FUNCŢIILE CORPULUI UMAN

Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor și variatelor organe
ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în
care unele organe și structurile asociate lor acționează împreună pentru a îndeplini funcțiile
specifice ale organismului. In final, toate sistemele – si celulele minuscule care sunt
componentele de bază ale tuturor organelor și țesuturilor – sunt implicate în menținerea sănătății
și a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezența unor factori constant variabili.
Organismul uman prezintă 3 mari funcţii: functia de relatie, de nutritie si de reproducere.

1. FUNCŢIA DE RELAŢIE

Prin această funcţie se realizează legătura între organism şi mediul extern, organismul uman
ia cunoştinţa despre realitatea înconjurătoare şi acţionează în consecinţa la diferiţi stimuli din
mediul înconjurător. Funcţia de relaţie este înfăptuita de către sistemul nervos, endocrin şi
locomotor (sistem osos şi muscular).
Baza anatomica a funcţiei de relaţie o reprezintă organele de simţ → componente nervoase, care
au rolul de a capta informaţia, a o conduce la nivelul centrilor nervoşi unde are loc analiza şi
sinteză acestor informaţii. Organele de simt infaptuiesc functia de relatie prin intermediul
analizatorilor. Analizatorii sunt sisteme care au rolul de a recepţiona, conduce şi transforma în
senzaţii specifice excitaţiile primite din mediul extern sau intern. Ei contribuie la realizarea
integrării organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului.
Analizatorii sunt sisteme morfologice care:

– sesizează prin receptori specifici, modificările din mediul extern şi intern, ce acţionează asupra
organismului;

– conduc impulsurile nervoase în ariile corticale corespunzătoare;

– realizează analiza şi sinteza impulsurilor nervoase determinând formarea de senzaţii specifice.

Orice analizator prezintă trei segmente:

– segmentul extern ( periferic ) – receptorii;

– segmentul intermediar – nervii;

– segmentul central – centrii nervoşi.

2. FUNCŢIA DE NUTRIŢIE

Această funcţie este realizată de către aparatul respirator, digestiv, circulator (cardiovascular şi
limfatic) şi excretor.Prin functia de nutritie se intelege activitatea prin care organismul
prelucreaza si transporta substante: respiratie, hranire, circulatie si excretie.
Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia
utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de
oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2, care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au
rolul de a prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din
organism, alcatuiesc sistemul respirator.

· Respiraţia în funcţia de nutriţie

Reprezintă procesul fiziologic prin care la nivelul celulei substanţei organice sunt oxidate
rezultând energie. Respiraţia cuprinde schimburile gazoase dintre organism şi mediu (respiraţie
externă), preluarea oxigenului şi eliberarea dioxidului de carbon, precum şi transportul gazelor
respiratorii până la nivelul celulelor (respiraţie celulară).

Respiraţia celulară (numită şi respiraţie internă) este reprezentată de ansamblul proceselor prin
care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism, iar CO2 rezultat este trecut în
sânge. Din punct de vedere funcţional respiraţia internă cuprinde două procese: schimbul de gaze
la nivel tisular şi respiraţia celulară propriu-zisă.

· Digestia în funcţia de nutriţie

Digestia este un proces chimic. În aparatul digestiv, alimentele sunt descompuse în mici
molecule numite substant nutitive. Aceste substanţe sunt transportae de sânge până la celule unde
suferă o serie de trasnformari. Toate substanţele prezente în alimente sunt utilizate de organism,
care extrage molecule asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule,
pornind de la substanţe deja prezente în organism, dar această activitate de sinteză este limitată şi
insuficientă pentru buna funcţionare a organismului. Aproximativ 50 de molecule vitale, cum
este glucoză, nu pot fi obţinute decât prin alimentaţie.

· Excreţia în funcţia de nutriţie

Excreţia este procesul prin care se elimină din organism produşi finali de metabolism (amoniac,
uree, acid uric), apă, săruri minerale, precum şi diferite substanţe ajunse incidental în organism,
ca medicamentele, substanţele aflate în exces, neutilizabile sau cu acţiune toxică. Acesta este un
proces esențial pentru toate formele de viață existente. Excreția reprezintă un proces total opus
secretiei, prin care substanțele secretate pot avea sarcini specifice după ce au părăsit celula. In
plămâni sângele nu se descarcă decât de bioxidul de carbon adus de la ţesuturi; el mai conţine
multe resturi ale metabolismului care sunt transportate la rinichi şi eliminate sub formă de
soluţie. Rinichii au proprietatea de a absorbi din sânge diferite substanţe minerale şi organice sub
formă de soluţii, producând astfel urina, care este eliminată intermitent. Sângele care iese
din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plămâni şi pielea iau,
de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces. Dar toxinele, deşeurile azotate şi
reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controlează şi
conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzează în urină
elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are nevoie. Datorită acţiunii
lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului intern şi constituie unul dintre
stâlpii homeostazei.

