TEC Lavinia Maria, Soarta embrionilor umani congelaţi - o nouă provocare pentru Drept

Publicaţie: Revista Romana de Drept Privat 4 din 2017

Autor:

TEC Lavinia Maria

Tip:
Doctrina

Soarta embrionilor umani congelaţi - o nouă provocare pentru Drept

Conf. univ. dr. LAVINIA TEC

Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara

"- Un ovul, un embrion, un adult - aceasta este evoluţia normală. Dar un ovul supus bokanovskificării va germina, va prolifera, se va diviza. Va da opt până la
nouăzeci şi şase de noi muguri, iar fiecare mugur se va dezvolta într-un embrion perfect format, şi fiecare embrion va da un adult de talie normală. Se obţin deci
nouăzeci şi şase de fiinţe umane, acolo unde înainte creştea doar una. Deci, un mare progres."

"- Veţi recunoaşte, deci, că este un progres remarcabil faţă de ce se petrece în natură. Dar nu e vorba de nişte gemeni identici - nu doar nişte gemeni, dubleţi sau
tripleţi prăpădiţi ca în vremurile de demult ale viviparităţii, când se întâmpla uneori ca vreun ovul să se dividă accidental. Aici este vorba de zeci sau chiar sute de
produse noi. Sute, repetă Directorul şi-şi deschise larg braţele de parcă ar fi împărţit cu generozitate pomeni. Sute!"

Aldous Huxley, Minunata lume nouă (publicată în 1932)

LA SORT DES EMBRYONS HUMAINS CONGELES - UNE NOUVELLE PROVOCATION POUR LE DROIT

RESUME

La difficulte fondamentale que l’utilisation des techniques de reproduction humaine medicalement assistee presente aujourd’hui, se refere a la
qualification des embryons humains congeles: des biens, des personnes ou une categorie intermediaire (?). Toutefois, la dispute sur les embryons
humains cryoconserves entre les epoux ou geniteurs ou entre eux, d’une part, et les cliniques de fertilisation; d’autre part, sera reglee conformement au
contrat, dans le droit nord-americain, et le droit des epoux de changer d’avis prevaut. La Cour Europeenne des Droits de l’Homme hesite a qualifier les
embryons humains cryoconserves comme personnes et regle la dispute sous l’incidence des droits de la personnalite relevant du champ d’application de
l’art. 8 de la Convention. En Roumanie, en attendant la promulgation d’une loi speciale en matiere de la reproduction humaine assistee medicalement,
les tribunaux pourront regler ces disputes seulement en vertu de des droits de la personnalite et de la Convention europeenne des droits de l’homme.

Mots-cles: embryon humain cryoconserve; reproduction humaine assistee medicalement; divorce; deces; contrat; le droit d’etre ou non parent.

THE FATE OF FROZEN HUMAN EMBRYOS - A NEW CHALLENGE FOR LAW

ABSTRACT

The fundamental difficulty by which the use of the medically assisted human reproduction techniques is characterized nowadays, relates to the
qualification of the frozen human embryos: goods, persons or an intermediary category (?). Nevertheless, the dispute on the cryopreserved human
embryos between spouses or genitors or between them, on the one hand, and the fertilization clinics, on the other hand, shall be settled under an
agreement, in the North-American law, where the spouses’ right to change their mind prevails. The European Court of Human Rights hesitates to
qualify the cryopreserved human embryos as persons and settles the dispute within the meaning of personality rights falling within the scope of art. 8 of
the Convention. In Romania, the courts waiting for a special law to be enacted in the matter of the medically-assisted human reproduction, shall be able
to settle such disputes only in virtue of the personality rights and of the European Convention on human rights.

Keywords: cryopreserved human embryo; medically-assisted human reproduction; divorce; death; agreement; the right to be parent or not.

Utilizarea tehnologiei în materia reproducerii umane asistate medical începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea a marcat momentul apariţiei generaţiilor
"cyborg"1 ("cyborg babies" 2 ). Un "cyborg" reprezintă fuziunea simbiotică dintre viaţa organică şi un sistem tehnologic sau, altfel spus, un organism hibrid, care
are atât sisteme naturale, cât şi artificiale. Reproducerea umană artificială este posibilă numai cu intervenţia tehnologiei de către specialişti (biologi şi medici) în
clinicile de fertilizare, acolo unde se creează, depozitează şi conservă material genetic uman (gameţi feminini şi masculini) şi embrioni umani. Tehnologizarea
reproducerii umane nu este posibilă fără o componentă juridică: contractualizarea acesteia. Soţii sau partenerii încheie un contract de prestare de servicii medicale
cu clinica de fertilizare. De aici rezultă că raporturile juridice în materia reproducerii umane asistate medical se nasc numai prin manifestarea voinţei părţilor în
acest sens. Soţii sau cuplul afectat de infertilitate care doreşte un copil aleg prestatorul de servicii în materie de fertilizare in vitro, în funcţie de reputaţia clinicii,
localizare, preţ. De regulă, în urma utilizării tehnicilor de fertilizare in vitro, rezultă mai mulţi embrioni decât numărul dorit pentru implantare. În majoritatea
cazurilor, embrionii neutilizaţi la implantare sunt crioconservaţi.

Creată cu scopul de a fi alternativă la reproducerea umană naturală, reproducerea umană artificială ridică serioase probleme de ordin etic, moral şi legal. Chiar
dacă, în mediul academic, dezbaterile se axează asupra chestiunilor de ordin etic şi moral, în prezenta lucrare nu ne vom opri asupra lor, ci vom aborda din
perspectivă juridică problema embrionilor umani congelaţi.

Pentru jurişti, prezintă interes modul în care se soluţionează eventualele dispute cu privire la embrionii congelaţi între foştii soţi sau parteneri, "părinţii de
intenţie", care au consimţit la concepţia embrionilor in vitro, la depozitarea şi conservarea lor în clinici de fertilizare, precum şi între aceştia şi clinicile unde sunt
depozitaţi şi conservaţi în diverse situaţii care intervin după conceperea embrionilor, dar înainte de implantarea lor în uterul femeii, precum: divorţul sau
despărţirea partenerilor, decesul unuia dintre soţi sau parteneri, incapacitatea legală sau fizică de a lua decizii (punere sub interdicţie judecătorească, demenţă,
stare comatoasă).

Deşi în România sunt autorizate, prin ordine ale Ministerului Sănătăţii, mai multe centre de fertilizare in vitro, iar promovarea în mediul online nu numai a
acestora, ci şi a unora neautorizate este foarte bună, lipseşte o reglementare în această materie. Chiar dacă în art. 447 C. civ. se stipulează că regimul reproducerii
umane asistate medical cu terţ donator va face obiectul unei legi speciale, până în prezent aceasta nu a fost adoptată, însă industria embrionilor este în continuă
dezvoltare, după cum se poate observa cu uşurinţă accesând internetul. Prin urmare, se ridică următoarea întrebare: cum vor tranşa instanţele de judecată
problemele identificate mai sus? La această întrebare ne propunem să răspundem în cele ce urmează, utilizând legislaţie şi jurisprudenţă străină, precum şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

1. Embrionii umani in vitro între două categorii juridice: "bunuri" sau "persoane"?

Încadrarea embrionilor umani într-o categorie sau alta este o problemă disputată deopotrivă de medici, biologi, teologi, filozofi, antropologi şi jurişti. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că nu există un consens între statele semnatare ale Convenţiei cu privire la calificarea embrionilor umani.

