Curs 10

Fundamentarea
adevărului juridic
Structura cursului:

1. Noţiunea de fundamentare
2. Funcţiile fundamentării
3. Formele generale ale fundamentării
4. Demonstraţia ca formă a întemeierii
 1. Noţiunea de fundamentare
 Fundamentarea (sau întemeierea) este
operaţia logică prin care se indică temeiul
aserţiunilor.
 Temeiul reprezintă o judecată sau un tip
de judecăţi din care se poate deriva o
aserţiune pe baza unui procedeu logic
valid.
Aserţiunile sunt îmbrăcate în limbaj sub forma
propoziţiilor sau enunţurilor. Conţinutul principal al
termenului „fundamentare” este dat de adevărul
aserţiunilor.

Validitatea este problema centrală a raţionamentului

juridic, deci fundamentarea este o problemă care
trebuie să preocupe pe orice jurist.

Prin intermediul raţionamentelor valide sunt furnizate

temeiuri pentru acceptarea sau respingerea
anumitor judecăţi juridice.
 2. Funcţiile fundamentării

Fundamentarea îndeplineşte 3 funcţii:

 Funcţia de stabilire a adevărului

aserţiunilor.
 Funcţia de prezentare sistematică a
aserţiunilor.
 Funcţia de determinare a recunoaşterii.
1) Funcţia de stabilire a adevărului
aserţiunilor

Adevărul constă în corespondenţa dintre

conţinutul aserţiunilor şi starea de fapt,
corespondenţă care se stabileşte în
cadrul unei întemeieri.
2) Funcţia de prezentare sistematică
a aserţiunilor

Aserţiunile din care este alcătuită

cunoaşterea sunt ordonate în
sisteme în funcţie de gradul lor de
generalitate şi de relaţiile dintre ele,
cu ajutorul întemeierii.
3) Funcţia de determinare a recunoaşterii

Pentru a face ca adevărul unei aserţiuni să

fie împărtăşit şi de interlocutor, se recurge
la întemeiere.
 3. Formele generale ale
fundamentării
 Cele mai importante forme ale
fundamentării sunt demonstraţia şi
argumentarea.

 Întemeierile se prezintă în forma logică a

raţionamentelor, care sunt, la rândul lor
demonstrative şi dialectice.
Delimitarea celor două forme se face după
criteriul valorii cognitive a premiselor:

 forma demonstrativă se caracterizează

prin premise certe, ce se impun datorită
evidenţei lor intuitive;
 forma dialectică se caracterizează prin
premise probabile, dar acceptate de
subiecţi, sub forma opiniilor.
Raţionamentul juridic se bazează mai cu seamă pe
procedeele de fundamentare prin argumentare,
formalismul demonstraţiei fiind mai puţin potrivit
cu specificul domeniului juridic.

Demonstraţia este corectă sau incorectă, pe când

argumentele sunt doar mai puternice sau mai
puţin puternice, mai convingătoare sau mai puţin
convingătoare.

Demonstraţia ţine de logica formală, pe când

argumentarea recurge la o logică informală.
Demonstraţia are un caracter pur teoretic. Ea se
desfăşoară aproape matematic, ţintind obţinerea
adevărului din premise fără a fi dependentă, cel
puţin aparent, de interese.

Argumentaţia are însă un caracter pragmatic,

pentru că urmăreşte obţinerea unui rezultat,
chiar în condiţiile în care acesta se dovedeşte a fi
îndoielnic sau neadevărat; scopul ei este
eficienţa discursului, şi nu atingerea adevărului
sau validitatea raţionamentelor.
 4. Demonstraţia ca formă
a întemeierii
Orice demonstraţie este compusă din 3 părţi:

 teza de demonstrat;
 fundamentul demonstraţiei;
 procedeele logice care duc de la fundament
la teză
 Teza de demonstrat trebuie să fie o propoziţie
clară şi precis determinată şi să rămână identică
cu sine pe tot parcursul demonstraţiei;
 Fundamentul demonstraţiei este dat de
axiome, pronume şi definiţii; el trebuie să
conţină propoziţii adevărate şi să constituie
raţiune suficientă pentru teză (să fie
demonstrabil per se, independent de teză);
 Procedeele logice care duc de la fundament la
teză pot consta în silogism, inferenţă etc.; teza
trebuie să rezulte în mod necesar din
fundament.
 Tipuri de demonstraţie

Demonstraţia poate fi:

 directă, când se stabileşte adevărul tezei prin
deducerea ei din fundament. De pildă, Legea
penală nu retroactivează. Noul Cod penal este o
lege penală. Deci noul Cod penal nu
retroactivează.
 indirectă (apagogică), când se stabileşte
falsitatea contradictoriei tezei şi de aici, pe baza
principiului terţului exclus, se derivă adevărul
tezei.
Demonstraţia indirectă se poate realiza în
două feluri:

a) Modus tolendo – ponens

b) Modus tollens (reducti ad absurdum)
 Modus tolendo – ponens – se formulează cu
ajutorul unei judecăţi disjunctive toate
alternativele posibile pentru un caz dat şi se
procedează la eliminarea pe rând a fiecăreia,
până se ajunge la alternativa de demonstrat;
toate celelalte dovedindu-se false, rezultă că
aceasta este cea adevărată.
 De pildă, X a luat bunurile direct din locuinţa
părţii vătămate / X a primit bunurile de la Y/ X
nu a primit nici un bun. Eliminându-se prin
probaţiune ultimele două alternative, rămâne
valabilă doar prima.
 Modus tollens (reducti ad absurdum) – se
stabileşte adevărul tezei de demonstrat arătând
că acceptarea contradictoriei duce la consecinţe
absurde, false.
 De pildă, A a condus autoturismul cu viteza
legală. Dar atunci nu era posibil ca distanţa de
frânare să fie de 20 m. Deci în mod cert, viteza
autoturismului condus de A era de peste 50
km/h.
 Utilitatea demonstraţiei în drept

Atunci când este posibilă în drept, demonstraţia

prezintă mai multe avantaje:
 oferă o întemeiere certă a aserţiunilor juridice;
 permite trecerea la unificarea într-un sistem a
cunoştinţelor juridice;
 face posibilă stabilirea stărilor de fapt
corespunzătoare probelor administrate în cauză;
 poate înainta de la o judecată generală la alta,
de la o judecată generală la una factuală, sau de
la o judecată factuală la altă judecată factuală.
Temă de cercetare:
 Comparaţie între raţionamentul
demonstrativ şi raţionamentul
argumentativ.
Pauză!