· Sistemul circulator în funcţia de nutriţie

Acest sistem, compus din sânge, limfă şi lichid interstiţial are un rol crucial în funcţia de nutriţie
a organismului. Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din
mediul extern, pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui
aparat care să asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare
folosite de ţesuturi şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru
organism. Volumul lichidelor care circulă în organism, comparat cu acela al organelor şi
ţesuturilor este foarte mic.
Datorită sistemului circulator sângele este transportat în tot corpul. Sistemul circulator include în
componenţa sa inima, vasele de sânge, precum şi sistemul limfatic, care furnizează substanţe
nutritive, curata venele şi stimulează mobilitatea celulară. Nodurile de limfa localizate cu
precădere în gât, la piep şi la subsuoara sunt considerate a fi cei mai eficienţi centri de filtrare a
sângelui. Sângele are numeroase funcţii, el transporta gaze
respiratorii,subs nutritive,subst rezulutate din activitatea celulelor, mesageri chimici, căldură.
Importanta sistemului ciruclator în realizarea funcţiei de relaţie este detaliată la capitoul dedicat
sistemului circulator.

3. FUNCŢIA DE REPRODUCERE

Sexualitatea are două faţete. Fiziologic, ea este destinată asigurării reproducţiei. Ea are, de
asemenea, aspecte emoţionale şi afective esenţiale. Vârsta începerii vieţii sexuale sau alegerea
unui partener nu sunt legate doar de nişte imperative fiziologice.

Concepţia Celule
responsabile de reproducere sunt celulele sexuale sau gameţii. În timp ce toate celulele corpului
poseda 23 de perechi de cromozomi, gameţii au doar câte un exemplar unic al acestor 23 de
cromozomi. Ei iau naştere din celule suşa cu 46 de cromozomi care au suferit o diviziune
deosebită, denumită meioza.

La bărbat, celulele suşa ale spermatozoizilor rămân adormite în testicule până la pubertate. În
această perioadă, debutează producţia de spermatozoizi. Este un proces continuu, care se
desfăşoară până la o vârsta înaintata. La femeie, celulele suşa ale ovulelor îşi încep meioza chiar
înainte de naştere, în timpul vieţii embrionare. Dar maturizarea lor nu se va realiza decât mult mai
târziu, în momentul ovulaţiei. Începând de la pubertate şi până la menopauza, se
instaurează ciclul menstrual, care durează aproximativ 28 de zile. La debutul unui ciclu, ovulul
este adăpostit într-o cavitate mică, formată din câteva celule aplatizate: foliclulul. Acest folicul se
maturizează şi creşte timp de 14 zile, la capătul cărora se sparge şi eliberează ovulul, care este
captat de trompa uterină. După aceasta ovulaţie, foliculul se transforma în corp galben: el secretă
un hormon care provoacă îngroşarea mucoasei uterine în vederea întâmpinării unui eventual ou.
14 zile mai târziu, dacă fecundarea nu a avut loc, acest cuib se detaşează şi este evacuat de
menstruaţie. Pentru ca fecundarea să se producă, trebuie ca
raportul sexual să aibă loc în momentul potrivit, adică în cele 48 de ore care preced ovulaţia –
spermatozoidul supravieţuieşte aproximativ două zile în căile genitale feminine – sau în
cele două-trei care urmează după ea. Fecundaţia este procesul de fuziune a
spermatozoidului cu ovulul. Concepţia este momentul când un singur spermatozoid
reuşeşte să intre în ovul, după acest pas nici un altul nu va mai putea repeta procesul.
Fertilizarea şi concepţia au loc de obicei în timpul călătoriei ovulului prin trompa uterină de
la ovar spre uter. Concepţia declanşează diviziunea repetată a zigotului. Migrarea durează 3
– 4 zile, după care zigotul se va stabili definitiv în uter. La acest moment, este doar o colecţie
de celule, numită blastocist. La o
săptămână de la concepţie, zigotul sau blastocistul este pregătit pentru implantare
(nidaţie), adică ataşarea de pereţii uterini – respectiv de endometru, strat care tapetează la
interior uterul şi va rămâne aici pentru a se hrăni pe perioada celor 9 luni. Acest proces este
necesar pentru că sarcina să poată continua. Implantarea este un fenomen încă incomplet
cunoscut în care blastocistul se fixeaxa pe peretele uterin şi realizează legături vasculare
care se vor finaliza cu formarea placentei. După implantare, blastocistul se transformă în
embrion, un stadiu mai avansat al dezvoltării fetale. Procesul este
complet când se se formează sacul amniotic şi placenta. Fătul se va dezvolta în interiorul
sacului aminiotic, plutind în lichidul amniotic. Placenta este ataşată de peretele uterin, ea
hrăneşte şi oxigenează prin sângele matern fătul până la termen.

