Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Ştiinţe Economice

Departamentul „Finanţe şi Bănci”

RAPORT
privind efectuarea practicii de inițiere în specialitate

Autor: Valeriu TALPĂ

Grupa: FB 2201

Conducător științific:
Asist. univ. Cristina LACHI

Chişinău, 2024
 Cuprins

INTRODUCERE...........................................................................................................................................3

CAPITOLUL I. ORGANIZAREA ÎNTREPRINDERII : FORMA DE ORGANIZARE ȘI DE

PROPRIETATE.............................................................................................................................................4

CAPITOLUL II. MODALITĂȚI DE FORMARE A CAPITALULUI LA DIFERITE TIPURI DE

ÎNTREPRINDERI.........................................................................................................................................7

CAPITOLUL III. FORMAREA RESURSELOR FINANCIARE ÎN COMPONENTELE SISTEMULUI

BUGETAR...................................................................................................................................................10

CAPITOLUL IV. DESCRIEREA STRUCTURII ENTITĂȚILOR LA DIFERITE FORME

ORGANIZATORICE-JURIDICE,INSTITUȚII ȘI AUTORITĂȚI PUBLICE..........................................14

CAPITOLUL V. COMPETENȚE ȘI RESPONSABILITĂȚI ÎN DOMENIUL FINANȚELOR

ÎNTREPRINDERII......................................................................................................................................17

CAPITOLUL VI. COMPETENȚE ȘI RESPONSABILITĂȚI ÎN DOMENIUL FINANȚELOR PUBLICE

.....................................................................................................................................................................19

CAPITOLULUL VII. EVALUAREA ACTIVITĂȚII ȘI LOCUL DEPARTAMENTULUI FINANCIAR

ÎN STRUCTURA ENTITĂȚII....................................................................................................................24

CAPITOLUL VIII. ACUMULAREA ȘI SELECTAREA INFORMAȚIEI NECESARE PENTRU

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII FINANCIARE....................................................................................26

CAPITOLUL IX. PROGNOZA ȘI PLANIFICAREA FINANCIARĂ......................................................30

CONCLUZII................................................................................................................................................39

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................................40

2
 INTRODUCERE
În Republica Moldova, o mare parte a întreprinderilor se confruntă cu diverse provocări
în procesul de dezvoltare, ajungând adesea la situații de faliment sau lichidare. Cauza principală
a acestor evoluții negative o reprezintă incapacitatea managementului de a se adapta la
schimbările din mediul extern. În plus, regulile impuse de autoritățile de supraveghere nu sunt
adesea respectate.
În acest context, raportul de practică propus își propune să documenteze și să prezinte
pașii implicați în constituirea și organizarea unei întreprinderi, modalitățile de formare a
capitalului, gestionarea resurselor financiare, structura entităților și procesul de selecție a
informațiilor relevante. Raportul este structurat în 9 capitole, fiecare abordând conținutul și
esența finanțelor publice și a celor de întreprindere.
Prezentul document urmărește să evidențieze modul în care finanțele sunt organizate la
nivelul întreprinderilor și al statului. Rolul crucial al departamentului financiar în cadrul oricărei
activități desfășurate derivă din rezultatele obținute de fiecare întreprindere sau stat. Astfel,
raportarea financiară și calculul indicatorilor financiari intră în competența departamentului
financiar.
Scopul acestui raport este de a adânci și generaliza cunoștințele din domeniul finanțelor
publice și al finanțelor întreprinderii. Se explorează nu doar provocările cu care se confruntă
întreprinderile, ci și modul în care acestea pot fi depășite prin gestionarea eficientă a resurselor
financiare și a departamentului financiar.

3
 CAPITOLUL I. ORGANIZAREA ÎNTREPRINDERII : FORMA
DE ORGANIZARE ȘI DE PROPRIETATE
Întreprinderea reprezintă un actor economic cu identitate proprie, constituită de către
antreprenor în conformitate cu prevederile Legii nr. 845 din 03/01/1991 privind antreprenoriatul
și întreprinderile. Atât întreprinderea ca persoană juridică, cât și întreprinderea ca persoană fizică
împart aceleași drepturi și obligații, cu excepția responsabilității patrimoniale pentru obligațiile
asumate.
În Republica Moldova, activitatea de antreprenoriat poate îmbrăca diverse forme
organizatorice și juridice, inclusiv:
 întreprindere individuală;
 societate în nume colectiv;
 societate în comandită;
 societate pe acțiuni;
 societate cu răspundere limitată;
 cooperativă de producție;
 întreprindere de arendă;
 întreprindere colectivă;
 întreprindere de stat și întreprindere municipală.
Întreprinderea individuală, tratată în cadrul relațiilor de drept ca o persoană fizică
întreprinzătoare, nu are statut de persoană juridică. Patrimoniul unei întreprinderi individuale
este indisolubil legat de bunurile personale ale antreprenorului, conform prevederilor Legii nr.
845 din 03/01/1991 privind antreprenoriatul și întreprinderile, articolul 14, care echivalează
întreprinderea individuală cu întreprinzătorul individual.
Procedura de constituire a unei întreprinderi individuale este reglementată de aceeași
lege, iar documentele necesare includ decizia privind înființarea întreprinderii individuale.
Aceste documente trebuie să conțină informații esențiale, precum firma, sediul, data constituirii,
domeniile de activitate, răspunderea antreprenorului pentru obligațiile întreprinderii, condițiile de
reorganizare și lichidare, precum și detaliile despre fondatori și, acolo unde este cazul, asociați,
respectând toate prevederile legislației în vigoare.
Documentele de constituire a întreprinderii sunt validate de către fondatorul sau
fondatorii acesteia. Hotărârea privind înființarea întreprinderii individuale, semnată de fondator
sau fondatori, include informații cu privire la directorul întreprinderii, sediu, domeniu de
activitate etc.

4
 Hotărârea de înființare a întreprinderii poate conține și alte clauze care să respecte
legislația în vigoare. Firma întreprinderii individuale, inclusiv varianta abreviată, trebuie să
conțină termenii "întreprindere individuală" sau "Î.I.", precum și numele celui puțin un posesor.
Societatea pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată reprezintă forme de întreprindere
deținute de două sau mai multe persoane juridice și/sau persoane fizice, care au asociat bunurile
în vederea desfășurării comune a activității de antreprenoriat sub aceeași denumire, în baza unui
contract de constituire (de societate) și a statutului.
Particularitățile procesului de înființare, funcționare și încheiere a activității societăților
pe acțiuni și a celor cu răspundere limitată sunt reglementate de legislația referitoare la
societățile pe acțiuni și la societățile comerciale, precum și de legislația civilă. Aceste aspecte
sunt, de asemenea, stipulate în contractul de constituire (de societate) și în statutul întreprinderii.
Potrivit Legii nr. 135 din 14/06/2007 referitoare la societățile cu răspundere limitată,
articolul 1, societatea cu răspundere limitată (SRL) este o formă de societate comercială cu
personalitate juridică, al cărei capital social este divizat în părți sociale conform actului de
constituire și ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul societății.
Societatea poate fi înființată de către unul sau mai mulți fondatori, fie persoane fizice, fie
persoane juridice, atâta timp cât legea nu le interzice acest lucru.
La data înregistrării de stat a SRL-ului, fondatorii devin asociați. Numărul maxim de
asociați nu poate depăși 50. În cazul în care societatea depășește acest număr, ea este obligată,
într-un termen de 6 luni, să se reorganizeze, să se lichideze sau să reducă numărul asociaților.
Actul de constituire al societății constă în contractul de constituire și/sau statut. În cazul în care
persoana juridică este constituită de către un singur fondator, aceasta acționează în baza
statutului aprobat de către acesta.
Legea nr. 1134 din 02/04/1997, privind societățile pe acțiuni, definește societatea pe
acțiuni (SA) ca fiind o societate comercială în care capitalul social este în întregime divizat în
acțiuni, iar obligațiile sunt garantate cu patrimoniul societății. Societatea pe acțiuni este obligată
să facă publică informația în conformitate cu legislația în vigoare, dacă îndeplinește cel puțin
unul dintre următoarele criterii:
 Are un capital social de cel puțin 500.000 de lei și un număr de cel puțin 50 de acționari,
inclusiv cei reprezentați de deținătorul nominal.
 Valorile mobiliare ale societății sunt listate pe piața bursieră.
 Este o bancă comercială, companie de asigurare, fond de investiții, fond nestatal de
pensii, societate pe acțiuni aflată în proces de privatizare sau societate pe acțiuni care a
plasat public valori mobiliare în timpul perioadei de circulație a acestora.

5
 Este o societate pe acțiuni care, în conformitate cu legislația în vigoare, este calificată ca
entitate de interes public.
Înregistrarea unei întreprinderi cu capital social se realizează după colectarea taxei de
timbru în cuantum de 0,5% din capitalul social, suma respectivă fiind transferată la bugetul de
stat. Organele de înregistrare de stat verifică legalitatea actelor primite pentru înregistrare și, într-
un interval de până la 15 zile, emit decizia de înregistrare sau decizia de respingere a înregistrării
întreprinderii sau organizației.
Principiile înregistrării impun antreprenorului obligația de a înregistra întreprinderea,
filialele și reprezentanțele stabilite de acesta pe teritoriul Republicii Moldova înainte de
începerea activității economice. Întreprinderile sunt înregistrate de către Camera înregistrării de
stat de la Ministerul Justiției la locul unde se află sediul acestora.
Sediul întreprinderii este considerat locul unde se găsesc organele sale de conducere.
Taxa pentru înregistrare este percepută în conformitate cu mărimea stabilită de către Guvern.
Camera înregistrării de stat înscrie întreprinderea înmatriculată în Registrul de stat al comerțului
și comunică antreprenorului numărul de înmatriculare al întreprinderii.
Procedura de înregistrare presupune prezentarea următoarelor acte de către întreprindere:
1. Cererea, semnată de către fondatorul (fondatorii) întreprinderii, conținând informațiile
necesare pentru înscrierea în Registrul de stat al comerțului.
2. Documentele de constituire a întreprinderii.
3. Documentul care confirmă achitarea taxei pentru înregistrare.
Decizia privind înregistrarea sau respingerea înregistrării întreprinderii este adoptată în
termen de cincisprezece zile de la data prezentării tuturor actelor menționate la punctul 1 al
acestui articol și este comunicată fondatorului (fondatorilor) în scris, într-un interval de trei zile.
În cazul în care se decide înregistrarea unei întreprinderi care deține capital social, se percepe o
taxă de timbru în procent de 0,5% din capitalul social, suma fiind virată la bugetul de stat.