În dreptul nostru, nu se poate afirma că embrionul uman, în general, şi cel congelat, în special, au un statut juridic. Cu toate acestea, două cazuri care au ajuns în
faţa Curţii, dintre care unul a fost deja soluţionat, iar altul este pe rol, relevă poziţia organelor judiciare naţionale cu privire la această chestiune. În cauza Knecht
c. României 3 , reclamanta s-a plâns de faptul că i s-a încălcat dreptul de proprietate asupra embrionilor prin faptul că Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului General a instituit sechestru asigurător pe întregul material genetic găsit la clinica S. din Bucureşti, în
cadrul unei anchete penale demarate împotriva acesteia, inclusiv asupra celor 16 embrioni ai reclamantei, material genetic depozitat de DIICOT la Institutul de
Medicină Legală "Mina Minovici". Ulterior, reclamanta a solicitat informaţii de la DIICOT, în calitatea sa de "proprietar al celor şaisprezece embrioni", privind
procedura ce trebuie urmată pentru a-şi recupera de urgenţă embrionii congelaţi, exprimându-şi temerile cu privire la starea acestora. Imediat, reclamanta a fost
informată de DIICOT că nu dispune de mijloacele tehnice de identificare a embrionilor respectivi, dat fiind că încă era în curs un inventar al întregului material
aflat sub sechestru asigurator şi nu a fost identificat niciun document cu privire la embrionii reclamantei. În acest context, reclamanta a fost sfătuită să desemneze
un medic specializat în embriologie, care putea apoi contacta INML în acel scop. În acest sens, reclamanta a obţinut de la Ministerul Sănătăţii o listă cu
instituţiile medicale acreditate ca bănci de celule reproductive, conform Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 1225/2008, de unde rezulta că centrul medical
S. şi INML nu erau bănci acreditate.

Totodată, ministerul a informat-o pe reclamantă că nu putea interveni în niciun fel în relaţia contractuală dintre aceasta şi S., presupunând că un astfel de contract
exista şi cuprindea dispoziţii specifice cu privire la cine putea recupera embrionii şi în ce circumstanţe. De asemenea, ministerul i-a sugerat reclamantei să
contacteze S. şi, în baza contractului pe care l-a încheiat cu această clinică, să ceară sprijin în identificarea şi recuperarea embrionilor ei. După ce a reuşit să
găsească embriologi, clinica P. din Sibiu, unde aceştia activau, a solicitat Agenţiei Naţionale de Transplant autorizarea de a recupera embrionii, dar nu a primit
niciun răspuns. Cererea a fost reiterată, iar Agenţia a informat clinica P. că nu-i putea acorda autorizarea solicitată, având în vedere că aceasta putea fi dată numai
în privinţa unei bănci de ţesuturi umane sau celule reproductive acreditată de Agenţie, iar INML nu era.

Cu toate acestea, DIICOT a informat-o pe reclamantă că refuzul ANT nu era obligatoriu şi că INML a fost numit custode legal al materialului genetic pe
parcursul derulării anchetei penale. După încheierea anchetei şi trimiterea în judecată a persoanelor răspunzătoare din clinica S., dosarul urma să fie trimis
instanţelor penale. În consecinţă, a fost emisă o ordonanţă autorizând-o pe reclamantă să-şi recupereze embrionii până la o anumită dată, după care INML a
încetat să mai funcţioneze ca bancă-depozit numită de organele de anchetă. Reclamantei i s-a cerut să fie însoţită de un embriolog şi să aducă un container special
cu nitrogen lichid pentru transfer. Reclamanta a reuşit să obţină de la o clinică din Austria un container special cu nitrogen lichid de tipul celui cerut pentru
asemenea transferuri şi a solicitat clinicii să realizeze transferul. Ulterior, clinica P. a informat-o pe reclamantă că ANT a refuzat autorizarea transferului din
următoarele motive: INML nu a fost niciodată autorizat de ANT să depoziteze astfel de materiale şi, prin urmare, nu poate exista nicio garanţie cu privire la
calitatea materialului depus acolo (împotriva contaminării, deteriorării etc.); mai mult, depozitarea acestui material în institut nu respectă cerinţele legale (Ordinul
ministrului sănătăţii publice nr. 1763/2007) cu privire la trasabilitatea materialului genetic. Având în vedere refuzul ANT şi faptul că îşi desfăşura activitatea sub
autoritatea acesteia, precum şi imposibilitatea de a garanta calitatea şi siguranţa embrionilor, clinica a informat-o pe reclamantă că nu putea realiza recuperarea
lor. După această informare, reclamanta a solicitat din nou DIICOT emiterea unui ordin care să-i permită INML să continue depozitarea embrionilor ei până ce
ANT autorizează recuperarea lor. Pentru a justifica necesitatea unei astfel de măsuri urgente, reclamanta a subliniat că imposibilitatea de a transfera embrionii ar
avea repercusiuni serioase asupra dreptului la viaţă al embrionilor săi şi asupra dreptului ei de a-şi întemeia o familie. În aceeaşi zi, reclamanta a trimis o scrisoare
similară la ANT, cerând reevaluarea circumstanţelor cazului şi, prin urmare, autorizarea transferului embrionilor la clinica din Austria.

ANT i-a transmis reclamantei următorul răspuns: INML a fost numit custode cu nerespectarea dispoziţiilor legale ale Directivei 2004/23/CE şi ale art. 148 alin.
(4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; INML nu a fost niciodată autorizat şi nici nu a primit aprobarea ANT să funcţioneze ca bancă de
celule reproductive, clinica medicală S. a fost autorizată să funcţioneze ca bancă de celule reproductive doar la 15 iulie 2009, şi nu în iunie 2008, când materialul
genetic a fost congelat şi depozitat; Codul de procedură penală, invocat de DIICOT, nu a oferit garanţii cu privire la securitatea şi siguranţa embrionilor pe timpul
depozitării la S. (un an de zile) şi, ulterior, la INML (şase luni de zile). De asemenea, ANT a susţinut că nu avea nicio informaţie cu privire la modul în care
embrionii au fost transportaţi de la S. la INML şi nu putea, aşadar, să garanteze respectarea condiţiilor sanitare minime. Prin urmare, ANT nu a putut autoriza
transferul embrionilor de la INML la altă clinică, pe teritoriul României sau în afara ei; mai mult, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (3) din Directiva
2004/23/CE, "toate ţesuturile şi celulele care nu respectă dispoziţiile [legale] se îndepărtează".

