Sfarsitul lui Pardaillan

Proiect RI – Colecţia "Michel Zévaco"

 Sfârșitul lui Pardaillan

Capitolul I Strada Saint-Honoré

O dimineaţă senină de primăvară, mângâiată de briza veselă, parfumată de copacii în floare din
grădinile Luvrului din apropiere...
La intrarea în strada Grenelle (Rousseau), mai puţin animată, staţiona o litieră foarte simplă, fără
blazon, ale cărei draperii de piele erau ermetic închise. În spatele litierei, la câţiva pași, o escortă de
zece zdrahoni înarmaţi până-n dinţi. Toţi călare pe cai viguroși, toţi tăcuţi și rigizi în șeile luxos ornate,
asemenea unor statui ecvestre, cu ochii aţintiţi la un cavaler ― altă statuie ecvestră formidabilă ―
care stătea în dreapta litierei, în apropierea draperiilor. Acesta era un colos, un gigant cum rar
întâlnești, cu umeri largi în stare să suporte, fără nici un efort, greutăţi înspăimântătoare și care
trebuie că era înzestrat cu o forţă extraordinară. La fel ca și cei zece tâlhari formidabili ― al căror șef
de temut era fără nici o îndoială ― cu ochii aţintiţi asupra lui, gata să asculte la cel mai mic gest, el,
indiferent la tot ce se petrecea în jurul lui, nu-și dezlipea ochii de la draperiile în preajma cărora stătea.
Era clar că și el era gata să asculte de un ordin, care, în orice clipă putea să vină din interiorul acestei
litiere, atât de misterios închisă.
În stânga litierei, stătea în picioare o femeie care, din strada Saint-Honoré, suprave-ghea cu
atenţie acest du-te-vino neîncetat al mulţimii.
Deodată, ea își lipi buzele de draperie și spuse în șoaptă:
— Uitaţi-o, doamnă, pe Muguette sau Brin de Muguet, cum o cheamă.
Un colţ al draperiei grele se ridică imperceptibil. Doi ochi mari și adânci, de o drăgălășenie
neliniștitoare se iviră dintre pliuri, privind cu vie atenţie pe cea pe care bătrâna o recomandase sub
acest nume poetic de Brin de Muguet.
Era o fată care abia avea șaptesprezece ani. Cu ochii isteţi, cu surâsul accentuat de o ușoară
maliţie, tenul de o albeaţă sclipitoare care făcea să pălească și frumoșii crini ce-i ţinea în faţă, cu
mersul sigur, sprinten, ușor, plin de graţie, ea trecea prin mulţime cu o deosebită ușurinţă. Și cu o
voce armonioasă, extraordinar de seducătoare, atrăgătoare ea își intona "chemarea":
— Cumpăraţi flori! Uitaţi-o pe Brin de Muguet cu crini și trandafiri!... Cumpăraţi flori, drăguţe
doamne și gentili domni!
În spatele lui Brin de Muguet, la o distanţă respectabilă fără să pară că-l observa, un tânăr îi
urmărea toate mișcările cu o răbdare de vânător la pândă sau de îndrăgostit. Văzându-i privirile pline
de pasiune fixate asupra ei, de departe, nu puteai să te înșeli: era un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid
care, fără îndoială, nu îndrăznise încă să se declare.
Misterioasă doamnă invizibilă, după o examinare destul de îndelungată, spuse de după draperie,
cu o voce de o dulceaţa straniu de insinuantă:
— Această tânără are aerul de a fi foarte iubită de popor. Acum cincisprezece zile, când am
revenit în Paris, am auzit vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau Brin de Muguet. Nu m-aș fi
îndoit că este ea. După câteva zile, când am întâlnit-o din întâmplare, eram atât de emoţionată încât n
-am putut s-o abordez. Ești sigură că este aceeași care ţi-a fost adusă, copil nou-născut, de către
Landry Coquenard?
— Care Landry Coquenard era atunci omul de încredere, sufletul damnat al lui Signor Concino
Concini, care atunci nu era... suficient... Da, doamnă, chiar ea este!... este fiica lui Concini!

-1-
 Michel Zévaco

— Fiica lui Concini și a mai cui?... Știi?

Această întrebare fu pusă cu o indiferenţă aparentă. Dar insistenţa cu care ochii negri cercetau
ochii care clipeau ai bătrânei aplecată peste draperie, arăta că această indiferenţă era doar afișată.
— Nu doamnă, din nefericire, nu știu numele mamei! Și e păcat, căci aș fi câștigat o avere... cu
acest secret!...
Era sinceră, era clar. Așa probabil își zise doamna invizibilă, căci ochii încetară s-o mai
cerceteze și se opriră asupra lui Brin de Muguet care-și continua mersul graţios, fără a bănui că
cineva se ocupa de ea. Și revenind la bătrână, atentă, insistă:
— Ești sigură că ea este?... Ești sigură că nu te-nșeli?
— Vedeţi, doamnă, am cunoscut-o până la paisprezece ani pe această micuţă. Nu au trecut mai
mult de trei ani de când m-a abandonat acolo, înșelându-mă groaznic. Dar ajunge, astea-s micile mele
probleme... Ea nu s-a schimbat. A crescut puţin, s-a mărit puţin, dar a rămas ea și am recunoscut-o
din prima clipă.
Și întorcându-se spre tânără, cu o lucire rea în ochi, cu buzele strânse și vocea seacă
ameninţătoare:
— Priviţi-o ce face... Totuși eu am învăţat-o meserie, eu care m-am sacrificat pentru ea. Adună
bani, adună bani! Pe bună dreptate, mie ar trebui să-mi revină toţi acești bani...
— În rest, reluă doamnă, nu vei pierde nimic. Iţi voi cumpăra toate drepturile pe care le pretinzi
pentru acest copil. Și te voi plăti însutit, așa cum ea nu ar fi putut să-ţi dea niciodată. Du-te, acum, du-
te și fii blândă... dacă poţi.
Bătrâna se înclină, din nou, de data aceasta jubilând. Și în timp ce se strecură spre strada Saint-
Honoré, îi trecu prin minte:
— Viitorul mi-e asigurat!... Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu această
doamnă, atât de bogată și generoasă...
Totuși se vede că la ea lăcomia era nesăţioasă căci imediat ce se bucurase, începu să se vaite
cu un regret amar:
"Dacă aș putea numai să-i spun acestei mici ciume de Muguette ― pentru că așa o cheamă
acum ― dacă aș putea s-o fac să-mi spună ce-a făcut cu micuţa Loïse pe care mi-a furat-o când a
fugit de la mine, aceasta ar face să-mi pice în pungă mulţi bani în plus. Și nu-i de dispreţuit. Ea nu știe,
dar eu știu că această micuţă Loïse este unicul copil al domnului Pardaillan despre care se spune că
este foarte bogat în ţinutul său Saugis și care, sunt sigură, că n-ar ezita să-și sacrifice averea pentru a
-și regăsi copilul mult iubit. E de văzut, e de văzut..."

Capitolul II În jurul stâlpului infamiei din strada Saint-

Honoré

Totuși, Brin de Muguet își vedea în continuare de meseria ei recentă și delicată. Taraba sa era

-2-
 Sfârșitul lui Pardaillan

aproape goală, nu mai rămăseseră decât câteva mănunchiuri de flori. Deodată, bătrâna îi ieși înainte,
cu mâinile în șolduri. Brin de Muguet păli îngrozitor. Se dădu repede înapoi, ca și cum ar fi călcat, în
acel moment, pe un șarpe veninos. Și strigă:
— La Gorelle!
Vocea-i sugrumată de groază îl făcu pe îndrăgostit, care o urmă tot timpul, să se apropie
imediat, aruncând bătrânei o privire ameninţătoare, care i-ar fi dat de gândit acesteia, dacă ar fi
observat-o. Dar ea nu dădu atenţie acestui tânăr. Rânji:
— Da, micuţa mea, sunt eu Thomasse la Gorelle. Nu te așteptai să mă-ntâlnești, nu-i așa?
— Lasă-mă să trec. Mă grăbesc să-mi termin treaba, spuse bănuitoare Brin de Muguet.
— Totdeauna, iute, deci! glumi La Gorelle. Tu ai un minut, un minuţel să-mi acorzi. Și plângând:
Saint-Thomasse să-mi ajute, nu sunt mama ta, e-adevărat... Dar te-am crescut... dacă tu ai uitat, eu nu
te-am uitat, vezi, eu te iubesc, ca și cum ai fi propria-mi fiică.
— În fine, ce vreţi?
— Să-ţi cer o mică lămurire, nimic mai mult, făcu La Gorelle cu ardoare, accentuân-du-și
blândeţea.
Curioșii, care se opriseră, se îndepărtară unii după alţii, văzând că bătrâna nu părea să fie
animată de intenţii rele. Chiar îndrăgostitul, liniștit de urmările acestei întrevederi care debutase într-
un mod îngrijorător, se îndepărtă și el. Totuși, nu merse departe, se opri la câţiva pași și își reluă
urmărirea sa discretă.
Cele două femei se găsiră singure, faţă-n faţă.
Ele se aflau în mijlocul străzii, Brin de Muguet cu spatele la poarta Saint-Honoré. La câţiva pași
în spatele ei se ridica un stâlp al infamiei. Acesta era situat la capătul străzii Saint-Honoré, în
consecinţă foarte aproape de biserica Saint-Honoré. Îndrăgostitul se găsea în spatele tinerei, între ea
și stâlpul infamiei, ascuns după stâlpul unei case.
În acel moment, o ceată destul de numeroasă înainta din strada Coq, (devenită strada Marengo)
spre strada Saint-Honoré. Nu după mult timp ea trebuia să ajungă chiar în dreptul celor două femei
care nici nu se sinchiseau, nici n-o vedeau.
Chiar în acel moment, doi gentilomi, care părea că vin din strada Saint-Honoré, se apropiară de
tânără. Era imposibil ca cineva să aibă o înfăţișare mai semeaţă decât cei doi gentilomi. Nu trebuia
să fii un mare fizionomist ca să înţelegi că erau tatăl și fiul.
Cei doi gentilomi, deci, înaintară spre Brin de Muguet, care nu-i văzuse deloc, căci le întoarse
spatele.
În schimb, îndrăgostitul nostru necunoscut îi văzu foarte bine. Și cum îi văzu roși ca un școlar,
prins cu mâţa-n sac, își acoperi imediat faţa cu mantaua și bombăni contrariat:
— Vărul meu Jehan de Pardaillan și tatăl său! Ei drace!...
Cei doi Pardaillan ― pentru că ei erau ― trecură fără să-l vadă. Cel puţin, el așa crezu și respiră
ușurat. Numai după doi pași, cel pe care-l numi vărul meu Jehan, se aplecă spre tatăl său și-i strecură
zâmbind:
— Vărul meu Odet de Valvert!... El veghează de departe pe cea pe care-o iubește: frumoasa
Muguette, aici în faţa noastră.
— De ce nu se căsătorește cu ea, dacă este atât de pasionat.
— Mergeţi cam departe, domnule! strigă Jehan râzând. Vă asigur că sărmanul Valvert n-a
îndrăznit încă să-și declare dragostea. Și apoi, înainte de a se căsători, ar trebui să găsească acea
avere pe care a venit s-o caute la Paris.

-3-
 Michel Zévaco

În acel moment, cei doi Pardaillan aproape ajunseră în dreptul celor două femei. La Gorelle, care
nu-i văzu, se apropie de Brin de Muguette aproape s-o atingă și coborând glasul spuse:
— Ascultă, când m-ai părăsit, ai luat-o și pe mica Loïse...
Cei doi Pardaillan auziră. Jehan, la numele de Loïse auzit pe neașteptate, păli îngrozitor și
strângând braţul tatălui său, într-un suflet:
— Loïse! Pentru Dumnezeu, domnule, să ascultăm.
Brin de Muguete o întrerupse cu violenţă pe bătrână:
— Da, am luat-o!... O iubeam pe această mică Loïse. Și știam bine că dacă v-aș fi lăsat-o aţi fi
făcut-o să moară încet, puţin câte puţin, cum mă făceaţi pe mine să mor. Aţi fi lăsat-o!... Dar ar fi fost
o crimă monstruoasă! Am luat-o, am salvat-o din ghearele dumneavoastră... Ce-aveţi de spus de asta?
— Nimic, bineînţeles, gemu La Gorelle, ai făcut bine... nu-ţi reproșez nimic... Dar timpurile s-au
schimbat.. Nu mai sunt aceeași... Mizeria, vezi tu, mă făcuse rea. Vezi bine cum îţi vorbesc de blând.
M-am bucurat sincer să te văd într-o sănătate înfloritoare și făcând atât de bune afaceri, care sunt o
binecuvântare... aș vrea să-ţi spun că la fel mă bucur să știu acest copil fericit și sănătos!
— Dacă nu-i decât asta, bucuraţi-vă; ea este fericită și se simte bine!
— Și unde ai dus-o pe această mică și dragă creatură a bunului Dumnezeu?
— Asta n-o s-o știţi, La Gorelle.
— Hai, văd că tu continui să mă bănuiești. Nu ai dreptate, micuţa mea, nu-ţi vreau răul, nici ţie,
nici copilului. Adio.
Puţin uluită de această plecare atât de precipitată, care semăna a fugă, Brin de Muguet respira
mai puţin stânjenită. În acel moment, cavalerul de Pardaillan se apropie de ea, luă toate florile care
mai rămăseseră și puse un ban de aur pe tarabă ei. Și cum ea se făcea că scotocește în pungă
pentru a-i dă restul, el făcu un gest larg de mare senior:
— Păstrează restul, copila mea frumoasă, păstrează, făcu el cu blândeţe.
Brin de Muguet mulţumi, făcu o reverenţă graţioasă pe care Pardaillan și fiul său o admirară ca
fiind cunoscători. Și văzând că se îndepărtează, Pardaillan o opri cu un gest și spuse cu un aer
indiferent:
— Vorbeaţi, cred, despre un copil pe care l-aţi luat de la această bătrână ce-l maltrata.
— Așa este domnule.
— Un copil care se numește Loïse.
— Da, domnule.
Pardaillan păru că se gândește o clipă și plin de blândeţe:
— Scuzaţi-mă, copila mea, dacă vă pun câteva întrebări care vă vor părea poate indiscrete, dar
sunt dictate de motivele cele mai serioase, nicidecum de o curiozitate deplasată, așa cum aţi fi în
drept să presupuneţi. Vreţi să-mi faceţi favoarea de a răspun-de?
— Cu plăcere, domnule, făcu fără voia ei și fără a pierde nimic din brusca seriozitate.
— Știţi care este vârsta acestei micuţe Loïse? reluă Pardaillan.
— Trei ani și jumătate.
— Această copilă este rudă cu voi?
— Este fiica mea.
— Fiica voastră! tresări Pardaillan.
— Da, domnule.
— Sunteţi prea tânără, mi se pare, pentru a avea un copil de trei ani și jumătate.
— Par mai tânără decât sunt. Am nouăsprezece ani, domnule.

-4-
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Mi-aţi spus atâtea. Vă mulţumesc de mii de ori, doamnă, pentru gentileţea cu care aţi binevoit
să-mi răspundeţi. Când veţi trece pe strada Saint-Denis, intraţi, din când în când, la hanul Crand-Passe
-Partout. Acolo locuiesc. Să întrebaţi de cavalerul Pardaillan și, fie că sunt, fie că nu sunt acolo, să-mi
lăsaţi câteva din florile înmiresmate ale dumnea-voastră, în schimbul cărora veţi primi un ban de aur.
— Nu voi pierde prilejul, domnule cavaler, promise Brin de Muguet, răspunzând cu o reverenţă la
salutul larg, cu pălăria, foarte politicos, al celor doi Pardaillan.
Tatăl și fiul, ţinându-se de braţ, se îndepărtară.
— Sărmanul Odet, murmură Jehan, pentru el va fi o mare lovitură, când va afla.
— Da, spuse Pardaillan posomorât, mare păcat... căci ar fi în stare să moară. Drăcia dracului!
Cine ar fi putut să spună asta despre această micuţă căreia i s-ar da iertarea păcatelor fără
spovedanie.
— Poate este măritată, domnule. Ea nu părea nici rușinată, nici jenată.
— Am observat, într-adevăr, că n-avea un aer de vinovăţie. Nu este mai puţin adevărat că este
pierdută pentru Valvert și asta mă întristează pentru el, care este un copil brav și demn și îl iubesc.
Își reluară mersul și dădură colţul, la stânga, pe strada d'Orléans (azi strada Luvru). După câţiva
pași, Jehan oftă:
— Încă o falsă emoţie. Ah! Domnule, încep să cred că niciodată n-o voi regăsi pe sărmana mea
micuţă Loïsette.
— Și eu, cavalere, îţi spun că o vom regăsi. Doar pentru asta am venit aici, drăcia dracului! Și
apoi, eu nu o cunosc pe această mică Loïsette și vreau ș-o cunosc înainte de a pleca în marea
călătorie din care nimeni nu se întoarce. Pe Pilat, frumos ar fi ca un bunic să se ducă fără să-și
îmbrăţișeze nepoata. O vom găsi, îţi spun eu.
— Să vă asculte Dumnezeu, domnule.
O luară încă o dată la stânga, pe strada Deux-Ecus, care urma să-i ducă obligatoriu în strada
Grenelle.