6
 CAPITOLUL II. MODALITĂȚI DE FORMARE A
CAPITALULUI LA DIFERITE TIPURI DE ÎNTREPRINDERI
Capitalurile firmelor se constituie la înființare, experimentând modificări prin creșteri sau
scăderi și se lichidează la încetarea activității lor. Capitalul social al societății cu răspundere
limitată este format din aporturile asociaților și reprezintă valoarea minimă a activelor, exprimată
în lei, pe care societatea trebuie să le dețină.
Dimensiunea capitalului social al societății este stabilită de fondatori în statut. Bunurile
consumabile nu pot constitui aport la formarea capitalului social. Acest capital poate fi modificat
prin majorare sau reducere. Aporturile la capitalul social pot consta în bunuri, inclusiv drepturi
patrimoniale, și bani. Aportul în natură reprezintă o altă modalitate de formare a capitalului, iar
obiectul acestuia poate fi orice bun aflat în circuitul civil, indicat în actul de constituire.
Societatea are obligația de a constitui un capital de rezervă de cel puțin 10% din
cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă poate fi utilizat exclusiv pentru acoperirea
pierderilor sau pentru majorarea capitalului social.
Capitalul de rezervă se formează prin vărsăminte anuale din profitul net, în proporție de
cel puțin 5%, până la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire. Majorarea capitalului
social poate avea loc prin: a) Mărirea proporțională a părților sociale din profitul net al societății
sau din mijloacele capitalului de rezervă și/sau alte surse; b) Vărsarea aporturilor suplimentare de
către asociați și/sau de către terții care devin asociați.
Societatea cu răspundere limitată este îndreptățită, iar în anumite cazuri este obligată, să-
și reducă capitalul social. Reducerea capitalului social poate avea loc prin: c) Reducerea
proporțională a valorii nominale a tuturor părților sociale; d) Stingerea părților sociale dobândite
de societate.
Capitalul social al societăților pe acțiuni reprezintă valoarea minimă a activelor nete ale
societății, asigurând interesele patrimoniale ale creditorilor și acționarilor, și nu poate fi mai mic
de 20,000 lei.
Constituirea capitalului social se realizează prin valoarea aporturilor primite în contul
achitării acțiunilor și este egal cu suma valorii nominale (fixate) a acțiunilor plasate, dacă aceasta
a fost stabilită. Dacă valoarea aporturilor depășește valoarea nominală (fixată) a acțiunilor
plasate, această depășire devine capital suplimentar al societății și poate fi utilizată doar pentru
majorarea capitalului social.
Capitalul social al societății poate fi mărit prin:
 Mărirea valorii nominale (fixate) a acțiunilor plasate; și/sau

7
 Plasarea de acțiuni ale emisiunii suplimentare.
Reducerea capitalului social al societății poate avea loc prin:
 Reducerea valorii nominale (fixate) a acțiunilor plasate; și/sau
 Anularea acțiunilor de tezaur.
Aporturile la capitalul social se stabilesc conform prevederilor legii, contractului de
societate sau hotărârii privind emiterea suplimentară de acțiuni. Acestea pot consta în:
1. Mijloace bănești;
2. Valori mobiliare plătite în întregime;
3. Alte bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi evaluabile în bani;
4. Obligațiile (datoriile) societății față de creditori.
Aporturile nebănești la capitalul social pot fi transmise societății cu drept de proprietate
sau cu drept de folosință. Obiectele proprietății publice care nu sunt supuse privatizării pot fi
transmise societății doar cu drept de folosință. Valoarea de piață a acestor aporturi nebănești
transmise societății cu drept de folosință se determină în funcție de plata pentru folosință
calculată pe perioada stabilită în documentele de constituire ale societății sau în hotărârea
adunării generale a acționarilor.
Aprobarea valorii de piață a aporturilor nebănești în capitalul social al societății se face
prin hotărârea adunării constitutive sau a adunării generale a acționarilor sau prin decizia
consiliului societății, având ca referință prețurile pieței organizate publicate la data transmiterii
acestor aporturi. Această evaluare poate fi realizată și prin raportul unei organizații de audit sau a
unei alte organizații specializate, care nu este persoană afiliată.
În cazul prelungirii dreptului de folosință a aporturilor nebănești, cedat societății, aceasta
este obligată să emită suplimentar acțiuni pentru proprietarul acestor aporturi, conform
prevederilor documentelor de constituire sau hotărârii adunării generale a acționarilor.
Aporturile la capitalul social nu pot consta în:
1. Evaluarea în bani a activității fondatorilor pentru înființarea societății, precum și a
activității de muncă a acționarilor care lucrează în societate;
2. Obligațiile (datoriile) fondatorilor, acționarilor societății și ale altor persoane;
3. Bunurile mobile și imobile neînregistrate, inclusiv produsele activității intelectuale,
supuse înregistrării conform legislației;
4. Bunurile aparținând cumpărătorului de acțiuni cu drept de administrare economică sau
gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri;
5. Bunurile destinate consumului curent al populației civile sau a căror circulație este
interzisă sau limitată de actele legislative.

8
 Capitalul social al societății poate suferi modificări prin mărirea sau reducerea acestuia,
în conformitate cu prevederile prezentei legi, ale legislației privind valorile mobiliare și ale
statutului societății.
Majorarea capitalului social poate avea loc prin:
1. Creșterea valorii nominale (fixate) a acțiunilor plasate;
2. Emiterea de acțiuni ale unei emisiuni suplimentare.
La majorarea valorii nominale a acțiunilor, cota deținătorilor acestora va rămâne
neschimbată.
Sursele majorării capitalului social pot include:
a) Capitalul propriu al societății în limita părții care depășește capitalul social existent;
b) Aporturile primite de la achizitorii de acțiuni.
Majorarea valorii nominale (fixate) a acțiunilor plasate se efectuează în mod proporțional
pentru toate acțiunile societății, cu excepția cazului în care statutul prevede altfel pentru anumite
clase de acțiuni.
Capitalul social nu poate fi majorat și acțiunile nu pot fi emise până când acțiunile din
emisiile precedente nu sunt plătite integral. Societatea este obligată să formeze un capital de
rezervă, a cărui mărime este stabilită de statut și nu poate fi mai mică de 10% din capitalul social
al societății.
Capitalul de rezervă se formează prin defalcări anuale din profitul net până când atinge
mărimea prevăzută de statutul societății. Cu un volum minim de 5% din profitul net, defalcările
se stabilesc prin hotărârea adunării generale a acționarilor. Capitalul de rezervă trebuie plasat în
active cu lichiditate înaltă pentru a asigura disponibilitatea sa în orice moment.
Capitalul de rezervă poate fi utilizat doar pentru acoperirea pierderilor societății și/sau
pentru majorarea capitalului social.

9
CAPITOLUL III. FORMAREA RESURSELOR FINANCIARE ÎN
COMPONENTELE SISTEMULUI BUGETAR
În Republica Moldova, procesul bugetar reprezintă fundamentul politicii bugetare și se
desfășoară ca subiect al negocierii. Părțile interesate își propun să-și atingă obiectivele prin
intermediul modificărilor aduse procesului bugetar, în încercarea de a le îndeplini. Gradul în care
grupurile de interes și publicul au acces la formularea politicilor bugetare, precum și respectarea
transparenței decizionale, reprezintă instrumente prin care bugetele pot fi influențate într-o
anumită direcție pentru atingerea obiectivelor.
Politica bugetară este influențată și de comportamentul instituțiilor politice și
administrative. În acest context, se remarcă faptul că politica bugetară poate fi privită ca un
proces care evidențiază unde, când și de către cine sunt alocate resursele în mod eficient. Pentru
a răspunde la aceste întrebări, este necesară efectuarea unei sinteze a analizei cadrului legislativ
și instituțional în domeniul finanțelor publice din Republica Moldova.
Veniturile bugetare provin din:
 Impozite și taxe;
 Contribuții de asigurări sociale de stat și prime de asigurări obligatorii de asistență
medicală;
 Granturi destinate susținerii bugetului și proiectelor finanțate din surse externe;
 Alte venituri prevăzute de legislație.
Tipurile și cotele impozitelor, taxelor și altor venituri bugetare, modul de administrare a
acestora, precum și delimitarea lor între componentele bugetului public național sunt stabilite și
reglementate de Codul fiscal și alte acte legislative.
În domeniul finanțelor, rezultatele activității desfășurate de milioane de oameni se
reflectă în participarea acestora la constituirea fondurilor de resurse financiare, redistribuirea
fondurilor bănești între diverși beneficiari și impactul asupra dezvoltării economico-sociale.
Derularea relațiilor financiare nu este întâmplătoare, ci necesită reglementări riguroase. Printre
cele mai importante probleme financiare care trebuie să fie reglementate juridic se numără:
 Veniturile și cheltuielile autorităților publice centrale, locale și ale asigurării sociale de
stat;
 Procesul de întocmire, adoptare, executare și încheiere a bugetului de stat, bugetelor
locale și bugetului asigurărilor sociale de stat;
 Sistemul de impozite și taxe;
 Sancțiunile aplicabile persoanelor fizice și juridice care nu își îndeplinesc la termen

10
 obligațiile financiare față de stat;
 Modul de finanțare a diferitelor categorii de cheltuieli publice din fonduri bugetare;
 Organele cu atribuții în domeniul finanțelor, drepturile și obligațiile acestora.
Fluxurile financiare publice sunt consecința procesului de constituire și utilizare a
resurselor financiare publice, desfășurat prin componentele bugetului public național.
Activitatea întreprinderilor de stat și a societăților comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat este supusă monitorizării financiare, realizată de către Ministerul Finanțelor.
Monitorizarea financiară reprezintă un proces de selecție, prelucrare și analiză a indicatorilor
activității economice și financiare a entităților, cu scopul consolidării disciplinei financiare și
eficientizării utilizării patrimoniului public de către autoritățile publice responsabile de
administrarea acestuia.
Organizarea și desfășurarea monitoringului financiar, precum și prelucrarea și
valorificarea informațiilor aferente activității economico-financiare a întreprinderilor de stat și a
societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat sunt reglementate de
Regulamentul privind monitoringul financiar al autorităților publice la autogestiune, al
întreprinderilor de stat/municipale și al societăților comerciale cu capital integral sau majoritar
public, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 56 din 17.01.2018.
Obiectivul principal al monitoringului financiar este evaluarea și analiza riscurilor
bugetar-fiscale asociate activității entităților economice cu capital integral sau majoritar de stat,
care pot avea un impact semnificativ asupra situației bugetar-fiscale. De asemenea, acest proces
are rolul de a furniza o imagine relevantă asupra situației economice și financiare a entităților cu
capital integral sau majoritar de stat, inclusiv în ceea ce privește rentabilitatea, eficiența și riscul
financiar.
Rezultatele monitoringului financiar servesc drept sursă suplimentară de informare pentru
Guvern și autoritățile publice competente în procesul decizional privind administrarea și
deetatizarea patrimoniului public, restructurarea, atragerea investițiilor private prin privatizare
sau identificarea soluțiilor pentru consolidarea disciplinei financiare și sporirea eficienței
utilizării patrimoniului public.
De asemenea, rezultatele monitoringului financiar sunt folosite pentru realizarea
previziunilor privind evoluția activității întreprinderilor de stat și a societăților comerciale cu
capital integral sau majoritar de stat, diagnosticarea stării financiare și nivelului de gestionare a
patrimoniului public, inclusiv prin estimarea încasărilor la buget sub formă de
defalcări/dividende din profitul net obținut.

