Joc secund

Ion Barbu

PE REPERE EXAMEN
A. DEFINIŢIE CURENT LITERAR
Modernismul este o mişcare amplă, culturală, artistică, ideatică, ce se
manifestă în spaţiul cultural european, de la mijlocul secolului al XIX-lea
până în perioada postbelică a secolului al XX-lea şi care se caracterizează
prin negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii estetice. “În sfera
conceptului se însumează toate curentele postromantice de avangardă
literară: simbolismul, futurismul, expresionismul, imagismul, dadaismul,
suprarealismul ş.a.m.d.” (Dicţionar de termeni literari, coordonator Al.
Săndulescu).
Printre caracteristici esenţiale ale acestei mişcări se regăsesc:
preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii ( implicând conexiuni
cu filozofia, psihologia, religia, mitologia), reflectarea universului citadin în
opera literară. importanţa acordată artelor poetice, emblematice pentru
întreg universul liric, naşterea unui nou limbaj poetic, caracterizat printr-un
vocabular insolit (termeni argotici, colocviali, abstracţi), ambiguitate
semantică, ermetism, înnoirea metaforei, coexistenţa în versificaţie a
prozodiei consacrate cu versul liber, modificarea punctuaţiei convenţionale,
procedeul ingambamentului.
În literatura română, modernismul este doctrina estetică promovată de
Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi cenaclului “Sburătorul”.
Teoriile criticului sunt generate de aceeaşi idee, că există un spirit al
veacului (saeculum), care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor
europene, prin accelerarea schimbului de valori.Conform principiului
sincronismului, unul din fundamentele modernismului lovinescian, sunt
necesare anumite mutaţii de ordin estetic şi tematic, care să înscrie literatura
română în modernitate. Privitor la poezie, aceste mutaţii vizează trecerea la
tematica preponderent citadină, evoluţia de la epic la liric, intelectualizarea
emoţiei.
B. APARTENENŢA TEXTULUI LA CURENTUL LITERAR
Unul dintre poeţii reprezentativi pentru modernismul românesc, din
perspectivă lovinesciană, este Ion Barbu.În studiul consacrat operei poetului-
matematician, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune
trei etape ale creaţiei: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică. Tot el
identifică în creaţia ermetică barbiană patru teme specifice: spiritualismul
(Ritmuri pentru nunţile necesare), treptele viziunii (Timbru), poezia ca joc
de limbaj (Uvedenrode) şi mitul oglinzii (Joc secund).
Creaţia programatică Joc secund , de Ion Barbu, care deschide volumul
al cărui titlu ulterior l-a împrumutat, publicat în anul 1930, este o artă
poetică, deoarece ilustrează viziunea despre menirea creatorului şi a artei
sale în univers: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei” ( G.
Călinescu); este o artă poetică modernă, întrucât implică transpunerea unor
elemente din alte domenii, precum filozofia sau matematica, astronomia sau
mitologia, autorul optând pentru ermetism şi poezia pură, pentru un limbaj
abstract, original.
C. TEMA (*TITLU) SI 2 IDEI POETICE/ IMAGINI ARTISTICE
CARE O SUSTIN
Discursul liric se organizează în jurul motivelor jocului şi oglinzii, care
definesc tema creaţiei. O idee poetică relevantă pentru tema literară este
astfel cea care concentrează semnificaţiile titlului (sau direct metafora).
Metafora „joc secund” desemnează/ enunţă ideea artei ca joc rafinat al
creatorului, pentru că „un poem trebuie să fie o serbare a intelectului” (Ion
Barbu), ca aspiraţie către perfecţiune. Semnificaţia se întregeşte prin apel la
primul vers, după care a fost adesea denumită poezia, Din ceas dedus...,
autorul introducând tema timpului în relaţie cu arta şi, implicit, cu realitatea,
ca sursă de inspiraţie. Astfel, este sugerată abstragerea din realitate, ieşirea
din temporalitate şi integrarea într-o ordine cosmică generatoare de noi
dimensiuni.
Tema literară centrală este dezvoltată şi prin apel la motivul artistic al
oglinzii. De altfel, poezia este integrată de criticul literar Tudor Vianu în
tematica mitului oglinzii, pentru că arta înseamnă reflectare, evadare/ ieşire
din lumea experienţelor imediate şi pătrunderea/ intrarea într-o suprarealitate
ideală.Prin urmare, aspecte concrete ale realităţii („cirezile agreste”) sunt
transfigurate („intrate prin oglindă”) şi purificate („mântuit azur”),
ilustrându-se doar esenţa şi invocându-se funcţia catarctică a artei.