Capitolul III Doamna cu ochii negri iese din anonimat

— Ei bine, doamnă, spuse La Gorelle, revenind aproape de litieră, aţi văzut? Ea, de asemenea, m-
a recunoscut imediat.
— Da, răspunse doamna invizibilă, te-a recunoscut, dar nu fără groază. Această copilă nu-mi
pare să fi păstrat o amintire excelentă despre tine și de grija pe care tu pretinzi că n-ai precupeţit-o.
— Este o ingrată, rosti la Gorelle, în chip de scuză.
— Te-am observat în timp ce-i vorbeai. Cred că nu ai ţinut seamă cum trebuia de recomandările
pe care ţi le-am făcut. Iţi repet și asta pentru ultima dată: să nu faci niciodată ceva contra acestei
copile... dacă ţii la viaţă. Nici în bine, nici în rău să nu te ocupi vreodată de ea. Evit-o, poartă-te ca și
cum ea nu ar mai exista pentru tine. Te sfătuiesc să nu uiţi vreodată aceste recomandări, așa cum le-
ai uitat pe cele precedente. Te sfătuiesc în interesul tău, înţelegi...
— Nu le voi uita, doamnă, vă jur pe veșnica mea mântuire.

-5-
 Michel Zévaco

Și grăbindu-se să schimbe un subiect de conversaţie ce devenea prea periculos pentru ea,

adăugă cu aerul său slugarnic:
— Sper, doamnă, că sunteţi acum convinsă că nu este nici o greșeală. Brin de Muguet este, cu
siguranţă, fiica lui Concini.
— Da, acum cred că nu poate fi nici o eroare, recunoscu doamna invizibilă.
— Cu siguranţă, ea este, doamnă. Ea este aceea care mi-a fost, odinioară, adusă, când abia avea
câteva zile, de către Landry Coquenard, fostul om de încredere al domnului Concini.
Doamna nu răspunse. Ea era convinsă și reflectă.
— Îngeri din paradis! strigă deodată La Gorelle, nu mă-nșel! El este!... Cu siguranţă, el este!...
Și agitând draperia pe care doamna o lăsase să cadă, cu o vie emoţie:
— Doamnă, el este!... El este!...
Din nou, ochii negri se arătară. Și cu același calm suveran, glasul melodios al necunoscutei se
informă:
— Care el?
— Landry Coquenard! Doamnă! Landry Coquenard în persoană! jubilă La Gorelle.
Și cu o bucurie frenetică pe care abia putea s-o disimuleze, explică volubil:
— Vedeţi, doamnă, acest amărât zdrenţăros, târând lanţul de gât?... El este!.. Este Landry
Coquenard!...
— Dar acest nefericit este dus la tortură!
— Așa se pare, exulta oribila zgripţuroaică. Fără îndoială, îl duc la spânzurătoare, aici, aproape,
în faţă la Saint-Honoré... Ah! Sărmane Landry Coquenard, trebuia s-o sfârșești atât de mizerabil!... Și
cine mi-ar fi spus că voi avea durerea să te văd atârnat de cracă!...
Căci dacă înaintăm puţin, îl vom ve... Vai, nu mă-nșel!... Este chiar domnul Concini care-I duce...
Isuse, cu ce privire plină de grijă neliniștită îl soarbe! A! Ghicesc despre ce este vorba: Landry
Coquenard a avut supărătoarea idee de a-și aminti de fostul său stăpân care este, ca să spun așa,
regele acestui domeniu.
Doamna nu mai asculta de mult. La Gorelle observă că ochii ei negri n-o mai privesc, că draperia
căzuse din nou și-i auzi glasul care, la cealaltă draperie, chemă blând:
— D'Albaran!
Acest apel se adresa formidabilei statui ecvestre a cărei prezenţă am semnalat-o. Auzindu-și
numele, el se aplecă pe grumazul calului său, murmurând:
— Signora?
— Vezi acel condamnat, acolo, în mijlocul gărzilor? întrebă doamna necunoscută.
— Îl văd, doamnă.
— Nu trebuie să fie executat, reluă doamna. Trebuie să-l eliberăm, să-l lăsăm să plece, să știm
unde-i este vizuină, să putem să-l regăsim. Du-te.
— Bine, doamnă, răspunse d'Albaran, fără să se mire, cu un calm admirabil.
Fără să mai întârzie, coborî de pe cal, făcând un semn oamenilor săi. Imediat aceștia îl imitară.
Doi rândași, însărcinaţi să conducă catârii litierei, ieșiră din colţul în care stăteau de rezervă și luară în
pază caii. D'Albaran își adună oamenii în jurul lui și începu să le dea ordine cu glas scăzut.
Draperiile rămaseră închise, ochii doamnei invizibile nu se mai arătară. La Gorelle aștepta cu
răbdare. Ea auzise ordinul dat. Urmărea cu ochi furioși conversaţia în șoaptă a lui d'Albaran. Și cu
buzele strânse, cu un aer plin de răutate, mormăia:
— După faţa lui Concini pe care mi-a interzis s-o ating, iată că-l salvează pe Landry Coquenard!

-6-
 Sfârșitul lui Pardaillan

Ah! Dar această doamnă nobilă salvează deci, pe toată lumea!... Este, deci, o sfântă coborâtă pe
pământ!...
În acel moment, cei doi Pardaillan intrau pe strada Deux-Ecus. Evident, ei mergeau fără scop, la
întâmplare...
Dinspre La Gorelle, draperia se dădu, o secundă, la o parte. O mânuţă albă apăru, ţinând o pungă
mare, umflată, gata să pleznească, cu bani de aur. În același timp, vocea spuse:
— Ţine, asta, nu-i decât un acont.
Draperia coborî imediat. Ochii negri nu trebuiau să se mai arate. Dar La Gorelle auzi glasul
armonios care spunea:
— Ascultă. Știu unde să te găsesc. Asta îmi ajunge. Poţi să ai nevoie să-mi comunici lucruri
importante. Prin urmare, este necesar ca tu să știi cine sunt și unde locuiesc. Sunt ducesa de
Sorrientès și locuiesc la palatul Sorrientès. Știi unde se află palatul Sorrientès?
— Nu, doamnă. Dar fiţi fără grijă, mă voi informa, voi găsi.
— Nu te informa. O să-ţi explic: palatul Sorrientès se află în spatele Luvrului, la capătul străzii
Saint-Nicaise, lângă capelă Saint-Nicolas, de care este lipit. Este la intersecţia a trei străzi: strada
Saint-Nicaise, strada Séyne care se întinde de-a lungul râului și o fundătură care pornește din această
strada Séyne. Are trei intrări: câte una pe fiecare stradă. Dacă ai nevoie să mă vezi, să te prezinţi la
ușiţa fundăturii. Să baţi de trei ori, cu distanţă între bătăi și persoanei care va apărea să-i spui simplu
numele tău. O să reţii bine toate acestea?
— Am o memorie bună, zâmbi la Gorelle. Să văd mai întâi: Doamna ducesă de Sorrientès.
Palatul Sorrientès la capătul străzii Saint-Nicaise. Ușiţa fundăturii care pornește din strada Seyne.
Trei bătăi cu distanţă între ele la această ușiţă și să dau numele meu. E bine, nu-i așa?
— Este bine. Poţi să pleci.
La Gorelle salută cu plecăciune litiera. Se pregătea să se repeadă spre strada Saint-Honoré
pentru a vedea ce se va întâmpla cu acest Landry Coquenard căruia părea să-i poarte pică în mod
deosebit. Dar îndreptându-se în acea direcţie, observă pe cei doi Pardaillan. Și văzându-i o cuprinse,
din nou, aceeași neliniște. Se făcu cât putu de mică, nu mai mișcă și se ascunse cât mai aproape de
spatele litierei.
Ajungând în strada Grenelle, cei doi Pardaillan se întoarseră, mașinal, încă o dată la stânga.
Apropiindu-se de litieră, o observaseră pe La Gorelle. Au recunoscut-o imediat și și-au concentrat
toată atenţia asupra ei. Dar erau prea departe pentru a auzi glasul ducesei de Sorrientès, tot timpul
invizibilă în spatele draperiilor lăsate. Ei trecuseră chiar când s-o audă pe La Gorelle repetând
indicaţiile care i se dădeau pentru a verifica dacă nu uitase ceva.
Cei doi Pardaillan se îndepărtară. La Gorelle, renunţând să-și satisfacă curiozitatea întoarse cu
hotărâre spatele străzii Saint-Honoré, se strecură cu vioiciune pe strada Deux-Ecus și dispăru cu acea
rapiditate specifică celor cărora frica le-a pus aripi la călcâie. Cei doi Pardaillan reveniră pe Strada
Saint-Honoré. Ei nimeriră chiar trupa, a cărei prezenţă am semnalat-o în strada Coq și care conducea
un condamnat, care, dacă ar fi s-o credem pe La Gorelle, nu era altul decât Landry Coquenard, despre
care venise să vorbească cu ducesa de Sorrientès, care din motive personale ― pe care, fără îndoiala,
le vom afla imediat ― nu voia ca el să fie spânzurat.
Era mare îmbulzeală în acel loc, căci mulţimea era imobilizată pentru a vedea cum trece
cortegiul. Cu o grămadă de lovituri de coate, cei doi Pardaillan își croiră drum și se îndepărtară de
această mare adunare. Când se aflară în afara mulţimii, Jehan se opri deodată și, ieșind din reverie:
— Este ciudat, spuse el, această femeie... cum zici că a numit-o frumoasa Muguette?

-7-
 Michel Zévaco

— La Gorelle, îi aminti Pardaillan, care avea întotdeauna o memorie extraordinară.

— La Gorelle! Asta e!... Ei bine, mi se pare că am văzut-o deja. Dar nu știu unde și când. M-am
gândit bine, dar n-am ajuns să-mi amintesc.

Capitolul IV Drumul spre spânzurătoare

E timpul să ne ocupăm de această trupă a cărei prezenţă în strada Saint-Honoré provocase o

atât de vie emoţie în mulţime.
Această trupă era, în întregime, compusă din oameni care aparţineau lui Concino Concini,
mareșal și marchiz d'Ancre. Concino Concini, care conducea în persoană acești oameni, îi copleșea
cu autoritatea sa, îi înflăcăra...
Acest om era reprezentarea vie a puterii fără limită, a orgoliului fără frână, a lăcomiei nesăţioase,
a luxului infernal. După apariţia lui La Gorelle care, fără îndoială nu era decât un ecou, "el era, să
spunem așa, regele acestui domeniu". Acest domeniu era regalul Franţei, cel mai frumos domeniu al
creștinătăţii. Și el era astfel datorită voinţei unei femei pe care o pasiune nesăbuită o stăpânea
despotic. El era astfel pentru că era amantul Mariei de Médicis: regina regentă. Și pentru că el era "ca
să spunem așa, rege", Concini crezuse că putea să le permită oamenilor săi să se amuze. Oamenii
săi, de obicei, erau cei ce se numeau oamenii de rând ai domnului marchiz d'Ancre.
Iată în ce constă acest joc:
Doi soldaţi, șefi ai grupurilor de zece, de Roquetaille și de Longval, făcuseră două laţuri în jurul
gâtului unui sărman zdrenţăros. Cele două extremităţi ale sforilor lungi treceau pe umerii lor și cu
hohote zgomotoase de râs, îl târau cu brutalitate ca pe un viţel spre abator. Aveau grijă să se
depărteze cât mai mult posibil, că victima lor să fie vizibilă în mijlocul șoselei, expusă batjocoririlor
plebei. Căci nu se îndoiau că plebea se distra cu acest joc atroce, care le părea dintre cele mai
amuzante. Și, imitând glasul strident al negustorilor ambulanţi, ei strigau:
— Faceţi loc!... Faceţi loc pentru acest băiat rău pe care-l ducem la spânzurătoare!...
Acești oameni făceau mare tapaj, își copleșeau victima cu ironii grosolane, cu injurii pe cât de
brutale, pe-atât de diverse, supraveghind-o de aproape. Și când avea aerul că vrea să se oprească,
râzând în hohote, ei o obligau să meargă, înţepându-i, fără milă, spatele cu spadele lor imense. În
spatele acestor oameni, venea Concini, sprijinindu-și braţul de baronul Rospignac, omul său de
încredere și căpitanul, celor patruzeci de soldaţi ai săi. Concini, întotdeauna tânăr, întotdeauna
îmbrăcat somptuos și de o eleganţă extraordinară, era prizonierul cu o neliniște mohorâtă.
Dar Roquetaille și Longval, trăgând cu zdruncinături violente laţurile, ameninţau în fiecare clipă
să-l sugrume de-a dreptul pe nefericitul Landry Coquenard.
Totuși, trecând peste toate acestea, el reușea să se întoarcă din când în când. Atunci el se
redresa. Ochii-i injectaţi îl căutau pe Concini în spatele tâlharilor lui, singurul care nu supraveghea și-l
săgeta cu o privire în care sclipea o groaznică ameninţare și atunci, Concini pălea, tremura, se
cramponă de braţul lui Rospignac și cu un glas de-i clănţăneau dinţii comanda:
— Mai repede!... Mai repede!...

-8-
 Sfârșitul lui Pardaillan

Și banda ascultătoare grăbea pasul, râzând mai tare, discutând foarte tare la care
spânzurătoare i-ar conveni să meargă pentru a-l agăţa pe ticălos.
Astfel, cortegiul sinistru intră pe strada Saint-Honoré, în plină mulţime. Această mulţime îl
văzuse venind de departe. Dar cum nu-și dăduse seama de realitate, nu i-a acordat decât o slabă
atenţie. Când ajunse acolo, mulţimea înţelese. Nimeni nu-l cunoștea pe condamnat. Ceea ce făcuse,
unde, când, cum fusese prins, de ce îl spânzurau. Nimeni nu știa nimic.
Dar, în acea împrejurare, era evident că se aflau în faţa unei bravuri insolente, de o violenţă
incalificabilă. Landry Coquenard putea să fie un ticălos groaznic, vinovat de toate crimele. Prin
tratamentul odios care i se aplică, el apăru ca o victimă. El deveni simpatic, fără să se știe cine era.
— Faceţi loc acestui ticălos care va fi spânzurat după meritele sale.
Mulţimea rămase, tot timpul, tăcută. Dar ea nu făcea loc de trecere. Nu fiindcă era stăpânită de
revoltă. Pur și simplu pentru că o paraliza o imensă uimire.
Brin de Muguet, care rămăsese în mijlocul șoselei, la intrarea în strada Coq, firește că se găsi în
primele rânduri. Ea fu aceea care-și regăsi, prima vorbele.
— Bietul om! strigă ea.
Toată lumea o auzi. Landry Coquenard ca și ceilalţi. Era, cu siguranţă, un om brav, acest Landry
Coquenard. În ciuda situaţiei îngrozitoare în care se afla, el nu-și pierduse capul. El o fixă pe cea care
vorbise cu niște ochi care produseră o emoţie sfâșietoare și murmură:
— Este ea, fiica lui Concini, ea mă compătimește! Ah, bravă micuţă!...
Concini auzise și el... Rospignac, căpitanul soldaţilor săi auzise și el.
Concini și Rospignac, în același timp, o ţintuiră pe Brin de Muguet cu o privire plină de pasiune
sălbatică. Și Concini, strângând nervos braţul lui Rospignac, îi strecură la ureche cu o voce aprinsă:
— Ea este, Rospignac! Pe Sfânta Fecioară, trebuie s-o urmăresc, să-i vorbesc... Și dacă mă
respinge, din nou... Vei fi cu mine Rospignac, mă vei ajuta!...
Rospignac bombăni în sinea lui:
"Da, contează pe mine, desfrânat mizerabil de Italia!... Decât să ţi-o dau, ţi-aș smulge inima cu
unghiile!... O iubesc și eu!... O vreau!... Și, pe sângele diavolului, nimeni în afară de mine n-o va avea!.."
Totuși, cu voce tare, cu o indiferenţă afectată:
— Sigur că da, domnule. Dar prizonierul dumneavoastră?... Credeam că aveţi motive deosebite
de a vă asigura cu proprii dumneavoastră ochi că un ștreang bun îl va face mut pentru totdeauna.
— Ei! Oamenii tăi vor face treabă bună și fără noi. Vreau să-i vorbesc.
— Dacă mulţimea ne lasă să trecem... Ceea ce nu mi se pare foarte sigur.
Odet de Valvert auzise. El se afla destul de departe. Și se apucă să dea din coate cu o forţă
impetuoasă pentru a se apropia de tânără.
În fine și mulţimea auzise. Și mulţimea, în loc să se depărteze, cum nu încetau să ceară
Roquetaille și Longval, mulţimea strânse rândurile și începu să murmure.
Acest Landry Coquenard, care nu-și pierdea capul, trebuie că este brav, ne-am spune noi. Mai
mult, era un om deștept și hotărât. Concini și spadasinii săi, în infatuarea lor, nu-și dădeau seama de
starea mulţimii? El, însă, își dădu seama imediat, începu să zbiere:
— La mine!... Ajutaţi-mă!... Oameni buni, veţi lăsa să fie asasinat în mod mizerabil un bun creștin
care n-are să-și reproșeze nici o crimă?
Vicleanul avusese grijă să spună că voiau să-l asasineze. Acest cuvânt produse o enormă
impresie. Murmurele se ridicară cu un ton, deveniră vuiete premergătoare furtunii. Dar mulţimea încă
nu mișca. Ea aștepta pentru a trece la acţiune, ca cineva mai hotărât să dea impulsul.