11
 Rezultatele monitoringului financiar sunt prezentate Guvernului, Ministerului Economiei
și Infrastructurii, și Agenției Proprietății Publice, fiind publicate pe pagina web a Ministerului
Finanțelor. De asemenea, aceste rezultate sunt prezentate ca material suplimentar la proiectul
legii bugetare anuale.
Finanțele unităților administrativ-teritoriale sunt administrate conform Legii finanțelor
publice și responsabilității bugetar-fiscale și a Legii privind finanțele publice locale, respectând
principiul autonomiei locale. Procesul bugetar și bugetele locale ale primelor două niveluri sunt
independente și separate, atât una de cealaltă, cât și de bugetul de stat. Autoritățile publice locale
dispun de o bază fiscală proprie, distinctă de cea a statului, constituită din impozite, taxe și alte
venituri în conformitate cu Legea finanțelor publice locale. Baza fiscală a autorităților publice
locale este proporțională competențelor lor proprii prevăzute de Constituție și de alte acte
legislative.
Autoritățile publice locale au și alte venituri bugetare, conform prevederilor legislative.
Procedurile de distribuire a resurselor financiare proprii ale acestor autorități, precum și orice
modificare a legislației referitoare la funcționarea sistemului finanțelor publice locale, vor fi
obligatoriu coordonate cu structurile reprezentative ale autorităților publice locale.
Cheltuielile autorităților/instituțiilor bugetare sunt finanțate din:
 veniturile colectate de autoritățile/instituțiile bugetare;
 resursele proiectelor finanțate din surse externe;
 veniturile generale și sursele de finanțare ale bugetului de la care se finanțează
autoritatea/instituția bugetară respectivă.
Autoritatea/instituția bugetară se finanțează de la un singur buget. Cheltuielile
autorităților/instituțiilor bugetare sunt aprobate, executate și raportate fără divizare pe surse de
acoperire. Veniturile colectate de autoritățile/instituțiile bugetare includ venituri din efectuarea
lucrărilor și prestarea serviciilor contra plată, chiria sau arenda patrimoniului public, precum și
donații, sponsorizări și alte mijloace bănești intrate legal în posesia autorităților/instituțiilor
bugetare.
Nomenclatorul lucrărilor și serviciilor contra plată efectuate și/sau prestate de către
autoritățile/instituțiile bugetare și mărimea tarifelor la servicii se stabilesc de către Guvern sau,
după caz, de către autoritățile administrației publice locale, în funcție de bugetul de la care se
finanțează autoritatea/instituția bugetară.
Veniturile colectate de autoritățile/instituțiile bugetare sunt utilizate, împreună cu
veniturile generale și sursele de finanțare, în funcție de încasările lor, pentru finanțarea
cheltuielilor aprobate în bugetele lor, fără a fi condiționate pentru anumite cheltuieli. În situația

12
în care pe parcursul anului bugetar autoritățile/instituțiile bugetare colectează venituri peste
volumul aprobat, veniturile care depășesc volumul aprobat sunt folosite pentru finanțarea
cheltuielilor în volumul aprobat.
În cazul în care pe parcursul anului bugetar autoritățile/instituțiile bugetare colectează
venituri într-un volum mai mic decât cel aprobat, acestea vor efectua cheltuieli într-un volum
diminuat cu suma respectivă a veniturilor neîncasate.
Veniturile cu destinație, instituite prin acte legislative cu caracter special (fondurile
speciale), sunt direcționate integral către programele corespunzătoare de cheltuieli. Resursele
aferente proiectelor finanțate din surse externe sunt administrate conform prevederilor
acordurilor respective, în limitele alocațiilor bugetare aprobate. Utilizarea mijloacelor bănești din
conturile proiectelor finanțate din surse externe, acordate conform destinației prevăzute în
acordurile de finanțare, în alte scopuri decât cele prevăzute de acele acorduri, este interzisă.
Mijloacele bănești neutilizate până la încheierea anului bugetar sunt disponibile pentru
utilizare în aceleași scopuri în anul bugetar următor doar dacă acestea sunt prevăzute în bugetele
corespunzătoare.
Sumele obținute din vânzarea activelor fixe și a bunurilor materiale, rezultate în urma
demontării și dezmembrării acestora, precum și din vânzarea bunurilor materiale care aparțin
autorităților/instituțiilor bugetare, se încasează la bugetul de la care acestea se finanțează.

13
 CAPITOLUL IV. DESCRIEREA STRUCTURII ENTITĂȚILOR
LA DIFERITE FORME ORGANIZATORICE-
JURIDICE,INSTITUȚII ȘI AUTORITĂȚI PUBLICE
Organele puterii și administrației centrale și locale de stat îndeplinesc, pe lângă atribuțiile
specifice, o serie de atribuții de natură financiar-bugetară. Ministerul Finanțelor este organul
central de specialitate al administrației publice responsabil pentru asigurarea realizării politicii
guvernamentale în domeniile de competență care îi sunt încredințate. Acest minister este o
persoană juridică de drept public, cu sediul în municipiul Chișinău, și dispune de denumire,
ștampilă cu Stema de Stat a Republicii Moldova, conturi trezoreriale și bancare, precum și de
alte atribute specifice autorităților publice, stabilite în legislație.
În activitatea sa, Ministerul se conduce de Constituția Republicii Moldova, Legea nr. 136
din 7 iulie 2017 privind Guvernul, de alte acte normative, decretele Președintelui Republicii
Moldova, ordonanțele, hotărârile și dispozițiile Guvernului.
Parlamentul, organul suprem, ia decizii în domeniul politicii financiar-bugetare, valutare
și monetare; aprobă legile bugetare, legile fiscale, legea finanțelor publice, legea bancară, a
asigurărilor sociale etc. De asemenea, are dreptul de control privind aplicarea acestor legi, modul
în care sunt constituite și utilizate fondurile publice, precum și asupra organelor, organismelor și
persoanelor implicate în mânuirea fondurilor publice.
Guvernul, alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniștri, miniștri
și alți membri stabiliți prin lege organică, are un rol important în pregătirea și executarea
deciziilor financiar-bugetare, elaborarea proiectului bugetului de stat și al proiectului bugetului
asigurărilor sociale de stat, precum și conturarea generalelor anuale de execuție ale acestor
bugete, care după ce sunt însușite se supun spre dezbatere și aprobare Parlamentului.
Ministerul Finanțelor, ca organ de specialitate al Guvernului în domeniul financiar-
bugetar, îndeplinește o serie de atribuții, inclusiv propunerea politicii macroeconomice și
asigurarea aplicării uniforme a acesteia prin gestiunea balanțelor financiare, monetare și valutare,
elaborarea proiectului bugetului de stat, avizarea programelor de investiții publice, efectuarea
controlului general financiar asupra utilizării eficiente a resurselor financiare, respectarea legilor
în domeniul financiar-bugetar, contractarea și garantarea împrumuturilor de stat, elaborarea
proiectelor de acte normative privind stabilirea impozitelor directe și indirecte.
Casa Națională de Asigurări Sociale este o instituție publică autonomă de interes național,
cu personalitate juridică, care administrează și gestionează sistemul public de asigurări sociale. A
fost înființată în anul 2001 în baza Legii privind sistemul public de asigurări sociale de stat nr.

14
489-XIV din 08.07.1999. Casa Națională este condusă de un președinte desemnat de Guvernul
Republicii Moldova. Activitatea CNAS este supravegheată de către Consiliul de Administrație,
compus din 12 persoane: reprezentanți ai Guvernului, Sindicatelor, Patronatului și Consiliului
Republican al Veteranilor. CNAS este organul puterii executive, care implementează politica
statului în domeniul asigurărilor sociale. Prin intermediul sistemului public de asigurări sociale,
statul garantează cetățenilor dreptul la protecție socială în cazurile de bătrânețe, șomaj, boală,
invaliditate și pierdere a întreținătorului, prin plăți sociale sub formă de pensii, indemnizații,
compensații nominative și alte prestații de asigurări sociale. În Casa Națională de Asigurări
Sociale activează 1172 de specialiști, din care 1050 sunt funcționari publici, care deservesc mai
mult de 1 milion de cetățeni beneficiari de plăți sociale. Beneficiarii de pensii sunt 686,490 de
persoane, familiile cu copii beneficiază de 78,238 de indemnizații, iar 56,062 de persoane
primesc alocații sociale de stat (la situația de la 01.10.2016).
Compania Națională de Asigurări în Medicină este o organizație de stat autonomă de
nivel național, cu personalitate juridică, care desfășoară activități nonprofit în domeniul
asigurărilor obligatorii de asistență medicală. A fost înființată în 2001 în scopul implementării
Legii cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală nr. 1585-XIII din 27 februarie
1998. Statutul Companiei Naționale de Asigurări în Medicină a fost aprobat prin Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr. 156 din 11 februarie 2002. În activitatea sa, Compania se
călăuzește de Constituția Republicii Moldova, hotărârile Parlamentului, decretele președintelui,
hotărârile și dispozițiile Guvernului Republicii Moldova, precum și de alte acte normative,
inclusiv Statutul menționat. Compania își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul Republicii
Moldova prin intermediul Agențiilor teritoriale, ale căror activități le organizează, le
coordonează și le supraveghează în conformitate cu legea. Prin Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova cu privire la unele măsuri pentru implementarea asigurărilor obligatorii de asistență
medicală, nr. 1432 din 7 noiembrie 2002, a fost aprobată structura aparatului central și lista
agențiilor teritoriale ale Companiei Naționale de Asigurări în Medicină.
Curtea de Conturi reprezintă un organ de control subordonat Parlamentului, responsabil
pentru exercitarea unui control ulterior asupra modului în care au fost constituite și utilizate
resursele financiare publice de către instituțiile publice, regiile autonome și alte persoane juridice
care gestionează sau beneficiază de fonduri publice din partea statului. Rolul Curții de Conturi
este de a analiza calitatea gestionării financiare sub aspectul economicității, eficienței și
eficacității, verificând conturile anuale de execuție ale bugetului public și eliberând de gestiune
conducătorii instituțiilor publice.
Agenția pentru Protecția Consumatorului este o autoritate administrativă subordonată

15
Ministerului Economiei, însărcinată cu implementarea politicii în domeniul protecției
consumatorilor și efectuarea controlului de stat asupra respectării legislației în acest domeniu. De
asemenea, agenția desfășoară controale de stat privind conformitatea produselor și/sau serviciilor
plasate pe piață cu cerințele prescrise sau declarate și respectarea prevederilor actelor normative
în domeniul metrologiei legale, a normelor și regulilor de desfășurare a activităților comerciale.
Misiunea Agenției constă în implementarea politicii și strategiilor în domeniul protecției
consumatorilor, precum și supravegherea respectării actelor normative specifice, în limitele
competențelor atribuite.