D. STRUCTURĂ, COMPOZIŢIE, IMAGINAR POETIC ŞI) DOUĂ
ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE
Textul este organizat sub forma unui monolog confesiv, iar
structurararea sa sub forma a două catrene, cu rimă încrucişată și măsura
versurilor de 13-14 silabe asigură o simetrie ce se concretizează la nivelul
planurilor poetice ( univers exterior-univers interior), care implică trei tipuri
de relații tematice: poet-creație, poet-lector, poet-univers.
Poezia, definită prin construcţia oximoronică „ adâncul acestei calme
creste”, este reflectare în conştiinţa creatoare a realităţii percepute în
curgerea timpului („Din ceas dedus”), dar și rafinată formă de eliberare de
sub spectrul efemerității, presupune filtrare, concentrare a esenţelor, se
caracterizează prin profunzime (epitetul „ adâncul” sugerând matricea
străfundurilor terestre), vizează formele absolute ale intelectului,
transcendentul. Semnificativă este metafora „calmă creastă”, cu trimitere la
categoria estetică a apolinicului, inducându-se ideea că poezia este produs al
raţiunii, al contemplării senine, al lucidităţii sinelui (în opoziție cu
dionisiacul, asociat cu efervescența trăirilor). Materialul poetic se
organizează în jurul motivului oglinzii, conturându-se imaginea artei ca
reflectare/oglindire a realităţii în forma superioară a Ideii ( „Intrată prin
oglindă în mântuit azur”), eliberare de contingent și formă de sublimare a
vieții. Poezia devine un mijloc de transfigurare a realităţii brute („cirezile
agreste”), care este purificată și ordonată („tăind”,„înecarea”), este act de
cunoaştere şi de autocunoaştere, produs ideal-artistic, rod al îmbinării
creativității și rigorii, spaţiu al esenţelor pure („ un joc secund mai pur”).
Adjectivul „secund” (al doilea) sugerează că jocul poeziei îl urmează pe
acela al realității, purificându-l și reconfigurându-l în plan spiritual. În limba
de origine, latina, „secund” are și sens de prosper, fericit, „Res secundae” a
lui Cicero semnificând „Întămplării fericite”; astfel, sintagma „joc secund”,
pe lângă disponibilitatea ludică a gândirii abstracte, integrează și ideea de
fericire sublimă pe care creația i-o aduce poetului.
Incipitul strofei a doua este reprezentat de sintagma „Nadir latent!”,
marcă a subiectivității și replică a realității ce se înalță până la Zenit,
metaforă fie a poetului, care sintetizează esențele, fie a poeziei pure,
invocate de matematicianul „rătăcit printre poeți” (Nicolae Manolescu),
sugerând potențialitatea de semnificații ale textului poetic. Criticul literar
Marin Mincu optează pentru a doua interpretare, considerând că această
sintagmă vizează cunoașterea mercuriană, care posedă nenumărate latențe
esențiale pentru o nouă creație, și nu creatorul. Misiunea acestuia din urmă, a
artistului, ale cărui aspiraţii nu sunt similare celor ale omului comun,
întrucât creația presupune un „zbor invers”, spre profunzimi și spre esențele
nevăzute ale lucrurilor, este de a redefini frumuseţea, sublimul, prin
armonizarea („Poetul ridică însumarea”) elementelor realității, disparate și
haotice („harfe resfirate”), sugestie a caracterului orfic al poeziei. Poetului îi
este atribuit rolul unui nou Orfeu, creator al unui univers în acord cu propria
viziune. Drept caracteristici fundamentale ale creației/ale acestei creații, rod
al efortului artistului („cântec istoveşte”), se impun, din perspectiva poetului,
melodicitatea, armonia, lexemul „cântec” fiind totodată și o metaforă a
creației, ermetismul sau încriptarea actului poetic („ascuns”). Finalul
poeziei integrează o imagine artistică de o remarcabilă frumusețe,
„meduzele când plimbă sub clopotele verzi” , care sugerează jocul înșelător
de transparențe al actului poetic, căci așa cum transparența aparentă a
vietăților marine păstrează și, concomitent, modifică limpezimea mării, tot
astfel creația metamorfozează realitatea. Astfel, este relevată o altă
caracteristică a textului poetic barbian, ambiguitatea. Metafora finală,
„marea”, sugerând absolutul, misterul, este totodată o aluzie la apele
primordiale, fiind asociată cu geneza poetică.
La nivel stilistic, abundenţa metaforelor („ceas dedus”, „mântuit azur”,
„nadir latent”, „harfe resfirate”, „zbor invers”), a inversiunilor („calmă
creastă”, „mântuit azur”), a epitetelor („cântec ascuns”, „clopotele verzi”)
susţin concizia şi ermetismul textului.
Absența predicatelor din prima strofă și utilizarea participiilor sau a
gerunziului, precum și termenii neologici, științifici („nadir”, „latent”,
„secund” etc.) sporesc dificultatea receptării textului, care se adresează cu
precădere unui lector inițiat.