Sângele

Sângele este un ţesut sub formă lichidă ce este alcătuit din: elementele
figurate ale sângelui, ce sunt suspendate în plasmă. În întreg
organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce reprezintă
proximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui adult de aproximativ 55-70 de kg.
Acest volum sanguin poate fi împărţit într-un volum de 3,5 litri sau 55% din volumul
sanguin reprezentat de plasmă şi 1,5-2 litri sau 45% din volumul sanguin reprezentat de
elemenele figurate. Prin intermediul acestui ţesut lichid se realizează
toate schimburile nutritive şi de epurare dintre organism şi mediul extern.

Aproximativ jumătate din masa saguină totală se găseşte la nivelul viscerelor şi plexurilor
subpapilare, unde circulaţia este extrem de lentă, acest sânge purtând denumirea de sânge
stagnant sau sânge de rezervă. La sexul masculin masa sanguină este mai mare cu 10%
decât la sexul feminin, în special datorită unui volum hematic mai mare.

Repartiţia sângelui în organism este următoarea: La

nivel muscular, 40% din volumul sanguin; La
nivelul pielii, 30% din volumul sanguin; La nivelul
viscerelor, 25% din volumul sanguin; La nivelul
coronarelor, 5% din volumul sanguin. Plasma sanguină
Plasma sanguină este un lichid transparent ce prezintă o culoare uşor gălbuie, culoare ce
este dată prin intermediul pigmeţilor biliari. Ea reprezintă componenta lichidă a sângelui,
fiind alcătuită în proporţie de 90% din apă şi doar 10 % din reziduuri uscate. Reziduurile
uscate pot fi de natură anorganică sau organică. Proteinele pasmatice sunt reziduuri uscate
de natură organică azotate şi sunt în cantitate de 7,5 g%. Putem vorbi despre
hipoproteinemie în momentul în care acestea scad sub 6 g% şi de hiperproteinemie atunci
când cresc peste 8 g%.

Proteinele de la nivelul plasmei pot fi clasificate astfel:

-Albumine;
-Globuline;
-Fibrinogen.

Elementele figurate ale sângelui

Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de: Hematii;
Trombocite; Leucocitece se
împart în limfocite, monocite, neutrofile, eozinofile, bazofile.

· Hematii

1. Hematiile reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi
descrise ca fiind elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate, cu formă de disc
biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5-8,3 μm.
2. În anumite patologii, hematiile îşi pot modifica dimensiunile (macrocite, microcite),
forma (schizocite, anulocite).
3. Culoarea este roşie-portocalie, aceasta fiind determinată de prezenţa hemoglobinei.
Prezintă o zonă centrală mai palidă şi cu margini mai intens colorate.
4. Numărul de hematii este în mod fiziologic de 5.100.000+_ 500.000/mmc la bărbat şi de
4.600.000+_500.000 la femeie.
5. Principalul rol al hematiilor este de a transporta oxigenul de la nivel pulmonar la nivel
tisular şi de a prelua de aici dioxidul de carbon, ce va fi transportat până la nivel
 pulmonar, unde va fi eliminat.
6. Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din celule stem
la o rată de 2 - 3 milioane pe secundă.
7. Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului şi dioxidului de carbon de la
nivelul hematiilor, şi reprezintă 95% din aceasta.
8. Numărul de hematii se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii lor şi poate fi de
natură fiziologică sau patologică.

· Leucocite
Celule nucleate, care se mai numesc și globule albe, datorită absenţei coloraţiei acestora pe
frotiul de sânge. Valorea normală este de 4000 – 8000 pe milimetru cub de sânge. Rolul
leucocitelor este de a apăra organismul împotriva infecţiilor, inflamaţiilor, neoplaziilor sau
alergiilor.
În funcţie morfologie, dimensiuni, aspectul nucleului şi prezenţa granulaţiilor din citoplasmă, se
deosebesc mai multe tipuri de leucocite.
9. Granulocitele – leucocite cu granulații în citoplasmă, după culoarea şi afinitatea pentru
anumiţi coloranţi a granulaţiilor acestea se pot clasifica în:
10. Neutrofile - cele mai numeroase (42 – 77%) - rol principal în apărarea împotriva
infecţiilor bacteriene
11. Eozinofile (0,5 – 5,5 %) dintre leucocite – rol în reacţiile alergice şi în infecţiile
parazitare
12. Bazofile (0 – 1%)
Leucocitele fără granulaţii în citoplasmă şi cu nucleul nesegmentat au fost denumite
mononucleate şi sunt de mai multe feluri.
Limfocitele – sunt cele mai numeroase mononucleate, au rol în apărarea împotriva infecţiilor
virale, tuberculoase şi a neoplaziilor. Se pot clasifica în:
13. Limfocite B – rol în producerea de anticorpi (imunitate umorală)
14. Limfocite T, din acestea categorie fac parte şi limfocitele NK (natural killer) – rol în
apărarea antitumorală
Plasmocitele reprezintă o populaţie mai evoluată de limfocite care se regăsesc în măduva și au
rol în producerea anticorpilor. ** Monocitele** sunt mononucleate mai puţin numeroase. O parte
dintre acestea migrează în ţesuturi unde se numesc macrofage (rol de eliminare a unor resturi,
apărare antivirală şi antiparazitară).