16
 CAPITOLUL V. COMPETENȚE ȘI RESPONSABILITĂȚI ÎN
DOMENIUL FINANȚELOR ÎNTREPRINDERII
În contextul economiei de piață, eficiența unei întreprinderi depinde în mare măsură de
abilitatea managerilor de a înțelege și aplica principiile, metodele și tehnici moderne de
management. Calitatea actului de management este esențială pentru ca firmele să obțină avantaje
competitive și să reziste în mediul concurențial. Această afirmație devine cu atât mai relevantă,
având în vedere că în ultimii ani s-a dovedit că principalul factor al falimentului unei
întreprinderi este reprezentat de incompetența managerilor și erorile de conducere, uneori în
luarea deciziilor. Într-o analiză structurală, acest factor deține o pondere de 60%, fiind urmat la
mare distanță de evoluția nefavorabilă a pieței (cu o pondere de 20%), fenomene naturale,
incendii, calamități, cutremure (cu o pondere de 10%), și alte cauze (10%). Având în vedere că
falimentul apare ca urmare a imposibilității întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată și este
determinat de lipsa de lichidități, putem susține că managementul activității financiare reprezintă
cauza succesului sau eșecului întreprinzătorilor.
Prin urmare, conducerea prin finanțe a unei întreprinderi vine în sprijinul fundamentării
politicii financiare la nivel microeconomic, concretizându-se într-o multitudine de decizii
financiare, cu impact asupra performanțelor financiare. În aceste condiții, întreprinderea apare ca
un centru autonom de decizie care deține putere economico-financiară. Gradul de raționalitate al
deciziei depinde de rolul oamenilor și de sistemul de valori la care aceștia acceptă să adere."
Pentru a asigura o eficiență maximă, deciziile financiare trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe:
1. să fie fundamentate științific;
2. să fie adoptate de compartimentele sau persoanele care au competența/împuternicirea
legală în acest sens;
3. să fie formulate clar și concis pentru a putea fi bine recepționate;
4. să fie luate și transmise în timp util.
Un rol fundamental revine calității comunicării, care în condițiile economiei de piață a
devenit la fel de importantă ca și informația. Comunicarea este considerată "materia primă" a
deciziei și se desfășoară în primul rând între oameni, apoi între servicii și compartimente,
precum și între întreprindere și mediul înconjurător. Deciziile financiare care alcătuiesc
conținutul managementului financiar al întreprinderii pot fi reprezentate sub forma unui circuit
financiar.
Gestionează finanțele unei întreprinderi sunt responsabilitatea conducerii acesteia și a

17
departamentelor financiar-contabile. În conformitate cu legislația în vigoare, întreprinderea are
obligația să respecte regulile de comportament pe piață în condițiile concurenței libere, să
asigure drepturile și interesele legitime ale consumatorilor și să garanteze calitatea
corespunzătoare a mărfurilor fabricate, lucrărilor și serviciilor prestate. În continuare, este
imperativ ca întreprinderea să practice antreprenoriatul, să participe cu patrimoniul său la
activitatea altor agenți economici, să utilizeze în scopul desfășurării activității sale, sub firmă
proprie, resursele de antreprenoriat, să achiziționeze sau să atragă de la alte persoane juridice și
fizice bunuri și drepturi patrimoniale (inclusiv asupra proprietății intelectuale).
În cadrul activității sale, întreprinderea are dreptul să-și stabilească independent genurile
de activitate, să-și formeze programul de producție, să-și aleagă furnizorii și beneficiarii
producției fabricate, să execute, pe bază de contract, lucrări la comanda statului. De asemenea,
are autoritatea de a stabili prețurile și tarifele la producția fabricată, lucrările și serviciile prestate.
În vederea desfășurării operațiunilor financiare, întreprinderea poate deschide conturi la bancă
pentru decontări, creditare, încasări și alte tipuri de operațiuni financiare.

18
 CAPITOLUL VI. COMPETENȚE ȘI RESPONSABILITĂȚI ÎN
DOMENIUL FINANȚELOR PUBLICE
În sfera finanțelor publice, organele competente și responsabile includ următoarele
entități:
Parlamentul: Are competențe și responsabilități esențiale, cum ar fi adoptarea actelor
legislative în domeniul finanțelor publice, modificările și completările la legislație rezultate din
politica bugetar-fiscală, aprobarea legilor bugetare anuale și a legilor privind modificarea
bugetelor, examinarea rapoartelor semianuale privind executarea bugetului public național și
aprobarea rapoartelor anuale privind execuția bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale
de stat și a fondurilor pentru asistență medicală obligatorie.
Guvernul: Are următoarele competențe și responsabilități de bază:
 Exercită conducerea generală a activității executive în gestionarea finanțelor publice în
conformitate cu principiile și regulile stabilite de lege.
 Asigură durabilitatea programului de guvernare și a altor documente de politici din
perspectiva bugetar-fiscală.
 Administrează datoria de stat și monitorizează datoria sectorului public.
 Aprobă cadrul bugetar pe termen mediu.
 Aprobă și prezintă Parlamentului proiectele de legi bugetare anuale și proiectele de legi
privind modificarea bugetelor.
 Asigură gestionarea eficientă și transparentă a fondului de rezervă și a fondului de
intervenție ale Guvernului.
 Prezintă Parlamentului rapoarte privind executarea bugetului public național și a
componentelor acestuia.
 Aprobă regulamentul-cadru de activitate a serviciilor financiare din cadrul autorităților
publice.
 Adoptă acte normative în scopul implementării legii financiare.
Aceste entități lucrează într-un cadru legal și instituțional pentru a gestiona eficient
resursele financiare publice și pentru a asigura transparența și responsabilitatea în gestionarea
acestor resurse.
Ministerul Finanțelor reprezintă autoritatea publică centrală în domeniul finanțelor
publice și are responsabilități și competențe fundamentale, printre care:
 Stabilește activitățile intermediare ale calendarului bugetar și monitorizează
implementarea acestuia, asigurând coordonarea generală a procesului bugetar.

19
  Elaborează și implementează politica bugetar-fiscală în conformitate cu principiile și
regulile stabilite de lege.
 Dezvoltă și prezintă Guvernului spre aprobare cadrul bugetar pe termen mediu.
 Examinează propunerile de buget ale autorităților publice centrale, elaborând și
prezentând Guvernului proiectul legii bugetului de stat pe anul respectiv, și, în caz de
necesitate, proiectele de legi privind modificarea acestuia.
 Analizează proiectele legilor anuale ale bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor
asigurării obligatorii de asistență medicală și sintezele consolidate ale proiectelor
bugetelor locale de nivelul întâi și al doilea, determinând transferurile interbugetare în
conformitate cu legislația.
 Administrează mijloacele financiare ale bugetelor componente ale bugetului public
național prin contul unic trezorerial și prin alte conturi deschise în Banca Națională a
Moldovei și în instituțiile financiare.
 Organizează și asigură funcționarea sistemului trezorerial, participând în Sistemul
automatizat de plăți interbancare.
 Întocmește și publică rapoarte periodice și anuale privind executarea bugetului de stat și
privind executarea bugetului public național.
 Administrează datoria de stat și garanțiile de stat, monitorizând, de asemenea, datoria
sectorului public.
 Efectuează monitoringul financiar al autorităților publice la autogestiune, al
întreprinderilor de stat și al societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de
stat.
 Elaborează și aprobă cadrul metodologic necesar pentru implementarea legislației
financiare și acordă asistență metodologică autorităților publice centrale și locale în
procesul bugetar.
 Asigură dezvoltarea continuă a capacităților profesionale ale personalului care activează
în domeniul finanțelor publice.
Pentru analiza bugetară și a perspectivelor în domeniul finanțelor publice, Ministerul
Finanțelor are dreptul să solicite și să dispună de orice informație necesară de la oricare
autoritate sau instituție publică.
În domeniul finanțelor publice, autoritățile publice centrale au responsabilități și
competențe esențiale, precum:
 Organizează sistemele de planificare, executare, evidență contabilă și raportare a
bugetului în cadrul autorității publice respective și, după caz, în cadrul instituțiilor

20
 bugetare din subordine.
 Elaborează, aprobă, asigură implementarea și raportează strategiile sectoriale de
cheltuieli.
 Stabilește prioritățile de politică sectorială și asigură conformitatea strategiilor sectoriale
de cheltuieli cu documentele de planificare strategică și cu limitele de cheltuieli
prognozate/aprobate în buget.
 Asigură repartizarea limitei sectoriale de cheltuieli pe bugetele componente ale bugetului
public național și pe autorități publice centrale, în cadrul sectorului de care este
responsabil, inclusiv determină transferurile cu destinație specială de la bugetul de stat la
bugetele locale.
 Prezintă Ministerului Finanțelor propuneri pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen
mediu și a proiectului legii bugetului de stat, rapoarte financiare, rapoarte de performanță,
alte rapoarte și informații necesare pentru elaborarea rapoartelor prevăzute de prezenta
lege, fiind responsabile de prezentarea în termen și corectitudinea informațiilor
prezentate.
În domeniul finanțelor publice, instituțiile bugetare au responsabilități și competențe
fundamentale, precum:
 Elaborează și prezintă propuneri de buget.
 Repartizează limitele de alocații bugetare conform clasificației bugetare.
 Își asumă angajamente bugetare și efectuează cheltuieli în scopurile și în limitele
alocațiilor bugetare.
 Implementează și raportează programele în conformitate cu obiectivele și indicatorii de
performanță asumați.
 Asigură gestionarea alocațiilor bugetare și administrarea patrimoniului public, în
conformitate cu principiile bunei guvernări.
 Publică bugetele și rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind performanța în
cadrul programelor.
 Exercită alte competențe și responsabilități prevăzute de legislație.
În domeniul finanțelor publice, autoritatea publică centrală în domeniul ocrotirii sănătății
are competențe și responsabilități, cum ar fi:
1. Elaborează politica în domeniul asigurării obligatorii de asistență medicală și prezintă
Ministerului Finanțelor, în baza propunerilor Companiei Naționale de Asigurări în
Medicină, prognoze ale fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală și alte
informații necesare pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu.

21
2. Prezintă și promovează, în procesul consultărilor cu Ministerul Finanțelor, Guvernul și cu
Parlamentul, proiectul legii fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală pe anul
respectiv și, în caz de necesitate, proiecte de legi privind modificarea fondurilor asigurării
obligatorii de asistență medicală.
3. Monitorizează și analizează executarea fondurilor asigurării obligatorii de asistență
medicală, precum și performanța în cadrul programelor.
4. Exercită alte competențe și responsabilități prevăzute de legislație.
În domeniul finanțelor publice, Compania Națională de Asigurări în Medicină are
următoarele competențe și responsabilități de bază:
 Elaborează și prezintă autorității publice centrale în domeniul ocrotirii sănătății prognoze
ale fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală și alte informații necesare
pentru elaborarea cadrului bugetar pe termen mediu.
 Întocmește și prezintă autorității publice centrale în domeniul ocrotirii sănătății proiectul
legii anuale a fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală și, în caz de
necesitate, propuneri de modificare a fondurilor asigurării obligatorii de asistență
medicală, furnizând informațiile necesare fundamentării acestora.
 Participă în procesul de consultare și promovare a proiectului legii anuale a fondurilor
asigurării obligatorii de asistență medicală la Ministerul Finanțelor, Guvern și Parlament.
 Administrează fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală și implementează
programele în conformitate cu obiectivele și indicatorii de performanță asumați.
 Asigură gestionarea mijloacelor fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală și
administrarea patrimoniului public aflat în gestiune, în conformitate cu principiile bunei
guvernări.
 Prezintă Guvernului, autorității publice centrale în domeniul ocrotirii sănătății și
Ministerului Finanțelor rapoarte privind executarea fondurilor asigurării obligatorii de
asistență medicală, inclusiv privind performanța în cadrul programelor, și asigură
publicarea acestora.
 Exercită alte competențe și responsabilități prevăzute de legislație.
În cadrul finanțelor publice, instituțiile bugetare își asumă competențe și responsabilități
fundamentale, precum:
 Elaborează și prezintă propuneri de buget.
 Repartizează limitele de alocații bugetare conform clasificației bugetare.
 Colectează venituri.
 Își asumă angajamente bugetare și efectuează cheltuieli în scopurile și în limitele

22
 alocațiilor bugetare.
 Implementează și raportează programele în conformitate cu obiectivele și indicatorii de
performanță asumați.
 Asigură gestionarea alocațiilor bugetare și administrarea patrimoniului public, în
conformitate cu principiile bunei guvernări.
 Publică bugetele și rapoartele privind executarea acestora, inclusiv privind performanța în
cadrul programelor.

