitarea instanţei
În cauzele penale, băncile pot furniza informaţii de natura secretului
profesional la solicitarea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori,
după caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului.
Respectarea secretului profesional impune, la nivelul entităţilor
bancare, o serie de măsuri tehnico-organizatorice legate de sistemul de acces la
baza de date, persoanele autorizate să opereze în sistemele de prelucrare a
informaţiilor şi gestiunea solicitărilor de informaţii bancare.
Desigur că, problematica depozitelor bancare este mult mai largă. Ea
include sistemul rezervelor minime obligatorii, care a fost prezentat în contextul
managementului trezoreriei, sistemul de garantare a depozitelor, cerinţele de
cunoaştere a clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari, dar şi o serie de
aspecte privind gestiunea internă, cum ar fi:
- separarea conturilor active de cele inactive;
- separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii;
- data efectuării operaţiunilor (value date).
7.2. Garantarea depozitelor bancare

Problema asigurării depozitelor bancare trebuie privită din mai multe
puncte de vedere:
- al interesului individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;
- al interesului băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de
evitare a riscului reputaţional;
- al interesului public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea
riscului sistemic.
81
Evident că, în condiţiile restrângerii semnificative a numărului
entităţilor bancare deţinute public, se diminuează şi rolul statului în domeniu,
singurele entităţi care mai beneficiază încă de garanţia statului pentru depozite
fiind casele de economii.
Noile sisteme de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai
multe caracteristici:
a) ca mod de funcţionare, vom întâlni:
- structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii
obligaţiilor băncilor falimentare;
- structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui
scop;
b) în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:
- fondurile administrate public;
- fondurile administrate privat;
c) după caracterul contribuţiilor, se disting:
- fondurile obligatorii
- fondurile facultative.
Opţiunea pentru un model sau altul trebuie să ţină seama de numeroase
aspecte care privesc calitatea şi dimensiunea activităţii bancare, nivelul
costurilor implicate, gradul de cuprindere al asigurării şi, nu în ultimul rând,
responsabilizarea deponenţilor în ceea ce priveşte modul de efectuare a
plasamentelor bancare.
În România, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a
fost constituit ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea
acestuia se stabilesc prin statut propriu aprobat de Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României, la propunerea Consiliului de administraţie al
Fondului, cu avizul consultativ al Asociaţiei Române a Băncilor.
Fondul este administrat de un consiliu de administraţie format din 7
membri, din care: 3 membri sunt numiţi de Banca Naţională a României, dintre
care unul este preşedintele Consiliului de administraţie; 2 membri sunt numiţi
de Asociaţia Română a Băncilor; un membru este numit de Ministerul
Finanţelor Publice; un membru este numit de Ministerul Justiţiei
Scopul Fondului constă în garantarea depozitelor constituite la
instituţiile de credit autorizate în condiţiile legii şi efectuarea plăţilor sub forma
compensaţiilor iar, în cazul desemnării sale, desfăşurarea activităţii de
administrator special ori de lichidator al instituţiilor de credit.
Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este
obligatorie şi vizează toate instituţiile de credit autorizate de către autoritatea
competentă română să primească depozite de la public, inclusiv sucursalele
acestora cu sediul în străinătate.
Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de
rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină.
Legea prevede o serie de excepţii privind cuprinderea în sistemul de
garantare, care privesc:
82
- depozitele plasate de către persoanele aflate în relaţii speciale cu
instituţia de credit;
- depozitele instituţiilor de credit;
- depozitele instituţiilor financiare (societăţi de asigurare-reasigurare,
organisme de plasament colectiv, fonduri de pensii);
- depozitele autorităţilor publice centrale şi locale;
- depozitele întreprinderilor, persoane juridice, care nu intră în categoria
microîntreprinderilor, întreprinderilor mici şi mijlocii
- depozitele nenominative;
- depozitele colaterale, reprezentând garanţii constituite pentru
operaţiunile care au fost desfăşurate de deponent cu instituţia de credit;
- datoriile de natură obligatară, precum şi obligaţiile care izvorăsc din
accepte proprii şi bilete la ordin emise de instituţia de credit;
- depozitele rezultate din tranzacţii pentru care au fost pronunţate hotărâri
judecătoreşti de condamnare pentru infracţiunea de spălare de bani.
Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului,
compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu,
indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de garantare.
Plafonul garantat per deponent a fost stabilit începând cu 1 ianuarie
20011 la suma reprezentând echivalentul în lei a 20.000 euro.
Este de menţionat faptul că plafonul de garantare include şi dobânda ce se
datorează la depozitele constituite, până la data deschiderii procedurii falimentului.
Resursele financiare ale Fondului constau în:
a) contribuţiile iniţiale, anuale, inclusiv contribuţiile majorate şi speciale
ale instituţiilor de credit;
b) încasările din recuperarea creanţelor Fondului, ca urmare a subrogării în
drepturile deponenţilor garantaţi sau ca urmare a recuperărilor din
plăţile efectuate în calitate de administrator special sau în cadrul
activităţii de lichidare;
c) împrumuturi de la instituţii de credit, de la societăţi financiare şi de la
alte instituţii, cu excepţia BNR, precum și împrumuturi obligatare, prin
emisiune de titluri de valoare ale Fondului;
d) alte resurse - donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară;
e) venituri din investirea resurselor financiare disponibile;
f) alte venituri, stabilite conform legii.
Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din capitalul
social subscris şi vărsat, respectiv din capitalul de dotare sau din capitalul
agregat vărsat al reţelei, după caz.
Contribuţia anuală se determină prin aplicarea la baza de calcul aferentă
anului precedent anului de plată a cotei de 0,1%.
Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând
depozitele garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor,
persoane juridice române, a sucursalelor din România ale băncilor, persoane
juridice străine, a reţelelor organizaţiilor cooperatiste de credit, respectiv a
83
caselor centrale ale cooperativelor de credit şi ale cooperativelor de credit
afiliate acestora, a altor instituţii de credit.
Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi
nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia anuală.
În situaţia în care Fondul a acumulat un nivel de resurse care depăşeşte
10% din totalul depozitelor garantate aflate în sistemul bancar la acea dată,
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate decide
suspendarea plăţii contribuţiilor anuale.
Dacă resursele sale nu sunt suficiente pentru acoperirea obligaţiilor de
plată, Fondul poate contracta împrumuturi.
Resursele financiare disponibile pot fi, în schimb, investite în
următoarele categorii de plasamente:
- titluri de stat, titluri garantate de stat şi titluri de valoare emise de Banca
Naţională a României;
- depozite la termen la instituţii de credit, într-un cuantum ce nu pot
depăşi 25% din volumul resurselor disponibile şi cu o expunere maximă
pe fiecare instituţie de credit de 10%.
- titluri de stat emise de statele membre ale Uniunii Europene, titluri
emise de băncile centrale ale acestora şi titluri emise de Trezoreria
Statelor Unite ale Americii.
Fondul se subrogă în drepturile deponenţilor pentru o sumă egală cu
suma garantată. El poate mandata una sau mai multe societăţi bancare să
efectueze plata depozitelor garantate.
De asemenea, pentru realizarea obiectivelor procedurii de lichidare,
Fondul poate angaja - prin licitaţie publică - persoane fizice, firme sau instituţii
specializate în activitatea de lichidare ori consultanţă în acest domeniu.
7.3. Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari

Activitatea bancară include în esenţa ei noţiunea de încredere. Multă
vreme, această realitate s-a manifestat unilateral şi s-a concretizat într-un
comportament care viza sporirea respectabilităţii instituţiilor de credit, un rol
semnificativ avându-l principiul confidenţialităţii relaţiilor bancă-client, în ideea
păstrării secretului bancar.
Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene
de genul crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus
sistemelor bancare necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea
proceselor de “spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile
de transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de
provenienţă aparent legală.
Dată fiind internaţionalizarea tot mai accentuată a fluxurilor financiare,
a fost necesară o abordare globală a problematicii în cauză, concretizată în
Declaraţia de Principii a Comitetului de la Basel, prin care se urmăreşte
stabilirea unitară a unui set de politici şi reglementări de evitare a implicării
84
instituţiilor de credit în spălarea banilor murdari. În acest context, băncile
urmează a-şi defini propriile proceduri în materie, care să vizeze:
- includerea în sistemul de valori ale companiei şi în normele de conduită
a angajaţilor a principiilor vizând prevenirea fenomenului în cauză;
- identificarea şi cunoaşterea clientelei;
- monitorizarea tranzacţiilor prin care se pot intermedia transferuri de
fonduri ilicite;
- cooperarea cu autoritatea de reglementare şi supraveghere şi cu
organismele naţionale specializate în domeniu.
În scopul asigurării desfăşurării activităţii bancare în conformitate cu
cerinţele legii, inclusiv cu legislaţia privind prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor şi cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, Banca
Naţională a României a emis o serie de norme privind standardele de
cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional,
operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum
şi protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii
sistemului bancar.
Potrivit normelor în cauză, băncile trebuie să adopte politici şi
proceduri eficiente de cunoaştere a clientelei, care să promoveze înalte
standarde etice şi profesionale şi să prevină folosirea băncii de către clienţii
acesteia pentru desfăşurarea unor activităţi de natură infracţională sau a altor
activităţi contrare legii
Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să aibă în vedere toate
operaţiunile băncii care implică primirea sau distribuirea de fonduri ale
clienţilor și trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente:
- o politică de acceptare a clientului;
- proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în
categoria de clientelă corespunzătoare;
- modalităţi de întocmire şi păstrare a evidenţelor corespunzătoare;
- monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării
tranzacţiilor suspecte şi procedura de raportare a acestora;
- modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu
există reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor;
- proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a
programelor elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora;
- programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.
Ele trebuie să fie aprobate de consiliul de administraţie al fiecărei bănci
şi să fie cunoscute de întregul personal implicat, urmând a fi reanalizate
periodic în vederea adaptării lor corespunzătoare.
Politicile de acceptare a clientului stabilesc categoriile de clientelă pe
care banca îşi propune să le atragă, tipurile de produse şi servicii care pot fi
furnizate fiecărei categorii de clientelă, procedurile graduale de acceptare a
clientelei stabilite în funcţie de riscul asociat diferitelor categorii de clienţi. Ele
85
includ şi o descriere a categoriilor de clienţi cu un grad de risc potenţial mai
ridicat decât nivelul mediu acceptat de bancă.
Băncile trebuie să stabilească o procedură sistematizată pentru
verificarea identităţii noilor clienţi şi a persoanelor care acţionează în numele
acestora şi să nu intre în relaţii de afaceri până când identitatea noului client nu
este verificată în mod corespunzător. Ele nu vor deschide şi nu vor opera conturi
anonime pentru care identitatea titularului nu este cunoscută şi evidenţiată în
mod corespunzător
În cazul conturilor de depozit şi de economii băncile trebuie să verifice
identitatea oricărei persoane care efectuează depuneri în cont sau retrageri de
sume care depăşesc 15.000 euro în echivalent. Chiar în cazul efectuării unor
operaţiuni a căror valoare se situează sub limita de 15.000 euro în echivalent,
banca trebuie să verifice identitatea clientului, în situaţiile în care sunt
suspiciuni că mai multe asemenea operaţiuni au o legătură între ele şi fac parte
dintr-o singură tranzacţie care a fost astfel divizată în scopul evitării cerinţelor
de identificare.
Pentru clienţii persoane fizice băncile trebuie să solicite şi să obţină cel
puţin următoarele informaţii: numele şi prenumele şi, după caz, pseudonimul;
adresa domiciliului şi/sau reşedinţa; data şi locul naşterii; codul numeric
personal sau, după caz, un alt element unic de identificare similar;
numele/denumirea angajatorului sau natura activităţii proprii; sursa fondurilor;
specimenul de semnătură.
Identificarea clienţilor persoane juridice sau entităţi fără personalitate
juridică se realizează prin obţinerea, de la client sau de la un registru public ori
din ambele surse, a documentelor care au stat la baza înmatriculării ori
înregistrării acestora şi a unui extras la zi din acel registru; în cazul absenţei
unei cerinţe de înregistrare, identificarea se va realiza pe baza documentelor de
constituire, inclusiv a autorizaţiilor de funcţionare şi/sau a rapoartelor de audit.
Băncile trebuie să manifeste suspiciune cu privire la identitatea
beneficiarului real în situaţii cum ar fi:
- când clientul împuterniceşte o persoană cu care, în mod evident, nu are
relaţii apropiate să efectueze operaţiuni prin contul său deschis la bancă;
- când valoarea fondurilor sau a activelor implicate într-o operaţiune
dispusă de un client este disproporţionată în raport cu situaţia financiară
a acestuia, cunoscută de bancă;
- când banca observă şi alte situaţii neobişnuite pe parcursul derulării
relaţiilor sale cu un client.
Banca trebuie să solicite clientului să dea o declaraţie cu privire la
identitatea beneficiarului real, a cărei formă este prevăzută în anexa la normele
menţionate, în următoarele situaţii:
- operaţiuni cu numerar, a căror valoare excede 15.000 euro în echivalent;
- în cazurile în care banca intră în relaţii cu clienţii prin corespondenţă
sau prin altă modalitate care nu implică prezentarea clientului la bancă.
86
Instituţiile de credit trebuie să stabilească relaţii de corespondent numai
cu instituţii de credit din străinătate care sunt supravegheate în mod eficient de
către autorităţile competente şi care dispun de programe eficiente de cunoaştere a
clientelei. Ele trebuie să refuze să intre în relaţii de corespondent sau să continue
asemenea relaţii cu instituţiile înregistrate într-o jurisdicţie în care nu sunt
localizate atât conducerea activităţii cât şi evidenţele lor. O atenţie specială
trebuie acordată relaţiilor de corespondent cu instituţiile de credit situate în
jurisdicţii în care nu există reglementate cerinţe privind cunoaşterea clientelei sau
care au fost identificate ca nefiind cooperante în lupta împotriva spălării banilor.
Băncile trebuie să aibă în funcţiune sisteme de detectare a operaţiunilor
neobişnuite sau suspecte. Această cerinţă se poate realiza prin stabilirea unor
parametri în interiorul cărora se situează tranzacţiile obişnuite, cum ar fi: limite
valorice pe tip de tranzacţie, de client sau de cont, domeniul de activitate în
cazul persoanelor juridice şi al altor entităţi. Monitorizarea va viza tranzacţiile
care nu se încadrează în parametrii stabiliţi.
Tranzacţiile suspecte pot include:
- tranzacţiile care nu se circumscriu tiparelor obişnuite, inclusiv datorită
frecvenţei neobişnuite a retragerilor ori depunerilor operate în cont;
- tranzacţiile complexe, de o valoare semnificativă, care implică depuneri
şi retrageri de mari sume de bani;
- transferurile externe sau alte operaţiuni care nu par să aibă un sens
economic, comercial sau legal, inclusiv transferurile externe care nu se
circumscriu activităţii statutare a clientului sau care sunt ordonate de
clienţi care nu sunt angajaţi în activitatea statutară.
În afara obligaţiei de a raporta Oficiului Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor operaţiunile în cazul cărora suspectează că
fondurile provin din, au legătură cu, sau urmează să fie utilizate în scopul
săvârşirii de infracţiuni, instituţiile de credit raportează operaţiunile suspecte şi
Băncii Naţionale a României prin Direcţia supraveghere.
Bibliografie
Bucureşti, 2002