Reclamanta a formulat mai multe cereri în faţa instanţelor române - penale şi de contencios administrativ - prin care solicita transferul embrionilor de la INML la
o altă clinică din România sau în străinătate. Curtea de Apel Bucureşti i-a respins cererea formulată în cadrul procesului penal, cu motivarea că nu există niciun
temei legal pentru a răspunde cererii ei în cadrul procesului penal, instanţele civile având deplină competenţă de a-i examina plângerea. Judecătorul D.D. a arătat
însă, în opinia sa separată, că a considerat cererea reclamantei ca fiind întemeiată, în măsura în care, în ciuda deciziei procurorului de restituire a embrionilor,
autorităţile refuzau punerea în aplicare a deciziei. Având în vedere că măsura confiscării embrionilor se realiza în cadrul procesului penal, era firesc ca
recuperarea lor să se realizeze în cadrul aceleiaşi proceduri. De asemenea, având în vedere că reclamanta nu putea fi considerată responsabilă de confiscare, care
a fost dispusă de organele de anchetă în lipsa vreunei autorizaţii din partea ANT, "era prea mult să i se ceară reclamantei să iniţieze o altă procedură pentru a
putea obţine autorizaţia de transfer de la ANT".

Ulterior, reclamanta a formulat la Curtea de Apel Bucureşti o acţiune pentru obligarea ANT, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, să emită autorizaţia pentru transferul embrionilor săi la o clinică specializată şi autorizată, în România sau în străinătate. În apărare, ANT şi-a
reiterat argumentele conform cărora faptul că embrionii au fost depozitaţi mai întâi la S., apoi la INML, unde au fost transportaţi în condiţii necunoscute, niciuna
dintre cele două instituţii nefiind acreditată atunci ca bănci de celule reproductive, a creat incertitudine cu privire la siguranţa şi calitatea embrionilor. În aceste
circumstanţe, nu se putea autoriza transferul conform legislaţiei relevante. Mai mult, dacă orice clinică din România era de acord cu depunerea celor şaisprezece
embrioni, ANT ar trebui să revoce acreditarea acelei clinici pentru nerespectarea legii.

Cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată. Instanţa a considerat că, având în vedere legislaţia relevantă, ce impunea standarde specifice de calitate şi
siguranţă cu privire la materialul genetic, şi în măsura în care nici clinica S. şi nici INML, la momentul depozitării iniţiale a embrionilor, nu erau acreditate sau
autorizate să funcţioneze ca bănci de celule reproductive, refuzul ANT era justificat şi în conformitate cu legea. Reclamanta a contestat această hotărâre în faţa
Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, reiterând că, în conformitate cu argumentele Guvernului prezentate Curţii, transferul embrionilor de la clinica S. la INML era
realizat cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi a directorului ANT. Prin urmare, refuzul ANT de a autoriza un alt transfer părea nejustificat. Mai mult, cele câteva
vizite ale reclamantei la INML pentru a verifica starea embrionilor săi au arătat că aceştia erau păstraţi în condiţii precare, în lipsa unui personal instruit să îi
supravegheze în mod corespunzător. După aproape 2 ani de la data sechestrării embrionilor, Înalta Curte a admis cererea reclamantei şi a obligat ANT să
autorizeze transferul celor şaisprezece embrioni de la INML la o clinică autorizată din România sau străinătate.

Având în vedere că măsura sechestrului asigurător are ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, rezultă că procurorii au calificat embrionii
umani congelaţi drept "bunuri". Aceeaşi calificare pare să fie reţinută şi de instanţele care au respins cererea reclamantei de restituire a embrionilor, una dintre
instanţe motivând însă că nu există niciun temei legal pe care reclamanta să-şi întemeieze cererea.

Însă, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului4 , embrionii nu intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii, deoarece embrionii umani nu pot fi reduşi la "bunuri" în sensul acestei
dispoziţii. În schimb, Curtea a reţinut că embrionii sunt "o parte constitutivă" a patrimoniului genetic şi a identităţii biologice a celui care a consimţit la crearea
embrionilor cu materialul său genetic 5 . Cu toate acestea, Curtea a refuzat să tranşeze problema calificării embrionilor drept "persoane". În opinia sa concordantă,
judecătorul Pinto de Albuquerque arată că majoritatea Curţii a neglijat faptul că embrionul are o identitate biologică distinctă de cea a persoanei care a beneficiat
de fertilizarea in vitro, chiar dacă el conţine patrimoniul genetic al acestei persoane, şi a uitat că demnitatea umană impune respectarea unicităţii fiecăruia şi a
diversităţii fiinţelor umane, aşa cum spune Declaraţia universală asupra genomului uman şi drepturilor omului6 .

Controversa asupra calificării embrionului există şi în Statele Unite ale Americii.

În hotărârea pronunţată în 1973 în cauza Roe c. Wade, Curtea Supremă a SUA a stabilit că termenul "persoană" folosit în Amendamentul 14 din Constituţia SUA
nu îl include pe cel "nenăscut" 7 .

Prima dispută asupra embrionilor crioconservaţi a fost tranşată de către United District Court for Eastern District of Virginia în 1989 în cazul York c. Jones 8 .
Litigiul a fost declanşat de Steven York şi soţia sa, Risa Adler-York, împotriva Jones Institute for Reproductive Medicine. Institutul a refuzat solicitarea celor doi
soţi de a le restitui embrionii creaţi prin tehnica fertilizării in vitro şi crioconservaţi, aceştia dorind să-i utilizeze într-o altă clinică de fertilizare. În această cauză,
instanţa a admis cererea celor doi soţi, recunoscându-le dreptul de a dispune de embrionii lor, mutându-i oriunde doresc. Instanţa a soluţionat disputa pe temei
contractual, calificând contractul dintre cei doi soţi şi institut ca un contract de depozit, în baza căruia soţii au transferat institutului doar posesia, nu proprietatea.
Prin urmare, embrionii congelaţi au fost trataţi ca bunuri, nu ca persoane.

Într-o decizie pronunţată la data de 28 noiembrie 2012, în cauza Murillo c. Costa Rica, Curtea interamericană a drepturilor omului a stabilit că embrionul in vitro
nu poate fi considerat o "persoană" în sensul art. 4 § 1 din Convenţia americană referitoare la drepturile omului, care protejează viaţa, "concepţia" având loc abia
în momentul implantării embrionului în uter9 .

Aşadar, embrionul uman - in vivo sau in vitro - rămâne o categorie juridică neidentificată de lege şi de instanţe.

