Întemeierea și organizarea Bisericii primare

1. Activitatea Sfinţilor Apostoli și a ucenicilor acestora

Cartea Faptele Apostolilor redactată de către evanghelistul Luca constituie izvorul
principal pentru istoria Bisericii primare. Ea descrie prima comunitate creștină înființată la
Ierusalim, persecutarea ei de către autoritățile iudaice, activitatea misionară a Sfinților Apostoli,
precum și răspândirea creștinismului în Imperiul roman.
Potrivit relatărilor scripturistice, la Înălțarea la Cer a Mântuitorului Iisus Hristos existau
două comunități de credincioși: una în Galilea, care număra peste 500 de credincioși1și cealaltă în
Ierusalim care cuprindea în jur de 120 de credincioși2; adepții lui Hristos trăiau în rugăciune în
așteptarea Mângâietorului promis și a botezului lor cu Duhul Sfânt3.
După zece zile de la Înălțare – în ziua Cincizecimii – Duhul Sfânt s-a pogorât în chip de
limbi de foc peste Sfinții Apostoli, întărindu-i cu puteri și daruri supranaturale pentru a-și putea
îndeplini misiunea lor în lume (29 mai, 30 d. Hr.). În urma propovăduirii Apostolilor, întăriți de
Duhul Sfânt, s-au botezat acum primii 3000 de credincioși, în marea lor majoritate iudei și
prozeliți (păgâni atrași la iudaism) din Palestina și diaspora4. Astfel s-a format prima comunitate
creștină, punându-se bazele organizării Bisericii. De aceea, Cincizecimea este ziua întemeierii
Bisericii creștine în chip văzut.
După Cincizecime, cei 3000 de creștini – botezați și întăriți în credință de cele văzute și
prin predica Sfântului Petru5– au transmis mai departe mesajul Evangheliei, aducând noi membri
în sânul Bisericii; astfel, ei au înființat noi comunităţi creştine6.
Primii creștini erau aproape toți evrei. De altfel, la origine, ei erau considerați drept o
sectă iudaică, cea a nazarinenilor7. Pentru a nu fi confundați cu iudeii, creștinii se numeau „cei ai
lui Hristos”; numele de „creștini” (σπιζηιανοί) a fost folosit pentru prima oară la Antiohia,
desemnându-i pe cei care credeau în Hristos: „Și în Antiohia, întâia oară ucenicii s-au numit
creștini.”8 Cea mai puternică comunitate creştină se găsea în Ierusalim, unde creştinii mergeau la
Templu pentru a se ruga şi ascultau învățătura apostolilor. În afară de frecventarea Templului,

1
1 Cor. 15, 6.
2
F. Ap. 1, 15.
3
F. Ap. 1, 4-5.
4
F. Ap. 2, 41.
5
F. Ap. 2, 14-37.
6
F. Ap. 2, 47.
7
F. Ap. 24, 5-16; vezi și Pr. Emanoil Băbuș, Introducere în Istoria Bisericească Universală, Ed. Sofia, București,
2003, p. 21.
8
F. Ap. 11, 26: „... τρημαηίζαι ηε πρώηως ἐν ᾽Ανηιοτείᾳ ηοὺς μαθηηὰς Χπιζηιανούρ.”
 29
creștinii practicau un cult aparte; ei se adunau în case particulare pentru „frângerea pâinii” (Sfânta
Euharistie)9.
Membrii primei comunități creștine au reușit să realizeze benevol și parțial comunitatea
bunurilor: „Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și
averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.”10 De exemplu, levitul Iosif din
Cipru, numit de apostoli Barnaba (fiul mângâierii), devine unul dintre cei mai apropiați
colaboratori ai acestora; el „și-a vândut țarina și a pus banii la picioarele apostolilor.”11 Întrucât au
existat şi unele cazuri de abateri morale, Biserica a fost nevoită să ia o serie de măsuri
disciplinare; așa s-a întâmplat în cazul lui Anania şi al soţiei sale Safira care nu le-au declarat
apostolilor întreaga sumă de bani obținută în urma vânzării unui lot de pământ. Cei doi soți au
suferit pedeapsa capitală12.
Succesul predicii apostolilor i-a neliniștit pe conducătorii iudeilor care le-au interzis celor
dintâi să-l propovăduiască în Templu pe Iisus cel Înviat13. În scurt timp, numărul celor convertiți
la dreapta credință a ajuns la 500014. Apostolii n-au respectat interdicția de a predica în Templu;
din acest motiv, ei au fost arestaţi şi aduși în faţa sinedriului, care i-ar fi condamnat la moarte
dacă nu intervenea pentru ei rabinul Gamaliel15.
În anul 36, creştinii s-au separat de iudei, iar aceștia din urmă au început prigonirea lor.
Primul martir creştin a fost Sfântul Arhidiacon Ştefan, unul dintre cei șapte diaconi aleşi de
Apostoli16. El și-a atras ura și mânia unor iudei din diasporă, cărora le-a vorbit despre dreapta
credință. Ștefan a fost dus în fața sinedriului; el a ținut un scurt discurs în care îi acuza pe iudei de
uciderea Mântuitorului. Sinedriul l-a condamnat la moarte prin lapidare pe diaconul Ștefan17.
Judecarea şi condamnarea lui Ştefan constituie primul conflict doctrinar al creştinismului cu
iudaismul18.
În această conjunctură și-a făcut apariția Apostolul Pavel (Saul din Tars)19; mai întâi el s-a
manifestat ca un prigonitor al creștinilor. Saul (Pavel) s-a arătat întru totul de acord cu execuția
diaconului Ștefan, prigonindu-i pe creștinii din Ierusalim. După uciderea lui Ștefan, prigoana s-a
extins asupra întregii comunități creștine. Saul i-a prigonit cu râvnă pe creștini, ceea ce i-a
determinat pe aceștia să părăsească Ierusalimul, cu excepția apostolilor care au rămas în „Cetatea