- Care sunt principalele categorii de depozite bancare ?
- Enumerați operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare.
- Descrieți modul de funcționare a Fondului de garantare a depozitelor în
sistemul bancar.
- Definiți noțiunea de „tranzacții suspecte”.
- Ce obligații de raportare au băncile către Oficiul Naţional de Prevenire
şi Combatere a Spălării Banilor ?
87
37. Care dintre depozitele bancare menţionate în cele ce urmează presupune
transferul automat al sumelor peste o anumită limită de disponibil într-
un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital ?
a. Depozitele de tip sweep
b. Depozitele de tip tampon
c. Depozitele cu capitalizarea dobânzii
d. Conturile de tip cash-management
e. Conturile de economii
38. Avem următoarele categorii de operaţiuni: (1) operaţiuni privind
iniţierea înfiinţării depozitelor, (2) operaţiuni curente cu clienţii, (3)
operaţiuni de evidenţă, (4) operaţiuni de control, (5) operaţiuni de
separare a conturilor active de cele inactive, (6) operaţiuni de separare a
conturilor şi depozitelor personalului băncii. Care dintre ele fac parte
din procedurile de gestiune internă a depozitelor ?
a. (1), (2) şi (3)
b. (4), (5) şi (6)
c. Toate
d. (3) şi (5)
e. (5) şi (6)
39. Participarea la Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar este :
a. Recomandată băncilor pentru evitarea riscului reputaţional
b. Obligatorie numai pentru bănci şi recomandată pentru celelalte
instituţii de credit
c. Obligatorie pentru toate instituţiile financiare care operează pe
pieţe reglementate
d. Obligatorie pentru toate instituţiile de credit autorizate să
primească depozite de la public
e. Obligatorie numai pentru instituţiile de credit care nu constituie
rezerve minime obligatorii
40. Procedurile de cunoaştere a clientelei şi de prevenire a spălării banilor sunt:
a. Reglementări în materie impuse prin normele băncii centrale
b. Norme interne destinate protejării siguranţei şi stabilităţii băncilor
c. Măsuri de protecţie recomandate băncilor pentru diminuarea
riscului reputaţional
d. Programe de colaborare între banca centrală şi Oficiul Naţional
de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor
e. Modalităţi de protecţie anti-fraudă convenite cu instituţiile abilitate
88
Cursul 8. MANAGEMENTUL OPERATIUNILOR DE CREDITARE
- recapitularea principalelor tipuri de credite;
- prezentarea metodologiei operațiunilor de creditare;
- detalierea analizei dosarelor de creditare;
- identificarea operațiunilor ulterioare deciziei de creditare.
- Creditul bancar; tipologia creditelor
- Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară
- Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare
- Decizia de creditare şi administrarea creditului
- Teste grilă
8.1. Creditul bancar; tipologia creditelor

Activitatea de creditare constituie una din raţiunile de existenţă a
băncilor, alături de asigurarea resurselor necesare plasamentelor şi derularea
operaţiunilor de plăţi şi decontări. Ea poate fi definită ca un schimb al unei
valori monetare viitoare, altfel spus, ca o operaţiune de punere la dispoziţie a
unor resurse imediate în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară şi
de plată a unor dobânzi remuneratorii către împrumutător.
De la început vom menţiona faptul că nu toate creditele se desfăşoară
prin intermediul sistemului bancar, chiar dacă - în ultimă instanţă - băncile
susţin, integral sau în parte, majoritatea activităţilor de acest gen.
Astfel, creditul comercial, numit şi credit-furnizor, se acordă sub formă
de marfă, de regulă de către producător. O asemenea practică poate, însă,
conduce la blocaje în activitatea furnizorilor, care se văd nevoiţi să se
refinanţeze pe seama creditelor bancare. Creditul obligatar se bazează pe
potenţialul emitentului de titluri de a rambursa la scadenţă contravaloarea
acestora şi de a plăti dobânzile aferente. Practica a arătat că, şi în acest caz, rolul
băncilor nu este de neglijat, intervenţia lor constând în acordarea diferitelor
forme de facilităţi pentru terţi privind emisiunea de titluri. La fel stau lucrurile
în cazul creditului ipotecar şi a celui de consum, unde - chiar dacă se interpun o
serie de instituţii specializate în domeniu, fiecare dintre ele având propria
capacitate de finanţare - baza resurselor utilizate provine din sistemul bancar.
În cele ce urmează ne vom referi, cu precădere, la creditul bancar, care
poate fi structurat după mai multe criterii [2].
Scadenţa sau perioada de rambursare împarte creditele în următoarele
trei categorii:
89
- credite pe termen scurt, perioada de acordare fiind de cel mult 12 luni;
numite şi credite de trezorerie, sunt utilizate de agenţii economici
pentru activitatea curentă de exploatare;
- credite pe termen mediu; au ca durată de rambursare o perioadă variind
de la 1 la 5 ani; sunt utilizate pentru finanţarea activităţilor de import-
export, a achiziţiilor de bunuri sau pentru investiţii cu termene reduse
de punere în funcţiune şi randamente ridicate;
- credite pe termen lung; scadenţa depăşeşte 5 ani iar utilizarea este specifică
investiţiilor de dimensiuni mari, cu durată de folosinţă îndelungată.
Natura debitorului generează, la rândul ei, patru categorii de credite:
- credite acordate persoanelor fizice:
pentru finanţarea construirii sau achiziţia unei locuinţe;
pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată;
pentru finanţarea studiilor;
prin intermediul cardurilor (credit de trezorerie).
- credite acordate persoanelor juridice:
credite de trezorerie sau avansuri în contul curent;
linii de creditare, în limita unui plafon de lucru, eventual în sistem
revolving şi confirmate sub raportul valabilităţii în timp a facilităţii
de creditare;
credite specializate pentru finanţarea achiziţiei de titluri şi a
operaţiunilor pe piaţa de capital;
credite pe stoc, pentru producţia sezonieră (credite de campanie)
sau pe documente warant;
- credite acordate altor bănci, de regulă pe piaţa monetară;
- credite acordate statului.
În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în:
- credite productive:
pentru activitatea curentă;
pentru investiţii;
- credite pentru consum.
În fine, după calitatea creditelor se pot deosebi:
- credite performante, a căror derulare se realizează potrivit prevederilor
contractuale, mai ales în ceea ce priveşte serviciul datoriei;
- credite neperformante, pentru care obligaţiile contractuale de plată ale
debitorului nu au fost onorate la scadenţele convenite.
Desigur că, gama produselor din familia creditelor este mult mai largă,
criteriile privind detalierea acestora incluzând: moneda de acordare, numărul
creditorilor (sindicalizări, finanţări structurate), sistemul de garantare (credit
personal sau real), modalitatea de acordare (scontare, leasing, factoring),
transferabilitate ş.a.
Principala funcţie a creditului este aceea de redistribuire a mijloacelor
băneşti disponibile în cadrul sistemului financiar, inclusiv a celor depozitate în
conturile bancare, către beneficiarii de fonduri. În acest sens, „regula de aur” a
90
creditării este corespondenţa dintre durata creditului şi termenele depunerilor pe
seama cărora se constituie resursele aferente.
La nivelul fiecărei entităţi bancare vom avea de-a face cu activitatea de
programare a creditelor, operaţiune complexă şi continuă ce vizează
acomodarea temporală de ansamblu a resurselor şi plasamentelor, ţinând cont de
factorii specifici de risc. Programarea se efectuează anual şi trimestrial, atât pe
ansamblul instituţiei de credit, cât şi pe subdiviziunile sale organizatorice.
Sursele de informaţii utilizate în procesul de fundamentare a
programelor de creditare provin din:
- programele prioritare vizând dezvoltarea macroeconomică;
- prognozele instituţiilor specializate şi ale sistemului bancar;
- tendinţele în materia solicitărilor de credit, bazate pe istoricul, structura
şi factorii previzibili de influenţă;
- politica autorităţii de reglementare şi supraveghere în materie;
- strategia de dezvoltare şi priorităţile instituţiei de credit.
De regulă, coordonarea acestei activităţi este în sarcina Comitetului de
administrare a activelor şi pasivelor, care stabileşte nivelurile orientative de
creditare şi sursele de acoperire pe termene, în ideea asigurării solvabilităţii
băncii chiar şi după epuizarea tuturor posibilităţilor de refinanţare.
Pe lângă funcţia distributivă, creditul îndeplineşte şi funcţia de
emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind
de fapt principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice [4]. Este
o funcţie indispensabilă unei economii dinamice, care necesită un volum mereu
sporit şi, în acelaşi timp, elastic de instrumente băneşti.
Pentru ca emisiunea suplimentară de bani prin intermediul creditului să
sprijine efectiv economia este, însă, necesar să fie îndeplinite o serie de condiţii,
dintre care cele mai reprezentative se referă la:
- capacitatea sistemelor productive de a asimila resursele suplimentare
(tehnologie şi resurse umane disponibile);
- asigurarea desfacerii pentru produsele şi serviciile realizate;
- capacitatea de rambursare la termenele stabilite a sumelor acordate sub
formă de credit.
Altminteri, există riscul ca, prin funcţia sa de emisiune, creditul să
genereze dezechilibre de natură inflaţionistă.
8.2. Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară

Identificarea subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit porneşte de la
aspectele formale, de natură juridică, legate de existenţa legală a solicitanţilor şi
de evaluarea aptitudinii de creditare a acestora.
Pentru persoanele juridice, elementele de referinţă privesc modalitatea
de constituire, capitalul social, legalitatea operaţiunilor desfăşurate,
angajamentele anterioare, bonitatea, calitatea fluxurilor financiare şi potenţialul
de garantare. La persoanele fizice, informaţiile relevante au în vedere existenţa
91
şi continuitatea veniturilor, serviviul datoriei pentru alte angajamente şi obligaţii
legale, ponderea resurselor proprii şi garanţiile reale.
În ambele cazuri se va ţine cont de faptul că, în raporturile cu banca,
solicitanţii de credit pot fi, ei înşişi, în poziţia de creditor, prin depozitele
constituite sau prin disponibilităţile monetare neutilizate din conturile curente,
sume ce constituie resurse de creditare ale băncii.
Prudenţa bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a
solicitanţilor de credit, în strânsă legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor
pe care aceştia le desfăşoară. Se are în vedere potenţialul generator de venituri şi
lichidităţi, de natură să asigure atât rambursarea creditului cât şi plata
dobânzilor aferente. Analizele nu se limitează la potenţialul intern al
solicitanţilor ci vizează, în egală măsură, influenţa previzibilă a factorilor
externi asupra afacerilor derulate şi, implicit, asupra capacităţii de rambursare.
Avantajul părţilor în relaţia de credit presupune dimensionarea
parametrilor contractuali de o manieră care să permită derularea în condiţii
normale a raporturilor bancă-client.
Dacă fiecare credit este o sursă de venit şi, în acelaşi timp, o posibilitate
de diversificare a portofoliului bancar, nu trebuie neglijat faptul că şi clientul
urmăreşte realizarea unui profit prin dezvoltarea propriei afaceri, care este şi
sursa de rambursare a împrumutului şi a dobânzilor corespunzătoare.
Angajamentul de restituire a creditului trebuie privit într-un context
mult mai larg decât simpla prevedere a unei asemenea sintagme în textul
contractului [6]. El vizează un întreg set de proceduri referitoare la acoperirea
riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului de garanţii de care
dispune debitorul.
Alături de riscul de rambursare (de contrapartidă) şi cel de lichiditate, în
relaţiile de credit se asumă şi alte categorii de risc, cum ar fi - de pildă - riscul
de sindicalizare, riscul valutar, riscul dobânzii şi riscul de fraudă. Din acest
motiv, băncile se orientează spre o relaţie de parteneriat cu clienţii lor, în care
asumarea riscului să fie proporţională cu profitul realizat.
Într-o asemenea abordare, nivelul şi structura capitalului clientului, ca şi
activele sale nete devin elemente semnificative de fundamentare a deciziei de
creditare, întrucât acestea comensurează gradul de expunere la risc al
împrumutatului.
Clientul poate aduce, însă, în susţinerea cererii de creditare şi garanţii
externe, totale sau parţiale, în raport cu dimensiunea creditului solicitat. În acest
caz, sunt de semnalat următoarele aspecte:
- diminuarea costului creditului la client, împrumutătorul având un risc
de nerambursare diminuat cu valoarea garanţiei ;
- împrumutătorul operează ca şi un mandatar al garantului, iar calitatea
analizei dosarului de credit este determinantă în raport cu riscul asumat
de acesta din urmă ;
- în funcţie de dimensiunea garanţiei, la analiza dosarului de credit o serie
de alte condiţionalităţi pot fi relaxate.
92
Posibilitatea de restituire a creditelor trebuie analizată şi din perspectiva
trendului de evoluţie a economiei, în ansamblul său. Starea economiei
generează, de altfel, diferenţieri între debitori, care se pot situa într-una din
următoarele categorii :
- debitori prociclici, a căror capacitate de rambursare este în consonanţă
cu evoluţia ciclurilor economice ;
- debitori contraciclici, acţionând în sens opus ciclurilor economice ;
- debitori neutri (“bunii cetăţeni“), al căror comportament nu depinde de
starea economiei.
Clasificarea anterioară este deosebit de utilă managementului băncii
care, promovând relaţii de încredere şi transparenţă informaţională faţă de
clienţi, are misiunea de a evita transferul de avuţie de la acţionari către
împrumutaţi, prin reeşalonarea unor credite îndoielnice sau, mai grav, prin
credite neperformante.
Tot în cadrul problematicii vizând angajamentul de restituire a
creditelor se înscrie şi constituirea sistemul de garanţii individuale ale
împrumutatului. Acestea pot fi împărţite în două mari categorii :
- garanţii reale, care includ - la rândul lor :
dreptul la reţinere de către creditor a bunurilor corporale ce au făcut
obiectul creditului, până la rambursarea integrală ;
gajul, cu sau fără deposedare, asupra bunurilor debitorului, care se
înscrie în arhiva electronică a garanţiilor mobiliare şi care oferă
creditorului dreptul de preferinţă, de urmărire şi de vânzare în
raport cu bunul gajat ;
ipoteca asupra bunului imobiliar al debitorului, care se înscrie în
Cartea funciară la Oficiul pentru Cadastru şi Geodezie ;
privilegiul - general (mobiliar) sau special (imobiliar) - conferit prin
lege unor creditori, de a avea prioritate la plată, dacă deţin o
garanţie asupra patrimoniului debitorului ;
- garanţii personale, constând în angajamente de plată, în situaţia de
incapacitate a debitorului, luate de către terţi şi care pot fi :
garanţii simple, executabile după epuizarea garanţiilor debitorului şi
proporţionale cu angajamentul luat ;
garanţii solidare, ce pot fi executate în paralel cu sau chiar înaintea
executării debitorului, în funcţie de gradul de solvabilitate, de
costurile şi termenul de executare.
Termenul de rambursare este nu doar un principiu de bază al creditării,
ci şi un criteriu de clasificare a creditelor şi, în egală măsură, un reper de analiză
al serviciului datoriei. Mai mult, băncile utilizează acest indicator în vederea
asigurării corespondenţei dintre durata creditului şi termenele depunerilor pe
seama cărora se constituie resursele aferente.
Experienţa bancară a consacrat patru categorii de termene, specifice
diferitelor tipuri de credite, după cum urmează:
93
- termenele foarte scurte (de la 24 de ore la o săptămână) sunt specifice
creditării interbancare pe piaţa monetară;
- termenele scurte (pâna la maxim 12 luni) se folosesc în cazul creditelor
de trezorerie şi, uneori, al creditelor de consum, iar rambursarea se
realizează integral la scadenţă;
- termenele medii (de la 1 la 3-5 ani), creditele din acesată categorie
fiind, de regulă, rambursate eşalonat;
- termenele lungi (peste 5 ani), de asemenea cu rambursare eşalonată şi,
eventual, cu o perioadă de graţie de 1-3 ani pentru principal, sunt
utilizate pentru investiţii iar, în cazul persoanelor fizice, pentru
construcţii de locuinţe.
Dobânda, numită şi „preţul creditului”, este modalitatea de remunerare
a fondurilor plasate de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere
obligatorie în orice contract de împrumut.
Negocierea dobânzii priveşte nivelul acesteia, periodicitatea (de obicei
lunară) şi data plăţii, dar şi modalitatea de stabilire. Vom deosebi, în acest sens:
- dobânda fixă, stabilită anticipat pentru toată perioada de acordare a
creditului;
- dobânda variabilă, calculată periodic, în funcţie de un nivel de referinţă
stabilit în condiţii de piaţă, variantă practicată în economiile cu o
inflaţie semnificativă, mai ales la creditele pe termen mediu şi lung.
Tranzacţia este regula potrivit căreia convenţia de credit negociată cu
clientul, pe baza unui sistem de informare organizat şi în condiţiile standardelor
proprii fiecărei bănci, se referă la un anume produs sau serviciu bancar, ca de
pildă: o linie de credit, o scrisoare de garanţie, scontarea unor titluri ş.a.
Consemnarea sub forma unui înscris a contractelor de credit le oferă
acestora - potrivit legii bancare - calitatea de titluri executorii, în funcţie de
obligaţiile şi drepturile convenite şi stipulate de părţi în textul contractual.
Transferabilitatea priveşte, în primul rând, posibilitatea titularului unui
instrument de credit de a ceda unui terţ dreptul de încasare, atât pentru suma
împrumutată cât şi pentru veniturile aferente (dobânzi, comisioane). Transferul
se poate realiza direct, prin scontarea titlului de credit în cauză, sau prin
intermediul pieţei de capital, prin procedura numită titularizare.
În ceea ce-l priveşte pe debitor, un eventual drept de transfer al
obligaţiilor ce-i revin potrivit convenţiei de creditare trebuie stipulat în mod
expres în textul contractului, ca şi condiţiile procedurale în care un asemenea
transfer poate fi realizat (acordul creditorului, răspundere solidară, transfer de
garanţii ş. a.).
8.3. Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare

Principiul potrivit căruia „a preveni este mai uşor (şi mai ieftin) decât a
vindeca” îşi găseşte o aplicabilitate cât se poate de concretă şi în activitatea de
creditare. Practica a arătat că majoritatea dificultăţilor financiare ale unor bănci
94
au fost generate de o fundamentare superficială sau incorectă (interesată sau nu)
a deciziilor în materia plasamentelor de natura creditului.
Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură relativ simplă de
analiză, bazată pe estimarea siguranţei veniturilor curente, de natură
preponderent salarială şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente
împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare
sau de reglementările interne.
În plus, contractele de creditare conţin numeroşi parametri standard, de
unde şi posibilităţile reduse de negociere a condiţiilor de acordare. Cu excepţia
sumei solicitate, singurele variabile privesc perioada de rambursare şi, uneori,
natura garanţiilor acceptate, chiar şi acestea fiind constrânse de unele limitări
predeterminate.
Din aceste motive şi pentru că relaţiile de creditare între bănci prin
intermediul pieţei monetare au fost studiate într-un capitol precedent, în cele ce
urmează ne vom referi la metodologia de fundamentare a creditelor bancare
pentru persoanele juridice, pe modelul societăţilor comerciale, cititorul urmând
să facă necesarele adaptări în cazul entităţilor nonprofit, instituţiilor publice şi
altor organizaţii ale statului sau din sectorul privat.
Analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit
constituie o primă etapă de identificare a capacităţii de rambursare, privită din
punct de vedere istoric. Vom avea în vedere, în acest sens, trei paliere de
evaluare şi anume:
- analiza bilanţului contabil;
- analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere;
- analiza bonităţii clientului.
Analiza bilanţului contabil presupune existenţa unei serii de raportări
financiare întinse pe minim trei ani, de preferinţă auditate şi a balanţelor de
verificare din ultima sau ultimele luni, în vederea obţinerii unor situaţii
comparative şi a sesizării tendinţelor de evoluţie a indicatorilor relevanţi.
Fac obiectul analizei următoarele categorii de indicatori:
- imobilizările corporale şi necorporale, în raport cu sursele lor de acoperire;
- decontările, vărsămintele, datoriile şi obligaţiile faţă de terţi;
- costurile şi structura acestora pe categorii.
Elementele bilanţiere se grupează, atât în activ cât şi pentru pasiv în trei
capitole importante:
Activ Pasiv
- active imobilizate: Ai - pasive pe termen lung: Pl
- active realizabile: Ar - datorii curente cu scadenţă sub un
an: Dc
- trezoreria pozitivă: Tp - trezoreria negativă: Tn
Activele imobilizabile sunt formate din imobilizările corporale şi