CONCLUZIE
Limbajul original, intelectualizat, poezia ca joc în lumea superioară a
ideilor pure, aspecte definitorii precum ermetismul și ambiguitatea, totodată
ilustrarea concepţiei despre menirea creatorului şi a creaţiei conferă textului
caracter de artă poetică modernă.

OBS.
Elementul acvatic, „marea”, metaforă sugerând absolutul, misterul, este
totodată o aluzie la apele primordiale, fiind asociată cu geneza poetică.
Finalul poeziei integrează și o imagine artistică de o remarcabilă frumusețe,
„meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, care sugerează jocul înșelător
de transparențe al actului poetic, căci așa cum transparența aparentă a
vietăților marine păstrează și, concomitent, modifică limpezimea mării, tot
astfel creația metamorfozează realitatea.Astfel, este relevată o altă
caracteristică a textului barbian, ambiguitatea, trăsătură specifică poeziei
moderniste.
La nivel stilistic, abundenţa metaforelor („ceas dedus”, „mântuit azur”,
„nadir latent”, „harfe resfirate”, „zbor invers”), a inversiunilor („calmă
creastă”, „mântuit azur”), a epitetelor („cântec ascuns”, „clopotele verzi”)
susţin concizia şi ermetismul textului prin prisma căruia poetul își exprimă
concepția modernă despre poezie.
***Orfeu a fost un muzician, poet și profet din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al
muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat
de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului.
 Joc secund
Ion Barbu

A. INTRODUCERE
Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui
Eugen Lovinescu,aceasta fiind promovată prin intermediul revistei şi al
cenaclului „Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru
poezia tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea
modernistă, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
B. IPOTEZA
În studiul consacrat operei poetului-matematician, Introducere în
poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune trei etape ale creaţiei:
parnasiană, baladic-orientală şi ermetică. Tot el identifică în creaţia ermetică
barbiană patru teme specifice: spiritualismul (Ritmuri pentru nunţile
necesare), treptele viziunii (Timbru), poezia ca joc de limbaj (Uvedenrode)
şi mitul oglinzii (Joc secund).
Poezia Joc secund de Ion Barbu, care deschide volumul al cărui titlu
ulterior l-a împrumutat, face parte din seria artelor poetice moderne, alături
de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Testament de
Tudor Arghezi.
Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului
despre poezie şi rolul poetului: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a
poeziei” ( G. Călinescu). Poezia este o artă poetică modernă, creatorul
optând pentru ermetism şi poezia pură, pentru un limbaj abstract, original.
C. ARGUMENTARE
1. semnificaţia titlului, tema
Pornind chiar de la titlu, discursul propune o cale de acces spre lumea
ideilor pure, prin joc. Metafora jocului, implică re-crearea lumii prin prisma
sensibilităţii individuale. Creaţia, care constituie şi tema poeziei, este „joc
secund”, mai pur decât cel prim, ce reflectă materialul, contingentul.
2. structură,compoziţie, semnificaţii
Compoziţional, se remarcă două catrene, cu rimă încrucişată, ritm
iambic, măsura versurilor fiind de 13-14 silabe.
Poezia, definită prin construcţia oximoronică „adîncul acestei calme
creste” este reflectare în conştiinţa creatoare a realităţii supuse trecerii,
presupune filtrare, concentrare a esenţelor, se caracterizează prin
profunzime, vizează formele absolute ale intelectului. Semnificativă este
metafora „calmă creastă”, cu trimitere la categoria estetică a apolinicului,
inducîndu-se ideea că poezia este produs al raţiunii, al contemplării senine,
al lucidităţii sinelui. Materialul poetic se organizează în jurul motivului
oglinzii, conturându-se imaginea artei ca oglindire a realităţii în forma
superioară a Ideii ( „Intrată prin oglindă în mântuit azur”). Poezia devine
un mijloc de transfigurare a realităţii brute, act de cunoaştere şi
autocunoaştere, un spaţiu al esenţelor pure („ un joc secund mai pur”).
Misiunea artistului-nadir, ale cărui aspiraţii nu sunt similare celor ale
omului obişnuit („zbor invers”) este de a redescoperi frumuseţea, sublimul,
armonia lumii („harfe resfirate”), sugestie a caracterului orfic al poeziei.
Trăsăturile ei fundamentale , ca rod al trudei creatorului ( „cântec
istoveşte”), rămân muzicalitatea („cântec”), ermetismul („ascuns”),
ambiguitatea, elitismul.
3.stil
La nivel stilistic, abundenţa metaforelor („ceas dedus”, „calmă creastă”,
„nadir latent”), a inversiunilor, epitetelor susţin concizia şi ermetismul
textului.
D. CONCLUZIE
Aceste trăsături, limbajul original, intelectualizat, ilustrarea concepţiei
despre menirea creatorului şi a creaţiei conferă textului caracter de artă
poetică modernă.