9
F. Ap. 2, 42, 46; Pr. Emanoil Băbuș, op. cit., pp. 22-23.
10
F. Ap. 2, 44-45.
11
F. Ap. 4, 36-37.
12
F. Ap. 5, 1-11; Pr. Emanoil Băbuș, op. cit., p. 25.
13
F. Ap. 4, 2.
14
F. Ap. 4, 4.
15
Fapte 5, 12-42; vezi și Marie Françoise Baslez, Biblie și istorie. Iudaism, elenism, creștinism, traducere de Ioana
Lutic, Ed. Artemis, București, 2007, pp. 256-257.
16
F. Ap. 6, 3-6.
17
F. Ap. 7, 55-60.
18
Marie Françoise Baslez, op. cit., pp. 258-259.
19
F. Ap. 7, 58.

30
Sfântă”20. Creștinii prigoniți s-au refugiat în Samaria, Iudea, dar și în afara Palestinei (Fenicia,
Cipru, Siria), unde au întemeiat noi comunități creștine. De exemplu, diaconul Filip botează pe
eunucul de la curtea reginei Candachia a Etiopiei21. În Cezareea Palestinei, prin anul 40, Sfântul
Apostol Petru l-a convertit la dreapta credință pe un militar roman, centurionul Corneliu22; acesta
era înrolat într-o trupă auxiliară – cohors II Italica – staționată la Cezareea23. Prin botezul
sutașului Corneliu și a familiei sale se deschide calea „neamurilor” (păgânilor) spre creștinism,
fără a mai fi nevoie ca legea mozaică (circumcizia) să joace rolul de mijlocitor pentru păgânii care
doresc să îmbrățișeze dreapta credință. Convertirea sutașului Corneliu confirmă caracterul
universal al creștinismului24.
În Antiohia, Evanghelia a fost propovăduită mai întâi de către creștinii refugiați în Siria,
ca urmare a prigoanei dezlănțuite împotriva lor după uciderea diaconului Ștefan25; lucrarea
misionară a acestora a fost desăvârșită de către Barnaba și Saul (Pavel), convertit între timp la
creștinism, care fuseseră trimiși la Antiohia de către Biserica din Ierusalim. Activitatea misionară
a lui Barnaba și Saul a fost încununată de succes; prin predica lor, ei au întărit comunitatea
creștină de la Antiohia 26. O altă comunitate creștină importantă se găsea la Damasc27.
În anul 44, Sfântul Apostol Iacob fiul lui Zevedeu și fratele Apostolului Ioan a suferit
martiriul prin decapitare din ordinul regelui Irod Agrippa28; astfel, el a devenit primul Apostol
martir. De asemenea, Irod Agrippa l-a arestat și întemnițat pe Sfântul Petru, care însă a scăpat în
mod miraculos din închisoare29. În acest moment, Petru și alți apostoli au părăsit Ierusalimul30.
Saul (Pavel) împreună cu Barnaba şi Marcu au plecat în prima călătorie misionară (45-48); ei s
au îndreptat spre Antiohia; de aici au mers în Cipru, unde l-au convertit la creștinism pe
proconsulul Sergius Paulus. Tot acum, Saul și-a schimbat numele în Pavel31. Iacob, „fratele
Domnului” a preluat conducerea Bisericii din Ierusalim. El avea o mare autoritate morală asupra
creștinilor și iudeilor din Ierusalim și diasporă, distingându-se prin evlavia sa exemplară și prin
viața sa de ascet32. Autoritatea și influența lui Iacob în sânul Bisericii