necorporale şi creditele comerciale cu scadenţă peste un an. Activele realizabile
95
sunt compuse din creanţe sub un an, stocuri, conturi de regularizare şi asimilate,
precum şi primele privind rambursarea obligaţiunilor. Trezoreria pozitivă include
titlurile de plasament şi disponibilităţile în conturi, cecuri şi acreditive şi,
împreună cu activele realizabile, formează activele circulante.
Pasivele pe termen lung sunt formate din capitalurile proprii (în sens
larg), provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi datoriile cu scadenţă mai mare de
un an. Datoriile curente cu scadenţa sub un an includ: partea mai mică de un an
din datoriile nefinanciare cu scadenţa mai mare de un an, datoriile nefinanciare cu
scadenţă sub un an, avansuri, premii, alte datorii şi venituri înregistrate în avans.
Trezoreria negativă cuprinde partea mai mică de un an din datoriile financiare cu
scadenţă de peste un an şi datoriile financiare mai mici de un an.
Diferenţa dintre pasivele pe termen lung şi activele imobilizate se
numeşte fond de rulment, care poate fi pozitiv - caz în care pasivele pe termen
lung finanţează şi o parte din activele realizabile, sau negativ - respectiv un
deficit de finanţare a activelor imobilizate.
Diferenţa dintre activele realizabile şi datoriile curente cu scadenţa sub
un an constituie necesarul de fond de rulment. El poate fi - la rândul lui -
pozitiv, urmând a fi acoperit din excedentul fondului de rulment sau prin
credite, sau negativ, indicând un exces de credite pe termen scurt.
Trezoreria netă are o dublă determinare, fiind calculată atât ca diferenţă
între trezoreria pozitivă şi cea negativă, cat şi prin deducerea din fondul de rulment
a necesarului de fond de rulment. Valorile negative ale acesteia indică necesitatea
angajării de credite pe termen scurt pentru finanţarea activelor realizabile.
Situaţia financiară a unei firme poate fi influenţată şi de poziţia
conturilor în afara bilanţului, care privesc garanţiile în favoarea altor firme
(giruri, avalizări de cambii, cauţiuni), mijloacele fixe luate cu chirie, materiale
primite în custodie, debitori scoşi din activ ş. a.
Analiza profitabilităţii se realizează pe baza contului de profit şi
pierdere, care permite detalierea veniturilor, cheltuielilor, în general a
rezultatelor aferente celor trei fluxuri economice de bază:
- fluxurile de exploatare;
- fluxurile financiare;
- fluxurile excepţionale.
La nivelul activităţii de exploatare, evaluarea profitabilităţii se
realizează prin intermediul următorilor indicatori:
- marja comercială = vânzări de mărfuri – costul mărfurilor vândute;
- cifra de afaceri = vânzări de mărfuri + producţia vândută;
- producţia exerciţiului = producţie vândută + producţie stocată +
producţie imobilizată;
- volumul global al activităţii = producţia exerciţiului + vânzări de
mărfuri;
- marja industrială = producţia exerciţiului – cheltuieli cu materii prime,
materiale, energie – lucrări şi servicii executate la terţi;
- valoarea adăugată = producţia exerciţiului – cheltuieli materiale;
96
- excedentul brut (insuficienţa brută, după caz) din exploatare =
valoarea adăugată + subvenţii din exploatare – impozite şi vărsăminte
asimilate - cheltuieli cu personalul;
- venituri totale din exploatare = cifra de afaceri + producţia stocată +
producţia imobilizată + subvenţii din exploatare + alte venituri din
exploatare + venituri din provizioane privind activitatea de exploatare;
- cheltuieli totale din exploatare = cheltuieli materiale + lucrări şi
servicii prestate + impozite şi taxe + cheltuieli cu personalul + alte
cheltuieli cu amortizări şi provizioane;
- rezultatul din exploatare = venituri totale din exploatare – cheltuieli
totale din exploatare.
Pentru activitatea financiară vom utiliza ca indicatori de evaluare a
profitabilităţii:
- excedentul brut financiar = venituri financiare (mai puţin cele din
provizioane) – cheltuieli financiare (mai puţin amortizări şi
provizioane);
- rezultatul financiar = excedentul brut financiar +/- amortizări şi
provizioane financiare = venituri financiare totale – cheltuieli
financiare totale;
- excedentul brut curent = excedent brut din exploatare + excedent brut
financiar;
- rezultatul curent al exerciţiului = rezultatul din exploatare + rezultatul
financiar;
În mod corespunzător, pentru activitatea extraordinară se folosesc
următorii indicatori de calcul al profitabilităţii:
- rezultatul extraordinar = venituri extraordinare – cheltuieli
extraordinare.
La nivel global, profitabilitatea se determină prin agregarea indicatorilor
aferenţi celor trei categorii de activităţi:
- excedentul brut total = excedentul brut curent + rezultatul
extraordinar;
- rezultatul înaintea dobânzii şi impozitării profitului = rezultat curent +
rezultat extraordinar – cheltuieli cu dobânzile;
- rezultatul brut al exerciţiului = rezultatul curent al exerciţiului +
rezultatul extraordinar = venituri totale – cheltuieli totale;
- rezultatul net al exerciţiului = rezultatul brut al exerciţiului – impozit
pe profit;
- capacitatea de autofinanţare = rezultatul net al exerciţiului +
amortizări şi provizioane;
- capacitatea de autofinanţare netă = capacitatea de autofinanţare –
dividende.
Evident că, în lipsa unor raportări privind contul de rezultate, este de
datoria analiştilor băncii să grupeze conturile din balanţa lunară de verificare
pentru obţinerea poziţiilor sintetice corespun-zătoare indicatorilor menţionaţi.
97
Analiza bonităţii solicitanţilor de credite se bazează tot pe informaţii din
situaţiile financiare, la care se adaugă date privind investiţiile în curs de
realizare. Structurarea analizei privind bonitatea se face pe trei categorii de
indicatori şi anume:
i. Indicatori privind dimensiunea şi structura afacerilor derulate:
- cifra de afaceri;
- capitalurile proprii, global şi în detaliu;
- rezultatul exerciţiului (profit/pierdere);
- fondul de rulment
- necesarul de fond de rulment;
- trezoreria netă;
- indicatori privind lichiditatea;
- solvabilitateaȘâ;
- indicatori privind gradul de îndatorare;
- indicatori privind viteza de rotaţie a activelor circulante; totale şi pe
categorii (stocuri, producţie în curs de fabricaţie, produse finite, clienţi,
furnizori);
ii. Indicatori privind performanţele economico-financiare:
- indicatori privind rentabilitatea de exploatare;
- indicatori privind rentabilitatea economica;
- indicatori privind rentabilitatea financiară;
- riscul financiar;
iii. Indicatori privind investiţiile solicitantului:
- investiţia totală;
- investiţia specifică;
- durata medie (zile) a furnizorilor pentru investiţii;
- pragul de rentabilitate al investiției;
- cursul net de revenire actualizat;
- rata internă de rentabilitate;
- durata de recuperare.
Analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului previzionat nu se
rezumă la extrapolarea trendurilor determinate în urma analizei istoricului
firmei, ci ia în considerare şi posibilităţile de dezvoltare a afacerii pe seama
creditului solicitat.
O primă informaţie relevantă în acest sens priveşte necesarul de finanţare,
în orizontul de timp ce va constitui perioada de rambursare a creditulului:
Finantare active mod ificarea vanzarilor pasive mod ificarea vanzarilor
= x − x −
totala vanzari ( previziona ta ) vanzari ( previziona ta )
 marja vanzari 
−  −  x (1 − indicele dividendul ui platit )
 de profit previziona te 
Aşa cum rezultă din conţinutul formulei de mai sus, planul de afaceri
nu este doar o simplă piesă ataşată dosarului de creditare, câtă vreme pe baza lui
urmează să se fundamenteze, practic, întreaga activitate viitoare a firmei. Din
98
acest motiv, el trebuie să conţină o serie de elemente obligatorii, din rândul
cărora menţionăm:
- obiectivele strategice ale afacerii;
- analiza SWOT a istoricului şi planurilor de dezvoltare;
- detalierea coordonatelor specifice: nişă de piaţă, tehnologie, tehnici de
marketing ş.a.
- modalitatea de acoperire a necesarului de finanţare;
- sistemul de monitorizare şi de corecţie a abaterilor faţă de planurile şi
programele stabilite.
Din punctul de vedere al băncii, scopul analizei viitorului firmei trebuie
să fie acela de a evidenţia riscurile afacerii pe care banca o creditează,
identificarea tuturor surselor de recuperare a creditului, gradul de susţinere a
afacerii de către acţionari, accesibilitatea firmei pe piaţă şi costurile de intrare
într-un nou sector de activitate (când este cazul). Această analiză trebuie să se
bazeze pe o serie de informaţii privind evoluţia şi perspectiva unor ramuri şi
sectoare de activitate care să corespundă rigorilor băncii şi necesităţilor
clienţilor. Asemenea informaţii ar trebui să constituie, în fapt, "structura de
rezistenţă" a politicii de creditare a băncilor pe termen mediu şi lung.
În orice caz, planul de afaceri va fi însoţit de un buget previzionat de
venituri şi cheltuieli, pentru fiecare an din orizontul de timp considerat, care va
cuprinde principalii indicatori ai activităţii economico-financiare a firmei sau a
subsidiarei pentru care se solicită creditul.
Fluxul de numerar (cash-flow) este documentul sintetic de evidenţiere
a evoluţiei încasărilor şi plăţilor, care au ca rezultat variaţia soldului de
lichidităţi de la o perioadă la alta. Sursele de informaţii utilizate de consilierii de
credit la verificarea şi recalcularea fluxului de numerar sunt :
- bilanţul contabil şi bugetul de venituri şi cheltuieli la începutul şi la
sfârşitul perioadei de analiză;
- contul de rezultate previzionat pentru perioada de analiza;
- balanţele de verificare pe ultimele trei luni;
- prognozele financiare elaborate de clienţi pe baza contractelor de
aprovizionare şi desfacere;
- studii de fezabilitate, analize privind sectorul / ramura / piaţa în care
activeaza clientul.
Analiza fluxului de numerar se realizează pe urmatoarele coordonate
principale:
- identificarea principalelor surse generatoare de lichidităţi;
- identificarea factorilor de influenţă a capacitatii activităţii clientului de
a genera lichidităţi;
- evaluarea capacităţii de rambursare a creditului, de plată a dobâzilor şi
comisioanelor aferente;
- elaborarea unor variante de previziune a fluxului de numerar, pornind
de la ipoteze de lucru diferite (pesimiste – optimiste – medii).
La fel de important ca nivelul fluxului de numerar este şi stabilitatea
99
acestuia, ţinând cont de faptul că tocmai un cash flow echilibrat este de natură
să asigure, în fapt, rambursarea creditului şi plata costurilor adiacente.
Analiza aspectelor nefinanciare privind solicitanţii de credite, deseori
ignorată în fundamentarea deciziei de creditare, reprezintă o etapă
complementară analizelor cantitative, prin care se întregeşte viziunea băncii
asupra riscurilor la care se expune în relaţia cu clienţii săi.
Componenta internă a factorilor de natură calitativă priveşte calitatea
managementului firmei, specificul activităţilor şi modalitatea de abordare
strategică a afacerilor derulate.
Calitatea managementului poate fi identificată printr-un set complex de
informaţii, dintre care vom menţiona:
- nivelul de pregătire profesională, în domeniul de activitate coordonat, în
domeniile conexe şi pregătirea managerială;
- experienţa în domeniu şi în funcţii manageriale, notorietatea şi reputaţia
(individuală şi a echipei manageriale);
- dimensiunea individuală sau colectivă a conducerii, specializarea
membrilor echipei şi structura organismelor managementului de grup;
- relaţia echipei manageriale cu structura capitalului (nivelul
participaţiilor, grad de reprezentare);
- elemente privind moralitatea, comportamentul şi etica profesională sau
în afaceri;
- fluctuaţia personalului din structurile manageriale;
- nivelul de informare şi calitatea sistemului informaţional dedicat
echipei de conducere.
Specificul activităţii are o relevanţă deosebită asupra capacităţii firmei
de a produce venituri şi de a le materializa în încasări, dacă avem în vedere
parametrii care privesc:
- caracterul serviciilor şi produselor ofertate;
- sfera de activitate (producţie, comerţ, prestări servicii ş.a.);
- caracterul activităţii (permanent, ciclic, sezonier);
- natura şi calitatea relaţiilor cu clienţii şi furnizorii;
- specificităţile de natură tehnologică;
- politica de preţuri;
- sistemele promoţionale şi activitatea de marketing;
- probleme privind protecţia mediului.
Abordarea strategică a afacerilor presupune, desigur, existenţa unei
strategii de realizare a obiectivelor propuse, dar şi viabilitatea acesteia, sub
raportul orizontului de timp considerat, al mijloacelor utilizate sau utilizabile, al
resurselor implicate şi, cu precădere, al resurselor umane şi nu în ultimul rând al
variantelor şi alternativelor de acţiune.
Componenta externă a factorilor necalitativi are în vedere, în primul
rând, segmentul de piaţă vizat şi nivelul de concurenţă, dar şi racordarea la
circuitul economic extern. Nu pot fi omise aspectele referitoare la politica
generală a statului în domeniul specific de activitate sau în privinţa fiscalităţii,
100
nivelul de reglementare al activităţilor desfăşurate, influenţele derivând din
poziţia geografică şi alte repere de acest gen.
8.4. Decizia de creditare şi administrarea creditului

Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe
evaluarea multicriterială a clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri
stabiliţi de legislaţia în vigoare, de reglementările băncii centrale şi, în ultimă
instanţă, de normele interne în materie.
În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere, practica bancară a
consacrat principiul celor 6 „C” şi anume:
- caracterul, care se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa
creditul obţinut şi care se traduce prin termeni de genul:
responsabilitate, bună-credinţă, integritate, a căror evaluare depinde
semnificativ de capacitatea băncii de a-şi asigura informaţiile necesare
şi de discernământul factorilor de decizie;
- capacitatea priveşte posibilitatea efectivă de plată a datoriei, pe seama
unui flux de numerar corespunzător, fiind determinată de situaţia
economică şi financiară a firmei, aşa cum derivă ea din calitatea acţiunii
managementului companiei;
- capitalul este un reper care indică forţa financiară, validată - în ultimă
instanţă - doar în cazuri excepţionale şi anume în cazul lichidării judiciare;
- colateralul sau garanţia constă în activele care susţin împrumutul şi care,
din perspectiva băncii, au o relevanţă sporită în măsura în care ele sunt uşor
identificabile, tangibile, durabile şi valorificabile în termen scurt;
- condiţiile economice dimensionează vulnerabilitatea împrumutului faţă
de influenţa factorilor externi;
- conformitatea faţă de normele legale include, pe lângă reglementările
comune, cerinţe specifice domeniului de activitate sau alte solicitări
privind protecţia mediului, transparenţa tranzacţiilor financiare ş.a.
Din punct de vedere metodologic, mai ales în ceea ce priveşte
creditarea persoanelor fizice, credit-scoring-ul reprezintă un instrument de
evaluare automată, utilizat atât în aprecierea a cererilor de creditare, cât şi a
riscului ce poate apărea în derularea creditelor în curs [5]. Evaluarea şi notarea
creditului reprezintă un raport detaliat asupra utilizării fiecărui credit personal.
Credit-scoring-ul se bazează pe date şi statistici reale deci este, de obicei, mult
mai de încredere decât alte metode subiective de judecată. El tratează toţi
petenţii cu obiectivitate.
Variabilele pe care le conţine, în general, credit-scoring-ul sunt:
- datele de identificare ale împrumutatului (numele, adresa, codul
numeric al asigurărilor sociale);
- informaţii referitoare la actualul loc de muncă (funcţia, postul, durata
angajării, salariul);
- detalii asupra vieţii personale (data de naştere, persoanele aflate în
întreţinere, adrese şi angajări anterioare);
101
- informaţii asupra istoricului creditului (promptitudinea în plata
datoriilor, amploarea şi frecvenţa efectuării de împrumuturi);
- date privind toate creditele de consum care i-au fost reeşalonate în
decurs de 7 ani, incluzând numele creditorilor, datele de deschidere a
liniilor de credit, eşalonarea plăţilor de-a lungul timpului şi numele
cosemnatarilor şi al giranţilor;
- cea mai mare şi cea mai mică sumă de plată către fiecare creditor;
- numărul de plăţi efectuat în timp către fiecare creditor;
- numarul plăţilor restante şi cât de întârziate au fost acestea;
- numele companiilor sau al persoanelor care au cerut o copie a situaţiei
creditului în ultimii 2 ani;
- informaţii preluate din surse publice (falimente, pensie alimentară,
procese civile, nivelul impozitelor şi taxelor).
Sistemele expert reprezintă o altă manieră de apreciere a nivelului de
conformare cu normele de creditare, bazată pe simularea raţionamentelor unui
decident uman şi structurată pe două niveluri de analiză.
În prima etapă, criteriul de orientare îl reprezintă istoricul solicitantului,
dintr-o perspectivă complexă care include situaţia sa financiară, relaţiile cu
furnizorii şi clienţii, comportamentul faţă de băncile partenere, modalitatea de
abordare a obligaţiilor bugetare şi potenţialul intrinsec de dezvoltare.
Cea de a doua etapă se materializează printr-un proces de învăţare (pe
baza exemplelor) a tehnicilor de evaluare specifice băncii, decizia de creditare
fiind selectată dintr-o gamă mai largă de soluţii ce depind de condiţiile
economico-financiare specifice fiecărui caz în parte [1]. Raportul generat este
furnizat oficialilor băncii, aprecierile şi soluţiile fiind inspirate din tradiţia
instituţiei de credit în materie de soluţionare a solicitărilor de împrumut.
Rolul managementului de grup în procedura de aprobare a creditelor nu
se limitează la evitarea subiectivismului, ci are în vedere implicarea tuturor
factorilor responsabili, cu atribuţii în evaluarea şi optimizarea riscurilor bancare.
Aşadar, propunerile vizând decizia de creditare sunt fundamentate de
compartimentele de specialitate, cu avizul comitetelor de risc şi de gestiune a
activelor şi pasivelor. Comitetul de credite completează aceste propuneri cu
elemente de condiţionare vizând sistemul de garanţii, dimensiunea acceptabilă a
împrumutului, modalitatea de rambursare, nivelul dobânzii şi comisioanele
aferente (proces cunoscut sub numele de raţionalizare a creditelor), iar comitetul
de direcţie sau, după caz, consiliul de administraţie îşi asumă decizia finală.
În aplicarea deciziei de creditare sunt angrenate şi alte compartimente,
care derulează operaţiunile de verificare şi evaluare a garanţiilor, de consemnare
a acestora în favoarea băncii, de eliberare a sumelor aprobate şi de urmărire a
respectării condiţiilor impuse prin contractul de împrumut.
Administrarea creditelor comportă şi ea mai multe categorii de
operaţiuni. Avem în vedere, în primul rând, evidenţa tragerilor şi a rambursărilor,
în raport cu graficele convenite prin convenţia de credi-tare. Urmărirea evoluţiei
sistemului de condiţionări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare este de
102
natură să prezerve nivelul de risc asumat, motiv pentru care orice abatere trebuie
sesizată factorilor de decizie. Ideea de bază este aceea că, pe parcursul derulării
creditului, clientul devine un partener al băncii, iar comportamentul acestuia poate
genera profituri şi pierderi de ambele părţi.
Clasificarea creditelor a fost tratată, pe larg, în cadrul unui capitol
precedent, în strânsă legătură cu sistemul de provizionare. Ea stă, însă, şi la baza
unor decizii individuale privind derularea fiecărui contract de credit în parte,
care se poate materializa în :
- revizuirea condiţiilor contractuale, cea mai cunoscută speţă fiind aceea
a rescadenţării, dublată - în unele cazuri - de suplimentarea sistemului
de garanţii;
- acceptarea sau impunerea, după caz, a rambursării anticipate, cu sau
fără penalizări;
- declanşarea procedurilor de executare silită, după epuizarea tuturor
căilor de conciliere pe cale amiabilă.
Chiar şi în cazul creditelor neperformante, ideea de parteneriat bancă-
client trebuie să guverneze orice decizie.
Nu poate fi considerată o slăbiciune a băncii încercarea de a susţine,
chiar şi printr-o relaxare a condiţiilor contractuale, o afacere viabilă, afectată
temporar de factori externi, impredictibili la momentul acordării împrumutului.
În aceeaşi logică, executarea garanţiilor clienţilor insolvabili, chiar cu
preţul declanşării procedurilor de reorganizare judiciară sau de faliment al
debitorilor rău-platnici, nu reprezintă decât un act firesc de igienizare a mediului
de afaceri, chiar dacă îndestularea băncii, în asemenea situaţii, este doar parţială
faţă de sumele care i s-ar cuveni.
Bibliografie
Bucureşti, 2002
2) A. O. Berea, E. C. Stoica, Creditul bancar; coordonate actuale şi
perspective, Editura Expert, Bucureşti, 2003
5) V. Leoveanu, Eficacitatea metodei credit-scoring în fundamentarea
deciziei de creditare, în Revista de Finanţe Publice şi Contabilitate
nr. 2/2004