23
 CAPITOLULUL VII. EVALUAREA ACTIVITĂȚII ȘI LOCUL
DEPARTAMENTULUI FINANCIAR ÎN STRUCTURA
ENTITĂȚII
Departamentul Financiar Contabil are în primul rând următoarele atribuții esențiale:
elaborarea și implementarea planului de achiziții publice al instituției; organizarea licitațiilor,
evaluarea ofertelor, selectarea contractorilor, negocierea și încheierea contractelor pentru
activitățile contractate; gestionarea corespondenței legate de activitatea financiară; arhivarea
documentelor legate de activitatea financiară; menținerea evidențelor financiar-contabile și
elaborarea rapoartelor financiare conform legislației în vigoare; gestionarea înregistrării
incasărilor și plăților în numerar; efectuarea plăților de decontare; evidența gestionării
patrimoniului și a materialelor procurate; recepția materialelor achiziționate; menținerea
evidențelor operative gestionare a mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar din dotarea
instituției; gestionarea sintetică și analitică a cheltuielilor; întocmirea notelor contabile și
efectuarea cheltuielilor și plăților de casă; gestionarea corespondenței legate de activitatea
financiară susținută din veniturile bugetare și din veniturile proprii; asigurarea plăților și
elaborarea documentelor de decontare pentru salariații organizației.
Departamentul financiar joacă un rol extrem de important în structura fiecărei entități.
Prin elaborarea rapoartelor și calcularea indicatorilor necesari pentru evaluarea activității într-o
anumită perioadă de gestiune, departamentul financiar identifică problemele de lichiditate și
randament ale entității, le rezolvă și monitorizează planificarea activității pe termen scurt și lung.
Fișa postului reprezintă un instrument juridic în care sunt stipulate scopul general,
sarcinile principale, împuternicirile și responsabilitățile specifice ale unei funcții publice/private,
precum și cerințele față de titularul acestei funcții. Fișa postului are multiple scopuri, inclusiv
instituirea unui sistem organizatorico-juridic, facilitarea recrutării corecte a personalului,
delimitarea rațională a muncii, asigurarea obiectivității în evaluarea performanțelor profesionale
și soluționarea eventualelor conflicte de serviciu.
Principalele atribuții ale compartimentului financiar-contabil includ:
 Organizarea și desfășurarea activității financiar-contabile în conformitate cu legislația în
vigoare în Republica Moldova.
 Urmărirea evoluției indicatorilor financiari și asigurarea respectării disciplinei de plan și
financiară.
 Întocmirea documentelor de planificare financiară pentru utilizarea eficientă a resurselor
de capital.

24
 Asigurarea plății integrale și la timp a remunerațiilor personalului.
 Raportarea lunară a situației privind execuția bugetului de venituri și cheltuieli.
 Prezentarea la termen a situațiilor financiare trimestriale și anuale, precum și a altor
rapoarte importante, cum ar fi declarațiile fiscale.
 Îndeplinirea sarcinilor contabilității în ceea ce privește controlul financiar preventiv și
operativ-curent.

25
 CAPITOLUL VIII. ACUMULAREA ȘI SELECTAREA
INFORMAȚIEI NECESARE PENTRU DESFĂȘURAREA
ACTIVITĂȚII FINANCIARE
Planificarea Scopul situațiilor financiare constă în furnizarea informațiilor esențiale pentru
luarea deciziilor economice de către o varietate de utilizatori, precum proprietari (acționari, asociați),
creditorii, clienții, salariații, autoritățile publice și publicul în general. Pentru a atinge acest obiectiv,
situațiile financiare oferă informații privind:
 Activele entității;
 Capitalul propriu;
 Datoriile;
 Veniturile și cheltuielile;
 Fluxurile de numerar.
În conformitate cu criteriile stabilite în Legea Contabilității și în funcție de nevoile
informative ale utilizatorilor, entitatea poate întocmi:
1. Situații financiare complete, care includ:
 Bilanțul;
 Situația de profit și pierdere;
 Situația modificărilor capitalului propriu;
 Situația fluxurilor de numerar;
 Notele la situațiile financiare.
2. Situații financiare simplificate, care cuprind:
 Bilanțul;
 Situația de profit și pierdere;
 Nota explicativă.
Situațiile financiare se întocmesc și se prezintă anual. În cazul în care există modificări
ale datei de raportare sau prezentare a situațiilor financiare pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de un an, entitatea trebuie să dezvăluie:
1. Perioada acoperită de situațiile financiare;
2. Motivul pentru stabilirea unei perioade de gestiune mai lungi sau mai scurte de un an; și
3. Faptul că informațiile din situațiile financiare nu sunt complet comparabile (de exemplu,
pentru entitățile nou înregistrate, prima perioadă de gestiune se consideră de la data
înregistrării de stat a entității până la 31 decembrie al aceluiași an calendaristic. În cazul
în care înregistrarea de stat a entității are loc după 1 octombrie, prima perioadă de
gestiune se consideră de la data înregistrării de stat până la 31 decembrie al următorului

26
 an calendaristic).
Situațiile financiare cuprind informații privind activitatea tuturor filialelor,
reprezentanțelor și subdiviziunilor entității situate pe teritoriul Republicii Moldova. Aceste
situații financiare sunt elaborate pe baza informațiilor contabile, reflectând rezultatele
inventarierii pentru confirmarea existenței și stării activelor și pasivelor. Ele trebuie să fie
identificate și separate de alte informații prezentate în același document, cum ar fi raportul anual
al entității sau prospectul de emisiuni al valorilor mobiliare. Entitatea trebuie să evidențieze în
mod clar următoarele informații:
1. Denumirea entității și alte elemente de identificare;
2. Data raportării sau perioada acoperită de situațiile financiare;
3. Activitatea de bază;
4. Forma de proprietate;
5. Forma juridică de organizare;
6. Unitatea de măsură.
Entitățile mici și persoanele fizice care desfășoară activitate de întreprinzător, după
înregistrarea ca plătitori ai taxei pe valoare adăugată, țin contabilitatea în partidă dublă și
întocmesc situații financiare prescurtate conform SNC. Entitățile mijlocii și mari țin
contabilitatea în partidă dublă și întocmesc situații financiare complete conform SNC. Entitățile
de interes public țin contabilitatea în partidă dublă și întocmesc situații financiare conform IFRS.
Organizațiile necomerciale și reprezentanțele entităților nerezidente țin contabilitatea în partidă
dublă și întocmesc situații financiare conform indicațiilor metodice aprobate de Ministerul
Finanțelor.
Persoanele fizice care desfășoară activitate de întreprinzător, până la înregistrarea ca
plătitori ai taxei pe valoare adăugată, persoanele fizice care desfășoară activitate profesională în
sectorul justiției și birourile înființate de acestea țin contabilitatea în partidă simplă în baza
contabilității de casă, fără întocmirea situațiilor financiare, conform indicațiilor metodice
aprobate de Ministerul Finanțelor.
Entitatea care are obligația să țină contabilitatea în partidă simplă poate opta pentru
contabilitatea în partidă dublă începând cu următoarea perioadă de gestiune. De asemenea,
entitatea care are obligația să întocmească situații financiare prescurtate poate alege întocmirea
de situații financiare simplificate sau complete. Trecerea de la un set de situații financiare la altul
se efectuează începând cu următoarea perioadă de gestiune.
Bilanțul reprezintă imaginea financiară a entității și include informații despre soldurile
existente la data raportării privind:

27
1. Activele - Resurse economice identificabile și controlabile de către entitate, provenind
din fapte economice trecute, din a căror utilizare se așteaptă obținerea unor beneficii
economice.
2. Capitalul propriu - Mărimea rămasă în activele entității după scăderea datoriilor.
3. Datoriile - Obligații actuale ale entității provenite din fapte economice trecute, a căror
stingere contribuie la o reducere a resurselor, purtătoare de beneficii economice. În bilanț,
totalul activelor este echivalent cu suma totalurilor capitalului propriu și datoriilor.
Situația de profit și pierdere caracterizează performanța financiară a entității pentru
perioada de gestiune și conține informații despre:
1. Veniturile - Creșteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de
gestiune, sub forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora sau a diminuării
datoriilor care au drept rezultat creșteri ale capitalului propriu, cu excepția celor legate de
contribuțiile proprietarilor.
2. Cheltuielile - Diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune
sub forma ieșirilor sau reducerilor ale valorii activelor sau de creșteri ale datoriilor care
contribuie la diminuări ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea
acestuia proprietarilor.
3. Rezultatele financiare - Profitul (pierderea) calculat ca diferență dintre veniturile și
cheltuielile perioadei de gestiune.
Situația modificărilor capitalului propriu caracterizează existența și modificarea
elementelor capitalului propriu în cursul perioadei de gestiune și conține informații despre:
1. Capitalul social și suplimentar - Capitalul social, capitalul suplimentar, capitalul nevărsat,
capitalul neînregistrat și capitalul retras.
2. Rezervele - Capitalul de rezervă, rezervele statutare și alte rezerve.
3. Profitul nerepartizat (pierderea neacoperită) - Corecțiile rezultatelor anilor precedenți,
profitul nerepartizat (pierderea neacoperită) al anilor precedenți, profitul net (pierderea
netă) al perioadei de gestiune, profitul utilizat al perioadei de gestiune și rezultatul din
tranziția la noile reglementări contabile.
4. Alte elemente de capital propriu care nu se includ în subpunctele 1) - 3).
Situația fluxurilor de numerar caracterizează soldurile și fluxurile de numerar pentru
perioada de gestiune și conține informații privind:
1. Numerarul - Numerar în monedă națională și valută străină în casierie și conturi curente.
2. Numerarul în expediție - Numerarul depus în casieriile băncilor, oficiilor poștale sau
transmis încasatorilor pentru înregistrarea ulterioară a acestora în conturile curente ale