-9-
 Michel Zévaco

Aceasta fu tot Brin de Muguet care-l dădu, fără să se gândească, într-un elan al inimii sale bune:
— Nu este nici un bărbat aici? strigă ea.
— Este, cel puţin unul, domnișoară, răspunse imediat o voce puternică.
Era Odet de Valvert, care reușise, în sfârșit, să se strecoare aproape de ea și care vorbi astfel.
Odet de Valvert nu pierdu timpul. După ce salută pe "doamna sa" cum făceau, odinioară, vitejii
înaintea misiunii, cu lancea în cumpănire, se postă în faţa lui Roquetaille și Longval și cu o voce
caustică, pronunţă:
— De ce maltrataţi astfel pe acest om? Este nedemn pentru gentilomi, de a abuza astfel de forţa
lor faţă de un sărman diavol fără apărare.
Cei doi spadasini se zborșiră.
— De ce se amestecă acest tânăr zăpăcit? mugi Longval.
— Acest caraghios vrea să-și dea importanţă! zbieră Roquetaille.
— Caraghios! Tânăr zăpăcit! Sunteţi prea generoși, domnilor! ironiza Odei de Valvert.
El spuse asta. Dar în același timp, își proiectă cei doi pumni, în faţă. cu o forţă irezistibilă. Cei
doi căzură pe spate, la patru pași de acolo.
— Trăiască domnișorul! strigă mulţimea entuziasmată.
Landry Coquenard era gata la orice. Nici el nu pierdea nici o secundă. Făcu o săritură uimitoare
și căzu în braţele pe care i le întinse Odet de Valvert.
Cu o forţă pe care n-ai fi bănuit-o niciodată la un tânăr cu o înfăţișare atât de delicată, îl ridică, îl
trecu în spatele lui și-i strecură în mână o pungă, zicându-i:
-— Fugi repede.
Landry Coquenard îl privi cu o recunoștinţă inexprimabilă pe salvatorul său și fără să întârzie,
fără să pronunţe un cuvânt, se precipită în mijlocul mulţimii, care se deschise pentru a-i face loc să
treacă.
În acel moment, colosul ducesei de Sorrientès venea în fugă în fruntea celor zece oameni ai săi.
El găsi treaba gata făcută. Totuși ordinele ducesei erau categorice: nu trebuia numai să salveze
prizonierul, ci să știe și unde locuiește, pentru a-l putea regăsi. Landry Coquenard. Năuc, se simţi
înhăţat, ridicat, trecut din mână în mână, purtat pe strada Granelle, în spatele litierei. El se afla destul
de departe de călăii săi, în afara pericolului. El fugi, fără a cere explicaţii nimănui.
D'Albaran se apropie de litieră.
— S-a făcut, doamnă, spuse el în spaniolă. Dar omul deja scăpase de cei care-l ţineau. Noi n-am
făcut decât să-i ușurăm fuga.
— Am văzut, răspunse ducesa de Sorrientès în aceeași limbă.
— Ce ordonaţi, doamnă?
— Să așteptăm, spuse ducesă, aștept pe cineva și vreau să văd ce i se va întâmpla acestui tânăr,
care a îndrăznit să-l înfrunte în faţă pe atotputernicul stăpân al acestui regat.
Și cu un surâs nedefinit, ea adăugă:
— Și apoi sunt curioasă să știu, de asemenea, ce va face acest brav popor al Parisului, care
murmură acolo.
D'Albaran se înclină respectuos, sări în șa și-și reluă poza răbdătoare și atentă, aproape de
litieră. Oamenii săi deja își încălecaseră caii și își reluară atitudinea rigidă de soldaţi sub arme. Acum
nu mai erau decât nouă. Al zecelea se dusese pe urmele lui Landry Coquenard și nu trebuia să-I
scape.

- 10 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Capitolul V Cum se termină ciocnirea

Să revenim la Oclet Valvert și la banda de lupi turbaţi cu care urma să se încaiere.

Gestul său fusese atât de rapid, atât de imprevizibil, încât oamenii lui Concini nu știură ce se
îmtâmplase decât când văzură pe cei doi camarazi ai lor rostogoliţi în praf. În ceea ce-l privește,
Landry Coquenard fusese atât de prompt să prindă ocazia, încât era deja în strada Grenelle, când ei
observaseră că fugise.
Concini și Rospignac nu observaseră nimic. Ei nu aveau ochi decât pentru Brin de Muguet pe
care o devorau, de-a dreptul cu privirea.
Odet Valvert se aștepta să fie atacat imediat și era în gardă. Acest scurt răgaz, pe care
stupoarea adversarilor săi i-l acorda, îl făcu să-i observe. Foarte natural, atenţia să se opri, mai întâi,
asupra celui pe care-l știa că fiind șeful: asupra lui Concini. Nu putu să nu fie frapat de privirea
înflăcărată, de pasiunea brutală cu care Concini și Rospignac o săgetau pe tânără. Mâna sa răsucea
cu nervozitate mustaţa și, după ce se înroși, deveni palid: gelozia începu să-și abată asupra lui gheara
-i ascuţită și să-i sfâșie inima.
Nu era singurul care remarcase privirile înflăcărate ale celor doi.
În mulţime, o femeie de statură mică se sprijinea de braţul unui om exagerat de înalt. Această
femeie nu avea ochi decât pentru Concini. Ca și Odet de Valvert, fu frapată de felul în care el o privea
pe frumoasa florăreasă. Ea urmări direcţia acestei priviri și examina pe tânără cu o atenţie
pătrunzătoare de femeie geloasă care-și observă rivală. Și strânse puternic braţul cavalerului său și
gemu cu glas plângăreţ:
— Stocco, iată pe cea pe care el o iubește!... Uite-o!... Cu toate acestea, oamenii lui Concini și-au
revenit din uluire, Mai întâi fu o ploaie de injurii în care toţi diavolii infernu-lui erau la loc de cinste.
Această explozie furioasă îl smulse pe Concini din contemplarea sa pasionată și îl aduse la realitate.
— Ce este? făcu el.
Îl informară în câteva cuvinte. Aflând că "afurisitul Landry Coquenard" o ștersese englezește,
datorită intervenţiei acestui băieţandru pe care-l arătară, Concini deveni livid. Un tremur convulsiv îl
cuprinse de la picioare până-n creștet. Ameţit de furie, izbucni mai întâi în injurii îngrozitoare.
Dar revenindu-și imediat, cu un glas pe care o furie teribilă îl făcea să tremure, comandă:
— Prindeţi-mi acest om!... Să ia locul celui pe care vi l-a luat!...
— Ei! Viteazule, spuse Odet de Valvert cu dispreţ, de ce nu veniţi dumneavoastră, să mă prindeţi
chiar voi în persoană? Aș fi curios să văd cât cântărește spada unui desfrânat din Italia faţă de sabia
unui gentilom loial din Franţa.
Adevărul e că ardea de dorinţa de a se măsura cu rivalul pe care-l ghicise și pe care-l detesta
deja din instinct, întreaga sa atitudine era chiar ea o insultă, o sfidare.
Pentru prima dată, mulţimea găsea un om care îndrăznea să-i arunce în faţă lui Concini
înmărmurit acest epitet insultător de "desfrânat din Italia". Se simţea stârnită această mulţime. Exulta.
Și izbucni într-o aclamare formidabilă:
— Trăiască domnișorul!

- 11 -
 Michel Zévaco

— La dracul! Ce-așteptaţi, când eu comand?... Prindeţi-mi acest om, vă spun.

De altfel, trebuia să le facă această dreptate, ei nu ezitau. Toţi acești bătăuși erau viteji,
incontestabil. Ei se puseră în mișcare înainte ca stăpânul lor să termine de dat ordinul. Roquetaille și
Longval care se ridicaseră se repeziră, primii, cu spada ridicată:
— Trebuie să-ţi iau sânge! urla Roquetaille.
— Vreau să-ţi scot maţele! mugi Longval.
Totuși, contrar celor așteptate, ei găsiră o spadă suplă și vie, care pară ca și cum se juca cu
toate atacurile lor. Poate că ar fi primit o lecţie pe care înfumurarea lor o merita, dacă toată banda, cu
strigăte înspăimântătoare, nu le-ar fi venit în ajutor. Toţi, în același timp, se năpustiră pe insolent, care,
fapt, totuși, neprevăzut, la care nu s-ar fi așteptat din partea lui, susţinu fără slăbiciune
înspăimântătorul șoc.
Era clar, totuși, că în ciuda vitejiei sale nebunești, forţei și abilităţii sale, acest tânăr nu ar fi putut
să reziste mult timp celor cincisprezece spadasini care, fără rușine, îl asaltau din toate părţile.
Furtuna izbucni. Pentru că fusese frânată o clipă, izbucni și mai teribil. Aceasta fu, mai întâi, ca
răspuns la strigătele tâlharilor, un strigăt formidabil care acoperi toate zgomotele:
— Jos străinii!... Să plece la ei acasă!... Jos cei ce ne înfometează!...
Și mulţimea se urni. Oamenii lui Concini trebuiră să-l abandoneze pe Odet de Valvert pentru a
face faţă acestei mulţimi de adversari pe care nu se așteptau să-i întâlnească. Totuși mulţimea se
mulţumise să elibereze "domnișorul" a cărui atitudine mândră avu darul să-i stârnească entuziasmul.
Ea se mulţumise doar să-i paralizeze pe oamenii lui Concini, fără să-i lovească.
Concini încă nu înţelese. Această moderaţie a mulţimii, care venea din conștiinţa forţei sale, el o
atribui fricii. El sfârși prin a se înfuria; el răcni:
— Prindeţi-mi această canalie!... Haideţi, haideţi, loviţi, omorâţi!...
Oamenii săi ascultară ordinele, într-adevăr loviră, câţiva nefericiţi căzură, pe jumătate omorâţi.
Atunci furia poporului izbucni cu toată impetuozitatea. Ducesă de Sorrientès îi spusese lui D'Albaran
că vrea să vadă ce va face bravul popor al Parisului. Ea fu lămurită.
Huiduieli, fluierături stridente îi acoperiră glasul.
Și un strigăt imens se ridică:
— La moarte!... La moarte Concini... La apă cu desfrânatul! La moarte asasinii!
— Santa Maria! Stocco, acești turbaţi vor să mi-l omoare pe Concino! se lamentă mica femeie de
la braţul omului înalt.
Și de data aceasta ea vorbea în italiană.
Și Stocco, în aceeași limbă, cu ochii strălucind de o bucurie rea, cu acel aer zeflemitor care-i era
specific, răspunse:
— Eu cred, signora, că într-adevăr trebuie să vă pregătiţi vălurile de văduvă.
— Stocco, făcu Léonora Galigaï ― pentru că se părea că ea este ― privește acolo, nu-l vezi
venind pe rege? Este ora când se întoarce din promenadă.
Deasupra capetelor pe care le domina prin înălţime, Stocco aruncă o privire înspre intrarea Saint
-Honoré.
— Cred că el este, spuse el.
Léonora Galigaï îi strecură repede la ureche câteva cuvinte. Stocco ridică ireverenţios din umeri.
Dar el se supuse fără discuţii. Și dând puternic din coate își croi drum spre Concini. Și cum își dădea
seama că manevra să nu era suficientă, striga cu glasu-i dezagreabil, maliţios:
— Regele!... Uitaţi-l pe rege!... Faceţi loc regelui!

- 12 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Furia mulţimii nu se potoli, auzind această. Dar atenţia îi fu deturnată. Concini și oamenii săi,
care se vedeau pierduţi, avură o clipă de răgaz. Stocco ajunse cu ușurinţă în faţa celui la care fusese
trimis.
— Monseniore, spuse el în italiană, iată regele.
— Nu mă interesează regele! mormăi Concini plimbându-și privirea cumplită deasupra mulţimii.
Stocco se frânse în două într-un salut exagerat și cu aceeași voce dezagreabilă, fără să știi dacă
vorbește serios sau dacă îșibate joc:
— Pe Dumnezeu, signore, spuse el, știm bine că adevăratul rege al acestei ţări sunteţi
dumneavoastră. Totuși, nu aveţi încă nici titlul, nici coroana. Titlul și coroana le are copilul care vine
de acolo. Credeţi-mă, monseniore, nu este prudent să vă arătaţi în faţa lui într-o situaţie atât de
umilitoare ca aceasta. Va trebui să-i daţi o mică dovadă a puterii dumneavoastră... Și dacă anturajul
micului rege se va îndoi de forţa dumneavoastră, de aceasta voi sunteţi responsabil, monseniore.
— La dracu! Ai dreptate, Stocco! recunoscu Concini.
Și el dădu ordin lui Rospignac să se retragă, pe care așa viteaz cum fu, îl întâmpină cu o
adevărată ușurare, își mișca pumnii de furie și privirea sa scânteietoare căuta tot timpul pe cineva.
Deodată îl găsi. Și strângând cu putere braţul lui Stocco:
— Îl vezi pe acest tânăr? făcu el cu un glas răgușit.
Îl arătă pe Odet de Valvert care, la câţiva pași de Brin de Muguet, o sorbea din ochi cu o adoraţie
mută.
— Îl văd, răspunse Stocco cu aerul său zeflemitor.
— O mie de livre pentru tine, Stocco, dacă vei afla numele său și locul unde aș putea să-I prind.
— Veţi ști mâine dimineaţă, promise Stocco.
— O mie de livre, dacă îmi vei afla unde locuiește această tânără.
De data aceasta, Concini, cu un glas pe care pasiunea îl făcea gâfâitor, o indică pe Brin de
Muguet. Iar Stocco, cu o răceală vizibilă, clătinând din cap, răspunse:
— Mica florăreasă!... Greu, monseniore, foarte greu!... Această micuţă și să mă ia dracu dacă
știu de ce, această micuţă face un mister din locul unde locuiește. Și până azi, ea a știut să se
păzească bine, încât nimeni nu poate spune unde se află locuinţa ei.
— Cinci mii de livre, insistă Concini, dacă vei reuși.
— Drace, făcu Stocco, ai cărui ochi scânteiau, aveţi argumente irezistibile, monseniore.
Și cu hotărâre:
— Bine, mă voi strădui să vă satisfac.
Promisiunea era vagă. Totuși se vedea că Concini avea o încredere deplină în abilitatea acestui
om, căci un surâs de satisfacţie îi flutură pe buze.
Retragerea lui Concini și a oamenilor săi se făcu, fără prea multe stricăciuni. Ei reveniră la
palatul d'Anere, care era lipit, să zicem așa, de Luvru. Acolo, Concini adună în cabinetul său pe
căpitanul său de gărzi. Domnul de Rospignac, d'Eynaus, de Longval, de Roquetaille, de Louvignac,
locotenenţi sau șefi ai grupurilor de zece soldaţi, de Bazargues de Montreval, de Chalabre. de
Pontrailles, oameni simpli care datorită împrejurărilor ajunseseră oamenii de încredere ai lui Concini.
— La vânătoare, comandă Concini cu un umor sinistru, la vânătoare, bravii mei copoi. Depistaţi-
mi animalul, goniţi-l la mine... mă însărcinez să-l răpun chiar eu.
Îi concedie cu un gest, făcându-i semn lui Rospignac să rămână. Imediat ce ieșiră tumultuos și
cu hohote zgomotoase de râs, Concini își puse mâna pe umărul lui Rospignac și cu ochii injectaţi,
buzele răsfrânte într-un rictus feroce, mormăi:

- 13 -
 Michel Zévaco

— Rospignac, veghează ca oamenii tăi să mi-l aducă viu pe acest tânăr... Veghează asta, pe
capul tău.
Și cum Rospignac îl privea cu mirare, el îi dezvălui secretul acestei uri subite, care se manifestă
de prima dată teribilă, mortală:
— Și el o iubește, înţelegi Rospignac?... Și cine știe dacă chiar dragostea pentru el n-o face să
mă dispreţuiască?...
— Mi-aţi spus destule, monseniore, replică Rospignac.
Rospignac adună în jurul lui pe cei patru locotenenţi ai săi: Longval, Roguetaille, Eynaus și
Louvignac.
— Domnilor, le spuse el, să ne reîntoarcem, pe strada Saint-Honoré și să începem s-o căutăm pe
Muguette, frumoasa florăreasă. Îl vom regăsi, în același timp și pe domnișor. Este sigur întotdeauna
că-l găsești acolo unde este ea.
Să revenim, acum la Stocco, cavalerul servant și confindetul Léonorei Galigaï, soţia lui Concini.
Stocco, revenind la stăpâna lui, visa la fel ca și Rospignac. Reveria lui se baza pe un simplu
calcul:
"O mie de livre pentru tânăr... acestea, ca să zicem așa, deja le am... Bine. Plus cinci mii pentru
tânără... acestea nu vor fi ușor de câștigat!... Va trebui, totuși, să izbutesc... În total, șase mii de livre...
Plus ce-mi va da signora Léonora... Hai, începe bine ziua... Dacă toate vor semăna cu aceasta, voi
face în curând avere!..."
— Ce ţi-a ordonat? îl întrebă Léonora.
— Să-i aflu numele și locuinţa acestui băieţandru care o urmează, acolo, pe mica florăreasă
răspunse Stocco.
Și cu un aer detașat:
— Mi-a promis mii de livre pentru asta. Léonora aprobă încetișor din cap.
"Acest tânăr a îndrăznit să-l insulte pe Concino al meu, trebuie să fie pedepsit. După aceea,
Stocco? Ce ţi-a ordonat în legătură cu tânără?
— Să-i aflu locuinţa unde se ascunde. Mi-a promis cinci mii de livre pentru asta.
O durere sfâșietoare contractă trăsăturile Léonorei. Privirea i se ridică spre cer într-o mută
imprecaţie. Și se lamenta:
— Cinci mii de livre!... Vezi bine că o iubește!...
— În fine, signora, făcu Stocco cu îngrijorare, trebuie să ascult ordinul monseni-orului?
— Da, Stocco. Numai că atunci când o vei găsi, să vii, ca întotdeauna, să mă pui mai întâi la
curent. Și nu te vei duce să-l găsești pe Concini decât după ce vei primi instrucţiunile mele.
— Aceasta o voi face fără să-mi spuneţi. Când vreţi să mă apuc de vânătoare, signora?
— Mă vei însoţi aici aproape unde am treabă. Mă vei duce, apoi, acasă. După aceea vei putea să-
ţi începi misiunea.
Stocco se înclină în liniște, fără să arate nici cea mai mică nemulţumire. Léonora îl luă de braţ.
Ea se duse pe strada Crenelle, direct la litiera ducesei de Sorrientès. Draperiile erau tot timpul trase.
Ele nu se depărtară. Ducesă nu se arătă, deși soţia lui Concini își anunţă sosirea cu o mică tuse
discretă. Aceasta n-o împiedică pe Léonora să se încline cu o adâncă reverenţă. Și aceasta era
straniu, acest respect împins până aproape de umilinţă, pe care ea îl manifestă faţă de această
ducesă misterioasă care nu găsea deloc de cuviinţă să i se arate.
După ce a salutat, Léonora, cu același respect extraordinar, spuse în italiană:
— Sunt la ordinele dumneavoastră, signora ilustrisimă.

- 14 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Și "ilustrisima signora", fără să găsească de cuviinţă să se arate, marcând net distanţa ce le

separa, cu glasul său melodios și în același timp, suveran, autoritar, răspunse:
— Ah, dumneavoastră sunteţi, Léonora!... urcaţi.
Și Léonora Galigaï ascultă, așa cum ascultase de regină regentă, Maria de Médicis.

Capitolul VI Rimele

În acea dimineaţă, așa cum o făcea aproape în toate dimineţile, regele se duse să vâneze cu
șoimii săi. Se întorcea încetișor, trecând, prin intrarea Saint-Honoré la pasul calului său, când Stocco,
la ordinul Léonorei Galigaï, semnală venirea sa.
Louis al XIII-lea nici nu avea patrusprezece ani. El purta cu o eleganţă juvenilă un costum de
vânătoare.
La dreapta sa, stătea un bărbat de treizeci de ani, înalt, cu o înfăţișare elegantă. Era "maestrul
său de vânătoare cu șoimi". Se numea Charles d'Albert. Dar, cum moștenise o mică fermă arendată în
parte, pe malul Ronului, luase numele acestei ferme și se numi Albert de Luynes.
La stânga regelui, stătea un tânăr de o eleganţă extraordinară. Era marchizul de Montpouillan,
unul din fii bătrânului marchiz de la Force.
Luynes, cu ochii săi pătrunzători și vii, descoperi primul adunarea în mijlocul căreia se zbăteau
Concini și oamenii săi. Numai auzul său fin fu primul care desluși strigătele ameninţătoare ce
porneau din această adunare. Se ridică în scări pentru a vedea mai bine și-și ciuli cu mai multă atenţie
urechile. Și un surâs nemaipomenit îi flutură pe buze, în timp ce ochii-i scânteiau. Cu o ciudată
familiaritate, smulgându-l pe rege din reverie, cu un glas fremătător:
— Ascultaţi, sire, ascultaţi... Este vocea poporului vostru care se face auzită, acolo. Și pedagogul
vostru trebuie să vă înveţe că vocea poporului este vocea lui Dumnezeu. Ascultaţi, sire, ascultaţi
vocea lui Dumnezeu.
Regele și Montpouillan își ciuliră urechile. Auziră clar mulţimea care urla.
— La moarte, Concini!... La apă cu desfrânatul!
Regele păli. Buzele i se strânseră. Ochii săi scânteiară și căutară să vadă ce se petrecea în
depărtare. Luynes îl fulgeră cu privirea ca și cum ar fi vrut să-i smulgă ordinul de moarte pe care-l
dorea din tot sufletul. Dar tânărul rege rămase mut, își întoarse privirea și-și reluă aerul absent.
Luynes ridică pur și simplu din umeri și cu un aer morocănos:
— Să galopăm până acolo, spuse el. Poate vom ajunge la timp să vedem.
Regele ezită o clipă. Dar, fără îndoială, îl rodea și pe el curiozitatea căci, fără să spună un cuvânt,
dădu pinteni calului. Și fu, în mijlocul străzii Saint-Honoré un galop dezordonat care nu dură decât
câteva minute, întrucât fu repede întrerupt de un accident: calul regelui se izbi subit de noi nu știm ce
obstacol și căzu brusc pe genunchi.
Regele era un excelent cavaler. Dar fu surprins de căderea bruscă a calului său. Și această
cădere o provocă pe a sa: el părăsi scările și fu proiectat peste grumazul calului său. Nenorocirea fu
că accidentul se întâmplă chiar în momentul în care cavalcada ajunse la înălţimea stâlpului. Și regele

- 15 -
 Michel Zévaco

se trezi aruncat în zbor chiar în faţa masivului zid. Un strigăt sfâșietor izbucni din toate piepturile
istovite: se așteptau să vadă corpul tânărului rege sfărâmându-se de pietre. Se așternu o liniște
mormântală, în timpul căreia se putea auzi gâfâiala acestei mulţimi îndurerate. Și deodată izbucni o
bucurie delirantă, urmată imediat de aclamaţia care răsună pentru a treia oară în această dimineaţă:
— Trăiască domnișorul!
Calul regelui căzuse la câţiva pași de stâlp. Hazardul vru ca Odet de Valvert să se afle foarte
aproape de acest loc. Aproape în faţa lui regele căzu din șa. Ca toată lumea, tânărul înţelesese
pericolul îngrozitor în care se află regele și că acesta putea să-și spargă capul de pietre, la doi pași de
el. Fără să se gândească mult, fără să ezite, făcu o săritură uimitoare în acea direcţie, se propti solid
pe picioare și își deschise braţele. Și chiar în braţele lui căzu Louis al XIII-lea. Șocul fu înspăimântător.
Dar el se ţinu bine și reluându-și siguranţa, îl așeză încetișor pe rege pe picioare.
Și imediat, în timp ce regele se puse în mișcare încă buimac, uitând de toată eticheta, uitând să-
și descopere capul, cu un glas sugrumat de neliniște:
— Nu vă simţiţi rău, nu-i așa? spuse el.
Și era admirabilă această uitare de sine. Regele o simţi instinctiv. Și uitând și el eticheta, nu fără
admiraţie:
— Nu, într-adevăr, spuse el. Pe dumneavoastră ar trebui mai degrabă să vă întreb aceasta.
Dumneavoastră aţi fost cel foarte tare scuturat.
— Eu nu, răspunse Valvert.
Și cu un râs cristalin:
— Sunt foarte mâhnit, mulţumesc lui Dumnezeu.
— Iar eu sunt foarte fericit! surâse regele. Minutul care urmă fu unul din acele minute
încântătoare pe care un om nu l-ar putea uita niciodată fie el împărat sau rege nici la vârsta biblicului
Matusalem. Mulţimea se repezi spre rege să-l vadă, să-l pipăie, să se asigure că nu i se întâmplase
nici un rău.
— N-am păţit nimic, prieteni, n-am nimic.
Și adăugă, zâmbindu-i lui Odet Valvert:
— ...Mulţumită acestui domn, care, fără să pară, a moștenit forţa lui Hercule în persoană.
Suita regelui se repezi spre el, în frunte cu Luynes și Montpouillan.
— Dacă vi s-ar fi întâmplat ceva rău, majestate, m-aș fi străpuns cu sabia, îl asigură Luynes care
era foarte palid și părea sincer.
— Sunteţi prieteni bravi și fideli, spuse el. Liniștiţi-vă, ne-am ales numai cu frica.
— Din fericire, strigă Luynes.
Și în sinea lui, adăugă: "Pentru mine!..."
Și se grăbi să dea ordine pentru a-l smulge cât mai repede pe rege de la aceste efuziuni
populare, care nu-i conveneau deloc. Aduse calul său regelui. Ca și cum n-ar fi fost nimic, el sări cu
ușurinţă în șa. Înainte de a pleca, îl căută din ochi pe Odet de Valvert.
Acesta nu era departe. Se ţinea la doi pași de rege, rigid, puţin palid, cu privirea scânteietoare.
Părea cuprins de o mare bucurie și din când în când, îi strecură lui Brin de Muguet o privire
triumfătoare, care copil al străzii cum era, se fofilase în primele rânduri și nu-i dădea nici o atenţie,
deoarece nu avea ochi decât pentru rege.
Odet de Valvert văzu foarte bine că regele, înainte de a pleca, îl căuta cu privirea. Și se grăbi să
se apropie, convins din ce în ce mai mult că o ploaie de favoruri îl va copleși. În rest, primele cuvinte
ale regelui îi confirmară această idee, care de fapt era foarte normală.

- 16 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Domnule, îi spuse, cu un surâs graţios, regele Franţei, vă datorează viaţa. Vă asigur că nu vă

va uita niciodată. Numele dumneavoastră, domnule?
— Gentilomul căruia Maiestatea Voastră îi face onoarea să i se adreseze, se numește Odet,
conte de Valvert.
Regele păru că reflectează o clipă. Era tânăr. Nu învăţase încă să se prefacă. Acest tânăr îi
plăcea și el lăsa cu nevinovăţie să se vadă acest lucru.
— Domnule conte de Valvert, sunteţi în escorta mea. În același timp, se întoarse și făcu semn
unui paj.
Acesta coborî imediat și îi prezentă calul îndrăgostitului nostru, care sări sprinten în șa.
— Staţi aici, în stânga mea, conte, îi spuse regele.
Contele Odet de Valvert, pe jumătate beat de fericire și orgoliu, își luă locul pe care-l indicase
regele.
Mica trupă porni spre Luvru, în mijlocul aclamaţiilor entuziasmate ale mulţimii.
Și Valvert, fără îndoială, pentru a arăta că devenise un personaj important, nu pierdu ocazia ca,
trecând să-și scoată pălăria în faţa lui Brin de Muguet. Să spunem, fără zăbavă, că ea nu a fost deloc
impresionată. Și cum era chiar foarte ocupată să strige din toată inima.
"Trăiască regele!", ea nu văzu său păru că nu vede acest salut. Ceea ce o scuti să-i răspundă.
— Nu credeam că sunt iubit atât de mult de acest popor brav! strigă regele, care, neobișnuit cu
aceste exclamaţii spontane, era radios.
— Acesta vă dovedește, sire, că atunci când veţi ordona ca dușmanul să fie doborât, poporul,
clerul și nobilimea, toată lumea va fi cu dumneavoastră murmură Luynes.
— Să-l arestezi pe Concini!... Este mai ușor de spus decât de făcut. Și, în primul rând, cine ar
îndrăzni să-și ia asupra sa o asemenea misiune?
Aceasta arăta că lui, într-adevăr, îi era teamă. Nu astfel și-l imaginase Valvert pe rege. În orice
caz, nu era sigur că aștepta de la el asemenea cuvinte. Dar se gândi că acest rege nu era decât un
copil.
"Ah! Sărman micuţ! își zise în sinea lui cu o milă tandră, el încă nu știe că regele este stăpânul,
singurul și unicul stăpân și că nimeni nu trebuie să fie atât de cutezător încât să vrea să ridice capul
la fel de sus ca el. Drace, trebuie să-l învăţăm pe acest copil! Trebuie să-l liniștim!..."
Și cu voce tare, cu un calm minunat:
— Ah! Este vorba despre acest ticălos din Italia?... Dar să mă ierte Dumnezeu, cred că regele
vrea să-mi spună că nimeni nu ar fi atât de îndrăzneţ să pună mâna pe această lichea... chiar dacă
regele ar da ordin?
Rușinându-se, regele îi confirmă cuvintele dând din cap.
— Ei bine, făcu cu fermitate Valvert, regele se înșeală. Dacă el ar vrea, îl voi lua de guler și-l voi
aduce cu picioarele și mâinile legate.
— Veţi îndrăzni!? strigă regele, în ochii căruia se aprinse o lumină sumbră.
— Când regele va dori să-mi dea acest ordin, da, spuse liniștit Valvert.
— Atunci, sire, insistă Luynes cu acea familiaritate pe care și-o permitea, ce răspunde regele
domnului conte de Valvert?
— Ceea ce ţi-am spus chiar ţie, făcu regele cu un aer mohorât: La ce bun să-l arestez pe
Concini... pentru că regina regentă, regentă, auziţi? Îl va repune imediat în libertate?...
Și regele izbucni într-un râs strident, teribil.
— Asta este altceva, făcu Valvert cu aceeași siguranţă calmă, dar regina regentă nu are puterea

- 17 -
 Michel Zévaco

de a împiedica ca un gentilom să-l provoace pe domnul Concini și să-l omoare pe loc. Eu, de exemplu,
sire, imaginaţi-vă, nu aș fi deloc supărat să-i înfig sabia de șase degete în corp.
— Este adevărat, spuse regele, dar regenta va avea puterea să facă să i se taie capul celui care l-
ar ucide pe Concini.
Și clătinând din cap:
— Nu, nu făcu el, trebuie să avem răbdare. În câteva luni voi deveni major... Voi fi stăpânul!...
De data aceasta, tonul regelui nu-i mai permise lui Luynes să insiste. Și Valvert, care se minuna
că se vedea dintr-o dată avansând în favorurile regelui, care nu ezita să-i facă asemenea confidenţe,
imită exemplul său.
Drumul până la Luvru era scurt. Erau suficiente câteva minute pentru a-I parcurge. Restul
drumului se făcu în tăcere. Valvert, crezându-se din ce în ce mai sigur pe norocul lui, luă o atitudine
mândră. Avu chiar bucuria să-i întâlnească pe cei doi Pardaillan care hoinăreau, sau care păreau că
hoinăresc tot timpul și se amuză de aerul lor uluit, când îl recunoscură călărind la stânga regelui.
Regele se opri la douăzeci de pași de poarta Luvrului prin care Valvert se pregătea să intre ca
învingător.
— Domnule, spuse el, vă mulţumesc că m-aţi escortat până aici. Să păstraţi calul în amintirea
întâlnirii noastre. Și nu uitaţi: Dacă aveţi nevoie să mă vedeţi, ziua sau noaptea, veniţi la Luvru sau în
oricare casă regală mă voi afla. Nu veţi avea decât să vă spuneţi numele. Veţi fi, imediat, introdus la
mine. La revedere, conte.
Spunând aceste cuvinte, cu o deosebită amabilitate, Louis al XIII-lea luă hăţurile și la trap, se
pierdu sub poarta monumentală a casei sale regale de la Luvru.