20
F. Ap. 8, 1-3.
21
F. Ap. 8, 26-38.
22
F. Ap. 10, 1: „Ἀνὴρ δὲ ηις ἐν Καιζαρείᾳ ὀνόμαηι Κορνήλιος, ἑκαηονηάρτης ἐκ ζπείρης ηῆς καλοσμένης Ἰηαλικῆς”.
23
Constantin C. Petolescu, „Orientul Apropiat în epoca Noului Testament”, în Remus Mihai Feraru; Constantin
Jinga, Merele de Aur. Antologie de documente scrise din epoca Noului Testament, cuvânt înainte de I.P.S. dr. Nicolae
Corneanu, studiu introductiv de Prof. dr. Constantin C. Petolescu, Ed. Marineasa, Timișoara, 2001, p. 18; 28 și nota
22.
24
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I (1 - 1054), ediția a III-a revăzută și completată, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 65. 25 F. Ap. 11,
19-20.
26
F. Ap. 11, 22-26.
27
F. Ap. 9, 2; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p.
66.
28
F. Ap. 12, 1-2.
29
F. Ap. 12, 3-17; Marie Françoise Baslez, op. cit., pp. 262-263.
30
F. Ap. 12, 17.
31
F. Ap. 13, 1-12.
32
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, II, 23, 4-6, în PSB 13, p. 92.

31
Ierusalimului se datorau relațiilor sale de rudenie cu Mântuitorul: Iacob era vărul lui Iisus și în
același timp, ucenicul Mântuitorului33. Potrivit tradiției, el a fost ales episcopul Ierusalimului34.
Iacob a condus Biserica Ierusalimului până la martiriul său (61/62).
În anul 50, Sfinții Apostoli s-au întrunit într-un sinod la Ierusalim; acest sinod a fost
convocat cu scopul de a aplana disputa declanșată în Biserica Antiohiei – între creștinii proveniți
dintre păgâni și cei proveniți dintre iudei (iudeo-creștinii) – referitoare la valabilitatea legii
mozaice în Biserică. Iudeo-creștinii le impuneau păgânilor care se converteau la creștinism să
accepte circumcizia și să respecte ceremoniile Legii mozaice. În cadrul sinodului, Sfinții Apostoli
au hotărât că nu este obligatorie respectarea Legii mozaice de către creştinii proveniţi dintre
păgâni, ci mai ales trebuie ca aceștia să se ferească de idolatrie, desfrânare, consum de sânge și de
animale sugrumate35. Decizia luată de sinod a facilitat misiunea creștină printre păgâni,
contribuind la eliberarea creștinismului de sub servitutea Legii mozaice și la întărirea caracterului
său de religie universală.
După uciderea lui Iacob, fiul lui Zevedeu și după plecarea lui Petru din Ierusalim în anul
44, cartea Faptele Apostolilor nu mai menționează decât numele apostolilor Petru, Ioan, Iacob
(ucis în 61/62) şi mai ales pe cel al lui Pavel a cărui figură a dominat scena istoriei bisericești
până la moartea sa (29 iunie 67).
Activitatea celorlalţi Apostoli ne este cunoscută doar din informațiile furnizate de Tradiţia
Bisericii și consemnate de către Eusebiu de Cezareea. Toma a propovăduit Evanghelia la parți
(Persia și India), Andrei în Scythia, Ioan în Asia. Petru a predicat în Galatia, Pont, Bithynia,
Capadocia, Asia Proconsulară și în Corint36; în 64, el se afla la Roma. Iacob, fratele lui Ioan, a
propovăduit dreapta credință în Ierusalim, Tadeu în Palestina, Filip în Frigia, Simon Zelotul în
Persia şi Babilonia, Matia în Etiopia, Matei în Palestina şi apoi în Etiopia37. Ucenicii și
colaboratorii celor doisprezece Apostoli au fost numeroși. Cei 70 de ucenici, i-au însoţit pe
Apostoli în misiunile lor evanghelice sau au propovăduit separat.
Până către anul 70, toți Apostolii au suferit martiriul. Doar Ioan a supraviețuit până către
anul 100. Misiunea Sfinţilor Apostolilor a fost continuată de ucenicii lor, hirotoniţi şi stabiliți în
diferite cetăţi; la rândul lor, aceștia din urmă au hirotonit preoţi, episcopi şi diaconi, asigurându se
astfel prin hirotonie, succesiunea apostolică în Biserică.
33
1 Ga. 18-19: „Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului”; Flavius Josephus,
Antichități iudaice, vol. 1, prefață de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediției, traducere și note de Ion Acsan, Ed.
Hasefer, București, 1999, XX, 9, 1 (200); Marie Françoise Baslez, op. cit., p. 263.
34
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, II, 1, 2 în PSB 13, pp. 64-65.
35
F. Ap. 15, 20 și 29.
36
I Cor. 1, 12-13.
37
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească III, 1, 1-3, în PSB 13, p. 99.