Cu toate acestea, dacă s-ar lua în considerare rezultatul cercetărilor în embriologie, atunci ar trebui să se admită că, din punct de vedere biologic, embrionul este o
entitate aparţinând speciei umane, în măsura în care posedă un ADN unic, specific uman, distinct de orice celulă a părinţilor biologici, având caracteristicile
speciei umane, fiind un organism complet, dar imatur, aflându-se în stadiul incipient al dezvoltării sale naturale (unul dintre stadiile existenţei fiinţei umane) 10.
Prin urmare, embrionul uman nu este o simplă celulă sau o simplă parte constitutivă a părinţilor săi biologici, ci o fiinţă umană distinctă de aceştia. De vreme ce,
cu ajutorul tehnologiei, medicul îi arată pacientei imaginea "copilului", captând-o ca amintire din viaţa intrauterină, şi îi facilitează să audă ritmul bătăilor inimii,
embrionul este o veritabilă fiinţă umană, care ar trebui protejată indiferent de existenţa sa intrauterină sau in vitro, numai că, în acest caz, avortul ar trebui să fie
infracţiune, conservarea embrionilor ar aduce atingere demnităţii umane, iar disputa între foştii soţi sau parteneri cu privire la embrioni ar trebui să fie soluţionată
în conformitate cu regulile după care se soluţionează disputa cu privire la custodia copiilor sau autoritatea părintească, interesul superior al copilului prevalând.
Totuşi, după cum vom vedea, interesul superior al copilului este ignorat în totalitate în astfel de cazuri, deoarece apartenenţa embrionilor in vitro la categoria
bunurilor sau a persoanelor nu este determinantă pentru soluţionarea disputei asupra embrionilor in vitro. Instanţele pornesc de la premisa că nu există încă nicio
persoană, adică niciun copil, disputa urmând a fi tranşată pe temeiul dreptului la respectarea vieţii private a soţilor sau partenerilor care au dorit să aibă un copil
şi, în acest scop, au consimţit la concepţia embrionilor in vitro şi al contractului părţilor.

2. De la protecţia persoanei la protecţia libertăţii de alegere

Principiul autonomiei persoanei 11, consacrat în dreptul american, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în dreptul celor mai multe state
europene, permite oricărei persoane fizice să hotărască dacă şi cum să devină părinte. Astfel, femeia sau bărbatul are libertatea de a dispune de propriul său corp,
alegând să devină sau nu părinte, în mod natural, prin act sexual, sau în mod artificial, prin reproducere umană asistată medical. Dacă aleg concepţia artificială,
atunci femeia sau bărbatul poate alege între următoarele situaţii: prelevarea gameţilor, urmând ca aceştia să fie depozitaţi şi crioconservaţi în vederea concepţiei
artificiale în viitor, sau prelevarea gameţilor, concepţia embrionilor in vitro, implantarea lor imediată în uter, depozitarea şi crioconservarea excedentului de
embrioni ori depozitarea şi crioconservarea tuturor embrionilor, urmând ca aceştia să fie implantaţi în uter în viitor.

În toate situaţiile, între momentul prelevării gameţilor sau al concepţiei embrionilor in vitro şi cel al implantării se scurge un anumit interval de timp în care pot
interveni diverse evenimente în viaţa unuia dintre genitori, care pot impieta asupra dreptului celuilalt de a deveni părinte: decesul unuia dintre genitori, decesul
ambilor, divorţul sau separarea.

Unele state americane şi europene au reglementat modul şi forma în care se poate dispune de embrionii crioconservaţi în astfel de situaţii, în funcţie de care se
soluţionează litigiile în această materie în faţa instanţelor.

2.1. DIVORŢUL SAU DECESUL UNUIA DINTRE GENITORI

2.1.1. Legislaţie

a) Statele Unite ale Americii

În California 12, legea prevede obligaţia medicului de a-i informa pe cei care apelează la tehnicile de reproducere umană asistată medical despre alegerea pe care
o pot exercita cu privire la dispoziţia asupra embrionilor obţinuţi prin fertilizare in vitro. Aceste informaţii trebuie să cuprindă cel puţin termenul limită de
depozitare a embrionilor crioconservaţi şi opţiunile pe care le are cuplul în cazul în care unul dintre parteneri sau ambii decedează ori divorţează sau abandonează
embrionii. Cuplul poate alege între următoarele opţiuni în caz de divorţ sau separare: embrionii să fie puşi la dispoziţia femeii, să fie puşi la dispoziţia bărbatului,
să doneze embrionii unei alte persoane ori unui alt cuplu sau să decongeleze embrionii şi să nu continue procedura implantării. Legea prevede că opţiunea părţilor
trebuie să fie clar exprimată. De asemenea, se prevede că omisiunea medicului de a livra cuplului sau persoanei care apelează la tehnicile FIV informaţiile mai
sus menţionate constituie "unprofessional conduct".

În Florida13, legea impune încheierea în formă scrisă a unei convenţii între medic şi cuplu cu privire la modul în care soţii sau partenerii vor dispune de gameţi
sau embrioni în cazul divorţului, al decesului unuia dintre ei sau în orice altă circumstanţă neprevăzută. Legea conferă caracter obligatoriu dispoziţiei părţilor
numai dacă limbajul utilizat permite soţilor sau cuplului să-şi conformeze comportamentul normelor juridice în această materie. În absenţa oricărei dispoziţii a
părţilor în acest sens, legea prevede că gameţii rămân "sub controlul" celui de la care au fost prelevaţi, iar decizia privind utilizarea embrionilor se va lua prin
acordul soţilor. Legea nu stabileşte nicio sancţiune în cazul încălcării de către medic a obligaţiei de informare a pacienţilor cu privire la opţiunile pe care le au.
Legea nu conţine nicio prevedere expresă pentru situaţia în care soţii ar divorţa.

În Massachusetts, legea prevede că medicul "îl va informa" pe pacient cu privire la opţiunile pe care le are în privinţa depozitării embrionilor, donării către o altă
persoană, donării în scop de cercetare sau pentru alte motive, distrugerii embrionilor neutilizaţi. Legea nu prevede nicio sancţiune în cazul omisiunii informării
săvârşite de medic şi nu stabileşte nicio regulă în cazul divorţului soţilor.

În North Dakota14, legea prevede că, în cazul în care căsătoria s-ar destrăma înainte de utilizarea gameţilor ori implantarea embrionilor, fostul soţ care este
genitor nu are calitatea juridică de părinte al copilului rezultat, cu excepţia cazului în care fostul soţ şi-a dat consimţământul în mod expres în acest sens după
desfacerea divorţului. Legea prevede că revocarea consimţământului femeii sau bărbatului este posibilă oricând înainte de implantarea gameţilor ori embrionilor.
De asemenea, este prevăzut faptul că persoana care şi-a revocat consimţământul nu este părintele copilului ce ar rezulta în urma implantării în uter.

În Louisiana, legea prevede că embrionii congelaţi sunt persoane: "An in vitro fertilized human ovum exists as a juridical person until such time as the in vitro
fertilized ovum is implanted in the womb: or at any other time when right attach to unborn child in accordance with law"15. De asemenea, se prevede că
embrionii congelaţi pot fi utilizaţi numai pentru implantarea în uter 16 şi nu pot fi distruşi17. În cazul în care cuplul nu mai doreşte să utilizeze embrionii, aceştia
vor fi puşi la dispoziţie pentru "implantare adoptivă". În caz de dispută cu privire la embrioni, se va aplica standardul "the best interest of the in vitro fertilized
ovum"18.

b) Legislaţie europeană

În Franţa, legea permite cuplului format din bărbat şi femeie să apeleze la reproducerea umană asistată medical numai dacă sunt în viaţă şi, totodată, interzice
implantarea embrionilor după decesul unuia dintre genitori 19. În acelaşi timp, reglementarea franceză stipulează posibilitatea genitorului sau a cuplului de
genitori de a opta între mai multe soluţii cu privire la surplusul de embrioni crioconservaţi: să-i doneze unui alt cuplu, să-i doneze în scop de cercetare sau să
aleagă să pună capăt conservării.