Capitolul VII Vechi cunoștinţe

Odet de Valvert rămase pironit locului, complet zăpăcit de acest deznodământ imprevizibil.
Căzu de la înălţimea visurilor sale aurite. Șocul fu cu atât mai brutal, cu cât el se ridicase atât de sus.
El rămase, un timp îndelungat, complet îndurerat. După aceea, dispoziţia sa proastă se dezlănţui într-
o serie de injurii furioase:
— Ciumă, friguri, accident de moarte tragică, tunete și fulgere!...
Se simţi ușurat. Se potoli încetul cu încetul. Făcu cu calul său stânga-mprejur pentru a reveni în
strada Saint-Honoré și începu s-o caute pe frumoasa florăreasă. Și uitând insuccesul său, încercă o
adevărată bucurie copilărească la gândul că este proprietarul animalului bun și viguros pe care-l
călărea și căruia își propuse să-i studieze serios defectele și calităţile. Nu merse departe. Îi întâlni pe
cei doi Pardaillan pe care curiozitatea, fără îndoială, îi purtase în împrejurimile Luvrului. El coborî și-i
aborda.
În spatele celor doi Pardaillan mergea un nenorocit, având pe cap ceva inform pe care era
imposibil să-l numești pălărie, îmbrăcat într-o zdreanţă găurită, destrămată, care lăsa să se vadă din
spate o spadă lungă și în care își ascundea faţa. Era Landry Coquenard.
— Ei! Vere de Valvert, spuse Jehan de Pardaillan cu un surâs afectuos, iată-te, deci, în favoare,

- 18 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

căci te-am văzut ţopăind în stânga regelui.

Jehan de Pardaillan vorbise destul de tare; Landry Coquenard din locul său auzi:
— Bine, spuse el, gentilomul care m-a salvat de două ori, mai întâi scoţându-mă din ghearele lui
Concini dându-mi, apoi, această pungă care îmi va permite să trăiesc vreo două săptămâni bune, se
numește domnul de Valvert și este vărul lui Pardaillan. Asta îmi ajunge pentru moment.
Și Landry Coquenard se reântoarse fără să se grăbească în strada Saint-Honoré.
Odet de Valvert dădu detaliile pe care i le ceru Pardaillan. El trecu, cu o moderaţie care fu
remarcată de cei doi Pardaillan atenţi, peste frumosul tur de forţă pe care l-a îndeplinit, prinzându-l pe
rege în braţele sale. El se ironiza cu o bună dispoziţie și umor vorbind despre iluziile pe care și le
făcuse, când crezuse că recunoștinţa regelui se va manifesta dându-i o sarcină importantă la curte. El
aminti de conversaţia pe care o avusese în legătură cu Concini. Și termină, repetând cuvintele pe care
i le spusese regele, concediindu-l.
Cei doi Pardaillan îl ascultară cu o deosebită atenţie. Se vedea că afecţiunea lor pentru acest
tânăr era adevărată, profundă, în ceea ce îl privea, îi purta lui Pardaillan un respect filial. Se comportă
nestânjenit cu Jehan, care-l trata ca pe un frate acordându-i deferenţa pe care cel mai mare o arată
mezinului.
— Nu te descuraja, Valvert, îl consolă Jehan când acesta terminase, vei fi mai fericit altă dată.
— Sper, domnule, surâse Valvert plin de încredere.
— Ah, așa! întrebă Pardaillan pe nepusă masă i-ai dorit moartea lui Concini? Ce ţi-a făcut?
— Dar, domnule, făcu Valvert fără să se fâstâcească, chiar de n-ar fi decât persecuţiile cu care a
urmărit-o pe verișoara mea de Saugis și pe vărul meu de Pardaillan, soţul său. Mi se pare un motiv
suficient.
— De acord. Dar poate că mai ai și alte motive personale?
— Într-adevăr, domnule.
Și întorcându-se spre Jehan:
— Am o chestiune mai specială cu domnii de Longval și de Roquetailie. L-am recunoscut, de
asemenea pe domnul d'Eynaus.
— Vechi cunoștinţe, de-ale mele, cu care am întotdeauna un cont deschis și pe care va trebui să-
l reglez într-o zi sau alta, făcu Jehan cu un surâs rece, plin de ameninţări pentru cei despre care
vorbea.
Ei reveniseră în strada Saint-Honoré. Valvert o căuta din ochi pe Brin de Muguet și răspundea
distrat celor doi Pardaillan, care, fără să dea impresia, remarcară această manevră și surâdeau,
totodată, cu ironie și cu indulgenţă.
Căutând-o din ochi pe Brin de Muguet pe care n-o descoperi, Valvert observă doi vlăjgani cu
figuri formidabile de fanfaroni, îmbrăcaţi curat, în postav bun de Flandra, cum sunt scutierii de casă
înstărită. El îi arătă lui Jehan, spunând:
— Cred, domnule, că sunt Cringaille și Escargasse, care vă caută.
Odet de Valvert care ardea de dorinţa de a porni în căutarea iubitei sale, prinse ocazia:
— Vă las, spuse el.
Și revenind:
— Numai dacă n-aș avea fericirea ca dumneavoastră să aveţi nevoie de mine, adăugă el cu
vioiciune.
— Nu, copilul meu, răspunse Pardaillan cu blândeţe.
Și cu un surâs maliţios:

- 19 -
 Michel Zévaco

— Du-te la treburile tale, îl autoriză.

Cei trei bărbaţi își strânseră mâinile cu putere și sinceritate. Odet îi salută amical pe cei doi viteji
încântaţi și se despărţiră. Dar numai după câţiva pași, Odet se opri, încurcat. Calul său, de care era
atât de încântat, îl deranja. Totuși nu putea să urmărească o femeie pe stradă, târându-și calul de
căpăstru.
"Desigur, își spuse el, după o scurtă reflecţie, Escargasse și Gringaille se vor ocupa cu plăcere"
El se întoarse cu vioiciune pentru a-i întreba dacă ar dori să-i ducă calul la han. Ceea ce ei
acceptară cu amabilitate, așa cum presupusese.
— Întotdeauna foarte onoraţi să fim servitorii dumneavoastră, domnule conte, îl asigură
Gringaille care, în calitatea sa de parizian, știa "să întoarcă bine" un compliment.
— Cu totul la dispoziţia dumneavoastră! adăugă Escargasse, cu accentul său "care mirosea
plăcut", pretindea el.
Odet de Valvert le încredinţa calul pe care-I datora recunoștinţei regale și de care era fericit și
mândru să-l aibă. Și asta nu fără a face numeroase recomandări în privinţa nobilului animal.
Recomandări pe care Escargase și Gringaille le ascultară cu tot respectul pe care-l datorau "domnului
conte" și care aduse un surâs amuzat pe buzele lui Pardaillan.

Capitolul VIII Primul contact

Cei doi Pardaillan, care-i urmau pe Cringaille și Escargasse ce conduceau preţiosul animal,
plecară către Croix du Trahoir.
Odet de Valvert reveni din direcţia stâlpului infamiei din Saint-Honoré, unde o lăsase pe Brin de
Muguet și unde spera s-o regăsească, deși trecuse destul de mult timp de când părăsise acest loc.
Deși scormoni peste tot cu privirea, el n-o descoperi. Și nici n-avea cum, pentru bunul motiv că ea nu
mai era acolo. Ea urcase, de asemenea strada în direcţia Croix du Trahoir. Ea trecea chiar când
Valvert revenise în strada Saint-Honoré, în compa-nia celor doi Pardaillan. Aceștia trecură de ea și
Jehan, strângând braţul tatălui său, îi șopti:
— Sărmanul Odet care o caută în josul străzii!
— Nu sufăr pentru el, răspunse Pardaiilan, căci îndrăgostiţii au un fler deosebit de a se regăsi,
unde alţii nu ar reuși niciodată.
Și gândindu-se la mărturisirea acestei tinere, care-i afirmase că era mama micuţei Loïse despre
care vorbea cu La Gorelle, adăugă cu un oftat:
— Ar fi mai bine pentru el să n-o mai revadă niciodată.
Brin de Muguet mergea, deci, pe strada Saint-Honoré. Nu se grăbea. Părea chiar că-și pierde
vremea cu plăcere. Totuși această hoinăreală nu era decât aparentă și avea unul din motivele cele
mai serioase. În realitate, ea privea cu multă atenţie pe toţi cei pe care-i întâlnea. Părea că
dispreţuiește toată lumea, atât pe bărbaţi, cât și pe femei. Se întorcea de multe ori. Intră pe străzi
laterale pentru a reveni brusc pe unde mersese și reîncepea același joc puţin mai departe. Pe scurt,
ea făcea manevra clasică a celui ce se crede urmărit și vrea cu orice preţ să depisteze urmăritorul.

- 20 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Această manevră era pentru Valvert? Este posibil. În orice caz, să nu uităm că l-am văzut pe
Stocco asigurându-l pe Concini că tânăra făcea un mister din locul unde locuia. Trebuie că avea
motive serioase pentru a acţiona astfel și este posibil ca Valvert să nu fie de găsit.
În mijlocul celor ce mergeau și veneau Brin de Muguet îl întâlni pe Baronul Rospignac. Credem
că ea îl cunoștea, căci, văzându-l, sprâncenele i se încruntară, surâsul său zburdalnic dispăru și
privirea-i deveni dură. Grăbi pasul și căpătă o alură ca și cum ar fi vrut să fugă.
Era un băiat frumos, acest Rospignac, poate prea frumos. Tânăr ― abia treizeci de ani ― și de o
eleganţă supremă. Fu iritat de această fugă. Fu iritat mai ales de dezgustul pe care părea că-l inspiră
acestei fiice a străzii, tocmai el, seducătorul Rospignac, pe care cele mai frumoase, cele mai nobile
doamne și-l disputau.
Dintr-odată uită de Valvert, de misiunea sa, de Concini și de cei patru camarazi, uită totul. Se
aruncă cu furie, o ajunse din urmă din câţiva pași, se opri în faţa ei, îi bară trecerea și cu o voce care
se forţa să rămână calmă, el glumi:
— Așa, ţi-e frică de mine, frumoaso?
— Frică de dumneavoastră! făcu ea cu o voce care nu tremura. Haida-de! Să-ţi fie frică de un
Rospignac!
— Pe coarnele diavolului! Crezi tu oare că poţi să te impui cu aerele tale!... O fată a străzii; să
izbucnești în râs, pe cuvânt!... Dacă un gentilom găsește pe gustul său o fată ca tine, este o onoare
remarcabilă pentru care ea trebuie să-i mulţumească în genunchi.
— Dar dumneavoastră nu sunteţi un gentilom! Nu sunteţi nici măcar un lacheu! Haide, lăsaţi-mă
să trec acum după ce v-aţi vărsat veninul.
Cu un gest de regină, ea îl îndepărtă. Dar acum Rospignac nu se mai stăpâni. Prinse fata cu
brutalitate de mâini, o atrase spre el cu violenţă și cu ochii injectaţi, cu trăsăturile răvășite, aplecat
peste ea, care se încorda din toate puterile, îi aruncă în faţă:
— Un minut, frumoaso! Trebuie să știi că vei fi a mea... căci te doresc... și te voi avea, pe toţi
diavolii din infern! Te voi avea și vei plăti scump insolenţa ta. Așteptând chiar aici, în stradă, în faţa
tuturor, vreau ca buzele tale să se unească cu ale mele, cu singurul scop ca toată lumea să vadă bine
că-mi aparţii! Haide, o sărutare, fată, sau nu vei trece!...
Brută îi rănea încheieturile mâinilor fără milă, o apropia violent de el, își aplecă asupra ei faţa-i
înflăcărată pe care pasiunea brutală o descompusese atât de mult, transformând-o într-o mască de
oroare. Dar ea rezistă cu bărbăţie.
— Lăsaţi-mă sau chem... asmut mulţimea contra dumneavoastră.
El răspunse doar printr-un rânjet hidos.
În acel moment, litiera ducesei de Sorrientès, lângă portiera căreia mergea gigantul d'Albaran,
se apropia de locul, unde se desfășura această abominabilă scenă de violenţă. Ducesă terminase,
fără nici o îndoială, consfătuirile sale misterioase. Dând la o parte un colţ al draperiei, se interesa de
mișcarea străzii, de altfel mai puţin animată. Ea văzu ce se petrecea. Vocea sa răsună, întotdeauna
calmă, fără vreo emoţie vizibilă. Și spuse:
— D'Albaran, du-te în ajutorul acestei tinere de colo. Și aplică acestui bădăran care-o
maltratează corecţia ce-o merită.
— Bine, doamnă, răspunse d'Albaran ca întotdeauna calm.
Și își apăsă calul care porni la trap.
Odet de Valvert ajunse chiar în momentul în care frumoasa florăreasă ameninţa că va chemă în
ajutor. El nu auzi această chemare. Într-o săritură fu lângă Rospignac și zise cu voce tunătoare:

- 21 -
 Michel Zévaco

— Cine e acel mizerabil care violentează o femeie?

În același timp, pumnul său proiectat cu rapiditatea fulgerului și forţa irezistibilă a unei ghiulele
se năpusti în faţa baronului surprins. Rospignac, sub violenţa loviturii, se rostogoli în mijlocul străzii,
scoţând un strigăt de durere. Valvert se postă în faţa tinerei și cu un glas de o blândeţe inexprimabilă,
o liniști:
— Nu vă fie frică.
— Nu mi-e frică, răspunse ea cu îndrăzneală și nu fără o oarecare răceală.
Totuși, Rospignac se ridică cu iuţeală. Spumega. Ochii săi injectaţi căutau agresorul. Îl
recunoscu imediat.
Sigur pe el, nu putu, înainte de a se arunca asupra lui Valvert imobil și impasibil, să reziste
tentaţiei de a adresa feţei o nouă insultă. Rânji:
— Desigur, frumoaso care nu ai nici tată, nici soţ, nici frate ca să te apere, contezi pe amantul
tău, așa-i?... Căci acest terchea-berchea este amantul tău, nu-i așa?... Ki bine, privește-l cu atenţie.
Este ultima dată când îl vezi.
Rospignac merse spre Valvert. El merse cu sabia în teacă, hotărât, să-l prindă de guler, fiind
sigur că în momentul în care îl va fi lovit cu pumnul, acesta va fi incapabil să se smulgă din
strânsoare.
Rospignac nu făcu decât doi pași. Imediat, Valvert se repezi la el. El vru să scoată sabia din
teacă. Prea târziu. Deja mâinile lui Valvert îi prinseseră încheieturile mâinilor. Cu o mișcare bruscă el
încercă să se elibereze. Dar recunoscu cu uimire că nu reușește. Reînnoi tentativă, dublându-și
eforturile, își încorda mușchii, își adună toate forţele. Osteneală inutilă, încheieturile sale parcă erau
prinse între două menghine de fler care refuzau să dea drumul la ce ţineau. Era mirat de rezistenţa pe
care o întâmpină. În faţa acestei forţe nemaiîntâlnite și atât de neprevăzute, îl cuprinse neliniștea.
— Mergi! comandă Valvert.
Rospignac trebui să meargă. Varvert îl duse respirând din greu și aplecat în faţa lui Brin de
Muguet, care privea cu o mare uimire.
— În genunchi, caraghiosule și cere iertare celei pe care cu lașitate ai insultat-o! comandă din
nou Valvert.
De data aceasta, Rospignac rezistă. Era livid, crispat, cu ochii ieșiţi din orbite. Sudoarea îi curgea
pe faţa răvășită. Trebuie că suferea groaznic de rușine, desigur, dar și de durere fizică. Totuși, ţinu să
nu cedeze acestui ordin prea umilitor.
— În genunchi, caraghiosule, repetă Valvert, ori îţi rup braţul!
El nu făcu nici un efort. Abia dacă făcu o mișcare. Și Brin de Muguet, îngrozită, auzi distinct
zgomotul sec al unui os care se sparge. Un horcăit surd izbucni de pe buzele tumefiate ale lui
Rospignac care, la capătul forţelor, căzu greoi în genunchi.
— Cere iertare! repetă Valvert implacabil.
— Iertare! Sughiţă mizerabilul Rospignac care părea a fi pe punctul de a leșina.
Numai atunci Valvert îi dădu drumul. Dar îl prinse de umeri și îl așeză în picioare. Și cu un glas
care nu mai avea nimic omenesc, cu o răceală teribilă:
— Du-te! spuse el. Și să nu te prind vreodată în drumul meu, căci, jur pe Dumnezeu, oriunde te
voi întâlni, fie în camera regelui, fie în biserică, chiar pe treptele altarului, vei suporta contactul cu
cizma mea, ca acum.
Îl întoarse ca pe o cârpă și, cu o lovitură formidabilă de picior dată în spate îl făcu să se
rostogolească zece pași, adăugând cu un dispreţ suprem:

- 22 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Este ceea ce meriţi!

