Immanuel Kant (1724-1804)

Kant absolvă Universitatea din Kӧnigsberg la 16 ani. La 31 de ani obține prima slujbă ca
lector plătit cu un comision după numărul de studenți pe care-l avea. La 52 de ani publică Critica
rațiunii pure care poate fi considerată cea mai importantă lucrare din filosofia modernă. La cîțiva
ani distanță publică Întemeierea metafizicii moravurilor. E important să ne referim la ce spune
Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor, pentru că aici el dezbate principiul suprem al
moralei și deasemenea face o descriere detaliată a perspectivei sale asupra libertății.
Immanuel Kant va oferi un motiv pentru care ni se impune un imperativ categoric de a
respecta demnitatea persoanei și de nu o folosi ca mijloc nici măcar în vederea unor scopuri
bune. Kant respinge utilitarismul. El consideră că ființele umane au o anumită demnitate care
pretinde și totodată impune respect. Faptul că ființelor umane li se datorează respect nu decurge
din faptul că noi ne aparținem nouă înșine, ci mai curînd din ideea că sîntem cu toții ființe
raționale, capabile să raționeze. Sîntem de asemenea ființe autonome, ceea ce înseamnă că putem
acționa și alege în mod liber. Această capacitate de a raționa și de a fi liberi nu este singura
abilitate pe care o avem. În același timp putem simți durerea și plăcerea, suferința și satisfacția.
Kant recunoaște că utilitariștii au în proporție de 50% dreptate: este de înțeles că încercăm să
evităm durerea și căutăm plăcerea. Kant nu va nega acest aspect. El neagă ce spune Bentham, și
anume că durerea și plăcerea sînt instinctele care ne domină într-un mod absolut. El va considera
că rațiunea ne ridică deasupra existenței animale.
Rațiunea ne face să fim mai mult decît ființe fizice dominate de dorințe. Deseori ne
gîndim la libertate ca reprezentînd faptul de a face ce vrem, sau la absența obstacolelor în a face
ce vrem. Kant însă nu percepe libertatea astfel, el are o explicație mult mai complexă cu referire
la libertate, la ceea ce înseamnă să fii liber. El va raționa astfel: cînd asemeni animalelor căutăm
plăcerea și evităm durerea, nu acționăm liber. De ce? Pentru că sîntem sclavii acelor dorințe. Eu
nu am ales acea dorință, nu am ales acel lucru în locul altuia. Și cînd acționez întru satisfacerea
acelui instinct, acționez din necesitate, sau prin intermediul necesității naturale, iar pentru Kant
libertatea este opusă necesității. (Ex. Sprite - urmeză-ți setea. Ești dominat de instinct; tu nu ai
ales, nu tu ai creat obiectul dorinței!)
Cum este motivată, de ce este dominată dorința dacă nu de necesități naturale sau
dorințe? Kant ar răspunde: a acționa liber înseamnă a răspunde autonom, iar a acționa autonom
înseamnă să acționez potrivit unei legi pe care mi-o impun mie însumi și care e diferită de legile
naturii, de lege cauză-efect, sau de dorința mea de a mînca, a dormi etc. Care este opusul
autonomiei? Potrivit lui Kant, eteronomia. Acțiunea eteronomă este aceea în care acționăm,
potrivit unei înclinații, unei dorințe pe care n-am ales-o, cînd acționez în acord cu dictatul naturii.
Kant explică opoziția autonomie-eteronomie astfel: de pildă, în clipa în care scăpăm din mînă un
obiect, el cade, nu acționează liber, ci potrivit unei legi a naturii. A acționa liber nu înseamnă să
alegi cel mai bun mijloc pentru a-ți atinge scopul, ci să alegi mijlocul pentru el însuși, pentru ce
reprezintă el. În aceasta constă diferența dintre ce poate face un om, și un obiect (care cade) nu
poate. Și atît timp cît acționăm căutînd să ne satisfacem dorințele, vom acționa ca mijloace în
vederea atingerii unor scopuri din afara noastră. Sîntem mai de grabă instrumentele decît autorii
scopurilor pe care le urmărim. Aceasta este abordarea eteronomă a voinței.