28
 entității sau pentru transmiterea către beneficiari.
3. Documentele bănești - Timbrele taxei de stat, mărcile poștale, biletele de călătorie
achitate, biletele de tratament și odihnă achitate etc.
În situația fluxurilor de numerar nu se reflectă:
1. Mișcarea internă a numerarului (de exemplu, ridicările în numerar de la conturile curente,
deschiderea acreditivului, alimentarea cardurilor bancare ale entității, transferarea
numerarului de la un cont curent la altul, procurarea/vânzarea valutei străine).
2. Tranzacțiile pe bază de barter (schimb de active/servicii).
3. Convertirea datoriilor în capital social.
4. Amortizarea și pierderile din deprecierea activelor imobilizate etc.
Situația fluxurilor de numerar se întocmește în baza contabilității de casă, conform căreia:
1. Intrările de numerar sunt reflectate la sumele efectiv încasate în casierie și conturi
curente.
2. Ieșirile bănești sunt reflectate la sumele efectiv achitate din casierie și conturi curente.
3. Documentele bănești sunt reflectate la valoarea documentelor bănești efectiv intrate și
ieșite.
Situația fluxurilor de numerar este întocmită conform metodei directe, în conformitate cu care
intrările și ieșirile de numerar sunt determinate pe baza datelor din conturile de evidență a numerarului.
Elementele situației fluxurilor de numerar sunt separate pe activitățile operațională, de investiții și
financiară, cu o prezentare distinctă a diferențelor de curs valutar.
În plus față de informațiile cerute conform prevederilor Legii contabilității, Standardelor
Naționale de Contabilitate și altor acte normative, nota explicativă trebuie să includă următoarele
compartimente:
1. Informații privind corespondența situațiilor financiare cu Standardelor Naționale de
Contabilitate;
2. Dezvăluirea politicilor contabile;
3. Analiza activității economico-financiare a entității;
4. Alte informații.

29
 CAPITOLUL IX. PROGNOZA ȘI PLANIFICAREA
FINANCIARĂ
Componentele de bază ale managementului
Managementul, ca disciplină complexă și dinamică, se definește prin cinci componente
fundamentale, printre care se remarcă planificarea, organizarea, coordonarea, influențarea și
controlul/monitorizarea. Aceste elemente constituie baza esențială a oricărui proces managerial
și reprezintă coloanele vertebrale ale unei conduite eficiente în cadrul unei organizații.
În fruntea acestor componente se află planificarea, recunoscută drept cel mai important
pilon al managementului. Aceasta nu este doar o etapă inițială, ci și un factor crucial care asigură
succesul implementării celorlalte aspecte ale managementului. Planificarea oferă direcția
strategică și stabilește obiectivele, pregătind terenul pentru întregul proces managerial. În același
timp, planificarea reprezintă ansamblul de acțiuni prin care se stabilesc obiectivele firmei, se
formulează modalitățile de acțiune și se stabilesc resursele necesare. Activitățile componente ale
acestei etape sunt: prognoza, programarea și planificarea, iar în urma exercitării acestei funcții,
rezultatele sunt exprimate de strategii, politici, planuri și programe.
O altă componentă esențială este organizarea, care se referă la structurarea resurselor și a
activităților într-un mod coerent și eficient. Prin organizare, se creează un cadru solid care
facilitează punerea în aplicare a planurilor și optimizează utilizarea resurselor disponibile.
Coordonarea reprezintă al treilea element fundamental și este crucială pentru menținerea
armoniei și a colaborării eficiente în cadrul organizației. O coordonare eficientă asigură
sincronizarea eforturilor, contribuind la atingerea obiectivelor comune.
Influențarea, componenta a patra, evidențiază importanța abilităților de leadership și
motivație în gestionarea unei echipe. Un lider eficient este capabil să inspire și să orienteze
membrii echipei către realizarea obiectivelor stabilite.
Controlul/monitorizarea, ultima componentă, completează ciclul managerial. Acest
proces implică evaluarea constantă a activităților desfășurate și ajustările necesare pentru a
asigura conformitatea cu obiectivele stabilite și pentru a optimiza performanța organizației.
În ansamblu, aceste cinci componente alcătuiesc fundația solidă a managementului,
oferind instrumentele necesare pentru conducerea eficientă și eficace a unei organizații. În cele
ce urmează, vor fi prezentate detaliat activitățile corespunzătoare componentei de planificare.

Prognoza financiară
Gestiunea financiară a întreprinderii și menținerea echilibrului financiar al acesteia au la

30
bază anticiparea fluxurilor pozitive și negative pe perioade scurte și medii, înainte de a imobiliza
importante capitaluri. Astfel că, funcția financiară a întreprinderii reclamă un management
sistematic al prognozei economice și financiare sub forma unor estimări a întregii activități
întreprinse în domeniul afacerii respective. Această prognoză vizează atât gestiunea curentă, cât
și dezvoltarea întreprinderii. Ea are menirea ca, prin obiectivele activității viitoare, să menționeze
politica economică și financiară a întreprinderii, precum și procedurile tehnice care să asigure
condițiile pentru realizarea acestora. De altfel, prognoza are drept scop stabilirea proporțiilor în
activitatea de exploatare financiară, strategia și politica financiară a întreprinderii, cu influențe
pozitive asupra derulării procesului de producție și a fenomenelor economico-financiare, în
scopul realizării rentabilității, echilibrului și prevenirii riscului de faliment.
La elaborarea prognozei financiare, întreprinderea trebuie să țină seama de organizarea
rațională a activității de producție, de investiții, de prestări de servicii, de folosirea cât mai
completă a potențialului tehnic, material și financiar, de contractare la timp a producției, de
achitare la timp a obligațiilor contractuale și financiare față de stat și bănci, ca și de conjunctura
pieței interne și externe. Procesul de elaborare a prognozei financiare trebuie să se bazeze pe
corelații precise și reale între obiectivele economice si sociale, pe de o parte, și cele financiare,
pe de altă parte, pe creșterea operativității, pe identificarea și imobilizarea rezervelor interne, pe
întărirea funcționării întreprinderii pe criterii de eficiență și rentabilitate, pe creșterea inițiativei,
autonomiei și răspunderii în utilizarea patrimoniului și a fondurilor proprii și împrumutate.
Principalele obiective ale prognozei financiare sunt: a) colectarea capitalurilor proprii și
împrumutate în funcție de nevoi, cu costuri cât mai mici și cu menținerea autonomiei financiare;
b) accelerarea circulației capitalurilor în toate fazele ciclului de producție; c) descoperirea și
mobilizarea resurselor interne; d) stabilirea de indicatori economici și financiari mobilizatori; e)
asigurarea echilibrului financiar și a unei structuri financiare optime; f) execuția corespunzătoare
a operațiunilor curente de încasări și plăți în scopul asigurării lichidităților; și g) alocarea
rațională a resurselor bănești care necesită evaluarea cheltuielilor pentru noi investiții sau
modernizări și măsurarea eficienței lor, spre a se evita imobilizările de capital.
În cadrul managementului financiar al întreprinderii, instrumentele de prognoză, ca și
bugetul întreprinderii, reprezintă o importanță majoră care asigură cu informații și instrumente
utile pentru informarea a mai multor funcții ale întreprinderii, precum: funcția de planificare,
funcția de control, funcția de asigurare a rentabilității, lichidității echilibrului financiar și de
prevenire a riscurilor de imobilizare de capital și de neeficiență economică.
Prognoza financiară a unei întreprinderi se prezintă sub forma unor prognoze strategice
pe termen scurt, mediu sau lung. Prognoza financiară pe termen scurt trebuie elaborată în așa fel

31
încât să mobilizeze întreprinderea în folosirea cât mai completă a capacității de producție,
ridicarea nivelului calității produsului și serviciilor, perfecționarea managementului
aprovizionării, producției și comercializării, promovarea de tehnologie modernă, reducerea
costurilor sau a cheltuielilor de exploatare, creșterea productivității muncii, aplicarea unui regim
sever de economii fără a afecta calitatea producției executate, sporirea rentabilității capitalului
investit și dezvoltarea economică. Aceasta prognoza constă și în întocmirea de bugete. Acestea
pot fi clasificate în două categorii principale: bugetele de exploatare și bugetele financiare.
Prognoza pe termen mediu are ca obiectiv stabilirea resurselor materiale, umane și financiare
care urmează a se angaja în circuitul economic pe o perioadă de 2-5 ani. În acest scop, managerul
financiar va elabora bugetul investițiilor cu resursele financiare și destinația acestora pe mai
multe exerciții financiare. Scopul principal al acestei prognoze constă în ponderea echilibrului
financiar global în legătură directă cu planul de creștere economică a întreprinderii. Pe de altă
parte, cea pe termen lung constă în prospectarea pe o perioadă îndelungată a managementului
financiar al întreprinderii în strânsă legătură cu relațiile bănești ale acesteia atât pe plan vertical,
cât și orizontal. Aceasta vizează mărfurile sau serviciile care se vor executa, situația piețelor de
aprovizionare și comercializare, modelarea activităților și structurii interne a întreprinderii.
Pentru realizarea prognozei financiare pot fi aplicate mai multe metode. Una din ele este
metoda procentelor din vânzări. Tehnica acestei metode se bazează pe două premise: cele mai
multe din posturile bilanțului contabil sunt direct legate de vânzările firmei și nivelul curent al
tuturor activelor este optim pentru nivelul vânzărilor curente. Principalii pași pentru prognozarea
situației financiare prin această metodă sunt: i) determinarea procentului profitului net și al
dividendelor față de vânzări; ii) determinarea elementelor bilanțului contabil care cresc
proporțional cu nivelul vânzărilor; iii) determinarea proporției din total vânzări și se compară cu
elementele bilanțului contabil ce reprezintă veniturile; iv) determinarea nivelul finanțării
necesare: v) estimarea nivelului previzional al vânzărilor; vi) determinarea profitul net și a
dividendelor estimate; și vii) întocmirea bilanțului contabil previzional.
O altă metodă este metoda normativă de prognoză a echilibrului financiar. Această
metodă permite efectuarea diferitor simulări ale corelației cifra de afaceri – echilibru financiar în
baza cărora se pot face concluziile necesare politicii financiare a întreprinderii și se pot compara
echilibrele financiare ale întreprinderii de diferite mărimi. Altă metodă identificată este metoda
analitică. Aceasta se divizează în mai multe sub metode: a) metoda extrapolării fondului de
rulment (sau a nevoii de fonduri de rulment) – este o metodă simplă care poate fi utilizată la
întreprinderi mici care doresc să-și gestioneze activitatea la un nivel științific; b) metoda
termenilor de plată care este avantajoasă întreprinderilor ce au un % de activitate continuu; și c)

32
metoda bugetului de trezorerie este cea mai analitică sub metodă, însă necesită un volum
informațional semnificativ.