Ce făceau Longval, Roquetaille, Lonvignac și Eynaus în acest timp?
Ei nu-și reveniră decât atunci când se termină corecţia administrată șefului lor. Atunci toţi se
repeziră asupra lui Valvert. Și se repeziră cu sabia în mână, înţelegând că altfel nu vor fi în stare să
biruie acest adversar, care nu inspira încredere și totuși ar fi fost capabil să-l doboare chiar pe
Hercule.
Valvert, desigur, îi urmărea cu coada ochiului, acest atac viclean nu l-a găsit nepregătit, el își
scosese sabia din teacă înainte ca ei să se năpustească asupra lui. El îi scuti chiar de osteneala de a
face tot drumul. Alergă în întâmpinarea lor. Aceasta nu făcu decât să-i zăpăcească și să-i permită lui
să dea primele lovituri. Spada sa lungă descrise un cerc larg, lovi cu violenţă săbiile înainte ca ei să
fie gata de atac, le îndepărtă, execută o voltijă și înţepă cu o rapiditate fulgerătoare. Și cei patru
spadasini scoaseră un strigăt de durere violentă: toţi, unul după altul, fuseseră atinși la faţă.
O simplă înţepătură cu totul neînsemnată. Totuși, aceasta era semnificativă. Era evident pentru
ei că scrimerul era tot atât de puternic ca boxerul.
Reluară atacul cu mai multă metodă. De data aceasta erau cinci, Rospignac nu avea decât un
braţ valid. Dar acesta era dreptul și el nu ezitase să se arunce în încăierare, deși braţul său stâng îl
făcea să sufere îngrozitor.
Lupta care urmă fu extraordinar de scurtă. Imediat se auzi un cvintuplu răcnet de bucurie.
Spada lui Valvert s-a rupt dintr-o dată.
— Este al nostru! urlă banda, beată de bucurie.
— Viu, pe sângele lui Christos! vocifera Rospignac, îl vreau viu!
Brin de Muguet privea cu ochii plini de o inexprimabilă neliniște. Murmură, frângându-și mâinile
cu nervozitate:
— Ah, Doamne!... Ah, Doamne!
Probabil că nici nu știa ce spunea.
Odet de Valvert făcu o săritură formidabilă în spate mormăind o înjurătură. Din instinct, aruncă o
privire disperată în jurul lui ca un înecat, care caută ceva de care să se agaţe.
Aceasta dură o secundă. Valvert se vedea pierdut. Și, deodată, scoase, la rândul său, un strigăt
de triumf. Simţi că i se strecoară din spate, ceva în mână. Și degetele sale, care se crispară cu
nervozitate pe acel obiect, recunoscură că era mânerul unei spade lungi, excelente.
Se înţelege că el nu se întoarse să vadă de unde-i venea acest ajutor nesperat. Nici să
mulţumească. Făcu să șuiere spada imensă și se repezi spre banda care venea asupra lui în
dezordine. El își alese omul din grămadă și-l atacă cu o impetuozitate irezistibilă. Întâmplarea îl
aruncase asupra lui Rospignac. Avu loc o scurtă încrucișare de săbii și Rospignac căzu, cu braţul
drept spintecat. N-a avut noroc în dimineaţa aceea Rospignac.
— Rămân patru, pronunţă bărbatul cu glasul său glacial.
Lonvignac se duse să-l întâlnească, în ţărână, pe Rospignac, care nu dădea nici un semn de
viaţă.
— Rămân trei, anunţă Valvert.
Și adăugă:
— N-o să vă omor pe voi ceilalţi. Aparţineţi unuia dintre prietenii mei, care nu m-ar ierta să vă
scap de răzbunarea lui.
Se adresa lui Longval, Eynaus și Roquetaille, care ramaseră singuri în faţa lui și care primiră
aceste cuvinte cu înjurături intraductibile și ameninţări îngrozitoare. Eynaus, Roquetaille și Longval,

- 23 -
 Michel Zévaco

dacă vă amintiţi, erau cei cu care Jehan de Pardaillan spunea că avea o socoteală de încheiat.
Or, în acel moment, Valvert zări vag o formă monstruoasă, ceva în formă de animal enorm,
necunoscut, care se strecură printre picioarele adversarilor săi.
Și, deodată, se auziră strigăte stridente care veneau din grupul unde mișuna acel lucru inform.
Erau mieunaturi ascuţite de pisică înfuriată, lătrături furioase de câine, răgete de măgar, zbierete
stridente de porc când îl tai.
Aceasta dură doar o clipă. Deodată, Roquetaille scoase un strigăt de durere. Fusese mușcat cu
cruzime de către animalul care mișuna printre picioare. Și în aceeași clipă, el se simţi înșfăcat solid
de glezne și tras cu o forţă irezistibilă. Căzu pe spate, fără să înţeleagă ce i se întâmplase.
Imediat, grohăiturile de porc amestecate cu răgetele de măgar izbucniră mai violent ca
niciodată. Tot atunci, animalul misterios care mișuna și scotea strigăte atât de ameninţătoare, sări
asupra spadei pe care Roquetaille o lăsase și o luă în stăpânire. Apoi, agitând victorios această
spadă, se ridică. Și Valvert recunoscu că acest animal care nu înceta cu strigătele sale înnebunitoare,
era un om zdrenţăros, pe care se părea că-l cunoaște, fără a putea să precizeze unde-l văzuse.
Acest om era Landry Coquenard.
Cu sabia pe care o cucerise în mână, se ridică și ridicând piciorul, îl proiectă cu toată forţa drept
în faţa lui Roquetaille, care nu avusese timp să se ridice, care nu mai gândea, căci dintr-o dată
leșinase.
Îndeplinindu-și isprava, Landry Coquenard se postă lângă Valvert și cu o voce puţin fornăită,
spuse:
— Rămân doi domnule!... Forţele, sunt egale.
Și își însoţi aceste cuvinte cu o serie de grohăituri surde, pe care o întrerupse deodată pentru a
scoate răgete sonore de măgar.
Și toate acestea se întâmplaseră într-un interval de timp care nu dură decât două secunde.
Într-adevăr, forţele erau egale, căci Landry Coquenard îl atacă imediat pe Longval.
Lucrurile nu se tărăgănară. Cât ai clipi, Eynaus primi o lovitură în umăr care-l trimise lângă cei
trei tovarăși ai săi de pe jos. În aceeași clipă, Landry Coquenard landă temeinic într-o lovitură dreaptă,
dată cu pricepere. Această lovitură l-ar fi dus pe Longval într-o lume care, fără să se știe de ce, ar fi
fost mai bună decât aceasta, dacă Valvert, chiar în acel moment nu ar fi avut ideea nefastă de a-l
împinge pentru a-i lua locul.
— Pe botul lui Belzebut! Scheună Landry Coquenard întristat, o lovitură pe care o pregătisem
atât de bine!
Și recomandă:
— Să n-o pierdeţi voi, cel puţin, domnule.
Nu, Valvert nu o pierdu: chiar în acel moment, sabia lui Longval sări, descrise o parabolă în
spaţiu și căzu la zece pași de el.
Chiar atunci, Valvert se aruncă asupra lui.
— Pleacă, spuse el.
Lui Longval îi fu teamă, o teamă teribilă, înnebunitoare, își curbă șira spinării și fugi, împleticindu
-se ca un om beat, urmărit de urletele mulţimii.
— De ce? se miră Landry Coquenard. De ce l-aţi lăsat să plece?
— Pentru că, explică simplu Valvert, aceștia trei aparţin cuiva căruia nu am vrut să-i iau.
Landry Coqnenard făcu o strâmbătură de ciudă și murmură cu o profundă devoţiune:
— Sfinte Landry, fă ca acesta să aibă bună inspiraţie de a le scoate maţele și îţi promit o

- 24 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

lumânare de o livră.
Și își făcu semnul crucii cu și mai mult devotament. Ceea ce era un mod de a confirma
promisiunea sa.

Capitolul IX Unde se vede încă o dată intervenţia ducesei de

Sorkienies

Brin de Muguet nu se mișcase. Ea asistase până la sfârșit la lupta furtunoasă. Când văzu că
Valvert se întoarse spre ea și-și scoase pălăria, ea fu cea care vorbi prima.
— Vă mulţumesc, domnule, din toată inima pentru intervenţia dumneavoastră.
Și, imediat după ce-i adresă această scurtă mulţumire, se înclină cu o reverenţă graţioasă și
schiţă că se retrage.
Odet de Valvert nu văzu decât un lucru, că ea pleacă singură. Se neliniști pentru ea și roșindu-se
ca o fecioară, luându-și curaj, îndrăzni să-i propună:
— Domnișoară, poate nu este prudent să plecaţi singură. Permiteţi-mi să am onoarea de a vă
escorta până acasă.
— Încă o dată, mulţumesc, domnule, spuse ea întorcându-se. Dar acum nu mai am de cine mă
teme și nu vreau să abuzez de gentileţea dumneavoastră.
Landry Coquenard, la o distanţă discretă, asistase la această scurtă discuţie din care nu pierdu
nici un cuvânt. Și ochii săi vicleni alergau de la fată la tânăr, studiindu-i cu o promptitudine și
siguranţă, care făceau onoare calităţilor lui de observator.
— O iubește, o iubește pe fiica lui Concini! își spuse.
Și visător:
— El o iubește pe fiica lui Concini care-i dorește moartea și i-o va dori și mai mult după tot ce s-a
petrecut aici! Concini care-și iubește fiica, fără să știe că este fiica sa și, atât timp cât este îndrăgostit,
este de o gelozie mai feroce decât un tigru!.. Pe botul lui Belzebuth, iată o iubire care va fi oarecum
contracarată!... Fără a-l socoti pe Rospignac care nu este de lepădat și care este la fel de îndrăgostit
de fiica lui Concini!... Ei, drace, domnul de Valvert va avea de lucru și cred că va avea noroc dacă va
scăpa... Dar înainte de a ne plânge ar trebui să știm care sunt sentimentele ei. Și ea îl iubește?
Își îndreptă atenţia spre Brin de Muguet. Și putu să tragă concluzia:
— Nu, ea nu-l iubește. Nu poţi să te-nșeli din atitudinea ei: este, într-adevăr, indife-rentă. Ah!
Sărmanul domn de Valvert!
În timp ce Landry Coquenard reflecta astfel și se înduioșa de soarta lui, Odet de Valvert privea
cum se îndepărtează cea pe care o iubea. Figura sa expresivă reflecta o durere atât de sfâșietoare
încât era evident că nu se înșelase asupra sentimentelor tinerei în ceea ce îl privea.
"Ea nu mă iubește! își spuse. Altfel nu m-ar fi părăsit atât de repede, cu această răceală ce
trădează o indiferenţă totală!...
Chiar în acel moment, Brin de Muguet se întoarse.

- 25 -
 Michel Zévaco

Plecase cu pas hotărât și cum întoarse spatele mica cută verticală, care apăru deodată pe
fruntea sa pură, indică faptul că este nemulţumită. Din cauza cui? Din cauza ei înseși sau a lui Valvert
care o apărase cu vitejie și eficacitate. Și ea, ca și Valvert și Landry Coquenard, începu să reflecteze
mergând. Și fără să-și dea seama, încetini pasul.
"Am fost, totuși, puţin cam rece, puţin cam distantă, își spuse. Că acest tânăr îmi este indiferent
este sigur... Că mă agasează cu această solicitudine insuportabilă nu este mai puţin sigur. Dar acest
tânăr mi-a luat apărarea. Pentru mine și-a expus viaţa cu generozitate, ar fi nedrept să nu recunosc. Și,
la urma urmelor, oricare ar fi sentimentele mele pentru el, sunt forţată să-mi mărturisesc mie însămi
că m-am simţit bine, când m-a smuls brutalităţilor din partea acelui mizerabil Rospignac. Toate
acestea ar merita cu prisosinţă puţină atenţie din partea mea. Dar încă n-am murit".
Rezultatul acestor reflecţii atât de judicioase, dar tardive, fu că Brin de Muguet, se întoarse. Ea
observă pe Odet de Valvert care o urmărea cu privirea plină de o mută adoraţie. Și, în loc să-și
întoarcă capul cu indiferenţă, așa cum o făcuse puţin mai înainte, ea îi surâse cu gentileţe și îi făcu un
semn amical de la revedere cu mâna. După care, porni din nou cu un pas care-și regăsise întreaga
fermitate.
"Slavă Domnului! strigă în sinea lui Landry Coquenard, întotdeauna atent, ea îl iubește! Poate că
ea încă nu știe nimic, dar ea îl iubește, aș putea să jur!..."
În ceea ce îl privește pe Valvert, acel simplu gest fu suficient ca să-l ducă în al nouălea cer. Nu-i
mai trebui nimic ca să treacă de la nesiguranţă la încredere absolută, de la durerea pe care se
străduia să și-o mascheze zâmbind, la bucuria cea mai extravagantă.
Și fugi după mica florăreasă. Văzând aceasta Landry Coquenard nu ezită nici o clipă și porni în
urmărirea sa.
În spatele lor, un om cu mantoul până la nas se porni să-i urmărească cu o îndemânare care
denotă o anume obișnuinţă în acest gen de expediţii. Acest om era d'Albaran, garda de corp a
ducesei de Sorrientès.
D'Albaran pierdu momentul de a interveni când spada lui Valvert se rupsese în mâinile sale. Se
abţinuse pentru că văzuse, o altă sabie în mâna lui și pentru că îl văzuse pe Landry Coquenard
aruncându-se în învălmășeală. Când lupta se terminase, fără ca el să fi luat parte, se întoarse la
stăpâna sa.
— Trebuie, spuse ea cu glasul său grav, extraordinar de armonios, trebuie să afli cine este acel
tânăr, unde locuiește, ce face, cui îi aparţine... dacă aparţine cuiva. Trebuie ca acest tânăr să fie în
serviciul meu. Dacă este sărac, așa cum cred după ţinuta sa, dacă este liber și dacă vrea să intre în
serviciul meu, mă voi ocupa de soarta să. Oameni de valoarea acestuia sunt rari... Și am nevoie de
oameni puternici în jurul meu, pentru treaba pe care o voi îndeplini aici.
— Veţi avea, cu siguranţă, un recrut de o valoare excepţională, confirmă d'Albaran.
— Urmărește-l chiar tu, informează-te, bunul meu d'Albaran, reluă ea. Este vorba despre o
chestiune care are pentru mine o anumită importanţă și aș prefera ca tu să fii însărcinat cu aceasta.
Du-te, eu mă duc acasă.
Iată de ce d'Albaran îl urmărea pe Odet de Valvert, care urmărea deja, de aproape, pe Landry
Coquenard.