Soluţia prohibiţiei implantării embrionilor post-mortem a fost adoptată şi de Italia20, Elveţia21, Finlanda 22.

Implantarea embrionilor congelaţi post-mortem este autorizată în mod expres în Belgia, Regatul Unit, Spania şi Grecia. Germania şi Luxemburg nu interzic în
mod expres implantarea post-mortem. Totuşi, reglementările din aceste state stabilesc un interval de timp cuprins între 6 luni şi doi ani de la data decesului în
care soţul/partenerul supravieţuitor îşi poate exercita opţiunea în sensul implantării embrionilor congelaţi, sub condiţia ca defunctul să-şi fi exprimat în scris
acordul în acest sens (al implantării post-mortem). În toate cazurile, filiaţia se stabileşte pe cale judiciară în cazul copilului orfan de tată, cu excepţia Spaniei, care
recunoaşte ope legis filiaţia dacă implantarea s-a realizat în termen de 12 luni de la data decesului, şi a Greciei, care consideră copilul astfel născut ca fiind născut
din căsătorie, dacă părinţii erau căsătoriţi şi sub condiţia obţinerii autorizaţiei prevăzute de lege pentru implantarea post-mortem. Olanda interzice utilizarea
embrionilor post-mortem, însă permite utilizarea acestora în scop de cercetare, precum şi implantarea lor în cazul în care un proiect parental preexista (genitorii
şi-au exprimat consimţământul expres în acest sens).

Legislaţiile statelor menţionate supra nu reglementează soarta embrionilor în caz de divorţ.

România nu reglementează nimic cu privire la soarta embrionilor în caz de divorţ, separare a cuplului sau deces.

2.1.2. Jurisprudenţă

a) Jurisprudenţa nord-americană

În cauza Davis c. Davis 23 (1992), soţia a solicitat, pe calea acţiunii de divorţ, custodia embrionilor cuplului care au fost crioconservaţi în vederea unei sarcini
viitoare. Soţul s-a opus la implantarea embrionilor şi, iniţial, a cerut să-i fie lăsată lui custodia asupra embrionilor. Prima instanţă a admis cererea soţiei şi,
reţinând că embrionii sunt fiinţe umane, a încredinţat custodia soţiei. Hotărârea a fost apelată însă, în momentul în care cauza a ajuns în faţa Curţii Supreme a
Statului Tennessee, ambele părţi erau deja recăsătorite, iar soţia şi-a exprimat voinţa în sensul donării embrionilor unui cuplu infertil, în timp ce soţul dorea ca
embrionii să fie distruşi. Curtea Supremă a respins alegaţia instanţei inferioare privind calificarea embrionilor drept "persoane" şi a concluzionat că niciunul
dintre cei doi soţi nu dispune de vreun drept de proprietate asupra lor. Cu toate acestea, instanţa supremă a reţinut că embrionii se încadrează între persoane şi
bunuri, fiind îndreptăţiţi să fie respectaţi, dar fără să se posede drepturi asupra lor. Curtea a apreciat că soţul are dreptul constituţional de a evita să devină părinte,
iar acest drept prevalează faţă de dreptul soţiei de a dona embrionii.

În cauza Kass c. Kass24 (1998), Curtea de Apel din New York a obligat părţile - soţii, pe de o parte, şi clinica de fertilizare, pe de altă parte - la respectarea
contractului încheiat între ele, în care au stipulat că, în caz de divorţ, soţii nu puteau să decidă nimic cu privire la embrioni, aceştia urmând a fi donaţi spre
cercetare. În acest caz, Curtea a respins argumentul invocat de soţie că dreptul său la procreare ar trebui să-i permită să se răzgândească şi să ceară implantarea
embrionilor. Aşadar, Curtea a impus respectarea contractului şi a refuzat să recunoască soţiei dreptul de a se răzgândi.

În cauza Litowitz c. Litowitz (2002), Curtea Supremă a statului Washington a obligat părţile la respectarea contractului de crioconservare încheiat între ele, care
prevedea că embrionii vor fi distruşi în termenii stipulaţi în contract, dacă nu vor fi utilizaţi în termen de 5 ani de la data concepţiei lor.

În cauza A.Z. c. B.Z. 25 (2000), o instanţă din Massachusetts a refuzat obligarea soţului la executarea contractului privind dispoziţia asupra embrionilor
crioconservaţi, cu motivarea că se încalcă dreptul soţului de a refuza să procreeze.

În cauza J.B. c. M.B.26 (2001), Curtea supremă a statului New Jersey a acordat prioritate dreptului constituţional al soţiei, care nu dorea să procreeze, de a bloca
intenţia soţului de a dona altora embrionii în vederea implantării lor, în caz de divorţ, în condiţiile în care prevederile contractului de fertilizare in vitro cu privire
la dispoziţia asupra embrionilor nu erau clare.
b) Jurisprudenţă CEDO

În cauza Evans c. Regatului Unit, circumstanţele au fost următoarele: reclamanta, care suferea de cancer ovarian, a efectuat o fecundare in vitro împreună cu
partenerul său de viaţă, rezultând şase embrioni care au fost crioconservaţi. La separarea cuplului, fostul partener şi-a retras consimţământul privind utilizarea
embrionilor, refuzând să fie tatăl biologic al copiilor concepuţi cu reclamanta. În acest caz, legea engleză prevedea că embrionii vor fi distruşi. Reclamanta a
invocat în faţa Curţii încălcarea art. 2 din Convenţie, care garantează dreptul la viaţă, prin faptul că embrionii vor fi distruşi în cazul opoziţiei fostului său
partener la utilizarea lor, precum şi a art. 8, care garantează dreptul la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie, prin utilizarea embrionilor creaţi împreună cu
partenerul său, împiedicând-o astfel să aibă un copil biologic cu fostul său partener. Curtea a stabilit că nu s-a încălcat art. 2 din Convenţie, deoarece embrionii nu
se pot prevala de dreptul la viaţă. De asemenea, Curtea a reţinut că în speţă nu s-a încălcat nici art. 8 din Convenţie, privind dreptul la respectarea vieţii private şi
de familie. În motivarea soluţiei sale, pe de o parte, Curtea arată că reclamanta nu a reuşit să demonstreze că dreptul britanic o împiedică să devină mamă în sens
juridic, social, chiar fizic sau că îi interzice să adopte un copil ori să dea naştere unui copil conceput in vitro cu gameţii unui terţ donator 27. Pe de altă parte,
Curtea arată că în speţă există un conflict între drepturile genitorilor care intră în sfera art. 8 din Convenţie, care nu poate fi tranşat acordând o mai mare greutate
dreptului reclamantei de a deveni părinte în sensul genetic al termenului în raport cu dreptul fostului său partener la respectarea voinţei sale de a nu avea un copil
biologic cu reclamanta28. Efectul acestei decizii a fost că embrionii nu puteau fi utilizaţi de către reclamantă, fiind supuşi distrugerii.