- Care sunt principalele criterii de clasificare a creditelor bancare ?
- Enumerați coordonatela metodologice ale operațiunilor de creditare.
- Descrieți conținutul fiecărei categorii de analize utilizate pentru
fundamentarea deciziei de creditare.
103
- Care sunt criteriile utilizate la fundamentarea deciziei de creditare ?
- Ce obligații revin băncilor după acordarea unui credit ?

41. Care dintre elementele de mai jos nu face parte din coordonatele de
bază privind operaţiunile de creditare bancară ?
a. Prudenţa bancară
b. Avantajul părţilor
c. Destinaţia creditului
d. Angajamentul de restituire
e. Tranzacţia
42. Menţionaţi perechea de caracteristici obligatorii pentru consemnarea
contractelor de credit.
a. Dobânda şi termenul de rambursare
b. Subiecţii şi garanţiile (colateralul)
c. Termenul de rambursare şi garanţiile
d. Dobanda şi garanţiile
e. Subiecţii şi destinaţia creditului
43. Analiza fluxului de numerar (cash-flow) urmăreşte:
a. Istoricul evoluţiei încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul
determinării serviciului datoriei
b. Istoricul evoluţiei încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul
determinării profitului realizat
c. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul
determinării profiturilor viitoare
d. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul
determinării serviciului datoriei
e. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul
determinării necesarului de lichidităţi la scadenţe
44. Care dintre următoarele instrumente nu este utilizat în analiza
istoricului situaţiei economico-financiare ?
a. Bilanţul contabil
b. Planul de afaceri
c. Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli
d. Contul de rezultate (contul de profit şi pierderi)
e. Situaţia investiţiilor
45. Analiza aspectelor nefinanciare este:
a. O etapă facultativă, complementară analizelor cantitative
b. O etapă de detaliere a analizelor cantitative
c. O etapă obligatorie numai la fundamentarea deciziei de
creditare a clienţilor externi
d. O etapă obligatorie, care întregeşte viziunea băncii asupra
riscurilor la care se expune în relaţia cu clienţii potenţiali
104
e. O etapă recomandată pentru fundamentarea deciziei de
creditare a clienţilor care nu au un istoric cu banca
46. Parametrii efectivi ai criteriilor pe baza cărora se ia decizia de creditare:
a. Sunt stabiliţi prin legislaţia bancară
b. Sunt revizuiţi periodic prin norme ale băncii centrale
c. Sunt determinaţi de situaţia economico-financiară a băncii
d. Se negociază cu solicitantul de credit
e. Sunt stabiliţi prin normele interne de creditare ale băncii
47. Sistemul de provizionare a creditelor este determinat de:
a. Evoluţia situaţiei economico-financiare a clientului şi serviciul
datoriei
b. Evoluţia situaţiei economico-financiare a băncii şi serviciul
datoriei
c. Revizuirea condiţiilor de creditare datorită modificării normelor
interne ale băncii
d. Rambursarea anticipată a creditului, la iniţiativa clientului
e. Numărul şi volumul creditelor acordate fiecărui client
105
Cursul 9. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR VALUTARE
- identificarea conținutului indicatorilor poziției de schimb;
- sesizarea particularităților operațiunilor valutare ăn raport cu
operațiunile în lei;
- utilizarea operațiunilor de schimb în managementul riscului.
- Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea riscului valutar
- Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor
- Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar
- Teste grilă
9.1. Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea

riscului valutar
Sistemul de indicatori aferenţi poziţiei de schimb, numită şi poziţie
valutară, ilustrează expunerea instituţiilor de credit faţă de riscul valutar, amploarea
acestui risc depinzând de volumul şi diversitatea operaţiunilor desfăşurate.
Poziţia valutară individuală se determină ca diferenţă între creanţele şi
obligaţiile asumate în aceeaşi valută şi reprezintă soldul net al patrimoniului în
deviza respectivă.
Poziţia valutară individuală ajustată este poziţia valutară individuală,
ajustată cu echivalentul în lei, actualizat, al capitalului social subscris şi vărsat
în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcţie de
diferenţele de curs valutar aferente disponibilităţilor în devize reprezentând
aportul la capitalul social şi primele de emisiune plătite în devize.
Poziţia valutară totală reprezintă valoarea cea mai mare, în modul,
dintre totalul poziţiilor valutare individuale ajustate.
În cazul băncilor cu capital social subscris şi vărsat în devize, poziţia
valutară individuală aferentă devizei în care a fost subscris şi vărsat capitalul
social va fi ajustată cu echivalentul în lei, actualizat, al capitalului social subscris
şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcţie
de diferenţele de curs valutar aferente disponibilităţilor în deviza respectivă,
reprezentând aport la capitalul social şi prime de emisiune plătite în devize.
În funcţie de semnul soldului obţinut, cele două repere ale poziţiei de
schimb (totală şi individuală) se regăsesc în alte două determinări şi anume:
- poziţie de schimb lungă, atunci când nivelul creanţelor valutare îl
depăşeşte pe cel al obligaţiilor în valută;
- poziţie de schimb scurtă, în cazul unor angajamente în valută ce
depăşesc creanţele valutare.
106
Evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale este de natură să
inducă efecte diferite, după cum poziţia de schimb pentru valuta în cauză este
lungă sau scurtă - tabelul 9.1 [1].
Trendul
Poziţia cursului apreciere depreciere
valutară de schimb
- lungă nefavorabil favorabil
- scurtă favorabil nefavorabil
Tabelul 9.1. Natura efectelor induse de evoluţia cursului de schimb
O altă structurare a poziţiei de schimb ţine de natura poziţiilor contabile

afectate de operaţiunile valutare, după cum urmează:
a) poziţia de schimb structurală vizează elementele de natură patrimonială
care se regăsesc în conturile bilanţiere privind:
- titlurile aferente activităţii de portofoliu (credite, titluri de tranzacţie
şi de portofoliu);
- participaţiile deţinute în cadrul altor instituţii financiare;
- dotări ale subsidiarelor din străinătate.
b) poziţia de schimb operaţională, incluzând elemente extrabilanţiere, cum
ar fi, de pildă:
- tranzacţii valutare la termen, precum şi cele la vedere în intervalul
dintre iniţierea tranzacţiei şi momentul decontării;
- angajamente de creditare;
- dobânzi în valută (de încasat sau de achitat);
- tranzacţii la termen cu titluri.
Aşa cum am arătat la capitolul privind riscurile bancare, în contextul
interconectării instituţiilor de credit, dereglările din activitatea unei singure
bănci pot determina un puternic pericol de diseminare a riscului în cadrul
întregului sistem bancar. Din acest motiv, autoritatea de supraveghere este
împuternicită, prin lege, să emită reglementări vizând cerinţele prudenţiale
referitoare la poziţia valutară.
Astfel, în vederea limitării riscului valutar, poziţiile valutare ale fiecărei
bănci sunt supuse (zilnic) următoarelor limitări :
- maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre
poziţiile valutare individuale ajustate;
- maximum 20% din fondurile proprii pentru poziţia valutară totală.
În aceeaşi ordine de idei, băncile au următoarele obligaţii:
- să dispună de un sistem de evidenţă care să permită în permanenţă atât
înregistrarea imediată a operaţiunilor în devize şi calcularea rezultatelor
acestora, cât şi determinarea poziţiilor valutare individuale ajustate şi a
poziţiei valutare totale;
107
- să deţină un sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe
bază de norme şi proceduri interne, aprobate de consiliul de administraţie
al băncii, care să respecte reglementările în domeniu şi care să
urmărească încadrarea poziţiilor valutare în limitele prezentate anterior;
- să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea
respectării procedurilor interne, necesar în vederea îndeplinirii
dispoziţiilor precedente;
- să desemneze un conducător care să asigure coordonarea permanentă a
activităţii valutare a băncii.
Raportarea de către bănci la Banca Naţională a nivelului poziţiilor lor
valutare se realizează zilnic, prin reţeaua de comunicaţii interbancare şi, la
sfârşitul fiecărei luni, pe suport hârtie.
9.2. Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor

În linii mari, operaţiunile în valută efectuate de bănci pentru clienţii lor
nu comportă diferenţe semnificative faţă de operaţiunile similare desfăşurate în
moneda naţională. Ele se referă, fără a se limita, la:
- operaţiuni de casă în valută;
- operaţiuni de cont curent şi de atragere a depozitelor;
- operaţiuni de creditare.
Operaţiunile de casă includ atât încasările şi plăţile în valută, cât şi aşa-
numitele operaţiuni de schimb manual, reprezentând cumpărări sau vânzări de
valută realizate prin intermediul caselor sau birourilor de schimb valutar.
Cursurile de vânzare, respectiv de cumpărare pentru asemenea
operaţiuni sunt - de regulă - diferite de cele utilizate pentru tranzacţiile pe
conturi şi mai puţin favorabile, întrucât ele privesc tranzacţii de mici dimensiuni
ce implică o manoperă bancară semnificativă.
Ca zonă de localizare, punctele de lucru ale băncilor dedicate tranzacţiilor
valutare se regăsesc, cu precădere, în localităţile de interes turistic sau balnear, în
marile aglomerări urbane, în arealul de graniţă şi în centrele comerciale.
Operaţiunile de cont curent şi de atragere a depozitelor în valută au ca
suport activitatea clienţilor în calitatea lor de operatori în relaţiile comerciale şi
financiare internaţionale. Este vorba, de fapt, de o extensie a calităţii de
intermediar a instituţiilor de credit, dincolo de spaţiul naţional, prin intermediul
băncilor corespondente din străinătate.
Dincolo de încasările şi plăţile curente, aferente tranzacţiilor
comerciale, băncile pot oferi instrumente de decontare la termen, dar şi
modalităţi de fructificare a disponibilităţilor valutare, atât pentru persoane
fizice, cât şi pentru agenţii economici.
Derularea unor asemenea operaţiuni face parte din managementul de
ansamblu al trezoreriei, care trebuie să includă o serie de aspecte specifice,
dintre care sunt de enumerat:
- stabilirea relaţiilor de corespondenţă cu băncile partenere;
- gestionarea conturilor NOSTRO şi LORO;
108
- estimarea randamentelor la plasamentele potenţiale în valută;
- gestiunea lichidităţii valutare, pe ansamblu şi pe fiecare valută în parte.
Este de menţionat faptul că atragerea resurselor în valută în conturile de
disponibilităţi şi în depozitele băncilor majorează atât activele proprii ale
instituţiilor de credit cât şi incidenţa riscurilor bancare, mai precis, a riscului valutar.
Operaţiunile de creditare în valută sunt o consecinţă firească a
necesităţii băncilor de a efectua plasamente cât mai bine remunerate şi, în
acelaşi timp, a necesităţii companiilor de a obţine finanţări în monedele în care
îşi obţin veniturile.
Ambele categorii de entităţi urmăresc, în egală măsură, minimizarea
riscului valutar: companiile - prin corelarea veniturilor în valută cu scadenţele la
credite şi dobânzi, iar băncile - prin echilibrarea resurselor valutare cu
plasamentele efectuate. În acest sens, practica bancară a consacrat denumirea de
credite acoperite, cu resurse în aceeaşi valută şi pe aceeaşi piaţă.
Ratele de referinţă pentru creditele în valută sunt:
- LIBOR (London Interbank Offered Rate): rata dobânzii la creditele
denominate în USD, practicată de băncile de pe piaţa interbancară
londoneză;
- EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate): rata medie a dobânzilor
interbancare pe piaţa europeană.
Marja sau prima de risc care se adaugă la dobânda de referinţă se
stabileşte în funcţie de riscul de credit aferent fiecărui client sau pe categorii de
clienţi. Astfel, unui client cu un risc de credit mai scăzut îi va corespunde o
marjă mai mică, deci o dobândă totală mai redusă, în timp ce unui client cu un
risc de credit mai mare îi va corespunde o marjă mai ridicată.
Este evident faptul că, asemeni operaţiunilor de creditare în moneda
naţională, decalajul temporal între plasamente şi resurse impune participarea
instituţiilor de credit la piaţa valutară, în ideea plasării excedentelor şi
acoperirii deficitelor de trezorerie. Ca şi în piaţa monetară, termenele
operaţiunilor sunt scurte, predominând tranzacţiile overnight sau, pentru
decalaje orare mai mari, cele de tip tomnext (tomorrow next). Cu excepţia
ţărilor din spaţiul Commonwealth, inclusiv Regatul Unit, anul convenţional
pentru calculul dobânzilor este de 360 de zile.
9.3. Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar

Operaţiunile de schimb valutar privesc vânzarea, respectiv cumpărarea
de valută şi, în funcţie de intervalul de timp dintre data iniţierii tranzacţiei şi
data livrării efective a valutei, se pot diferenţia în:
- operaţiuni de tip spot sau la vedere;
- opreraţiuni la termen.
Operaţiunile de schimb valutar la vedere se realizează, în general, pe
piaţa interbancară şi au, potrivit uzanţelor pieţei, un lag temporal între data
încheierii contractului şi scadenţă de maxim două zile lucrătoare. Cursul spot, la
care se efectuează decontările, este stabilit la data tranzacţiei.
109
Rolul de regulator al băncii centrale se manifestă şi în acest context, în
funcţie de obiectivele de politică monetară prevăzute de legislaţia în domeniu.
Operaţiunile de schimb la vedere se pot realiza, fie în raport cu moneda
naţională, fie între valute diferite, dar - în oricare dintre cele două cazuri -
valutele se reevaluează zilnic în moneda naţională.
Motivul unei asemenea abordări este faptul că preţul valutelor, calculat
ca şi curs de schimb la vedere, reprezintă cursul de referinţă zilnic, pe care se
bazează înregistrările contabile ale tranzacţiilor în valută, anumite preţuri, tarife,
niveluri de evaluare şi alte repere valorice, cum ar fi - de pildă - capitalul social
al companiilor cu participare străină.
Operaţiunile de schimb la termen se desfăşoară atât în piaţa
interbancară caz în care vorbim despre tranzacţii forward, cât şi pe piaţa de
capital, prin negocierea de contracte futures pe valută. Practica bursieră a
condus la o standardizare a valorilor şi scadenţelor pentru contractele futures,
precum şi la sisteme de garantare şi de marcare a valorii general acceptate.
Pentru operaţiunile de tip forward, cursul de schimb este stabilit la
momentul încheierii contractului (Ct0) şi nu depinde de cursul spot la data la
care se efectuează decontarea (Ct).
Desigur că analiştii financiari, dar nu numai ei, sunt interesaţi de o
predicţie cât mai realistă a cursului la termen, în sensul unei aproximări cât mai
exacte a viitorului curs spot.
Elementele de fundamentare a cursurilor la termen sunt:
- cursul spot la momentul estimării (C0);
- ratele dobânzii pentru valutele implicate în operaţiuea de schimb (di);
- scadenţa tranzacţiei, în zile (t).
Pe baza acestor coordonate, cursul de schimb la termen se poate estima
potrivit relaţiei:
d1 t
1+ ⋅
Cto = C0 100 360 .
d t
1+ 2 ⋅
100 360
Diferenţa dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la acelaşi
moment (∆ = Cto - Ct) are următoarele semnificaţii:
- diferenţa pozitivă (∆ > 0) poartă numele de report; ea este plătită de
bancă, în cazul operaţiunilor de cumpărare la termen şi este încasată de
aceasta, în cazul vânzărilor la termen;
- diferenţa negativă (∆ < 0) se numeşte deport; ea este plătită de bancă, în
cazul operaţiunilor de vânzare la termen şi este încasată de aceasta, în
cazul cumpărărilor la termen.
Principalul motiv al implicării instituţiilor de credit în operaţiuni de
schimb la termen îl reprezintă acoperirea riscului valutar, motiv pentru care ele
mai poartă şi denumirea de operaţiuni de tip hedging. Pornind de la scadenţele
operaţiunilor de plăţi şi încasări - atât în nume propriu, cât şi în numele
110
clienţilor - elementele de activ şi de pasiv în valută sunt protejate prin contracte
de vânzare, respectiv de cumpărare, la acelaşi termen şi în aceeaşi valută.
Astfel, eventualele diferenţe de curs nefavorabile vor fi compensate pe seama
reportului sau deportului ce urmează a fi încasat.
Mult mai rar şi doar pentru sume de dimensiuni relativ reduse, băncile
se pot angaja şi în operaţiuni speculative pe seama cursului de schimb la
termen, în ideea obţinerii unui profit din diferenţele de curs valutar spot şi
forward. Anticiparea corectă a evoluţiei cursului de schimb spot la momentul
scadenţei contractelor forward conduce la valorificarea sub formă de venituri a
reportului, respectiv a deportului de încasat, în funcţie de poziţia băncii în
cadrul contractului (vânzător, respectiv cumpărător).
Operaţiunile swap au ca fundament o tranzacţie în care partenerii
schimbă fluxuri de plăţi bazate pe un echivalent valoric la momentul iniţierii ei,
acceptând că evoluţia în timp a sumelor respective poate fi diferită, în funcţie de
nivelul dobânzilor sau al ratelor de schimb înregistrate de activele-suport în
cauză. Este vorba, de fapt, despre schimbul - pentru o anumită perioadă - dintre
două active financiare.
Swap-ul valutar presupune atragerea de resurse într-o anumită valută şi
efectuarea de plasamente într-o altă valută, altfel spus, contractarea unui
împrumut garantat printr-un colateral, în care valutele de exprimare a celor două
componente ale contractului de credit sunt diferite.
Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de
schimb pe care le presupune swap-ul valutar, se pot deosebi:
- swap-ul de trezorerie sau cambist;
- swap-ul financiar (swap valutar lung).
Swap-ul de trezorerie constă în două operaţiuni de schimb al unei sume,
exprimată în aceeaşi valută, la cursuri diferite: forward şi spot, în această
ordine, motiv pentru care, pentru perioada dintre iniţierea tranzacţiei şi data
scadenţei, nu se calculează şi nu se plăteşte, respectiv nu se încasează, nici o
dobândă.
Implicaţiile favorabile băncii ale unei astfel de secvenţe operaţionale
constau în:
- gestiunea eficientă a lichidităţii, pe categorii de valute, asigurarea
resurselor necesare nefiind însoţită de obligaţia constituirii unor
depozite colaterale; în plus, disponibilităţile în alte valute beneficiază de
plasamente avantajoase;
- limitarea riscului agregat la nivelul riscului valutar, având în vedere faptul
că - pe întreaga perioadă de până la scadenţă - există o contrapartidă
corespunzătoare, în linii mari, obligaţiilor asumate la termen;
- optimizarea nivelului de rentabilitate, datorită utilizării unor scale de
variaţie mult mai fine (1/10.000) faţă de cotaţiile dobânzilor la depozite,
unde pasul de variaţie este de 1/16;
- nivelul redus de fonduri proprii angajate, legat de riscul scăzut al unor
asemenea operaţiuni şi reflectat în calculul indicatorilor de solvabilitate.
111
Swapul financiar constă într-o operaţiune de schimb la vedere conexată cu
operaţiunea simetrică de schimb la termen, data scadenţei însemnând momentul
livrării reciproce a valutelor temporar deţinute de către cei doi participanţi.
Faptul că, în mod practic, avem de-a face cu un împrumut garantat,
partenerii păstrându-şi dreptul de proprietate asupra activelor-suport implicate
în cadrul tranzacţiei, conduce la necesitatea calculului şi vărsămintelor de
dobânzi aferente titlurilor de valoare negociate între cele două părţi, pe toată
durata contractului.
Aceasta este, de altfel, şi principala diferenţă a swap-ului financiar faţă
de swap-ul valutar de trezorerie.
Bibliografie
Bucureşti, 2002

- Precizați conținutul indicatorilor poziției de schimb (valutare).
- Care sunt cerințele prudențiale aferente operațiunilor valutare ?
- Prezentați formula de estimare a cursului de schimb la termen ?
- Care sunt diferențele dintre swap-ul de trezorerie și cel financiar ?

48. Poziţia de schimb ilustrează expunerea instituţiilor de credit faţă de:
a. Riscul schimbării condiţiilor de tranzacţionare pe piaţa
monetară
b. Riscul de creditare
c. Riscul lichidităţii
d. Riscul valutar
e. Riscul schimbului unor active neechivalente
49. Poziţia valutară totală reprezintă:
a. Suma, în modul, a poziţiilor valutare individuale ajustate
b. Valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor
individuale ajustate lungi şi totalul poziţiilor individuale
ajustate scurte
c. Ansamblul creanţelor în valută, indiferent de moneda
tranzactiei
d. Ansamblul obligaţiilor în valută, indiferent de moneda
tranzactiei
e. Suma creanţelor şi obligaţiilor în valută
50. Care dintre următoarele elemente nu sunt incluse în poziţia de schimb
structurală ?
a. Depozitele în valută
112
b. Capitalul în valută
c. Dobânzile de încasat în valută
d. Creditele în valută
e. Participaţii în cadrul altor instituţii financiare (în valută)
51. Băncile nu îşi asumă riscul ratei de schimb (riscul valutar) în cazul:
a. Operaţiunilor valutare de casierie
b. Operaţiunilor valutare de depozite
c. Operaţiunilor de creditare în valută
d. Operaţiunilor pe piaţa valutară
e. Operaţiunilor de schimb la termen (forward)
52. Principalul factor de influenţă al cursului de schimb la termen este:
a. Evoluţia dobânzilor pe piaţa monetară a vânzătorului
b. Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară
c. Evoluţia preţului aurului
d. Evoluţia raportului dobânzilor celor două valute implicate în
operaţiunea de schimb valutar
e. Evoluţia dobânzilor pe piaţa monetară a cumpărătorului
53. Diferenţa pozitivă dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la
acelaşi moment:
a. Se numeşte report şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor
de cumpărare la termen
b. Se numeşte deport şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor
de cumpărare la termen
c. Se numeşte report şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor
de vânzare la termen
d. Se numeşte deport şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor
de vânzare la termen
e. Se suportă în mod egal de către cei doi parteneri implicaţi în
operaţiunea de schimb la termen
54. Swap-ul valutar reprezintă:
a. Operaţiunea prin care cursul de schimb este stabilit la
momentul încheierii contractului şi nu depinde de cursul spot
la data la care se efectuează decontarea
b. Atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea de
plasamente într-o altă valută, printr-o operaţie de dublu
schimb (la termen şi la vedere) a aceleiaşi sume
c. Evaluarea în moneda naţională a tuturor tranzacţiilor valutare
efectuate de către o bancă
d. Transferul electronic al sumelor în valută dintr-o ţară în alta
e. Participarea băncilor la operaţiunile de licitare a valutei
efectuate de către banca centrală
113
Cursul 10. VENITURI ŞI PERFORMANŢE BANCARE
- definirea noțiunii „marja de dobândă” și prezentarea metodelor de
optimizare a acesteia;
- prezentarea setului de indicatori utilizați în evaluarea și analiza
performanțelor bancare.
- Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor
- Evaluarea şi analiza performanţelor bancare
- Teste grilă
10.1. Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor

Spre deosebire de majoritatea entităţilor din zona non-bancară, care îşi
structurează sistemul de indicatori pe cele două categorii principale: de natură
operaţională, respectiv financiară, instituţiile de credit au obiect principal de
activitate tocmai gestionarea fluxurilor financiare, motiv pentru care - cel puţin
sub aspectul veniturilor realizate - cele două categorii de indicatori se confundă.
În plus, faţă de alte instituţii din piaţa financiară - cum ar fi, de pildă,
administratorii de fonduri, băncile plasează laolaltă şi nediferenţiat atât resursele
proprii cât şi pe cele atrase de la clienţi.
Din aceste motive şi strâns legat de activitatea de intermediere a
băncilor pe pieţele financiare, ponderea esenţială a veniturilor unei instituţii de
credit este legată de dobânzi, constând în marja de dobândă, definită ca
diferenţă între veniturile de această natură aferente plasamentelor efectuate (în
special, sub formă de credite) şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele
atrase (în principal, sub formă de depozite).
Desigur că, diversitatea operaţiunilor bancare permite colectarea şi a
altor forme de venituri, reprezentate de comisioanele şi tarifele asociate
produselor şi serviciilor practicate.
Vom observa, în acest sens, faptul că - în funcţie de politicile interne, de
cadrul legislativ şi de performanţele sistemelor proprii de evidenţă - se disting
două tendinţe principale:
- detalierea cât mai largă, pe categorii de comisioane şi tarife specifice, a
veniturilor obţinute, întâlnită la băncile care au organizată evidenţa
activităţilor pe subunităţi, centre de costuri sau de profit, dar şi în
scopuri promoţionale (afişarea unor dobânzi atractive);
- globalizarea veniturilor în cadrul dobânzilor practicate la depozitele
atrase şi, mai ales, la creditele acordate, specifică băncilor de
dimensiuni mai reduse sau care nu practică o evidenţă detaliată a
activităţii pe substructuri.
114
Nivelul dobânzilor active - da, practicate de bănci pentru creditele
acordate clientelei, este o rezultantă a mai multor factori, după cum urmează:
- rata medie a dobânzilor pasive - dp pentru resursele atrase, pe care unii
autori o mai numesc productivitatea marginală a capitalului;
- prima de risc, legată de calitatea semnăturii (ratingul) debitorului - pr;
- riscul evoluţiei dobânzii - rd;
- evoluţia inflaţiei, a cărei dimensiune amplifică nivelul dobânzilor
nominale - ri.
Pornind de la aceste considerente, A. Kelley a formulat teoria globală a
dobânzii, a cărei formulă de bază este:
d a = d p + pr + rd + ri .
Există însă şi alte determinări ale ratei dobânzii, care ne permit să
vorbim despre o aşa-numită ciclicitate a acesteia, aşa cum apare ea prezentată în
figura 10.1.
I II III IV
Figura 10.1. Ciclul ratei dobânzii
În prima fază, asistăm la o supralichiditate a băncii, motiv pentru care,