- 26 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Capitolul X Landry Coquenard

Odet de Valvert se apucase, deci, s-o urmărească pe Brin de Muguet. Nu o găsi. Părea să fi
dispărut ca o umbră trecătoare. El răscoli strada în toate sensurile în locul unde o zărise ultima oară:
dar nu-i dădu de urmă. Înţelese inutilitatea cercetărilor sale și renunţă oftând. Se îndepărtă. Dar brusc
își reaminti de Landry Coquenard. Își reproșa că-l părăsise atât de grăbit, fără să-i adreseze vreun
cuvânt de mulţumire. Și îl căuta cu ochii.
Nu avu nici o dificultate să-l găsească având în vedere că, sărmanul amărât nu-l părăsise un pas
și că se prezentă chiar el însuși imediat ce văzu că venea spre el. Se prezentă cu gura deschisă până
la urechi și cu zdreanţa ce-i servea de pălărie în mână. Și se aplecă într-un salut care nu avea nimic
servil și nici stângaci. Un salut foarte corect, chiar elegant și care denotă că ciudatul personaj fusese
timp îndelungat în contact cu înalta societate.
Valvert făcu această remarcă dintr-o privire. El trase concluzia că bărbatul, care nu putea fi un
gentilom, trebuie să fi servit în câteva case mari unde a deprins eleganţa purtărilor. Îl văzuse la treabă:
era un viteaz care știa să mânuiască o spadă. Asta îi ajungea pentru moment.
— Scuzaţi-mă, viteazule, spuse el politicos, vă datorez viaţa și cred că Dumnezeu să mă ierte,
am uitat să vă adresez mulţumirile la care aveţi dreptul.
Și reluând în sfârșit:
— Dar acum vă recunosc: sunteţi acel nenorocit pe care oamenii lui Concini îl duceau la
spânzurătoare cum se mână un viţel la abator.
— Și că m-aţi salvat de două ori: în primul rând, smulgându-mă din ghearele lor, în al doilea rând,
dându-mi această pungă fără de care m-aș fi culcat cu stomacul gol. Da, domnule.
— Dumneavoastră sunteţi acela care mi-a strecurat în mână această spadă când a mea se
rupsese? reluă Valvert după o clipă de tăcere, consacrată studierii omului său.
— Eu sunt.
— Ascultă, făcu Valvert, tutuindu-l deodată, sunt contele de Valvert. Pe tine cum te cheamă?
— Landry Coquenard, domnule.
— Ei bine, Landry Coquenard, mai întâi, îmi vei face plăcerea să lași la o parte pe "domnule" care
este ridicol.
— Ah! Ah! făcu Landry ai cărui ochi vicleni începură să sclipească. Se înţelege, domnule conte.
După aceea?... Căci există un după aceea.
— După aceea, mi se pare că trebuie să fie ora când oamenii cinstiţi cinează.
— Oamenii cinstiţi, da, domnule, își pot oferi luxul de a se așeza la masă la oră fixă. Dar sărmanii
amărâţi că mine nu cinează decât atunci când pot. Asta nu în toate zilele, cum puteţi să vedeţi după
slăbiciunea mea.
— Vei cina astăzi, făcu Valvert zâmbind. Vreau să te ospătez. Vino cu mine.
— Domnule, mulţumi Landry Coquenard, vesel, este o onoare a cărei amintire o voi păstra toată
viaţa.
Landry Coquenard făcu onoare mesei oferite de contele de Valvert, ca omul care nu are un
asemenea chilipir în fiecare zi și care nu știe când mijloacele îi vor permite să cineze. El înghiţi cât
patru și bău cât șase. Totuși, dacă el se arătă, de prima dată, un mare mâncău și băutor neobosit,

- 27 -
 Michel Zévaco

Valvert, care îl observa cu atenţie, fără a avea aerul, văzu că se comportă foarte corect, cu o
dezinvoltură perfectă, fără să fie deloc impresionat. Dar manifestându-se vorbăreţ și puţin cam
familiar, nu uită o singură clipă distanţa ce-I separa de nobilul amfitrion care-l trata atât de minunat și
cu o simplitate a manierelor care ar fi putut face pe altul, cu mai puţin tact, să creadă că se afla în
compania unui egal. Remarcă, în plus, că în ciuda cantităţii enorme de lichid pe care o absorbise, se
ţinea ferm ca o stâncă și își păstrase întreaga luciditate.
Atât cât dură masa ― și aceasta fu lungă ― ei nu vorbiră decât despre lucruri banale care nu
merită să fie amintite aici. Mai bine zis, Valvert îl făcu să flecărească pe Landry Coquenard care se
preta cu plăcere, neavând cum se spune, "limba în buzunar".
— Știi că te exprimi bine, îi spuse el.
— Vreau să vă spun, domnule, că odinioară am studiat pentru a deveni preot. Dar caracterul meu
rău m-a dat afară din colegiul în care mă aflam. Și asta a fost neplăcut pentru mine. Astăzi, poate că
aș fi fost un canonic burtos și gras, în loc de companionul zdrenţuit, numai piele și os care am
devenit.
— Știi să te porţi.
— Domnule, am studiat pentru a mă face preot. Vă spun că am sentimente religioase foarte
solide. Cred că Dumnezeu, care știe bine ce face, ne-a apropiat. Deci, de ce să mergem împotriva
voinţei lui? De ce ne-am despărţi? De ce nu m-aţi opri lângă dumnea-voastră?
— Dacă te înţeleg bine, îmi ceri să te iau în serviciul meu?
— Da, domnule. În dimineaţa aceasta l-aţi rănit pe domnul Concini, care este atot-puternic în ţară.
Între voi și el va fi de acum înainte o luptă fără milă. Cred, sunt sigur că în această luptă aș putea să
vă fiu util. Iar eu, în ceea ce mă privește, m-aș sprijini pe voi împotriva lui Concini care mă urăște.
— Nu zic nu, făcu Valvert gânditor. Dar eu sunt sărac.
— Veţi face avere, domnule, îl asigură Landry Coquenard. Așteptând, nu sunt exigent. Un culcuș,
o supă, hainele voastre vechi, este tot ceea ce vă cer.
Valvert se gândea, observându-l pe Landry. Această fizionomie inteligentă, vicleană, nu-i
displăcea. Privirea limpede, nu se ferea, anunţa sinceritate. Văzuse omul la treabă. În luptă ar fi un
tovarăș pe care ai putea să contezi. Își spuse că ar avea în el un excelent servitor capabil să-l sprijine
atât în luptă, cât și cu sfatul. Un servitor care i-ar fi devotat așa cum un om de inimă i-ar fi celui ce-i
datorează viaţa.
— Ascultă, făcu el brusc, povestește-mi puţin de ce Concini voia să te spânzure.
— Trebuie să vă spun, domnule, că am fost valetul, omul de încredere al domnului Concini.
— Tu! șopti Valvert, cuprins de o vagă suspiciune. Când?
— Acum șaptesprezece ani. Vedeţi că asta nu este de azi și nu mă întinerește deloc. Era la
Florenţa. Signor Concini era departe de a fi ceea ce a devenit apoi. Dar era un cavaler tânăr și elegant,
un băiat frumos, vedetă pe care doamnele florentine și-o disputau și lângă care el se dezvolta atât cât
putea, înţelegând deja de atunci că prin femeile frumoase își va croi drumul. A reușit bine, trebuie să
recunosc, căci iată-l devenit prin femei, mai bine zis printr-o femeie, adevăratul stăpân al celui mai
frumos regat al creștinătăţii. Trebuie să vă spun, domnule, că nu era puţin lucru să fii omul la toate,
confidentul unui asemenea cavaler elegant, atât de avansat în favorurile frumoaselor... Știu destule,
care, pentru nimic în lume, nu ar dori să le vadă divulgate. Mai ales acum când este un mare personaj.
Or, l-am părăsit pe Concini de mult timp. Nu l-am uitat. Dar el mă credea mort. Un ghinion, domnule,
un mare ghinion, înnebunitor, să te scoată din sărite, mă urmărea de atunci cu o înverșunare pe care
nu o puteţi bănui. Eram pe punctul de a muri lent în mizerie, când îmi reamintii de fostul meu stăpân

- 28 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Concini, devenit atotputernic aici. Am comis o mare nebunie de a merge să-l găsesc și de a-i povesti
situaţia mea tristă. Rezultatul l-aţi văzut, domnule: Concini, speriat de a mă ști în viaţă, convins că-l
voi trăda într-o zi, mă conducea la spânzurătoare, când am avut norocul să vă întâlnesc în drumul
meu și când m-aţi eliberat.
— Ei, spuse Valvert, care ascultase cu atenţie ești sigur că nu-ţi poţi reproșa nici cea mai mică
trădare faţă de fostul tău stăpân?
— Este adevărat, domnule, am ceva, așa cum spuneţi, pe conștiinţă.
Și, ridicând capul, privindu-l drept în ochi, cu un glas redevenit ferm:
— Dar de această trădare, pentru că trădare este, nu roșesc. Această trădare este o faptă bună.
Poate singura care ar putea să-mi onoreze viaţa de lichea. Și, deși de această faptă bună depind
toate necazurile mele întrucât, ca urmare a acesteia l-am părăsit pe Concini, jur pe Dumnezeu, că nu
am regretat-o niciodată și că dacă ar trebui, aș face-o din nou.
— Să vedem povestea trădării tale, întrebă brusc Valvert, surâzând fără să vrea.
Și, ca și cum ar fi ghicit că interlocutorul său avea nevoie să fie stimulat, îi umplu, din nou,
paharul cu vârf. Landry Coquenard își goli paharul dintr-o dată, se asigură dintr-o ochire bănuitoare
aruncată în jurul lui că nu-l asculta nimeni și, aplecându-se peste masă în timp ce Valvert se aplecă la
rândul său, coborând glasul:
— În acel timp, signor Concini avea ca metresă ― una din nenumăratele sale metrese, vreau să
spun ― o doamnă mare... una din cele mai mari și mai nobile doamne.
— O florentină? întrebă curios Valvert.
— Nu, domnule, o străină, răspunse Landry Coquenard fără să ezite.
Și reluându-și povestirea:
— Se întâmplă un lucru neprevăzut și care, totuși, era ușor și prudent să-l prevezi: doamna
rămase însărcinată cu amantul său. Aceasta ar fi putut să aibă consecinţe îngrozitoare pentru cei doi
amanţi. Nu știu cum a reușit, dar este un lucru sigur că doamna ilustră a reușit să-și ascundă starea
în faţa tuturor. Un copil veni pe lume. Era o fată, domnule. Cea mai mică, cea mai frumoasă și cea
mai adorabilă creatură a bunului Dumnezeu care se poate imagina. Dar ― fiţi foarte atent, domnule,
de aici începe trădarea mea ― acest îngeraș al lui Dumnezeu, care aspira cu toate forţele sale la viaţă,
abia ieșită de la sânul mamei sale, îmi fu dată de către tată, care mi-a ordonat să-i atârn o piatră grea
de gât și s-o arunc în apă, de la înălţimea lui Ponte Vecchio.
— Oribil! gâfâi Valvert emoţionat. Sper, diavole de Landry, că nu ai executat acest ordin
monstruos!
— Nu, domnule, nu. N-am avut acest curaj îngrozitor. Și de aici a început trădarea mea.
— Ce-ai făcut?
— Mai întâi, ceea ce nu se gândise tatăl să facă: înainte de a o îneca ― căci domnule, nu vreau
să vă ascund nimic și trebuie să recunosc spre rușinea mea că eram hotărât să ascult ordinul ―
înainte de a o îneca, am dus copilul la Santa Maria del Fiore. Era destul, nu-i așa? S-o omor fără s-o
trimit să pătimească etern în purgatoriu. Am botezat-o. Un botez bun, după toate regulile, înregistrată
cum se cuvine în registrul parohiei. Și am declarat-o, cu martori, ca fiică a lui signor Concini și din
mamă necunoscută. Și i-am dat un nume, acela al orașului unde s-a născut: Florence. Și eu, Landry
Coquenard sunt nașul. Este semnat, domnule.
— Florence! Numele este frumos, pe cuvântul meu! strigă Valvert entuziasmat. Landry, încep să
am o părere mai bună despre tine!... Apoi?
— Apoi, am observat că era frumoasă ca un vis, această micuţă. Și ea scoase un mic geamăt,

- 29 -
 Michel Zévaco

oh! Atât de dulce, domnule, atât de plângăreţ, atât de trist, încât am simţit cum mi se întoarce
stomacul pe dos. M-am repezit ca un nebun, m-am dus într-un magazin, am cumpărat lapte bun, cald,
bine îndulcit și am făcut-o să bea pe săturate. Bine ghiftuită, ea îmi surâse cum trebuie că surâd
îngerii, gânguri ceva care trebuie să fi fost o mulţumire și adormi ușor în braţele mele, care o legănam
mașinal. Iată, domnule, care fu trădarea mea.
— Landry, ești un om brav! proclamă Valvert cu convingere. Apoi?
— Apoi, presupuneţi că nu puteam s-o păstrez.
— Da, nu este rolul unui bărbat să se preschimbe în doică. Și apoi există un tată, acest mizerabil
Concini. Mai devreme sau mai târziu, el ar fi aflat. Ar fi luat copilul. L-ar fi dat altcuiva, cu același ordin
care ţi-l dăduse ţie și acela, mai scrupulos decât tine, ar fi ascultat fără să ezite.
— Întocmai, domnule. Așa mi-am zis și eu. M-am gândit la o femeie pe care o cunoșteam. Era
franţuzoaică, ca și mine. Știam că trebuia, ca urmare a nu știu cărei, istorii delicate, să părăsească cât
mai curând Florenţa și Statele marelui duce de Toscana. Nu ezitai să-i încredinţez pe micuţa mea
Florence, pe care începusem s-o iubesc din toată inima. Și vă asigur, domnule, că mi-a fost foarte
penibil. Dar sănătatea copilului conta înaintea tuturor, nu-i așa?
— Da, făcu Valvert, care urmărea această povestire cu un interes plin de pasiune, mai bine era
să te desparţi de copil decât s-o pui la dispoziţia asasinului său tată. În afara Toscanei, în afara Italiei,
ea era salvată. Era esenţialul. Ai făcut bine, Landry.
— Sunt fericit că mă aprobaţi, domnule, declară cu gravitate Landry Coquenard. Domnule, am
spus fără să ascund nimic, ceea ce este rușinea mea, dar pot să spun, pe bună dreptate și ceea ce
este de natură să atenueze puţin gravitatea faptelor mele.
— Spune, Landry, spune, autoriză Valvert.
— Iată, domnule: această femeie, această franţuzoaică, se numea La Gorelle. Ei i-am dat până la
ultimul ban suma pe care Concini mi-o încredinţase, preţul crimei mele. O mie de ducaţi, domnule, era
o sumă importantă pentru mine. Totuși, dacă m-aţi crede, chiar dacă această sumă ar fi fost de zece
ori, de o mie de ori mai mare, n-aș fi putut s-o păstrez. Mi s-ar fi părut că acest aur mi-ar arde
degetele. Această sumă, care trebuia să fie preţul sângelui de copil, servi să-l salveze. Datorită ei, La
Gorelle putu să părăsească Italia, ducând copilul. Iată, domnule.
— Și copilul, mica Florence, știi ce-a devenit? întrebă cu aviditate Valvert.
— Nu, domnule, răspunse Landry Coquenard, cu certitudine. Știu că trăiește, că este fericită. Mai
mult nu știu. Dar asta îmi ajunge.
— Concini o crede moartă?
— Da, domnule. Și înţelegeţi că mă feresc să-l scot din eroarea lui.
— Ai făcut bine, drace! Și, spune-mi, mama?
— Era o doamnă foarte ilustră, răspunse evaziv Landry Coquenard. Ea nu era italiancă. Și ea a
părăsit Florenţa și Italia la puţin timp după mine. Nu știu ce-a devenit și mărturisesc că nu-mi fac griji
pentru ea.
— Mărturia pe care mi-ai făcut-o nu mă determină să resping cererea ta de a intra în serviciul
meu. Și dacă ai fi dispus să părăsești mizeria ta solitară ca să vii s-o împărţi cu mine?..
— Mai mult ca niciodată, domnule, strigă Landry Coquenard, manifestându-și bucuria. Sunteţi,
cu adevărat, stăpânul pe care-l căutam. Cu voi sunt liniștit: nu voi primi niciodată ordin de genul celor
pe care mi le-a dat Concini.
— Pentru că este așa, te iau. De acum înainte, aparţii casei mele.
Fără să vrea nu-și putu reţine un gest zeflemitor de ștrengar care îșibate joc de el însuși, vorbind

- 30 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

cu emfază despre "casa sa". Dar Landry Coquenard luă lucrurile în serios și promise cu gravitate:
— Mă voi strădui să Fiu demn de casa domnului conte de Valvert, care valorează mai mult, mi se
pare decât cea a signorului Concino Concini.
— Aceasta poţi s-o spui cu toată încrederea, căci domeniul meu nu este un titlu cumpărat ca o
marfă proastă ca marchizatul său d'Ancre, replică plin de mândrie Valvert.