32
2. Activitatea Sfântului Apostol Pavel
Din Faptele Apostolilor scrise de ucenicul său Luca și din unele epistole proprii, putem
descrie cu aproximație viața și activitatea Sfântului Apostol Pavel care a dominat mai bine de
două decenii viața și activitatea Bisericii.
Pavel cu numele său iudaic Saul (cel dorit) s-a născut în Tars, capitala provinciei Cilicia,
cândva între anii 1 și 5 d. Hr.. Pavel provenea dintr-o familie înstărită care poseda probabil un
atelier de țesut stofă din păr de capră. El a primit o educație în familie și apoi în școala
sinagogală, după tradiția riguroasă a iudaismului. Saul și-a însușit atât limba greacă, cât și cultura
grecească, ceea ce-l deosebea de ceilalți apostoli și i-a folosit în activitatea misionară de mai
târziu. Tot din familie poseda și cetățenia romană.
De la Tars, Pavel a plecat la Ierusalim unde a învățat la școala rabinică. Aici la avut ca
dascăl pe vestitul Gamaliel. Pavel a studiat exegeza, dreptul, istoria, dogmatica și morala. Saul nu
l-a cunoscut personal pe Iisus, deoarece în timpul activității misionare a Mântuitorului el
terminase școala și se întorsese la Tars, fiind probabil rabin. Nu se știe, când și de ce a venit la
Ierusalim, însă este cunoscut ca persecutor al creștinilor, fiind prezent la martiriul Sfântului
Ștefan. De la Ierusalim, Saul a plecat cu scrisori către sinagoga din Damasc pentru a-i aresta pe
creștini și a-i aduce la Ierusalim. El era stăpânit de o cruzime și un fanatism rar întâlnite, căci
„sufla cu amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului și… pustia Biserica” (F. Ap. 8,
1-3).
Mergând spre Damasc, cu scrisori și gardă dată de sinedriu, a fost întâmpinat în mod
miraculos de către Mântuitorul Iisus Hristos înainte de intrarea în oraș. Căzut la pământ și orbit,
Saul se supune Domnului. După ce a fost dus în cetate, el a primit botezul de la preotul Anania.
Ca vas ales, Pavel a început apostolatul, fiind chemat direct de Iisus Hristos. Convertirea lui Pavel
a uimit pe creștini, care se temeau de el și totodată i-a indignat pe iudei, care plănuiau moartea
lui. Scăpat din mâinile iudeilor cu ajutorul creștinilor, Pavel s-a refugiat în Arabia unde a petrecut
3 ani, întărindu-se în credință.
În călătoriile sale misionare, Pavel prefera să propovăduiască în orașe mari, mai întâi
iudeilor și prozeliților, apoi păgânilor. După ce întemeia comunități creștine, Pavel așeza în ele
preoți și episcopi și menținea legătura cu acestea prin scrisori sau prin ucenicii săi. În același
timp, Pavel a rămas în legătură permanentă cu Biserica mamă din Ierusalim.
 Pavel a întreprins trei călătorii misionare (45-48, 51-54, 54-58), ultima fiind la Ierusalim
în 58. Apoi a plecat la Roma (60-61), fiind arestat în anul 63. După ultima sa călătorie misionară,
probabil în Hispania, a fost din nou arestat murind ca martir, potrivit tradiției, în 29 iunie 67,
împreună cu Sfântul Apostol Petru. El a fost decapitat și îngropat pe via Ostia, iar Sfântul Petru a
fost răstignit cu capul în jos.

33
Prin activitatea sa misionară, Pavel a asigurat universalitatea creștinismului. Prin
epistolele sale (14 la număr) și prin învățătura sa, el a pus bazele teologiei creștine.