 Cînd însă acționăm autonom, după o lege pe care ne-o impunem noi înșine, facem ceva
pentru un scop în sine avîndu-i în vedere calitățile și apreciindu-l ca mijloc. Cînd acționăm
autonom încetăm să fim mijloace pentru scopuri impuse nouă din exterior. Devenim scopuri în
sine. Această capacitate de a acționa liber conferă vieții umane demnitate. Să respecți demnitatea
umană înseamnă să consideri omul ca scop în sine, nu mijloc. Acesta este motivul pentru care
este greșit să folosești oamenii pentru bunăstarea altora și totodată motivul pentru care utilitariștii
se înșeală. În baza acestei idei demnitatea umană trebuie respectată și drepturile ei apărate.
Ce conferă unei acțiuni valoare morală dacă nu este în dreptată spre satisfacerea unei
dorințe? Aici ideea lui Kant despre libertate se leagă de concepția lui despre morală. Ceea ce face
o acțiune dezirabilă din punct de vedere moral nu constă în consecințele sau rezultatele ei, ci are
de a face cu motivul, cu calitatea dorinței, cu intenția care stă în spatele acțiunii. Ceea ce
contează este motivul, iar el trebuie să fie de un anumit tip. Astfel orice acțiune, nu doar că
trebuie să se conformeze legii morale, ci mai curînd trebuie făcută urmărind legea morală în
sine. Motivul va conferi valoarea acțiunii, și singurul motiv care dă valoare morală unei acțiuni
este cel al datoriei (să faci ceva pentru că așa este bine) și este opusul tuturor acelor motive
izvorîte din dorințe sau înclinații. Doar acțiunile care își au originea în respectul pentru legea
morală și în datorie au valoare morală.
Rațiunea este comună tuturor. Din moment ce capacitatea universală comună de a raționa
e cea din care izvorăște legea morală rezultă că ne-o impunem utilizînd rațiunea pe care o
partajăm cu toții ca ființe raționale, eliminînd motivele personale. Sîntem guvernați de rațiune
care se impune dincolo de orice motive contingente sau empirice. Ce fel de lege morală va da
acel motiv? Care este conținutul lui?
În Întemeierea metafizicii moravurilor Kant pune două întrebări: Care este principiul
suprem al moralității? și Cum este posibilă libertatea? Pentru a putea răspunde, sau mai curînd
pentru a ajunge la răspunsul lui Kant trebuie avute în vedere următoarele opoziții:
1. datorie vs. înclinație - motivul pentru care acționăm. Pentru Kant doar unul are valoare,
motivul datoriei: a face ce trebuie pentru motivul potrivit. Există și alte motive? Kant recunoște
că există înclinațiile personale, dar ne cere să ne ridicăm deasupra lor și să acționăm din datorie.
2. imperativul categoric vs. imperativul ipotetic. Imperativul ipotetic: dacă vrei A fă C!
Atingem scopurile prin mijloace. Imperativul categoric este definit după formula Legii
universale: „Acționează în așa fel încît maxima ta să devină lege universală!” - ea este regula
care oferă motivul pentru care faci ceva, principiul. Aceasta echivalează cu a acționa după
formula Umanității ca scop. Altfel spus, fundamentul imperativului categoric se poate plasa doar
în ceva ce-și are scopul în sine însuși : „Acționează de așa natură încît să consideri umanitatea fie
în propria-ți persoană sau a altcuiva, niciodată ca mijloc, ci mereu ca scop.” De exemplu, atunci
cînd te mint, te folosesc ca mijloc pentru scopurile mele. Rezultă că folosesc umanitatea ca
mijloc, umanitatea care este fundamentul imperativului categoric pe care-l încalc. Prin urmare
încalc propria-mi lege, deci nu mai sînt liber. Respectul pentru umanitate și rațiune nu se
identifică cu dragostea, simpatia sau diversele afinități.

Motiv: datorie vs. înclinație

Determinarea voinței: autonomă vs. heteronomă
Imperativele (comandamentele rațiunii): categoric (în acord cu rațiunea) vs. ipotetic