În hotărârea pronunţată la data de 27 august 2015 în cauza nr. 46470/11, Parrillo c. Italiei29, circumstanţele speţei au fost următoarele: în anul 2002, reclamanta
împreună cu fostul său partener au recurs la tehnicile de reproducere umană asistată medical de fertilizare in vitro la un centru de medicină reproductivă, în urma
cărora au rezultat cinci embrioni care au fost crioconservaţi. Fostul partener a decedat însă înainte de implantarea embrionilor. În urma decesului acestuia,
reclamanta a renunţat la implantare şi a hotărât să doneze embrionii în scopul cercetării ştiinţifice, pentru a contribui la progresul tratamentului maladiilor dificil
de vindecat, solicitând în acest sens centrului să-i pună la dispoziţie embrionii. Solicitarea a fost respinsă de centrul respectiv, deoarece legea italiană interzicea şi
sancţiona penal cercetarea pe embrioni. În acest context, reclamanta s-a adresat Curţii, invocând încălcarea art. 8 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, între altele, că, după patru luni de la data decesului fostului partener, a intrat în vigoare o lege care îi
interzicea implantarea embrionilor post-mortem, iar în acest interval de timp foarte scurt nu s-a putut decide cu privire la proiectul său parental. De asemenea, a
invocat faptul că efectul refuzului centrului de a pune embrionii la dispoziţia sa în vederea donării în scop de cercetare era distrugerea lor, ceea ce încalcă dreptul
la viaţă al embrionilor. În hotărârea sa, Curtea a reţinut, aşa cum am văzut supra, că embrionii sunt o parte constitutivă a patrimoniului său genetic şi a identităţii
sale biologice. De asemenea, a reţinut că posibilitatea reclamantei de a exercita o alegere, într-un mod conştient, cu privire la embrionii săi atinge un aspect intim
al vieţii sale personale şi relevă dreptul la autodeterminare. Prin urmare, Curtea a apreciat că art. 8, din perspectiva dreptului la respectarea vieţii private, nu şi a
vieţii de familie, este aplicabil în speţă 30. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că nu s-a încălcat art. 8 din Convenţie, deoarece, pe de o parte, acţiunea guvernului
italian se încadra în marja de apreciere de care dispunea, iar, pe de altă parte, interdicţia prevăzută de legea italiană era "necesară într-o societate democratică",
aşa cum prevedea art. 8 alin. (2) din Convenţie. Totodată, Curtea a reţinut că nu dispune de elemente suficiente pentru a verifica dacă fostul partener şi-a exprimat
în timpul vieţii voinţa în acelaşi sens ca reclamanta: donarea embrionilor în scop de cercetare. Consecinţa hotărârii CEDO a fost distrugerea embrionilor
crioconservaţi.

Aşadar, rezolvarea disputelor asupra embrionilor, în caz de divorţ sau deces, pe temeiul principiului autonomiei de voinţă a genitorilor ignoră în totalitate
calitatea de fiinţe umane a embrionilor. Protecţia dreptului la viaţă este exclusă de plano, deoarece dorinţa genitorului de a deveni părinte a dispărut subit, iar
libertatea acestuia de a alege între împlinirea sau nu a unei astfel de dorinţe este protejată, fiind mai presus de viaţa copilului conceput, aflat în stadiul de embrion
crioconservat.

În concluzie, în cazul divorţului sau al separării cuplului, dacă genitorii nu se înţeleg, soarta embrionilor este decisă în funcţie de manifestarea voinţei unuia
dintre ei în sensul de a nu deveni părinte, în temeiul principiului autonomiei persoanei sau al dreptului la autodeterminare, care intră în sfera de aplicare a art. 8
din Convenţie. În dreptul american, după cum am văzut, soarta embrionilor este decisă în funcţie de conţinutul contractului părţilor. În cazul în care contractul nu
dispune cu privire la divorţ ori dispoziţiile în caz de divorţ sunt neclare, dreptul soţului de a nu deveni părinte biologic, grefat chiar pe dreptul de răzgândire, va
evinge dreptul celuilalt de a procrea. În toate aceste situaţii, embrionii vor fi distruşi.

2.2. DECESUL AMBILOR GENITORI, NEPLATA TAXEI DE DEPOZITARE ŞI CRIOCONSERVARE, NEUTILIZAREA EMBRIONILOR ÎN TERMENUL
STIPULAT ÎN CONTRACTUL DE DEPOZIT. Lipsa statutului juridic al embrionilor, în general, şi al embrionilor congelaţi, în special, precum şi a unei
legislaţii speciale în materia analizată exclude orice discuţie cu privire la embrioni în cazul unei dezbateri succesorale. Dacă embrionii nu sunt bunuri, nu pot fi
incluşi în masa succesorală. Dacă embrionii nu sunt nici persoane, nu pot avea vocaţie succesorală.

În absenţa reglementării dreptului de a dona embrioni spre adopţie unui cuplu infertil, embrionii congelaţi vor fi distruşi, în cazul în care nu vor fi traficaţi de
clinica de fertilizare, având în vedere lipsa oricărui control asupra pieţei de embrioni.

În cazul neexecutării de către genitori a obligaţiei de plată a taxei de depozitare şi crioconservare, este posibil să intervină rezilierea contractului, astfel că
embrionii vor fi distruşi, dacă nu vor muri în urma decongelării sau dacă nu vor fi traficaţi.

În cazul neexecutării obligaţiei de utilizare a embrionilor sau de ridicare a acestora în termenul stipulat în contractul de depozit încheiat cu clinica de fertilizare,
aceştia vor fi distruşi, dacă nu vor fi traficaţi. Desigur, ne întrebăm, în mod retoric, cât de dornici sunt genitorii care au creat 15 embrioni, dintre care au implantat
doi, să-i utilizeze şi pe ceilalţi 13 sau să-i doneze spre adopţie altui cuplu, ştiind că vor avea 13 copii abandonaţi, ori să-i abandoneze în clinică, urmând a fi
distruşi sau traficaţi.

3. A fi sau a nu fi părinte vs. a fi sau a nu fi copil

După cum am văzut, genitorilor li se recunoaşte dreptul de a alege între a fi şi a nu fi părinte prin utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical şi
chiar dreptul de a se răzgândi înainte de implantarea embrionilor congelaţi. Consecinţele juridice care s-ar produce asupra filiaţiei şi moştenirii în cazul în care s-
ar implanta un embrion congelat împotriva voinţei unui genitor explică soluţia unanim acceptată de a se acorda prioritate dreptului de a nu avea copii, cu
consecinţa distrugerii embrionilor. În acelaşi timp, preocuparea unor state de a evita concepţia şi naşterea de copii orfani este deseori invocată ca justificare
pentru soluţia prohibiţiei implantării embrionilor post-mortem.

Astfel, în timp ce legea le permite genitorilor să poată alege să fie sau nu părinţi, embrionii congelaţi nu pot alege să fie sau nu copii şi, prin urmare, nu au dreptul
la viaţă. În timp ce genitorii aleg între a păstra şi a distruge embrionii congelaţi, aceştia nu pot alege să trăiască sau nu. Dreptul la autodeterminare al genitorilor
este mai presus de demnitatea fiinţei umane in utero sau in vitro. Embrionii in vitro sunt doar nişte suflete în gheaţă cu părinţi ce au inimi de gheaţă!