3. Organizarea Bisericii primare

Cartea Faptele Apostolilor și Epistolele Sfântului Apostol Pavel ne oferă informații despre
organizarea Bisericii primare.
Comunitatea creştină înființată de către Sfinţii Apostoli s-a numit încă de la început
Biserică (Ἐκκληζία)38. Sfântul Apostol Pavel ο numeşte în mod figurat și Israelul lui Dumnezeu39.
Sfântul Ignatie al Antiohiei († 107) a folosit pentru prima oară sintagma Biserica universală
(καθολικὴ Ἐκκληζία); el afirmă că Biserica se găseşte acolo unde este Hristos40; Sfântul Policarp
al Smirnei († 156) este numit episcopul Bisericii Universale din Smirna (ἐπίζκοπορ ηῆρ ἐν
Σμύπνῃ καθολικῆρ ἐκκληζίαρ)41.
„Înființarea Bisericii a fost rezultatul voinței și poruncii Mântuitorului Iisus Hristos și nu o
creație apostolică, o imitație a altor instituții religioase, iudaice și păgâne, cum au afirmat o serie
de istorici protestanți raționaliști. Biserica este, în același timp, un așezământ al mântuirii și o
comunitate creștină.”42
În epoca apostolică, cele mai importante biserici erau la Ierusalim, Antiohia, Damasc, Efes,
Corint şi Roma. În Ierusalim, Biserica era grupată în jurul Apostolilor şi condusă de ei.
Credincioșii trăiau în comuniune frăţească, urmând învățătura Apostolilor; ei aveau toate bunurile
în comun, participau la rugăciune şi la frângerea pâinii43. După plecarea Apostolilor din
Ierusalim, în anul 50, conducerea Bisericii ierusalimitene a fost preluată de către Iacob ,,fratele
Domnului”, care avea o mare autoritate morală asupra creștinilor din Ierusalim; el se bucura de
cinstire din partea credincioșilor, la fel ca celelalte rude ale Mântuitorului44. În afară de Apostoli,
cartea Faptele Apostolilor face referire la presbiteri (ππεζβύηεποι), care aveau, de asemenea, un
rol însemnat în viața comunității creștine45. Presbiterii formau o categorie de creştini respectaţi
pentru vârsta, înţelepciunea și credința lor46. De asemenea, diaconii făceau parte din conducerea
Bisericii din Ierusalim; ei participau la cult, serveau la mese și propovăduiau Evanghelia. Faptele
Apostolilor consemnează că Sfinții Apostoli au hirotonit șapte diaconi pentru Biserica din
38
F. Ap. 2, 47; 5, 11; 8, 3. În greaca clasică, termenul ἐκκληζία – adunare, desemna adunarea poporului din cetatea
Atena care vota legile și alegea magistrații. În greaca Noului Testament, ἐκκληζία are sensul de adunarea creștinilor,
biserică, Mt. 16, 18; Ef. 1, 22; 1 Cor. 11, 18.
39
Gal. 6, 16: ὁ Ἰζπαήλ ηοῦ Θεοῦ.
40
Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni, VIII, 2.
41
Martiriul Sfântului Policarp 8 şi 16.
42
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1999, pp. 21-22.
43
F. Ap. 2, 42-46.
44
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, 7, 14, în PSB 13, p. 50.
45
F. Ap. 15, 2, 4, 6, 22, 23; 16, 4.
46
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, Ed. IBMBOR, București, 1985, p.
106.

34
47
Ierusalim . Celelalte Biserici erau organizate la fel ca cea din Ierusalim. Conducerea lor era
exercitată de către Apostolii fondatori; aceştia din urmă nu se stabileau definitiv în cetatea
respectivă, însă se îngrijeau de comunităţile lor prin corespondenţă, vizite periodice sau prin
presbiteri şi diaconi instituiți de ei pentru a exercita conducerea locală.

3.1. Ierarhia bisericească în Biserica primară

3.1.1. Clerul superior
Ierarhia bisericească este de origine apostolică. Faptele Apostolilor fac referire la episcopi,
presbiteri şi diaconi. Ei formau în Biserică ierarhia superioară sau clerul superior. Denumirea
unică și generală de presbiter se dădea la început tuturor membrilor ierarhiei Bisericii primare,
indiferent de gradul sau de funcțiile pe care le îndeplineau în sânul comunității creștine. Termenul
ππεζβύηεπορ se raporta la vârsta slujitorilor cultului și nu la poziția ocupată de către aceștia în
ierarhia bisericească48. „Presbiterii erau aleși, de preferință, dintre persoanele mai în vârstă care
prezentau garanția maturității, a înțelepciunii și a experienței necesare pentru conducerea
comunităților creștine”49. La început, atât preotul cât și episcopul erau desemnați prin termenul
presbyteros. Faptele Apostolilor consemnează că presbiterii erau hirotoniţi de către Sfinții
Apostoli după post şi rugăciune; așa procedează Sfântul Apostol Pavel care hirotonește presbiteri
pentru Bisericile înființate în prima sa călătorie misionară50.
Presbiterii erau de fapt preoți hirotoniți de Apostoli sau de episcopi. Sfântul Pavel îi
poruncește lui Tit să instituie presbiteri-preoți în fiecare cetate din Creta51. Ca rang, presbiterii
erau inferiori episcopilor, fiind păstori și învățători ai turmei lor. Principala funcție a presbiterilor
era cea liturgică, deoarece în epoca apostolică și încă multă vreme după aceea cultul se afla în
centrul vieții religioase a comunității creștine52. Funcția liturgică a preoților reiese mai ales din
Epistola Sfântului Iacob, unde sfântul apostol îi îndeamnă pe credincioși să-i cheme pe presbiterii
lor spre a se ruga pentru cei bolnavi și a-i unge cu untdelemn, adică pentru a săvârși taina
Sfântului Maslu53. Preoții slujeau fie împreună cu episcopul locului, fie separat la serviciile
religioase care le erau încredințate de către „întâistătătorul” eparhiei. Preoții puteau să predice și
să catehizeze. De obicei, într-o comunitate existau mai mulți presbiteri, care alcătuiau ceea ce
Sfântul Pavel numește ππεζβςηέπιον54, și anume un fel de colegiu sacerdotal55. De exemplu,

47
F. Ap. 6, 5-6.
48
În limba greacă, cuvântul ππεζβύηεπορ – mai bătrân, este un adjectiv la gradul comparativ de la ππεζβύρ – bătrân;
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 314 (s. v. presbiter). 49
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 106.
50
F. Ap. 14, 23.
51
Tit, 1, 5.
52
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 106.
53
Iac. 5, 14-15.
54
1 Tim. 4, 14.
55
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 106.