Planificarea financiară
Planificarea financiară, cunoscută și sub numele de planificare conectată a întreprinderii,
permite întreprinderilor să modeleze direcția strategică și să ia măsuri pentru a optimiza
performanța financiară și de afaceri. Această abordare este orientată spre viitor și este utilizată
pentru a ajuta finanțele să ghideze întreprinderea în vederea realizării strategiei sale. Planificarea
financiară cuprinde planuri pe termen lung, modelare de scenarii, bugete și previziuni anuale,
rapoarte ad-hoc și analize. În ultimii câțiva ani, planificarea financiară a evoluat de la o activitate
periodică la un proces continuu care ia în considerare performanța istorică, ajustând factorii de
decizie pe parcurs pentru a se asigura că o companie își menține ținta pentru a-și atinge
obiectivele financiare. Pentru a se adapta la această schimbare, aplicațiile de planificare
financiară trebuie să se alinieze și cu alte sisteme, cum ar fi lanțul de aprovizionare și
operațiunile, pentru a crea planuri pentru o viziune conectată a întregii organizații.
Activitatea oricărei organizații industriale sau de alt tip se realizează prin exercitarea
funcțiilor de planificare, organizare, conducere și control. Însă funcția de planificare se consideră
funcția de bază a întreprinderii, pentru că prin toate acțiunile manageriale de organizare,
conducere și control se urmărește aducerea la îndeplinire a deciziilor planificării. Astfel,
planificarea este considerată funcția de bază a managementului. La baza conceptului de
planificare stă faptul că pentru a conduce o întreprindere trebuie să privești lucrurile în viitor.
Acest lucru scoate în evidentă gradul de importanță atașat procesului de planificare ce se
desfășoară în lumea vibrantă a afacerilor din zilele noastre. Chiar dacă acest lucru nu acoperă în
totalitate procesele de management și marketing ce se desfășoară în cadrul unei organizații,
totuși se poate afirma cu certitudine că o gândire care se raportează în permanență la ceea ce se
poate întâmpla în viitor reprezintă o componentă fundamentală a acestora.
Planificarea reprezintă procesul prin care o întreprindere determină cu exactitate ce
trebuie să întreprindă în așa fel încât să-și atingă obiectivele pe care și le-a stabilit. Într-o
abordare mai largă, planificarea poate fi definită ca fiind dezvoltarea sistematică a unor
programe de acțiune, care au rolul de a atinge obiectivele dorite de către întreprindere, prin
intermediul procesului de analizare, evaluare și selectare a oportunităților care sunt întrevăzute.
În esență, se poate afirma că planificarea determină cum o întreprindere poate să ajungă acolo
unde aceasta și-a propus să ajungă. În același timp, planificarea presupune determinarea
obiectivelor întreprinderii și definirea mijloacelor necesare atingerii acestora. De asemenea,

33
aceasta reprezintă răspunsurile pe care o întreprindere le primește la următorul set de întrebări:
Ce trebuie făcut?, Când trebuie făcut?, Cine o va face?, Cât de mult o să coste?. Astfel,
planificarea reprezintă procesul de stabilire a unui set de obiective precum și a unor căi de
acțiune concrete, înainte de a trece la acțiune.
Planificarea financiară are ca scop înfăptuirea în practică a următoarelor sarcini: a)
estimarea cât mai reală a volumului de producție necesar satisfacerii depline a cererii pe piață; b)
dimensionarea necesarului de resurse materiale și financiare pentru realizarea programului
stabilit; c) dimensionarea cheltuielilor, veniturilor și rezultatelor financiare; d) să apeleze pentru
înfăptuirea şi stabilirea mărimii optime a capitalului împrumutat, la care trebuie să se ţină cont de
înfăptuirea obiectivelor economice şi procurarea lui din surse care implică cel mai mic cost; e)
elaborarea unor instrumente coerente, care să permită controlul operativ, să ofere informaţii
veridice asupra modului de înfăptuire a prevederilor; f) să permită ajustarea planificării
operaţionale la noile condiţii ale pieţei; g) asigurarea valorificării eficiente a excedentului de
mijloace băneşti; h) asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt; și i) crearea unei imagini
bune atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă etc.
Planificarea afacerii unei întreprinderi poate fi împărţită în două mari categorii:
planificarea strategică – de lungă durată şi planificarea operaţională – de scurtă durată.
Planificarea strategică este atribuită la prima categorie. Ea reprezintă efortul întreprinderii pentru
dimensionarea relaţiilor pe termen lung, fiind o activitate practică, materializată în planurile
financiare, prin care se anticipează produsele care urmează să fie fabricate şi realizate, pieţele de
desfacere, lansarea de produse noi, termenul de recuperare a investiţiilor, mărimea profitului,
alegerea variantelor de producţie, de mărfuri sau de desfacere. Pentru ca planificarea să fie una
eficientă şi raţională, aceasta trebuie să se bazeze şi pe câteva principii. Ca atare, în literatura de
management şi marketing este susţinută ideea potrivit căreia planificarea realizată în cadrul unei
întreprinderi trebuie să dea dovadă de: obiectivitate, previziune, flexibilitate, extensivitate,
stabilitate, simplitate şi claritate. Dacă se doreşte ca planificarea să fie corectă, atunci la baza
acesteia trebuie să stea o gândire clădită în totalitate pe obiectivitate. Mai exact, termenul de
obiectivitate face referire la o gândire factuală, logică şi realistă. Deci, se poate înţelege că
planificarea trebuie direcţionată în vederea atingerii obiectivelor întreprinderii şi nu cele de
natură personală. Procesul de planificare presupune previziunea unor elemente, ce urmează a se
manifesta în viitor. Dacă acest lucru nu este întreprins, planificarea nu mai poate fi considerată o
fundaţie a acţiunilor ce urmează a fi întreprinse. Astfel, dacă se doreşte ca planificarea să fie
eficientă, aceasta trebuie să prevadă cu un nivel rezonabil de acurateţe, natura evenimentelor ce
vor afecta pe viitor atât piaţa, cât şi întreprinderea. Ca atare, se poate afirma că inabilitatea de a

34
prevedea evenimentele viitoare, reprezintă veriga slabă a procesului de planificare. Deoarece
nimeni nu poate previziona cu exactitate ceea ce sa va întâmpla în viitor, devine stringent faptul
că planificarea trebuie să dea dovadă de flexibilitate. Acest lucru presupune din partea
întreprinderii o adaptare rapidă la modificările ce survin în cadrul mediului de managerial şi
decizional, însă fără o reducere a nivelului de eficienţă al întreprinderii. Altfel spus, cu cât unei
întreprinderi îi este mai greu să previzioneze modificările, ce se vor manifesta în viitor, cu atât
mai mult planificarea trebuie să dea dovadă de flexibilitate. Deasemena, flexibilitatea este strâns
legată de stabilitate. O planificare stabilă nu trebuie abandonată datorită unor modificări ce vor
afecta pe termen lung situaţia unei întreprinderi. Ca atare, planificarea nu trebuie supusă unui
proces cu frecvenţă ridicată de modificare a conţinutului. Planificarea trebuie să fie suficient de
extensivă în vederea asigurării unei ghidări corecte a întreprinderii, însă nu foarte detaliată,
deoarece poate deveni restrictivă, inhibând în cele din urmă iniţiativele angajaţilor. Chiar dacă
planificarea trebuie să fie extensivă, totuşi aceasta trebuie să pună accent şi simplitate. Cu alte
cuvinte, o planificare dă dovadă de simplitate dacă urmăreşte să-şi atingă obiectivele cu un nivel
foarte redus de resurse financiare, materiale, umane şi informaţionale. În cele din urma,
planificarea nu trebuie să fie ambiguă. Lipsa de claritate a planificării nu face altceva decât să
creeze dificultăţi în înţelegerea şi implementarea acesteia.
Astfel, în prezent, este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază
un plan bine elaborat sau fără a desfășura o anumită activitate de planificare. Un plan bun este
una din condiţiile de bază ale succesului oricărei firme. A pătrunde pe piaţă cu producţia, fără a
avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat înseamnă un eşec garantat. Pentru ca organizaţia
economică să obţină rezultate prin care să supravieţuiască, în ansamblul ei, dar şi fiecare
componentă, fiecare angajat trebuie să ştie ce are de făcut, iar răspunsul se obţine prin planificare
sau altfel zis prin funcţia de planificare.
Scopul funcţiei de planificare este stabilirea obiectivelor, ţintelor către care va fi orientată
activitatea în viitor, precum şi a modalităților - acţiunile, resursele necesare şi alocarea lor,
implementarea - de a le realiza. Prin funcţia de planificare se stabileşte cel mai adecvat curs al
acţiunilor viitoare pentru ca organizaţia să obţină rezultatele dorite. Dacă managerii doresc să
stăpânească evoluţia organizaţiei industriale, ei trebuie să planifice. Absenţa planificării ar face
loc instalării haosului, hazardului; în asemenea condiţii, organizaţia ar trebui să aibă o reacţie
defensivă, iar succesul ar fi doar o probabilitate, un rezultat al unui complex de întâlniri
favorabile. Dacă s-ar proceda aşa, managerii ar trebui să răspundă presiunilor curente exercitate
fie din interior, dar mai ales de către componentele mediului extern asupra organizaţiei, în loc să
determine un curs al activităţilor direcţionat către scopuri previzionate ca necesare şi stabilite în

35
mod deliberat. Văzută din acest punct de vedere, planificarea devine principalul instrument
managerial de adaptare a organizaţiei la schimbare.
Nevoia imperativă de planificare în cadrul întreprinderilor derivă din mai mulți factori. În
primul rând, creșterea decalajelor de timp dintre deciziile curente și rezultatele viitoare impune
managerilor să anticipeze și să gestioneze schimbările dintr-o perioadă îndepărtată de momentul
deciziilor. Planificarea devine astfel esențială pentru minimizarea incertitudinilor și adaptarea la
schimbări.
În al doilea rând, complexitatea tot mai mare a întreprinderilor impune o abordare
integrată a celor cinci funcții clasice ale managementului. Cu cât o întreprindere este mai
dezvoltată și implicată în diverse domenii, cu atât deciziile devin mai numeroase și mai
interconectate. Planificarea devine astfel un instrument crucial pentru orientarea strategică și
evitarea erorilor costisitoare.
Un alt factor important este influența mediului extern, caracterizat de schimbări rapide.
Managerii trebuie să fie agili și inovatori, adaptându-se continuu la noile condiții de pe piață.
Planificarea devine instrumentul prin care întreprinderea răspunde eficient la dinamica
schimbărilor externe.
În fine, planificarea reprezintă fundamentul pentru celelalte funcții ale managementului:
organizare, conducere și control. Este etapa inițială care stabilește obiectivele și strategiile,
ghidând întreaga activitate managerială. Prin planificare, se asigură coerența și eficiența în
atingerea obiectivelor stabilite.
Toate întreprinderile din zilele noastre, indiferent de domeniul în care acestea îşi
desfăşoară activitatea, operează într-un mediu de management ce se confruntă cu o serie de
incertitudini. Aceste incertitudini pot fi provocate atât de factori interni, cât şi de factori externi.
Cu toate acestea, la baza unei gestiuni raţionale şi eficiente trebuie să fie planificarea, care
trebuie realizată conform principiilor sale. Întreprinderile trebuie să cunoască şi să planifice
nivelele viitoare ale activelor, cheltuielilor, veniturilor, rezultatelor pentru a-şi putea gestiona
eficient sursele de finanţare şi de asemenea pentru a-şi coordona cu success încasările şi plăţile.
Astfel, doar printr-o gestiune bazată pe planificare se poate asigura realizarea obiectivelor şi
scopurilor propuse de întreprindere şi de managementul ei. Explorarea viitorului pe baza
trecutului şi al prezentului este un element de succes al oricărei activităţii.