pe fondul unei cereri reduse de credite, banca „forţează piaţa” practicând
dobânzi sub media dobânzilor oferite de alte instituţii similare. Ulterior, cererea
de credite fiind în creştere, banca îşi ajustează dobânzile la nivelul pieţei şi
înregistrează o anumită reducere a nivelului de lichiditate.
Perfecţionarea mecanismelor de creditare prin valorificarea avantajelor
comparative, ca şi fidelizarea clientelei, accentuază presiunea cererii, moment în
care banca îşi permite o sporire a nivelului dobânzilor, de natură să acopere
eventualele costuri privind asigurarea lichidităţii necesare satisfacerii unei
cereri de credite tot mai ridicată.
În fine, o anumită saturare a segmentului de piaţă controlat, legată nu
numai de creşterea competiţiei în domeniu, ci chiar de apariţia unor noi produse
ale băncii în cauză, conduce la o diminuare a cererii, reflectată şi în sporirea
lichidităţii, care se încearcă a fi contracarată prin dobânzi mai atractive.
115
Reprezentarea printr-o dreaptă ascendentă a dobânzilor medii pe piaţa
creditului este, desigur, un simplu exerciţiu didactic, care nu acoperă gama
tuturor variantelor posibile. În plus, deşi sunt preponderente în ceea ce priveşte
structura activelor bancare, creditele nu acoperă decât o parte dintre
plasamentele efectuate de instituţiile în cauză.
Practic, vom avea de-a face cu multiple forme de evoluţie a
randamentelor la nivelul plasamentelor globale, în funcţie de raportul cerere-
ofertă pe diferite termene (figura 10.2).
randament
scurt mediu lung

termen
Figura 10.2. Traiectorii de evoluţie a ratei dobânzii
Cauzele diferitelor configuraţii ale curbelor de randament sunt apreciate

a fi la intersecţia a trei ipoteze:
- ipoteza preferinţei pentru lichiditate, prin care se explică preţurile mai
ridicate şi randamentele, implicit, mai reduse ale titlurilor pe termen scurt;
- ipoteza segmentării pieţei pe intervale înlăuntrul cărora echilibrarea
cererii cu oferta generează profiluri diferite ale curbelor de randament;
- ipoteza anticipaţiilor investitorilor asupra evoluţiei ratei dobânzii,
pornind de la care presiunea ofertei generează profilul curbelor de
randament.
Optimizarea dobânzilor pentru operaţiunile bilanţiere se realizează pe
două căi şi anume:
- prin optimizarea spread-ului;
- prin managementul gap-ului.
Pornind de la formula marjei nete a dobânzilor, pentru activele
valorificabile se calculează indicatorul numit spread, ca raport procentual între
marjă şi activele în cauză:
116
Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile.
Spread = 100
Active valorificabile
Optimizarea propriu-zisă se realizează prin majorarea marjei pe
diferitele segmente ale intervalului de scadenţă, în funcţie de condiţiile oferite
de piaţă pentru anumite categorii de active valorificabile. În mod concret,
înlăuntrul scadenţei fiecărui credit, se utilizează - în mod eşalonat - acele
resurse care oferă cea mai ridicată marjă pe fiecare perioadă considerată.
Managementul gap-ului porneşte de la faptul că, în calitatea sa de
instrument al transformării scadenţelor resurselor, banca are o preocuparea
continuă în privinţa regenerării acestora. Costul atragerii de noi resurse este
variabil, în timp ce preţul utilizării lor rămâne acelaşi. Gap-ul se referă, în cazul
nostru, nu atât la diferenţele temporare de volum între sumele angajate şi sursele
de finanţare, cât - mai ales - la intervalul (″golul″) în cadrul căruia nu există o
determinare certă a dobânzilor.
Elementele bilanţiere care dau consistenţă managementului gap-ului sunt :
- activele sensibile, compuse din active cu dobânzi variabile şi cele cu
dobânzi fixe care sunt scadente în următoarea perioadă - as ;
- pasivele sensibile, care includ pasivele cu dobânzi variabile şi cele cu
dobânzi fixe scadente în următoarea perioadă - ps.
În funcţie de valoarea celor doi factori de influenţă vom avea :
- un gap neutru, când as - ps = 0 ;
- un gap pozitiv, când as - ps < 0 ;
- un gap negativ, pentru as - ps > 0.
Tehnicile tradiţionale de management al gap-ului presupun
considerarea activelor şi pasivelor în funcţie de gradul de sensibilitate faţă de
risc. Cum fiecare creanţă are o rată a dobânzii considerată de bază, în funcţie de
aceasta ea va avea o sensibilitate diferită, astfel că sensibilitatea activelor poate
diferi de sensibilitatea pasivelor. În cazul unui dezechilibru al gap-ului ajustat,
pentru a menţine condiţiile de acoperire (hedging position) trebuie majorate, în
mod corespunzător activele sensibile (tabelul 10.1). În realitate, nu se operează
asupra volumului de active ci asupra preţului acestora, obţinându-se rate
ajustate ale dobânzii.
Gap Corelaţie de Gap

standard ajustare ajustat
Active sensibile 1.000,0 0.85 x 1.000,0 850
Pasive sensibile 1.000,0 1 x 1.000,0 1.000
Diferenţa 150
Active sensibile
1.176,5 0.85 x 1.176,5 1.000
ajustate
Tabelul 10.1. Ajustarea traditională a gap-ului
117
Utilizarea noţiunilor de durată a creanţei (DURATION - D) şi
volatilitate a dobânzii în managementul gap-ului porneşte de la interpretarea
duratei (pentru creanţe şi titluri) ca o măsură a elasticităţii:
Modificari de preturi ale creantelor
D= .
Modificarile dobanzii
Aşadar, durata (DURATION) este media ponderată a timpului în care
se obţin fluxurile de disponibilităţi şi ea se măsoară în unităţi de timp (luni,
semestre), dar - în general şi cu precădere - în ani.
În vederea optimizării gestiunii bancare, devine posibil să se aprecieze,
potrivit cerinţelor elasticităţii dobânzii, activele şi pasivele băncilor, care de fapt
au calitatea de creanţe.
Astfel se poate proceda la o evaluare a duratei medii ponderate a
activelor bancare - DA, respectiv a pasivelor bancare – DP.
În temeiul acestor evaluări, banca trebuie să asigure un echilibru între
durata medie ponderată a activelor şi durata medie ponderată a pasivelor, în
funcţie de analiza elementelor amintite urmând a se lua deciziile de rigoare.
Considerând că durata medie a activelor este mai mare decât durata
medie a pasivelor,
- dacă dobânda de piaţă scade, va rezulta o creştere a valorii de piaţă a
activelor; creşterea netă reprezintă un câştig pentru bancă;
- dacă dobânda de piaţă creşte, va rezulta o valoare netă de piaţă mai mică.
Considerând că durata medie a activelor este mai mică decât durata
medie a pasivelor,
- dacă dobânda de piaţă creşte, va rezulta un câştig pentru bancă;
- dacă dobânda de piaţă scade, va rezulta o pierdere pentru bancă.
Efectul pieţei asupra băncii decurge atât din modificarea ratelor
dobânzii cât şi din corelaţia între durata medie a creanţelor.
Cunoaşterea amanunţită a efectelor elasticităţii dobânzii poate să
conducă la construirea de ipoteze privind mişcarea dobânzii şi efectele sale şi,
în consecinţă, la stabilirea unor căi de acţiune pentru armonizarea în continuare
a activelor şi pasivelor.
Monitorizarea riscului dobânzii pentru operaţiunile extrabilanţiere
porneşte de la realitatea că, dincolo de posibilitatea obţinerii unor venituri fără a
proceda la angajarea propriilor active sau resurse financiare, băncile sunt supuse
şi riscului asociat unor asemenea operaţiuni. Din acest motiv, ele trebuie dublate
de alte operaţiuni, specifice protecţiei faţă de riscul dobânzii, care fac parte - de
asemenea - din gama operaţiunilor extrabilanţiere.
Operaţiunile SWAP privind dobânzile se aseamănă SWAP-ului valutar, cu
specificaţia că nu vom avea de-a face cu valute diferite ci cu fluxuri de dobânzi,
aferente aceluiaşi capital şi aceleeaşi perioade de maturitate a împrumutului.
Swap-ul pe dobânzi se realizează pentru volume semnificative de
resurse, în cadrul unui portofoliu de contracte, cu dobânzi fixe şi variabile, pe
diferite pieţe, tendinţa fiind aceea de optimizare a raportului risc-randament.
118
Asumarea de către băncile cu portofolii consistente a unui rol de direcţionare a
evoluţiei pieţei le situează pe acestea în poziţia de market-maker.
Convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii (Forward Rate
Agreement) se aseamănă întrucâtva cu contractele de tip OPTION, cu
specificaţia că diferenţa faţă de dobânda pieţei se plăteşte în avans, la momentul
încheierii convenţiei. În funcţie de obiectivele băncii, aceste convenţii pot fi
utilizate, atât în cadrul operaţiunilor speculative, cât şi pentru arbitrajul asupra
dobânzii sau pentru operaţiuni de acoperire.
Contractele de limitare a dobânzii sunt specifice creditului pe termen
lung şi asigură protecţia unuia sau ambilor parteneri din contractul de credit faţă
de efectele negative ale evoluţiei ratei dobânzii, în schimbul achitării unei prime
prin care se „protejează” un nivel al dobânzii, înlăuntrul căreia se întind
obligaţiile sale de plată.
În funcţie de palierul la care se produce limitarea dobânzii şi de
partenerul protejat, acest tip de contracte poate fi structurat în:
- contracte care protejează beneficiarii de credite, stabilind o limită
superioară maximă a dobânzii, numite CAP;
- contracte care protejează creditorii, stabilind o limită inferioară minimă
a dobânzii, numite FLOOR;
- contracte care protejează ambii parteneri din contractul de creditare,
stabilind atât o limită superioară maximă cât şi una minimă inferioară
pentru dobânzi, numite COLLAR.
10.2. Evaluarea şi analiza performanţelor bancare