35
Sfântul Iacob, episcopul Ierusalimului conducea Biserica cu ajutorul colegiului bătrânilor sau
presbiterilor: „Iar a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacob și au venit acolo toți preoții.”56 Preoților li
se cereau calități morale deosebite, deoarece trebuia ca ei să câștige stima și încrederea
credincioșilor. În acest sens, Apostolul Pavel îi scria lui Timotei că „preoții care își țin bine
dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul și
învățătura.”57 Pavel adaugă că se cuvine ca preoții să fie un model demn de urmat pentru cei pe
care îi păstoresc58.
Alături de presbiteri, cărțile Noului Testament îi menționează pe episcopi. Termenul episcop
(ἐπίζκοπορ) este de origine greacă și are sensul de observator, supraveghetor, cârmuitor59. În
Noul Testament, titlul de episcop este menționat de cinci ori60. La început termenii episcop și
presbiter (preot) desemnau același slujitor instituit de către Apostoli, prin hirotonie, ca să
conducă o comunitate locală. Sinonimia dintre episkopos și presbyteros este evidentă în unele
versete din Noul Testament61. În aceste cazuri, cei doi termeni desemnează aceeași treaptă
ierarhică, și anume preoția. De aici s-ar putea conchide că presbiterii se identifică cu episcopii62.
Identificarea dintre cei doi termeni se datorează pe de o parte faptului că, „în acea perioadă, atât
episcopii, cât și preoții se recrutau, de preferință, dintre persoanele mature, chiar în etate, iar pe de
altă parte, faptului că primii episcopi conduceau Bisericile lor, fiind ajutați, după modelul iudaic,
de colegiul bătrânilor sau al presbiterilor (presbyterion)”63.
Totuși, deosebirea de grad și de funcție dintre presbiteri și episcopi începe să devină clară
chiar din epoca apostolică. Apostolul Pavel lasă să se înțeleagă că episcopatul este o demnitate
superioară celei preoțești64. Episcopii aveau drepturi mai mari ca presbiterii. Din epistolele
pauline rezultă faptul că episcopii aveau dreptul să hirotonească preoții65 și, în același timp, să-i
judece66, să supravegheze cultul și învățătura67, să povățuiască și să conducă Biserica68. Tit
primește misiunea să hirotonească preoți în fiecare cetate, în calitatea lui de episcop al comunității
din Creta69. Episcopul Timotei al Efesului are puterea să-i judece pe presbiteri70.
56
F. Ap. 21, 18.
57
1 Tim. 5, 17.
58
1 Ptr., 5, 1-3.
59
Cf. verbul ἐπιζκοπέυ – a privi către, a vizita, a cerceta, a observa, a veghea asupra; Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p.
147 (s. v. episcop).
60
F. Ap. 20, 28; Fil. 1, 1; 1 Tim. 3, 1-2; Tit 1, 7; 1 Ptr. 2, 25.
61
F. Ap. 20, 17, 28; Tit, 1, 5-7; 1 Ptr. 5, 1-2: „presbiterii sunt îndemnați să păstorească turma lui Dumnezeu
supraveghind-o ca episcopiˮ.
62
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 107.
63
1 Tim. 4, 14; F. Ap. 21, 18. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 107.
64
1 Tim. 3, 1-2; Tit, 1, 7.
65
1 Tim. 3, 2-13; 5, 22; Tit I, 5.
66
1, Tim. 5, 19.
67
2 Tim. 2, 2
68
1 Tim. 4, 11-12; 5, 1.
69
Tit 1, 3.
70
1 Tim. 5, 19.