Deşi în dreptul civil, în materia persoanelor, cei vulnerabili din cauza vârstei sau a stării de sănătate fizică ori psihică se bucură de o protecţie specială (regula
infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur fiind grăitoare în acest sens), fiinţele umane cele mai neputincioase din cauza stadiului
existenţei lor - embrionii umani congelaţi - nu se bucură de acelaşi tratament. Dimpotrivă, au rămas total în afara oricărei reglementări şi, prin urmare, în afara
oricărui control.

Prin urmare, în dreptul nostru, în disputa asupra embrionilor, ceea ce contează sunt exclusiv voinţa genitorilor şi dreptul la autodeterminare, iar nu dreptul la
viaţă, respectarea demnităţii umane şi interesul superior al copilului, pe care instanţele nu le pot lua în considerare.

4. Răspundere şi responsabilitate

În contextul realităţii creşterii ratei infertilităţii, creşte numărul de embrioni congelaţi. În SUA, în 2016, erau depozitaţi şi crioconservaţi aproximativ 1 milion de
embrioni umani. În România lipseşte o statistică, pentru că industria embrionilor umani congelaţi rămâne în afara legii, de vreme ce lipseşte o reglementare în
acest sens. În această situaţie, ne întrebăm, în mod legitim, ce fel de contracte se încheie între clinicile de fertilizare autorizate în România şi pacienţi/clienţi. Ce
fel de contracte de asigurare încheie clinicile de fertilizare care asigură depozitarea şi crioconservarea surplusului de embrioni neutilizaţi?

După cum am văzut, contractele care se încheie cu clinicile care prestează astfel de servicii medicale sunt sofisticate, complexe, pretenţioase. Lăsând în afara
discuţiei noastre liceitatea acestor convenţii, însă deloc lipsită de importanţă, ne întrebăm ce fel de asistenţă primesc pacienţii/clienţii la încheierea acestor
contracte şi dacă nu cumva aceste contracte ar putea intra în categoria contractelor de adeziune, atunci când pacienţii/clienţii nu le pot negocia. De asemenea, ne
întrebăm ce fac clinicile din România cu surplusul de embrioni umani congelaţi abandonaţi de părinţi. Cum se realizează controlul asupra manipulării surplusului
de embrioni congelaţi în România? Dar evidenţa naşterilor de copii rezultaţi în urma utilizării embrionilor congelaţi?

Totodată, încadrarea embrionilor umani congelaţi într-o categorie sau alta determină serioase probleme în materia răspunderii civile şi penale. În cazul distrugerii
intenţionate a recipientelor în care sunt crioconservaţi embrionii umani în cadrul unei clinici de fertilizare, va putea fi antrenată răspunderea penală pentru
distrugere de bunuri sau pentru omor? În cazul deteriorării embrionilor crioconservaţi într-o clinică din cauza nerespectării condiţiilor de temperatură necesară
conservării, clinica va răspunde civil faţă de genitori pentru simpla neexecutare a contractului, va răspunde penal pentru omor? În cazul descoperirii naşterii
copiilor în cadrul altor cupluri în urma traficării de embrioni, cum se vor rezolva problemele privind filiaţia între genitori şi copii? Cine şi cum va răspunde
pentru privarea copilului conceput prin FIV de dreptul de a avea părinţi biologici sau de privarea părinţilor biologici de dreptul de a avea copii biologici ori de
legătura cu aceştia?

În mod cert, lipsa unei reglementări în materia reproducerii umane asistate medical a favorizat o nouă formă de trafic în România - traficul de embrioni31, care
nu pot fi reduşi la simple celule, ţesuturi sau material genetic -, o nouă formă de abandon - abandonul de embrioni -, precum şi o nouă formă de ucidere -
distrugerea embrionilor congelaţi, care sunt totuşi fiinţe umane. Responsabilitatea pentru toate acestea o poartă statul român, care, prin autorităţile sale, refuză să
acţioneze, refuză să reglementeze această materie, refuză să stabilească un statut pentru embrionul uman congelat, în ciuda faptului că industria embrionilor
umani congelaţi, care presupune circulaţia unor sume de bani imense, este în continuă expansiune. Desigur, calificarea embrionului uman congelat este o
chestiune de politică publică, deoarece, dacă ar fi considerat persoană, atunci avortul ar trebui interzis. Totodată, personificarea embrionului uman congelat ar
atrage calitatea de titular de drepturi, inclusiv dreptul la viaţă, care nu ar putea fi, în niciun caz, încălcat. Acestea pot fi câteva explicaţii pentru pasivitatea
legiuitorului român în această materie, însă nu sunt suficiente pentru a justifica încălcarea demnităţii embrionilor umani congelaţi, exterminarea şi traficul de
embrioni. Rămân în afara analizei noastre adevăratele drame ale copiilor rezultaţi în urma traficului de embrioni, a căror identitate biologică le-a fost furată,
luptele pe care le vor duce aceştia în căutarea identităţii furate, precum şi problema reparării daunelor provocate acestora de furtul identităţii biologice. Este o
bătălie inechitabilă, injustă, între părinţii biologici, care şi-au abandonat embrionii, traficaţi de clinică, şi copiii rezultaţi în urma utilizării embrionilor de către alte
persoane decât părinţii biologici. Dacă aceştia din urmă au libertatea de a abandona embrionii congelaţi, alegând să nu mai fie părinţi, copiilor rezultaţi din
utilizarea embrionilor congelaţi nu li se recunoaşte dreptul de a avea o familie biologică, nici măcar accesul la originea biologică, căci, nu-i aşa, este mai
importantă protecţia anonimatului celui care nu doreşte să-şi asume paternitatea decât protecţia dreptului de acces la originea biologică al persoanei concepute
prin reproducere umană asistată cu terţ donator 32!

Totuşi, nu ar trebui ignorat faptul că ceea ce nu este reglementat nu poate fi controlat. O reglementare în această materie ar trebui să conţină prevederi cel puţin
cu privire la următoarele aspecte: 1) condiţiile încheierii, executării şi încetării contractului dintre soţi/parteneri, pe de o parte, şi unitatea medicală, pe de altă
parte 33; 2) obligaţiile părţilor contractante; 3) opţiunile în cazul divorţului, separării, decesului unuia dintre genitori şi termenul în care se poate exercita această
opţiune (spre exemplu: utilizarea numai de către un soţ, numai cu acordul soţilor, utilizarea post-mortem, donarea către un alt cuplu, revocarea
consimţământului); 4) soarta embrionilor în cazul abandonării lor în clinică şi răspunderea genitorilor pentru abandon; 5) răspunderea în cazul distrugerii sau
dispariţiei embrionilor crioconservaţi sau în cazul erorilor medicale la implantare (spre exemplu: substituirea embrionilor unui cuplu cu embrionii altui cuplu); 6)
efectele utilizării embrionilor asupra filiaţiei şi moştenirii.

Din punctul de vedere al utilizării tehnicilor de reproducere umană asistată medical, prelevarea şi crioconservarea gameţilor este o soluţie sigură în caz de divorţ
sau deces, deoarece, în temeiul principiului autonomiei persoanei, genitorul îi poate utiliza în viitor pentru fecundarea in vitro, fără consimţământul fostului soţ
sau partener, fiind propriul său material genetic.