Caracterul multidimensional al noţiunii de performanţă, valabil şi
pentru sistemul bancar, a condus la apariţia mai multor metodologii de evaluare
a acesteia. Dacă pentru necesităţi de informare operativă apare problema
selecţiei unei metode sau alta de evaluare, în funcţie de natura informaţiilor
solicitate şi de posibilităţile pe care le oferă sistemul de evidenţă, o analiză
globală a performanţelor bancare presupune utilizarea corelată a întreg
instrumentarului metodologic disponibil.
Contul de rezultate, numit şi contul de venituri şi cheltuieli, permite
determinarea unui set de indicatori, a căror succesiune ţine de specificul
activităţii bancare şi de ordinea includerii în calcul a unor influenţe derivând din
sistemul de reglementări (provizioane, fonduri de risc, impozite ş. a.).
Venitul net bancar - Vnb poate fi asimilat indicatorului valoare adăugată
din economia de bunuri şi include totalitatea veniturilor nete din dobânzi şi alte
elemente asimilate acestora, de natura comisioanelor, tarifelor ş.a.
Rezultatul brut din exploatare - Rbe are ca bază de referinţă venitul net
bancar, din care se deduc costurile de funcţionare. El se determină potrivit
relaţiei:
Cheltuieli generale Dotări pentru
Rbe = Vnb – –
de exploatare amortismente
119
Rezultatul net bancar – RNB include şi influenţa factorilor de risc,
precum şi a fiscalităţii:
Contribuţii la fondul Rezultate
Rnb = Rbe – Provizioane – – – Impozite
general de riscuri extraordinare
Având în vedere faptul că obiectivele generale ale managementului
bancar constau în creşterea veniturilor băncii din plasamente, coroborat cu
scăderea costurilor resurselor atrase - în condiţiile menţinerii unui risc
acceptabil şi respectării reglementărilor în vigoare cu privire la adecvarea
capitalului şi lichiditatea băncii - rezultatele activităţii bancare trebuie
determinate, atât sub forma unor valori absolute, cât şi sub forma unor valori
relative, pentru a avea posibilitatea realizării de comparaţii în dinamică,
structurale şi pe ansamblul sistemului bancar.
Prezentăm în continuare principalii indicatori derivaţi, a căror selecţie a
fost realizată pe baza frecvenţei utilizării lor în evaluarea performanţelor
bancare [3]:
Din gama indicatorilor de profitabilitate vom aminti:
Marja netă a dobânzii - Mnd, care se exprimă prin diferenţa procentuală
dintre dobânda încasată pentru investiţiile financiare şi dobânda plătită pentru
resursele atrase. Indicatorul reprezintă o bază de comparaţie între instituţiile
financiare.
Dobânda încasată – Dobânda plătită
Mnd = x 100
Active purtătoare de dobândă
Controlul marjei nete a dobânzii poate fi de natură defensivă sau
ofensivă. În cazul unui management defensiv al activelor şi pasivelor, scopul
este de a face ca marja să depindă cât mai puţin de modificările ratelor
dobânzilor de pe piaţă. În cazul unui management ofensiv, scopul este de a mări
marja netă a dobânzii prin schimbări în structura portofoliului de investiţii
financiare al băncii respective.
Rentabilitatea capitalului - ROE reprezintă profitul net obţinut pentru
unitatea de capital social investită:
Profit net
ROE = x 100
Capital social
Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât rentabilitatea
utilizării capitalului acţionarilor este mai mare, oferind băncilor posibilitatea de
a se dezvolta în viitor.
Nivelul ratei de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii trebuie
comparat cu rata medie a dobânzilor şi a inflaţiei aferente perioadei supuse
analizei. Satisfacerea acţionarilor impune ca rata de recuperare a investiţiei să
fie mai mare decât rata medie a dobânzii ajustată cu rata inflaţiei.
Creşterea inflaţiei conduce inevitabil la scăderea câştigurilor aferente
acţiunilor deţinute de către acţionari, ceea ce face ca şi valoarea capitalului
propriu al bancii să scadă, afectând dezvoltarea viitoare a băncii.
Rentabilitatea activelor - ROA reprezintă profitul net obţinut pentru
unitatea de active pe care banca le-a avut la dispoziţie.
120
Profit net
ROA = x 100
Total active
Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât a fost mai
eficientă utilizarea activelor de către bancă.
Rentabilitatea capitalului şi rentabilitatea activelor sunt legate prin
indicatorul numit multiplicarea capitalului social - EM.
ROE Profit net Total active Total active
EM =  =  x  = 
ROA Capital social Profit net Capital social
Altfel spus, ROE = ROA x EM
indicatorul arată activele pe care o bancă şi le-a creat pornind de la
capitalul social avut la dispoziţie (multiplicarea capitalului) şi, cu cât are o
valoare mai mare, cu atât creşte şi rentabilitatea capitalului.
În acelaşi timp, însă, va creşte şi riscul asociat, deoarece scade
procentul de active acoperit prin capitalul propriu al bancii.
Noul indicator obţinut, reprezentând inversul multiplicării capitalului
este numit efectul de pârghie (de levier) – FL şi măsoară gradul de capitalizare
al unei bănci.
Capital propriu
FL = x 100
Total active
Pe cale de consecinţă, ROA = ROE x FL
Indicatorul agregat rentabilitatea activelor poate fi descompus în doi
indicatori analitici:
Profit net
- rata profitului net: PM = x 100 şi
Total venituri
Total venituri
- gradul de utilizare al activelor: AU = x 100
Total active
Pornind de la faptul că numărătorul indicatorului rata profitului net se
obţine scăzând din venituri cheltuielile şi impozitele, acest indicator măsoară
abilitatea băncii de a reduce costurile.
Indicatorul rata profitului net poate fi analizat, la rândul său, în funcţie de
alţi indicatori analitici, care constituie şi factorii de influenţă ai acestuia şi anume:
- influenţa cheltuielilor cu dobânda:
Cheltuieli cu dobânda
x 100
Total venituri
- influenţa altor cheltuieli:
Alte cheltuieli
x 100
Total venituri
- influenţa provizioanelor:
Provizioane pentru credite
x 100
Total venituri
121
- influenţa fiscalităţii:
Impozite
x 100
Total venituri
Şi indicatorul utilizarea activelor poate fi descompus în doi indicatori
analitici:
- influenţa veniturilor din dobânzi:
Venituri din dobânzi
x 100
Total active
- influenţa altor venituri:
Alte venituri
x 100
Total active
Astfel, se poate realiza o analiză a ponderii veniturilor obţinute din
dobânzi şi celelalte surse de venituri. Indicatorul venituri din dobânzi poate fi
analizat în funcţie de nivelul ratelor dobânzii practicate de bancă, de structura
activelor băncii şi de volumul de operaţiuni desfăşurate.
La randul său, indicatorul alte venituri poate fi analizat prin
determinarea veniturilor din comisioane, servicii, valorificarea portofoliului de
titluri, etc.
Aşadar, cei doi indicatori principali privind rentabilitatea (activelor,
respectiv capitalului) se pot determina pornind de la factorii lor principali de
influenţă:
ROA = PM x AU
ROE = PM x AU x EM.
Modelul generat de relaţiile mai sus menţionate poartă denumirea de
modelul rentabilităţii capitalului (return of equity model) [4].
În funcţie de necesităţile de analiză, pot fi imaginate şi alte modele
privind performanţele bancare sau analiza poate fi extinsă pe baza ratelor de
exploatare, de structură şi de gestiune.
Cu titlu exemplificativ, vom enumera o parte dintre cei mai utilizaţi
indicatori în acest sens.
Astfel, din gama ratelor de exploatare amintim:
Dobânzi datorate
- Costul mediu al depozitelor = x 100
Suma medie a depozitelor
Dobânzi încasate
- Randamentul mediu al creditelor = x 100
Suma medie a creditelor
Randament mediu credite
- Marja credite/depozite = x 100
Cost mediu depozite
Din categoria ratelor de structură sunt de menţionat:

Comisioane
- x 100
Venit net bancar
122
Alte venituri
- x 100
Total venituri
Alte cheltuieli
- x 100
Alte venituri
Cheltuieli de regie
- x 100
Active medii
În fine, ratele de gestiune cele mai utilizate sunt :
Active medii
- x 100
Număr salariaţi
Cheltuieli salariale totale
- x 100
Număr salariaţi
Volumul creditelor
- x 100
Personal bancar
Volumul depozitelor
- x 100
Personal bancar
Venit net bancar
- x 100
Personal bancar
Credite (depozite, venit net bancar)
- x 100
Număr de subunităţi
O analiză mult mai complexă asupra nivelului de performanţă al
instituţiilor bancare, corelat cu riscul pe care acestea şi-l asumă în desfăşurarea
operaţiunilor specifice şi în contextul investiţiilor financiare pe care le
realizează îl oferă sistemele de rating.
Pornind de la aceste considerente [1], sistemul de rating CAMEL
evaluează performanţele unei bănci în funcţie de valorile unor indicatori
(amintiţi în acest capitol şi în cele anterioare) care exprimă:
- C: adecvarea capitalului băncii (Capital adequancy);
- A: calitatea activelor (Asset quality);
- M: calitatea managementului băncii (Management quality);
- E: nivelul veniturilor (Earning);
- L: lichiditatea băncii (Liquidity).
Sistemul de rating CAMEL este utilizat pe plan internaţional de către
autorităţile de reglementare şi supraveghere din diferite ţări pentru a aprecia
activitatea şi performanţele instituţiilor de credit.
Fiecare dintre cele 5 componente ale sistemului (C, A, M, E, L) este
evaluat pe o scară cuprinsă între “1” şi “5” , unde “1” reprezintă nivelul cel mai
performant, iar “5” cel mai scăzut. În funcţie de evaluările obţinute, se
determină un rating compozit pentru activitatea generală a băncii, ale cărui
valori sunt, deasemenea, cuprinse între “1” şi “5”.
Cu o abordare asemănătoare sistemului CAMEL, Direcţia
Supraveghere din Banca Naţională a României a elaborat, pentru evaluarea
123
activităţilor din sistemul bancar românesc, sistemul de rating bancar şi de
avertizare timpurie – CAMPL.
Sistemul se bazează tot pe analiza şi aprecierea a cinci indicatori,
componente ce caracterizează activitatea şi situaţia financiară ale unei bănci,
tinând cont de reglementările în vigoare privind activitatea bancară. El
reprezintă un instrument eficient de lucru pentru evaluarea instituţiilor de credit,
în scopul identificării, într-o fază incipientă, a acelor bănci care pot avea
probleme sub aspect financiar şi operaţional şi care pot duce până la faliment.
Aceste bănci necesită din partea autorităţii de supraveghere o atenţie sporită.
Cele 5 componente specifice de analiză pentru sistemul de rating
CAMPL sunt asemănătoare celor utilizate în practica internaţională.
Semnificaţia fiecărui nivel de risc compozit a fost prezentată la capitolul privind
riscurile bancare.
Bibliografie
Bucureşti, 2002
3) V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004
4) T. W. Kock, Bank Management, Third edition, The Dryden Press, 1995

- Ce se înțelege prin termenul de „marja de dobândă” ?
- Care este formula teoriei globale a dobânzii ?.
- Care sunt principalii indicatori de evaluare a performanțelor bancare ?

55. Marja de dobândă poate fi definită ca:
a. Diferenţa dintre rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele
atrase de bănci de pe piaţa monetară şi dobânda acordată de
bancă pentru depozitele la termen
b. Diferenţa dintre dobânda percepută de banca centrală pentru
facilităţile de depozit şi dobânda acordată de bancă pentru
depozitele la termen
c. Diferenţa dintre rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele
plasate de bănci pe piaţa monetară şi dobânda medie a
creditelor acordate de o bancă
d. Diferenţa dintre veniturile băncii aferente plasamentelor
efectuate şi rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele atrase
de bănci de pe piaţa monetară
e. Diferenţa dintre veniturile băncii aferente plasamentelor efectuate
şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase
56. Care dintre elementele următoare nu influenţează direct rata medie a
dobânzilor active, potrivit Teoriei globale a dobânzii ?
124
a. Rata medie a dobânzilor pasive
b. Prima de risc, legată de profilul de risc (ratingul) debitorului
c. Riscul de lichiditate
d. Riscul evoluţiei dobânzii
e. Evoluţia inflaţiei
57. Specificul instituţiilor de credit în raport cu contul de profit şi pierderi este:
a. Preponderenţa profitului financiar
b. Dimensiunea profitului total, faţă de cel înregistrat în alte
categorii de societăţi comerciale
c. Inexistenţa fluxurilor extraordinare (venit, cheltuieli, profit)
d. Suprapunerea fluxurilor operaţionale cu cele financiare
e. Echilibrul celor trei fluxuri economice de bază (operaţional,
financiae, extraordinar)
58. Care dintre indicatorii următori nu este specific evaluării performanţelor
bancare ?
a. marja netă a dobânzii
b. rentabilitatea capitalului
c. rentabilitatea activelor
d. rata profitului net
e. transformarea medie a scadenţelor
59. Care dintre metodele de evaluare a riscului global este utilizată şi în
evaluarea performanţelor bancare ?
a. Sistemul de analiză Du Pont
b. Sistemul de rating CAMELS
c. Norma lui Cooke
d. Matricea riscurilor bancare
e. Teoria gobală a dobânzii
60. Pentru optimizarea raportului risc-performanţă, managementul bancar
îţi propune:
a. Minimizarea riscului global, pe baza diminuării tuturor
categoriilor de risc individual
b. Încadrarea în nivelurile de risc reglementate de banca centrală
c. Minimizarea riscului global, prin controlul şi dispersia
riscurilor individuale
d. Acceptarea unui nivel de risc determinat de gradul de adecvare
a capitalului
e. Maximizarea riscului ca instrument de realizare a unui profit
semnificativ
125
REZULTATELE TESTELOR-GRILĂ
1 c 11 b 21 b 31 b 41 c 51 a
2 d 12 d 22 e 32 c 42 a 52 d
3 b 13 e 23 d 33 d 43 e 53 a
4 e 14 b 24 e 34 b 44 b 54 b
5 c 15 a 25 c 35 c 45 d 55 e
6 a 16 a 26 a 36 a 46 e 56 c
7 d 17 c 27 a 37 a 47 a 57 d
8 e 18 e 28 d 38 e 48 d 58 e
9 b 19 c 29 d 39 d 49 b 59 b
10 e 20 e 30 e 40 b 50 c 60 c
126

Dokumen - Tips - Management Bancar Ifrid

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dokumen - Tips - Management Bancar Ifrid

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANAGEMENT BANCAR

suport de curs pentru IFR/ID

Cursul 1. Repere conceptuale 7

Cursul 2. Managementul riscurilor bancare 15

Cursul 3. Instrumente, produse si servicii bancare 34

Cursul 4. Sisteme de plăți și decontare 46

Cursul 5. Managementul trezoreriei 54

Cursul 6. Capitalul bancar 72

Cursul 7. Managementul operatiunilor cu depozite 79

Cursul 9. Managementul operatiunilor valutare 106

Cursul 10. Venituri şi performanţe bancare 114

Rezultatele testelor-grilă 126

Bine aţi venit la acest curs de învăţământ la distanţă privind

Alte intrumente pentru studiu

1.1. Sistemul bancar din România

1.2. Activităţi specifice instituţiilor de credit

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

2.1. Riscurile bancare; definiţii şi clasificări

Risc de bilanţ, Risc de creditare

Alţi autori discern între riscurile proprii oricărei întreprinderi (de

Figura 2.1. Structura generală a matricei riscurilor bancare

- risc ridicat, în cazul în care poziţia analizată are o pondere importantă

2.2. Reglementări privind riscurile bancare

2.3. Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului

Figura 2.2. Conexiunea managementului global cu cel sectorial

Figura 2.3. Alocarea pe coordonate comerciale a parametrilor risc şi

Managementul riscurilor nu impune identificarea tuturor abaterilor

Efectul de Capital Venituri

Rata Randamentul Total

Figura 2.4. Sistemul de analiză Du Pont

Există însă şi proceduri specifice vizând minimizarea şi controlul

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

3.1. Instrumente bancare

Astfel, procesul de inovare este, de regulă, cunoscut din timp, fiind un

3.3. Principalele categorii de produse şi servicii bancare

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

4.1. Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică

4.2. Sistemul de compensări şi decontări interbancare

Tabelul 4.1. Exemplu de rezultat al compensării

Stingerea datoriilor reciproce porneşte de la soldurile iniţiale ale

Tabelul 4.2. Finalizarea procesului de compensare-decontare

Practic, se oferă condiţiile încheierii normale a circuitelor virtuale de

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

5.1. Trezoreria - concept şi spaţii de operare

5.2. Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală

Figura 5.1. Relaţiile funcţionale între principalele grupe bilanţiere

Figura 5.2. Fluxuri relaţionale în sistemul bancar

Piaţa monetară poate fi definită, deci, ca o piaţă pe care băncile se

5.3. Managementul lichidităţii

5.4. Rezervele minime obligatorii

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

6.1. Capitalul bancar; funcţii şi structură

6.2. Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului

36. Care dintre următoarele operaţiuni nu contribuie la adecvarea

7.1. Depozitele bancare şi gestiunea acestora

7.2. Garantarea depozitelor bancare

7.3. Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)