36
Așadar, încă de la sfârşitul veacului apostolic cele două denumiri – episcop şi presbiter – erau
specifice la două categorii distincte de sacerdoţi. „La început, Apostolii consacrau preoți și
diaconi pentru bisericile locale. Când aceste comunități sporeau, aceeași Apostoli hirotoneau și
câte un ierarh sau episcop care devenea întâistătătorul spiritual și administrativ al diecezei sau
eparhiei în cauză, cu alte cuvinte responsabil peste toate parohiile din subordinea sa. Așa au ajuns
episcopi Timotei la Efes și Tit în Creta” 71.
Episcopul unei Biserici era conducătorul ei. Fiecare episcop avea competenţă şi jurisdicţie
doar în eparhia lui, însă rangul şi vrednicia lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. Deşi
episcopii erau numeroşi, episcopatul era unic în Biserică.
Înmulțirea numărului creștinilor și răspândirea creștinismului la sate – în zonele
îndepărtate de centrele urbane – au impus instituirea unor slujitori speciali care să deservească
noile comunităţile creștine apărute în mediul rural; este vorba despre așa-numiții horepiscopi sau
episcopi de țară (συπεπίζκοποι; lat. ruris episcopi) atestați începând de la cumpăna veacurilor II
III. În secolul al IV-lea, aceștia sunt menționați în documentele diferitelor sinoade ecumenice și
locale. Horepiscopii erau un fel de arhierei vicari – locțiitori ai episcopilor eparhioţi – având
hirotonia în treapta arhieriei. Puterile lor episcopale sunt limitate și ei nu le exercită decât prin
delegație. Horepiscopii erau delegaţi de episcopii lor să cerceteze preoţii eparhiei, să instaleze
preoţi în parohii, să hirotonească ei înşişi preoţi şi diaconi și să săvârșească hirotonii doar în
treptele inferioare (citeţi, ipodiaconi, exorcişti). Horepiscopii aveau dreptul să participe cu vot
deliberativ la lucrările sinoadelor ecumenice şi locale. Către sfârșitul secolului al IV-lea, episcopii
de țară au început să fie înlocuiți treptat de către așa-numiții periodeuți (πεπιοδεύηαι) sau preoți
vizitatori (visitatores). Ei erau inferiori horepiscopilor şi se deplasau în eparhie la solicitarea
episcopului eparhiot. Periodeuții s-au menținut până prin secolele VIII-IX 72.
Atât treapta cât și denumirea de diacon apar în cărțile Noului Testament încă din epoca
apostolică. Termenul διάκονορ (lat. diaconus, minister) înseamnă la origine slujitor, servitor73.
Cartea Faptele Apostolilor îi menționează pe cei șapte diaconi hirotoniți de către Sfinții Apostoli
pentru Biserica din Ierusalim74. Sfântul Apostol Pavel o amintește pe diaconița Febe a Bisericii
din Chenhrea75.

71
Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creștinătății de la Hristos până la Reformă, Ed. Sofia, București, 2004, p.
56; vezi și Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pp. 108-109; Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., pp. 148-149 (s. v. episcop).
72
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Andreiana, Sibiu, 2007, pp. 43-44; Cécile
Morrisson, Le monde byzantin, vol. I: L’Empire romain d’Orient (330-641), Presses Universitaires de France, Paris,
2004, p. 112; Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 56.
73
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pp. 110-111;
74
F. Ap. 6, 1-6.
75
Rom. 16, 1.

37
Apostolul Pavel enumeră condițiile intrării în treapta diaconatului; el subliniază că trebuie
ca potențialul candidat să dovedească anumite însușiri76. Diaconii aveau o misiune practică şi
socială. Ei luau parte la acțiunele de asistență socială organizate de către Biserică și serveau la
mesele frățești de dragoste (ἀγάπαι). Totodată, diaconii aveau și o misiune sacerdotală. Ei au
primit funcții și atribuții în legătură cu săvârșirea cultului: propovăduiau Evanghelia, botezau şi
ajutau la săvârşirea Sfintei Euharistii („frângerea pâinii”)77. Diaconul Filip predică și botează în
Samaria; el recrutează noi credincioși, între care și pe famenul (eunucul) dregător al reginei
Candachia a Etiopiei78. Mai târziu îl regăsim pe Filip la Cezareea, ca evanghelist, adică
propovăduitor al Evangheliei79. Sfântul Ignatie Teoforul afirmă că diaconii nu mai sunt simpli
servitori la agape, ci slujitori ai Bisericii, alături de episcopi și preoți.
Sfântul Clement Romanul († 100) face o analogie între ierarhia creştină (episcopi, preoţi
şi diaconi) cea vechi-testamentară (arhiereu, preoţi şi leviţi)80. Către sfârșitul secolului I, Sfântul
Ignatie Teoforul face o distincție clară între cele trei trepte preoţeşti: ,,...străduiţi-vă să le faceţi pe
toate în unire cu Dumnezeu, având întâistătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe
preoţi care sunt în locul Soborului Apostolilor şi pe diaconi care-mi sunt atât de dragi, cărora li
s-a încredinţat slujirea lui Iisus Hristos.”81 Același Ignatie îi îndeamnă pe smirneni: ,,Cu toţii
urmaţi pe episcop după cum urmează Iisus pe Tatăl iar pe preoţi la fel ca pe Apostoli, pe diaconi,
respectaţi-i ca pe porunca lui Dumnezeu.”82
Aşadar, la sfârşitul veacului apostolic Biserica avea o ierarhie bine definită (episcopi,
preoţi şi diaconi), instituită prin hirotonie şi având misiunea de a săvârşi cultul, de a propovădui
Evanghelia, de a administra comunitatea, de a supraveghea viaţa morală şi de a impune disciplina
creştină.
 3.1.2. Ierarhia inferioară
Mărirea comunităţilor şi înmulţirea nevoilor Bisericii au făcut necesară crearea
personalului ajutător numit clerul inferior sau ierarhia inferioară, din care făceau parte mai multe
categorii precum: ipodiaconii, (ὑποδιάκονοι) care stăteau în preajma diaconilor, săvârşind unele
dintre serviciile lor. Ei îndeplineau serviciul de curieri ai ierarhilor, azi în ortodoxie mai
funcţionează doar la catedrale mitropolitane şi prin mănăstiri.