5. Concluzii

În principiu, în statele în care este reglementată reproducerea umană asistată medical, disputa juridică între genitori cu privire la soarta embrionilor congelaţi se
tranşează în funcţie de dreptul celor dintâi de a alege între a fi şi a nu fi părinte, care intră în sfera dreptului la respectarea vieţii private, precum şi în funcţie de
contractul încheiat. În niciun caz, disputa nu este tranşată prin aplicarea regulilor din materia bunurilor, a dreptului la viaţă al embrionului congelat, a dreptului
său la demnitate sau a standardului interesului superior al copilului. Totuşi, în cazul unui conflict între drepturile acestora la respectarea vieţii private, dreptul de a
nu fi părinte va prevala. Totodată, în cazul în care iniţial şi-a dat consimţământul la implantarea embrionilor în uterul femeii, genitorului i se recunoaşte dreptul
de a se răzgândi înainte ca implantarea să se fi produs.

În ceea ce priveşte implantarea post-mortem, în principiu, aceasta este posibilă numai dacă este autorizată prin lege şi dacă defunctul şi-a exprimat
consimţământul în acest sens.

În toate cazurile în care embrionii nu pot fi utilizaţi pentru implantare, aceştia sunt condamnaţi la distrugere, cu excepţia cazului în care genitorii au optat să-i
doneze, în condiţiile legii, unui alt cuplu sau în scop de cercetare, după caz.

Prin urmare, soarta embrionilor congelaţi depinde de lege, acolo unde există reglementare, şi de consimţământul genitorilor exprimat în momentul concepţiei
embrionilor prin fertilizarea in vitro sau înainte de implantare. Instanţele sunt obligate să respecte consimţământul genitorilor, iar în caz de conflict între cei doi,
să acorde prioritate celui care refuză să procreeze.

În cazul României, în aşteptarea unei legi speciale în materia reproducerii umane asistate medical, considerăm că instanţele naţionale nu pot soluţiona disputele
cu privire la embrionii umani congelaţi decât prin prisma dreptului la respectarea vieţii private al genitorilor, fiind exclusă aplicarea regulilor din materia
autorităţii părinteşti, inclusiv a standardului interesului superior al copilului, precum şi a celor din materia bunurilor. Prin urmare, disputa asupra embrionilor
umani congelaţi se poartă doar între drepturile genitorilor, viaţa şi demnitatea embrionilor concepuţi crioconservaţi putând fi sacrificate fără niciun obstacol. În
ceea ce priveşte soarta embrionilor crioconservaţi neutilizaţi, abandonaţi în clinicile de fertilizare, aceasta scapă oricărui control, în absenţa unei reglementări în
materie.

Opinia exprimată de judecătorul Pinto de Albuquerque în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parrillo c. Italiei 34, la care
achiesăm, sintetizează adevărata dispută juridică asupra embrionilor: "La vie humaine a naître n’est en rien differente par essence de la vie postnatale. Les
embryons humains doivent en toute circonstance etre traites avec tout le respect qui est du a la dignite humaine. Les applications de la recherche scientifique
concernant le genome humain, en particulier dans le domaine de la genetique, ne prevalent pas sur le respect de la dignite humaine. Les progres de la science ne
doivent pas reposer sur le non-respect de la nature humaine ontologique. Le but scientifique consistant a sauver des vies humaines ne justifie pas l’emploi de
moyens intrinsequement destructeurs pour cette vie.

Le commencement et la fin de la vie humaine ne sont pas des questions de politique a laisser a la discretion des Etats membres du Conseil de l’Europe. Le
caractere «adequat» de la protection offerte a l’embryon par les Parties contractantes a la Convention est soumis au controle attentif de la Cour, car les Etats n’ont
qu’une etroite marge d’appreciation s’agissant des questions fondamentales liees a l’existence et a l’identite de l’etre humain".

Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 4 din data de 31 august 2017

1
Termenul a fost folosit pentru prima dată de A. Balsamo, în Technologies of the Gendered Body: Reading Cyborg Women, Duke University Press,
Durham, 1966.
2
Sintagmă utilizată de R. Davis-Floyd şi J. Dumit în Cyborg babies. From Techno-Sex to Techno-Tots, Routledge, New York, 1998.
3
A se vedea hotărârea CEDO pronunţată la 2 octombrie 2012 în cauza nr. 10048/10. O cauză similară se află pe rolul Curţii: Nedescu c. României,
cauza nr. 70035/10.
4
A se vedea Decizia Marii Camere a CEDO pronunţată la data de 27 august 2015 în cauza nr. 46470/2011, Parrillo c. Italiei, par. 215.
5
Idem, par. 158.
6
Idem, par. 33 din opinia concordantă.
7
Roe c. Wade, 410 US 113 (cauza 113, publicată în vol. 410 al United States Reports ale Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite ale Americii).
8
Sursa: http://scholar.google.com/scholar_case?q=York+v.+Jones,+717+F.Supp.+421+(E.D.Va.+
1989).&hl=en&as_sdt=806&case=9091694349373236181&scilh=0.
9
Par. 68 din hotărârea precitată.
10
D. Tsarapatsanis, Les fondements ethiques des discours juridiques sur le statut de la vie antenatale, Presses universitaires de Paris-Ouest, 2010, pp.
10-11.
11
Art. 60 C. civ. român.
12
California Health and Safety Code, § 125315.
13
Florida’s Domestic Relations, §742.17.
14
North Dakota Century Code Annotated, §14-20-64.
15
L.A. Stat. Ann. 9: 123.
16
L.A. Stat. Ann. 9: 122.
17
L.A. Stat. Ann. 9: 129.
18
L.A. Stat. Ann. 9: 139.
19
Code de la sante publique, art. L 2141-2 alin. 2.
20
Art. 5 din Legea nr. 40 din 19 februarie 2004 privind reproducerea asistată medical.
21
Art. 3 alin. 4 din Legea federală asupra procreării asistate medical.
22
Art. 6 din Legea asupra tratamentelor de procreare asistată.
23
H.P. Forster, Law and Ethics Meet: when couples fight over their frozen embryos, în Journal of Andrology, vol. 21, no. 4, July/August 2000, p. 513.
24
Ibidem, p. 514.
25
Ibidem.
26
Ibidem, p. 515.
27
A se vedea par. 71 din hotărârea precitată.
28
A se vedea par. 90 din hotărârea precitată.
29
Precit. (a se vedea nota 4).
30
A se vedea par. 159 din hotărâre.
31
Sunt de notorietate anchetele penale declanşate în cazul clinicilor "Athena" din Timişoara şi "Sabyc" din Bucureşti.
32
A se vedea art. 441 şi 445 C. civ.
33
Unele state au limitat vârsta persoanelor care pot apela la fertilizarea in vitro (50 sau 60 de ani), justificând această măsură prin faptul că vârsta
înaintată a acestora creşte riscul ca un copil astfel conceput şi născut să devină orfan la o vârstă fragedă şi să fie dat spre adopţie.
34
A se vedea par. 43 din hotărârea precitată.