POSTBELICA- Poezie neomodernistă, romantică

-1964-
LEOAICĂ TÂNARĂ, IUBIREA
NICHITA STĂNESCU

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi de față.

Și deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
încă-o vreme,
și-ncă-o vreme…

Autor:
Nichita Stănescu este un poet neomodernist din perioada postbelică, se autodefinește ca "
poet al cuvintelor", și are o concepție originală despre creație" nu poetul face poezia, și poezia îl
naște pe poet." poezia aparține neomodernismului prin:ambiguitatea limbajului, intelectualizarea
emoției, noutatea metaforei, înnoirile prozodice (vers alb și ingambament).
Introducere:
 Poezia sa “Leoaică tânară, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor”
apărut în 1964 și este o artă poetică erotică deoarece exprimă atât viziunea eului liric asupra
iubirii, cât si impactul pe care acest sentiment îl are asupra sa și asupra universului exterior. Se
evidențiază astfel o primă trasatură neomodernistă: ambiguitatea planurilor poetice.
Tema:
Tema poeziei este intâlnirea neașteptată cu iubirea, apariția bruscă, surprinzătoare a
iubirii transformând percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa.
Titlul:
Titlul poeziei definește metaforic iubirea. Așa cum leoaica este regina animalelor, ființă
sălbatică, vicleană, posesivă și puternică, la fel este și iubirea ca regină a sentimentelor. Astfel,
titlul conține o metaforă explicată prin apoziția ,,iubirea”, iar epitetul ,,tânără” exprimă ideea că
sentimentul rămâne la fel de puternic, indiferent de vârsta la care se manifestă. Atât iubirea, cât și
felina atacă în mod ager lăsând urme pentru toata viața.
Prozodie:
Prozodia evidențiază renunţarea la tiparele tradiţionale. Textul este compus din versuri
inegale ce mențin pe alocuri o rimă împerecheată, acestea fiind organizate prin tehnica
ingambamentului.
Compozițional:
Din punct de vedere compozițional, poezia are 3 secvențe lirice, corespunzătoare celor
trei strofe.
Secvențe poetice:
1) În prima secvență este prezentată întâlnirea neașteptată cu iubirea
•Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginată ca o tânară leoaică agresivă ce apare
pe neașteptate: “mi-a sărit în față”. Pronumele la persoana I sugerează prezența lirismului
subiectiv, eul liric exprimându-și în mod direct sentimentele, gândurile.
•Versurile urmatoare: “Mă pândise-n încordare / mai demult” sugerează ideea că eul liric
era conștient de posibilitatea apariției sentimentului de dragoste, dar nu se aștepta să fie atât de
puternic: “Colții albi mi i-a înfipt în față, / m-a mușcat leoaica, azi, de față”.

•Metafora ,,colții albi’’ este simbolul agresivității, dar și al inocenței iubirii.

•Atât metafora, cât și repetiția substantivului “față” relevă ideea că impactul este perceput
ca fiind aproape dureros fizic.

2)Cea de-a doua secvență lirică surprinde raportul eului îndrăgostit cu lumea.
•Iubirea devine o forță cosmică ce generează un nou univers, dar și sursă a inspirației
poetice. Cercul, simbolul perfecțiunii se află în continuă mișcare ,,când mai larg, când mai
aproape’’ , fiind comparat cu ,,o strângere de ape’’, element primordial ce sugerează renașterea
și înălțarea spirituală a ființei.
•Privirea este redată prin metafora ,,curcubeu tăiat în două’’, figură de stil cu multiple
semnificații: prin cromatică - sugerează o viață plină de bucurie și de fericire, iar prin forma
jumătății de cerc - poate exprima ideea că omul fără iubire este incomplet.
Metafora face trimitere către mitul Androginului conform căruia, la începutul lumii,
bărbatul și femeia formau o sferă, iar Zeus, temându-se că o așa perfecțiune a formei i-ar putea
lua locul, a aruncat-o pe Pământ unde s-a spart în două jumătăți ce se caută neîncetat pentru a
reface întregul. În interpretare biblică, curcubeul reprezintă legământul dintre Dumnezeu și Noe
că pământul nu va mai fi distrus de ape, creația dăinuind veșnic, așa cum iubirea eului dăinuie
veșnic în poezie.

3)A treia secvență relevă impactul pe care iubirea îl are asupra universului interior.
•Eul liric nu se mai recunoaste pe sine, simțindu-se confuz și bulversat de trăirea acestui
sentiment puternic: “Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar mâna nu le
mai știe”. Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii poetice.
•Metafora “deșert în strălucire” definește sufletul care este pustiu în absența iubirii, dar
capătă strălucire după apariția sentimentului.
•Epitetele “alene”, “mișcări viclene” relevă modul în care sentimentul se strecoară în
suflet.
•Metafora “leoaică aramie” intră în relație de opoziție cu incipitul, evidențiind ideea că
iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a căpătat profunzime și maturitate.
•Repetiția din finalul operei: “înc-o vreme, și-ncă-o vreme…” accentuează continuitatea
în timp a sentimentelor. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie și profunzime
vieții. Acest vers poate exprima și nesiguranța eului liric, care nu poate ști cât timp iubirea îl va
face fericit.

Concluzie:
În lumina celor arătate, poezia lui Nichita Stănescu este, până la un punct, o poezie de
cunoaștere, desfășurată în sensul iubirii și ieșită dintr-o viziune a sentimentelor. Dragostea este o
formă de energie, un miracol care răvășește material și spiritual, dând naștere unei lumi noi.