76
1 Tim. 3, 8, 9, 12.
77
F. Ap. 2, 42, 46; 6, 10; 7, 2; 8, 5, 38.
78
F. Ap. 8, 26-38.
79
F. Ap. 21, 8.
80
Clement Romanul, Scrisoarea către Corinteni, cap. 40-44.
81
Ignatie din Antiohia, Epistola către Magnezieni VI, 1.
82
Idem, Epistola către Smirneni VII, 1.

38
Anagnostul, lectorul sau citețul (ἀναγνώζηηρ, lector), urmează, ca importanță, îndată după
treapta de ipodiacon. Treapta de citeț este atestată încă de la sfârșitul secolului al II-lea, fiind
anterioară ipodiaconatului. Principala sarcină a lectorului era să citească – și uneori să cânte –
pasaje din Sfânta Scriptură în cadrul serviciului divin, cu excepția pericopelor evanghelice, a
căror citire era rezervată diaconilor.
Psaltul, cantorul sau cântărețul (τάληηρ, cantor) este o funcție creată după cea de lector și
o dedublare a acesteia din urmă. La început, sarcina cântărețului era îndeplinită tot de către lector;
mai târziu, lectorul și cantorul vor deveni două funcții distincte în cadrul clerului inferior.
Cântărețul avea rolul principal de solist și conducător al cântării. El executa cântarea psalmilor și
îi instruia pe credincioși în cântarea bisericească
Exorciştii (οἱ ἐξοπκίζηαι, exorcistae) se ocupau de tămăduirea celor posedaţi de duhuri malefice,
prin exorcizare. În Biserica romano-catolică ei se menţin.
Ostiarii, portarii sau ușierii (οἱ ὀζηιάπιοι, ostiarii) apar în unele documente începând din
secolul al IV-lea. Ei păzeau uşile sau porţile Sfântului Locaş ca să nu acceadă indivizii nepoftiţi,
turbulenţi (păgâni) spre a deranja desfăşurarea firească a serviciilor religioase – în zilele noastre
avem ca înlocuitori (cu alte atribuţii mărunte) pe paraclisieri (sacrisanti) în apus.
Groparii (κοπίαηαι – fossores) – săpau galeriile în catacombe, gropile pentru cei răposaţi,
îngrijeau mormintele martirilor.

Harismaticii
 Pe lângă ierarhia sacerdotală exista o categorie de propovăduitori cunoscuţi sub numele de
harismatici. Ei nu erau aleşi şi hirotoniţi, însă se bucurau de o mare cinstire din partea comunităţii
pentru darurile cu care erau înzestraţi, daruri numite harisme.
Harismaticii sunt amintiţi mai ales de Sfântul Pavel (I Cor. 12,28-30), cei mai însemnaţi fiind
apostolii, proorocii şi învăţătorii (didascalii). Aceste daruri (harisme) au fost specifice epocii
apostolice pentru a impresiona şi a atrage pe necredincioşi la creştinism însă şi pentru a întări
credinţa celor convertiţi. Dintre harismatici, cei mai însemnați erau Apostolii. Ei posedau mai
multe și mai mari daruri, putând să învețe și să facă minuni. Profeții sau proorocii vorbeau în Duh
erau glasul lui Dumnezeu, sfătuiau certau, puteau să prezică. Didascalii erau învățătorii
comunităților. Ei îi instruiau pe credincioși mai de aproape asupra învățăturii și moralei creștine.
Harisme excepționale aveau uneori și unii dintre laici.
Harismele au fost un dar supranatural special făcut bisericii începătoare, pentru creșterea și
consolidarea ei. Ele făceau mare impresie asupra credincioșilor și chiar și a necreștinilor. Ele
atrăgeau la Biserică și întăreau pe creștini în credința lor. Cu timpul harismele au dispărut. După

39
epoca apostolică ele s-au stins treptat, locul lor fiind luat de instituţii organizate cum ar fi școlile
catehetice în locul didascalilor.
40