Prognoza, programarea și planificarea

În societățile moderne, prognoza, programarea și planificarea reprezintă activități care au
o semnificație deosebită în informarea instituțiilor publice și agenților economici asupra: a) unor

36
evoluții probabile determinate de factori și conjuncturi economice interne și externe; b)
modalităților de dispunere sistematică a elementelor ce compun o acțiune viitoare; c)
posibilităților de sincronizare a tuturor factorilor implicați în activitățile ce urmează să se
desfășoare; d) prezentării posibilităților de orientare cât mai competentă în mediul economic și
social național și internațional; și e) desemnării unor scenarii și modalități concrete de acțiune
capabile să stimuleze interesul pentru realizarea obiectivelor propuse cu ajutorul unor pârghii
economice, financiare și sociale. Întrucât fenomenele și procesele economice și sociale pot fi
privite la nivel macro si micro, toate cele trei activități se întâlnesc și sunt, pentru motivele
arătate, necesare la fiecare nivel organizatoric. Modul de abordare a lor este însă diferit, în
funcție de importanța care li se acordă și de existența unui cadru instituțional și organizatoric
care să permită desfășurarea activităților respective.
Practica arată că între prognoză, programare și planificare există legături care definesc un
anumit raport între ele. Pentru a cunoaște acest raport este nevoie de a le privi din două puncte de
vedere. Pe de o parte ca și activități, iar pe de altă parte ca generatoare de rezultate. Din punctul
de vedere al existentei lor ca și activități, între prognoză și programare, respectiv planificare,
există atât asemănări, cât și deosebiri. Asemănările se refera la faptul că: a) toate reprezintă
forme de anticipare a unei situații de viitor; b) au ca obiectiv formularea unor stări prin care se
poate manifesta o evoluție; c) obiectul investigației îl constituie pentru toate un sistem considerat
deschis, adică un sistem a cărui existență se modific permanent sub acțiunea influenței diferiților
factori; și d) scopul identic de realizare, adică evidențierea unor lucruri care stau la baza stabilirii
de componente, măsuri și mijloace pentru atingerea obiectivelor dorite.
În ceea ce privește deosebirile, acestea arata că: a) sfera de cuprindere este mai largă în
cazul prognozei dacă se are în vedere că ea abordează, în multe situații, și fenomenele din natură;
b) prognoza este o activitate de investigație cu caracter explorativ, în domeniul probabilului și
posibilului, în timp ce programarea și planificarea sunt activități cu caracter rațional, ce urmează
să stabilească o anumită evoluție; și c) prognoza furnizează informații și materiale de
documentare necesare pentru desfășurarea programării și planificării, care concep strategii și căi
concrete de acțiune.
Rezultatele activităților de planificare se reflectă în documente precum prognoze,
programe și planuri. Prognozele explorează stări posibile și probabilități viitoare, evaluând
traiectoriile potențiale pe baza factorilor condiționali. Programele, rezultat al programării,
detaliază acțiunile și lucrările programate în timp și spațiu pentru atingerea unui obiectiv. Există
diverse tipuri de programe, inclusiv strategice, sectoriale, teritoriale și cu caracter operativ.
Planurile sunt sisteme de decizii sau orientări care stabilesc niveluri și termene de realizare

37
pentru diferitele componente ale unei activități, asigurând coerența între diversele aspecte ale
acesteia. Între prognoză, pe de o parte, și programe și planuri, pe de altă parte, există diferențe
notabile: prognoza abordează perioade nedeterminate, prezintă mai multe alternative și servește
ca instrument de investigație, în timp ce programul și planul sunt o singură alternativă,
reprezentând decizii concrete. Acestea devin instrumente de organizare, conducere și control
eficient al activităților în raport cu prognoza, care anticipează evoluții viitoare.
Prognoza, programarea și planificarea reprezintă rezultatul firesc în derularea
fenomenelor economice și sociale. Este normal ca instituțiile publice și agenții economici să fie
profund interesați de anticiparea și influențarea evoluției acestor fenomene, folosind căi și
mijloace precise în termene bine stabilite. Aceste procese nu implică obligare, ci orientare,
concepere și încadrare în limitele acceptabile din punct de vedere economic și social a activității
desfășurate la diverse nivele și de către diverși agenți economici.
Economii dezvoltate din întreaga lume, inclusiv Franța, Germania, Italia, Japonia și
altele, utilizează cu succes instrumentele specifice prognozei, programării și planificării. În
aceste țări, aceste activități sunt instituționalizate printr-un cadru specific, cum ar fi Secretariatul
Planului în Franța, Comitetul Federal al Planificării în Germania, Comisia Națională de
Programare Economică în Italia, Agenția de Planificare Economică în Japonia și așa mai departe.
În concluzie, prognoza, programarea și planificarea sunt activități interdependente care
contribuie la procesul mai amplu de prevedere socială. Cu toate acestea, ele au caracteristici
distincte, utilizând reguli, mijloace și instrumente specifice în desfășurarea lor.
Dezvoltarea oricărei economii necesită studierea la diferite nivele și structuri
organizatorice interdependența multiplă dintre elementele trecutului, prezentului și viitorului,
conceperea retrospectivei cu studiile privind situația prezentă și cu investigațiile respective, de
natură estimativă sau rațională, în scopul stabilirii obiectivelor strategice și a modalităților
concrete de acțiune.

38
 CONCLUZII
În urma analizei detaliate a conținutului prezentat în capitolele anterioare, se desprind
concluzii esențiale cu privire la managementul financiar al întreprinderii. Capitolul IX, dedicat
prognozei și planificării financiare, se evidențiază ca un element central și indispensabil în
procesul de luare a deciziilor financiare.
Prognoza și planificarea financiară reprezintă instrumente fundamentale în gestionarea
eficientă a resurselor financiare ale unei entități. Ele oferă cadrul necesar pentru anticiparea și
alinierea acțiunilor viitoare pentru realizarea obiectivelor financiare ale întreprinderii. Prin
analiza atentă a acestor instrumente, se conturează direcții clare pentru a asigura viabilitatea și
stabilitatea financiară.
Concluziile pe care le putem extrage pe baza capitolelor precedente subliniază importanța
analizei resurselor financiare și a structurii organizaționale în cadrul întreprinderilor. De
asemenea, competențele și responsabilitățile în domeniul finanțelor, atât în sectorul privat, cât și
în cel public, joacă un rol crucial în asigurarea bunei funcționări a activităților financiare.
Evaluarea activității departamentului financiar în cadrul entității relevă impactul
semnificativ al acestuia în gestionarea și optimizarea resurselor financiare. Acest departament
ocupă un loc central în întreprindere, contribuind la monitorizarea și controlul activităților
financiare.
Ultimul capitol subliniază importanța acumulării și selecționării informațiilor necesare
pentru desfășurarea activității financiare. Acest aspect confirmă necesitatea unei baze solide de
date și informații precise pentru fundamentarea deciziilor financiare corecte.
În încheiere, concluzia derivată din analiza celor nouă capitole evidențiază că prognoza și
planificarea financiară reprezintă pilonii de susținere ale managementului financiar al
întreprinderii. Prin abordarea atentă a acestor aspecte, întreprinderea poate crea strategii
financiare de succes, asigurându-și astfel un fundament solid pentru succesul său pe termen lung.

39
 BIBLIOGRAFIE
1. Codul fiscal al Republicii Moldova, 2007.
2. Daft, R.L. (2003). Management, 6th Edition, Thomson Publishing, Mason.
3. Florin Tudor Ionescu, Conţinutul şi rolul planificării în ştiinţa marketingului ,,Revista de
Marketing Online – Vol. 4 Nr. 4 https://core.ac.uk/download/pdf/6480700.pdf
4. Funcția de planificare, ebooks.unibuc.ro,
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/management/3.htm.
5. Georgeta Vintilă, Gestiune financiara a întreprinderii, Gestiune financiara a întreprinderii,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
6. Hotărârea nr. 56 din 17/01/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind monitoringul
financiar al autorităților publice la autogestiune, al întreprinderilor de stat/municipale și al
societăților comerciale cu capital integral sau majoritar public
7. Hotărârea Guvernului nr. 201 din 11 martie 2009 “Privind punerea în aplicare a prevederilor
Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică și statutul funcționarului
public”
8. Legea nr. 1134 din 02/04/1997 privind societățile pe acțiuni
9. Legea nr. 181 din 25/07/2014 cu privire la finanțele publice și responsabilitățile bugetar-
fiscale
10. Legea nr. 135 din 14/06/2007 privind societățile cu răspundere limitată
11. Legea nr. 845 din 03/01/1992 cu privire la antreprenoriat și întreprinderi
12. Legea nr. 289 din 15/12/2017 privind bugetul de stat pentru anul 2018
13. Legea contabilității nr. 113 – XVI din 27/04/2007
14. Legea despre adoptarea Regulamentului Parlamentului, Monitorul Oficial 59-62 din
25.05.2000
15. Legea Republicii Moldova privind Comisia Națională a Valorilor Mobiliare nr. 192 - XV
din 12.11.98, Monitorul Oficial nr. 22-23/91 din 4.03.1999
16. Legea Republicii Moldova cu privire la BNM Nr. 548-XIII din 21.07.95, Monitorul Oficial
nr. 56-57 din 12.X.1995
17. Legea Republicii Moldova cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de
întreprinzător;nr. 235-XVI din 20.07.06//Monitorul oficial al R.M.-2006;nr.126-130/627.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la susţinerea şi protecţia micului business,nr.112-X III
din 20.05.1994//Monitorul Oficial al R.M.1994,nr. 2/7.
19. Marin Dumitru, Finanţele Întreprinderii, Bucureşti, 2006.

40
20. Morong Anca Jarmila, Previziunea și planificarea strategică a afacerii (curs), actualizare pe
site:http:// www.efin.ro/analiza_financiara_1967/previziunea_financiara.html.
21. Planificarea strategica la S.C. ALACOM S.A.", rasfoiesc.com, Unknown,
https://www.rasfoiesc.com/business/management/PLANIFICAREA-STRATEGICA-LA-
SC-88.php.
22. Planificare financiara si plan strategic. Planificarea financiara strategica a unei corporatii,
lady-ya.ru, Unknown, https://lady-ya.ru/ro/construction-and-repair/finansovoe-planirovanie-
i-strategicheskii-plan-strategicheskoe-finansovoe/.
23. Planificarea afacerii Curs de instruire pentru antreprenori - ppt download", slideplayer.com.
https://slideplayer.com/slide/14118416/.
24. Planificarea, functie esentiala a managementului - identificarea avantajelorplanificarii",
scrigroup.com, https://www.scrigroup.com/management/PLANIFICAREA-FUNCTIE-
ESENTIALA33115.php.
25. Strategii de susţinere a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii 2006-2008,Chişinău 2007.

41