Psihologia cognitivă

Sintagma psihologie cognitivă poate fi analizată din două perspective. În primul rând, aceasta
se referă la studiul detaliat al sistemului cognitiv uman și am subsistemelor sale, precum
memoria sau limbajul. Astfel, psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă
informația între input-ul senzorial și outputul motor sau comportamental. Aceasta dezvoltă un
limbaj propriu și o metodologie specifică, cu tematica fiind o continuare a psihologiei
gestaltiste și asociaționiste.

În al doilea rând, psihologia cognitivă desemnează o anumită abordare a tuturor fenomenelor

psihice și comportamentale din perspectiva mecanismelor informaționale care stau la baza sa.

Viabilitatea psihologiei cognitive este susținută și de caracterul cumulativ al acesteia,

prelucrând nu doar rezultatele pozitive din perspectivele anterioare, ci și sugestiile acestora.
De exemplu, a preluat principiile gestaltiste, pe care le-a integrat în procesările cognitive
secundare. De asemenea, ideea de bază a asociaționismului a fost concretizată în anumite
modalități de reprezentare a cunoștințelor, precum rețelele semantice sau scenariile cognitive.

Există trei categorii de critici îndreptate spre abordarea cognitivă. În primul rând, numeroase
persoane îi atribuie perspectivei cognitive statutul de curent psihologic contemporan, a cărui
soartă este să dispară. Astfel, abordarea devine interesantă din punct de vedere istoric, nu al
problemelor pe care le rezolvă.

În al doilea rând, anumiți critici invocă lipsa de plauzibilitate neuronală a modelelor cognitive.
Însă majoritatea modelelor cognitive iau în considerare datele oferite de neuroștiințe, iar
modelările neoconexioniste sunt de inspirație neuronală.

În al treilea rând, susținătorii abordării behavioriste neagă posibilitatea cunoașterii

prelucrărilor interne ale stimulilor sau rolul cauzal al factorilor cognitivi în inducerea unor
comportamente. Aceste critici s-au redus atunci când behavioriștii s-au recunoscut în noile
modelări conexioniste și psihologia cognitivă a asimilat rezultatele experimentale ale
behavioriștilor.

De exemplu, se știe că, din perspectivă behavioristă, la baza comportamentului fobic stă
condiționarea clasică. Aceasta constă în asocierea unui stimul condiționat cu un stimul
necondiționat care produce un răspuns necondiționat. Astfel, asocierea repetată a medicului cu
o intervenție medicală care produce o reacție dureroasă va face ca apropierea medicului să
producă teama.

În cazul în care comportamentul fobic este rezultatul unei învățări , intervenția

psihoterapeutică este dezvățarea, sau construirea unei noi asocieri. Astfel, situația fobogenă
este asociată cu un răspuns de relaxare din partea organismului.

O serie de cercetări mai recente au reliefat importanța valorii informaționale a stimulului

condiționat. Astfel, nu simpla asociere prin contiguitate temporală, ci informația pe care o
conține stimulul condiționat poate prezice apariția răspunsului necondiționat stă la baza
fobiilor.
Un alt mecanism cognitiv implicat în etiologia fobiilor este cel de atribuire. Astfel, la
începutul reacției fobice, persoana respiră adânc, având senzația că se simte mai bine și își
controlează comportamentul. În același timp, el resimte tahicardie, care este, de multe ori,
asociată cu afecțiunile cardiace. O astfel de atribuire intensifică reacția persoanei care, la
rândul ei, prelungește simptomele. Tahicardia ar trebui atribuită hiperventilației. Pacienții care
fac asta prezintă reducerea duratei și a incidenței reacțiilor fobice.