· Trombocite
Valorea normală a trombocitelor este: 150000 – 370000/milimetru cub de sânge
Cele mai mici celule sanguine, anucleate şi sunt dispuse în grămezi sau grupe. Rolul acestora
este de a iniţia procesul de oprire a unei sângerări (hemostază). Durata lor de viaţă nu depăşeşte
câteva zile, ca şi în cazul majorităţii globulelor albe, fiind distruse la nivelul splinei.
Hemoleucograma (hemograma)
Hemograma este o analiză medicală de laborator de bază, fiind unul dintre cele mai frecvent
cerut test, oferind informații importante despre diverse afecțiuni hematologice și nehematologice.
Hemoleucograma constă în măsurarea automată a următorilor parametri:
-Număr eritrocite
-Hemoglobina (Hb)
-Hematocrit (Ht) - masa de hematii dintr-un anumit volum de sange
-Număr trombocite
-Număr leucocite
-Formula leucocitară (neutrofile, limfocite, monocite, eozinofile, bazofile)
-Indici eritrocitari
Volumul mediu eritrocitar (corpuscular) (MCV) - concentratia medie a hemoglobinei dintr-un
anumit volum de eritrocite).
Hemoglobina eritrocitară (corpusculară) medie (MCH) - numărul hemoglobinei dintr-un eritrocit
mediu.
Concentraţia de hemoglobină eritrocitară (corpusculară) medie (MCHC) - concentrația de
hemoglobină dintr-un eritrocit mediu.
Lărgimea distribuţiei eritrocitare (RDW) - coeficientul de variație a dimensiunii eritrocitelor.

Bolile hematologice
Bolile hematologice sunt boli care afectează elementele constitutive ale sângelui: eritrocitele,
trombocitele, leucocitele sau precursorii lor de la nivelul măduvei hematogene, determinând
simptome specifice unui nivel prea scăzut sau prea crescut a unei anumite linii celulare.
Bolile de sânge sunt diferite de bolile care se transmit prin intermediul sângelui – principala
diferență dintre cele două categorii de afecțiuni este că bolile de sânge nu sunt contagioase.
Clasificare
Există mai multe tipuri de boli de sânge:
· Coagulopatiile – sunt tulburări ale factorilor de coagulare. Hemofilie, Trombofilie,
deficite izolate ale diverșilor factori de coagulare, Disfibrinogenemie etc.
· Anemiile – sunt caracterizate prin scăderea hemoglobinei din sânge. Ex: Anemie
feriprivă, Anemie megaloblastică, Anemie hemolitică etc.
· Poliglobuliile – sunt caracterizate printr-o valoare crescută a hemoglobinei; ele pot apărea
ca o reacție a organismului la diverși stimuli din mediu (ex: fumatul, altitudinea crescută
 etc.), pot fi constituționale (afecțiuni cardiace, care se însoțesc de hipozie cronica), sau
pot apărea în contextul afecțiunii hematologice neoplazice – policitemia vera.
· Trombocitopeniile – caracterizate prin scăderea numărului de trombocite, care poate fi
atât prin mecanism imunologic (formare de anticorpi antitrombocitari – PTI), destrucție
crescută (hipersplenismul din cirozele hepatice) etc.
· Trombocitozele – sunt caracterizate printr-o valoare crescută a trombocitelor; ele pot fi
reactive în contextul afecțiunilor inflamatorii, infecțioase, în contextul sângerărilor, a
feripriviilor, a neoplaziilor oncologice sau pot apărea în contextul afecțiunii hematologice
neoplazice – trombocitemia esențială.
· Hemoglobinopatiile – sunt afecțiuni ale sângelui care implică un prejudiciu structural al
eritrocitelor. Ex: Siclemie, Talasemie etc.
· Bolile hematologice maligne – sunt practic forme de cancer care afectează sângele și
măduva osoasă, caracterizate printr-o proliferare celulară clonală (clona malignă). Ex:
leucemii, limfoame, mieloame, mieloproliferări cronice etc.
· Defect de diferențiere și/sau maturare la nivel medular – Sindroamele mielodisplazice.
· Altele – ex: Hemocromatoza, Amiloidoza, Boala Gaucher, etc.