Capitolul XI Confidenţe

Odet de Valvert și Landry fiind de acord, Valvert plăti, se ridică și cu un zâmbet zeflemitor, cu o
intonaţie intraductibilă, spuse:
— Acum, maestre Landry, urmează-mă la palatul unde vor locui signoriile noastre ilustre.
Ei ajunseră în strada Cossonnerie ― pe care o numeau cu toţii strada Cochonnerie ― și se opriră
pe strada Saint-Denis, în faţa casei care făcea colţul cu aceste două străzi. Pe strada Saint-Denis, în
faţa bisericii Saint-Sépulcre, se afla un han renumit, hanul Lion-d'Or, ceea ce reprezintă un joc de
cuvinte care vrea să spună că pe pat dormi ("au lit on dort").
Valvert intră în curtea acestui han și se duse direct la grajd. În grajd se asigură că faimosul cal
ce-l datora recunoștinţei regale ajunsese bine prin grija lui Escargasse și Gringaille. Apoi, deschise
ușa unui coridor îngust și întunecos, de o curăţenie îndoielnică. Cu o intonaţie glumeaţă, arătând
aleea cu același gest zeflemitor, spuse cu voce tare:
— Iată palatul unde locuiește domnul conte Odet de Valvert. Sus, sub acoperiș, mai aproape de
ceruri, unde mă voi duce în curând, dacă Dumnezeu va dori să mă cheme la el înainte de a găsi acea
avere pe care am venit s-o caut la Paris.
— O veţi găsi înainte, domnule conte, afirmă Landry Coquenard cu convingere fermă. Altfel,
Dumnezeu nu ar fi drept, dar atunci nu ar mai fi Dumnezeu.
— Amin! făcu Valvert, izbucnind în râs.
Intră. Landry Coquenard îl urmă și închise ușa în urma lui.
D'Albaran îi urmărise până acolo. Auzise ce spusese Valvert. Se apropie de casă cu înfăţișare
mai mult decât modestă. O studie, cum studiase și împrejurimile, cu o privire rapidă. Și murmură:
— Știu că se numește Odet de Valvert, că este conte, că locuiește aici, că este sărac și că a venit
la Paris să-și caute norocul. Este un început care o poate satisface pe senora. Să vedem mai departe.
Merse până la strada Saint-Denis și pătrunse, fără să ezite, în hanul Lion d'Or. Îl văzuse pe
Valvert intrând acolo și ieșind aproape imediat. În han începu să pună întrebări. Să-l lăsăm să-și
urmeze ancheta, care nu ne interesează și să revenim la Odet de Valvert și la Landry Coquenard, cu
care încă nu am terminat.
Sus, chiar sub acoperiș, cum spusese Valvert, intrară într-un mic apartament format dintr-o
cameră, o bucătărie și un cabinet. Apartamentul era modest, dar era curat. Camera era confortabil
mobilată cu un pat mare, o masă și două scaune, un fotoliu și un cufăr. Valvert întârzie o clipă cu o
anumită îngăduinţă. Deschise lucarna mare, îl chemă cu un semn pe Landry Coquenard și foarte
serios:

- 31 -
 Michel Zévaco

— Vedere minunată, spuse el. Lăsă să treacă un timp și adăugă:

— Pentru cei cărora le place să contemple acoperișurile ascuţite și coșurile.
Trecură în bucătărie. Cu aceeași veselie lipsită de griji și zeflemitoare, Odet de Valvert detaila:
— O mașină de lemn alb, două taburete tot de lemn alb, ustensile de bucătărie pe sobă, veselă și
pahare fără picior în dulapul din perete pe care-l vezi acolo. Iată! Cred că știi să faci puţină bucătărie?
Nu trebuie să-ţi închipui că averea noastră ne permite să mâncăm la tavernă în fiecare zi.
— Fiţi liniștit, domnule, mă oblig să vă gătesc câteva feluri de mâncare de care vă veţi linge pe
buze.
— Într-un ceas bun! Îmi place mai mult să te aud vorbind astfel decât despre belferul acela
italian, de i-ar rupe dracul gâtul! Vino, acum, să-ţi vezi cotlonul.
Intrară în cabinet, Landry Coquenard ferindu-se să răspundă și mulţumindu-se să clatine din cap
semnificativ. Mobilierul acestui cabinet se reducea la ceva foarte simplu: un cufăr și un pat îngust.
— Iată, glumi Valvert, nu ai putea să locuiești mai bine decât regele în Luvrul său.
— Adevărat, domnule, făcu serios Landry Coquenard, căci în comparaţie cu locul de sub Petit
Pont unde m-am culcat nu mai târziu de ieri, aș putea să mă cred în paradis. Aici, cel puţin, sunt la
adăpost.
— Să sperăm că ai sfârșit cu zilele proaste. Să sperăm că voi face avere.
— O veţi face, domnule. V-am mai spus-o și vi-o repet: veţi face avere și curând, v-o spun eu.
Valvert oftă. Ce-avea el? Oh! Puţine lucruri.
Până-n ziua aceea, nu vorbise cu nimeni despre dragostea lui. Acum, că avea la îndemână un
om care-i plăcea, un om pe care instinctul îl simţea devotat sincer, îl mânca grozav limba să-l aibă
drept confident. Odet de Valvert, deci, oftă din ce în ce mai mult, provocându-l pe Landry Coquenard
să-i povestească anumite episoade din viaţa sa tumultuoasă. Povestire, pe care, de altfel, n-o ascultă
deloc. Sfârșind prin a remarca că stăpânul său oftă și nu asculta povestirile pe care i le spunea fără a
înceta să-și cureţe cratiţele, Landry Coquenard nu se jenă să-i spună, căci aceste suspine prea dese
începură să-l agaseze:
— Pe Belzebuth, ce-aveţi de oftaţi astfel, domnule? Mi se pare că dragostea dumneavoastră
pentru frumoasă florăreasă nu este într-o situaţie atât de proastă ca să vă facă să răsturnaţi mobila
cu suspinele voastre.
Odet de Valvert se opri deodată ca și cum ar fi pus piciorul pe un șarpe veninos. Se întoarse
dintr-o dată către Landry Coquenard, căruia îi întorsese spatele mergând și cu mare uimire îi zise:
— Cine ţi-a spus că sunt îndrăgostit de micuţa florăreasă?
— Cum, cine mi-a spus! Oh, domnule, credeţi că sunt orb?... Am văzut!
— Ai văzut?... Dar... asta se vede, deci?
— Nu mai puţin decât nasul în mijlocul feţei, îl tachină Landry.
— Dar... dacă asta se vede, înseamnă că și ea a văzut?
— Probabil, făcu Landry cu același ton de tachinare. Femeile, vedeţi, domnule, chiar cele mai
inocente, au un fler deosebit de a ghici astfel de lucruri! Luaţi-o de bună că frumoasa Muguette v-a
ghicit de mult.
— Oh, doamne! gemu Valvert și se clătină.
— Ia te uită, sunteţi gata să leșinaţi acum? Ce fel de bărbat sunteţi? se miră Landry Coquenard.
— Ea știe! Ea știe! gemu și mai și, Valvert.
— Ce vedeţi aici fără speranţă? Bucuraţi-vă mai degrabă, pe maţele lui Belzebuth. Ea știe. Da,
domnule, Dar amintiţi-vă de surâsul și de gestul amical pe care vi le-a adresat înainte de a dispare.

- 32 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Slavă domnului, pentru o fată care știe, mi-am dat seama că nu este deloc supărată. Trageţi și
dumneavoastră concluzia.
— Ce adevărat este ce spui! strigă Valvert bucurându-se extraordinar. Așa este într-adevăr!... Mi-
a zâmbit... Deci nu este supărată... Deci, pot să sper... Landry, bunul meu Landry, tu crezi cu adevărat
că mă iubește?
— Cred că da, domnule. Poate că nici ea nu știe încă, dar cu siguranţă că este deja îndrăgostită...
Dacă nu este acum, va fi în curând, să nu vă îndoiţi. I-aţi făcut un serviciu deosebit, un serviciu pentru
care nu va pierde din vedere să vă fie recunoscătoare. De la recunoștinţă la dragoste nu este decât
un pas, care va fi repede trecut, dacă nu cumva și este.
— Landry, bunul meu Landry, exultă Valvert, tu îmi deschizi ochii, tu mă salvezi. Mă măcinam în
chinurile îndoielii. Acum, datorită ţie, văd clar. Simt, înţeleg că tu trebuie să ai dreptate. Dacă acum nu
mă iubește, nu va întârzia să mă iubească.
— Mă confundaţi, domnule. Deci, nu v-aţi declarat dragostea?
— Cum poţi să mă întrebi așa ceva? Poate un bărbat galant să vorbească despre dragoste unei
fete cinstite, fără să-i vorbească despre căsătorie?
— Asta, domnule, pentru că o iubiţi pe Brin de Muguet și o vreţi ca soţie, este ceea ce vă reţine
de a-i spune și de a-i cere mâna?
— Ei! mormăi Valvert furios, ce pot să-i ofer acum? Titlul meu de viconte? Bun conte, într-adevăr,
fără nici o para chioară! Titlul ăsta ne va asigura traiul? Așteaptă puţin să fac avere. Numai să găsesc
un loc care să-mi permită de a-i asigura o existenţă ușoară.
— Atunci, domnule, grăbiţi-vă să faceţi avere. Grăbiţi-vă să găsiţi acest loc.
— Ah! Să se găsească acest loc și îţi jur că nu-l voi lăsa să-mi scape. Nu, pe Dumnezeu, chiar de-
aș intra în serviciul diavolului!
Astfel, această primă zi se scurse în confidenţe schimbate între stăpân și servitorul său.
Când Landry Coquenard se strecură în cearșafurile albe care miroseau a leșie bună, cum
spunea el, se întinse voluptuos și adormi ca un preafericit, spunându-și:
— Hai, că de data asta, cred că am găsit, în sfârșit, un adăpost bun. Stăpânul meu este un brav
și demn gentilom. Și încă ceva care valorează mai mult, un bărbat viteaz și onest.

Capitolul XII Norocul apare

A doua zi dimineaţa, Valvert se îmbrăcă, își încinse acea spadă bună primită de la Landry
Coquenard și ieși, recomandându-i acestuia să nu se miște din locuinţă și să prepare prânzul.
Landry Coquenard promise și îl lăsă să plece fără să facă nici cea mai mică observaţie. Șiretul
companion nu se îndoia că stăpânul său a plecat pe stradă în căutarea lui Brin de Muguet. Îl pândi
prin partea de sus a lucarnei. Îl văzu luând-o la stânga pe strada Saint-Denis. Imediat își luă la
repezeală sabia, se înfășură în mantaua sa până la ochi și se precipită pe scară bombănind:

- 33 -
 Michel Zévaco

— Pe coarnele lui Belzebuth! Dacă îl las s-o facă îi vor scoate măruntaiele susţinătorii lui Concini,
care trebuie să fie în căutarea sa. Să-l urmărim și să facă cerul ca noi să nu fim în încăierare.
Într-adevăr, îl urmări pe Valvert în toate evoluţiile sale și cu atâta îndemânare, încât acesta nu
bănui nici o clipă că este supravegheat de către servitorul său.
Cele două personaje ale noastre, unul în urmărirea celuilalt, putură să circule în voie, fără să li se
întâmple nimic neplăcut. Numai că Valvert nu găsi ceea ce căuta, în cele din urmă renunţă, dar era
stăpânit de o dispoziţie groaznică; tunând și fulgerând, o luă din nou spre strada Cossonnerie.
Landry Coquenard înţelese că el se întoarce, înţelese, de asemenea, în ce stare de exasperare
putea să fie. Își luă picioarele la spinare și îl depăși, zicându-și:
"Oh! Drace, dacă observă că nu-i ascult ordinele și că l-am urmărit, în dispoziţia în care trebuie
să fie, este capabil să mă alunge."
Tot alergând ajunse la locuinţa lor. Din fericire făcuse provizii în ajun. Se grăbi să le așeze pe
masă și să pună faţa de masă. Când apăru Valvert nu terminase încă. Întârziase aproape o oră și era,
deci, îndreptăţit să se mire de ce nu este gata masa. Dar nu dădu atenţie.
Landry Coquenard se grăbi să termine. Și când, în sfârșit, totul fu gata, văzând că Valvert nu
vorbește deloc și, fără să-i dea atenţie, bătea nervos în geamul lucarnei, îl întrebă, deodată, făcând pe
prostul:
— Nu aţi văzut-o, domnule?
Valvert nu se miră că Landry Coquenard știe unde fusese și că-și pierduse timpul cu cercetări
nereușite. Cum nu înceta să se gândească la iubita sa, i se păru foarte normal ca Landry, confidentul
său, să nu aibă altă preocupare. Și răspunse cu un "nu" morocănos, dând din cap.
— După încăierarea de ieri, era de prevăzut, reluă Landry Coquenard. Acest biet copil, încă
emoţionat, a crezut fără îndoială că ar fi prudent să rămână astăzi acasă... Pariez că o veţi revedea
mâine.
— Cred, Landry. Sper.
— Bun, Fiindcă suntem de acord, nu vă lăsaţi tentat de acest pate apetisant și de această pasăre
rotunjoară?
Valvert aruncă o privire spre masă. Dintr-o dată i se trezi apetitul.
— Într-adevăr, spuse el.
Și se așeză la masă. După Valvert, fu rândul lui Landry Coquenard să se ospăteze cu resturile
bogate rămase de la stăpânul său. După aceea, se apucară să pălăvrăgeastă ca niște vechi prieteni.
Și, firesc, vorbiră tot timpul despre frumoasa Muguette.
Flecărind, Valvert observă deodată ca Landry Coquenard era îmbrăcat în zdrenţele sale
groaznice.
— Drace! făcu el, nu poţi să rămâi astfel. Deschide sertarul acestei mese.
— S-a făcut, domnule.
— Ia câţiva pistoli din portofel, du-te la vechiturile de aici de aproape, la Hale și alege-ţi un
costum complet de scutier. Du-te.
Landry Coquenard luă patru sau cinci monede de aur și plecă în grabă, foarte fericit să facă troc
cu nenumăratele sale zdrenţe în schimbul unui veșmânt confortabil.
Nu trecuseră nici cinci minute de când plecase, când cineva bătu la ușă.
— Intraţi! strigă Valvert, fără să se deranjeze.
Ușa se deschise. Un colos apăru în prag. Era d'Albaran. Părea că-și terminase ancheta. În prag
se înclină într-un salut plin de nobilă curtoazie și, cu accentul său ușor, spuse:

- 34 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Este domnul conte Odet de Valvert căruia am onoarea să mă adresez?

— Chiar el, domnule, răspunse Valvert, care se ridică, destul de surprins de vizită inopinată a
acestui necunoscut.
Și imediat îl invită politicos:
— Vă rog să intraţi, domnule.
D'Albaran intră și se prezentă pe el însuși, ceremonios:
— Don Cristobal d'Albaran, conte castilian.
Odet de Valvert salută cu o graţie juvenilă care-i era caracteristică și arătând unicul fotoliu, în
timp ce el luă un scaun:
— Vă rog să luaţi loc, domnule conte, spuse el.
— Conte, începu d'Albaran, sunt în serviciul unei prinţese ilustre străine care mi-a făcut marea
onoare de a mă trimite la dumneavoastră ca ambasador.
Valvert se înclină încă o dată și așteptă urmarea.
D'Albaran reluă:
— Nobila mea stăpână și cu mine ne aflam, din întâmplare, ieri dimineaţă în strada Saint-Honoré.
Deci, întâmplarea ne-a făcut martorii faptelor dumneavoastră de vitejie. Prinţesa, nobila mea stăpână,
a văzut totul și a fost cuprinsă de o mare admiraţie pentru viteazul care sunteţi. Și pentru această
admiraţie ea m-a trimis la dumneavoastră să v-o exprim.
— Domnule, făcu Valvert, mai mult ca niciodată rezervat, vă rog să transmiteţi umilele mele
mulţumiri prinţesei, nobila voastră stăpână, pentru marea onoare pe care mi-o face. Dar nu merit
toate complimentele cu care mă copleșiţi. Nu eram singur în lupta contra celor cinci spadasini ai lui
Concini.
— Știm, știm, domnule, eram acolo, am văzut. Stăpână mea a văzut și ea. Și admiraţia sa pentru
dumneavoastră nu este deloc diminuată. Dovadă că m-a trimis să vă dau această mică bijuterie ca un
semn de înaltă stimă cu care ea vă apreciază valoarea și pe care vă rog s-o acceptaţi în numele său.
Spunând aceste cuvinte, îi prezentă o superbă agrafă de diamante. Valvert o luă, nu fără a
estima cu coada ochiului pietrele minunate, spunând cu un aer degajat:
— Nu voi comite injuria de a refuza mărturia stimei pe care ilustra prinţesă mi-o acordă.
— Prinţesei îi place, continuă d'Albaran, să se înconjoare de tineri, puternici, cutezători și fermi
ca dumneavoastră, domnule. Și dacă veţi fi de acord să intraţi în serviciul său, vă pot asigura că veţi fi
primit cu toată consideraţia pe care o merită un viteaz ca dumneavoastră. Aţi putea considera că
averea dumneavoastră este deja făcută.
— Oferta voastră pică de minune; căutam tocmai, un serviciu într-o casă ilustră. Totuși, înainte
de a discuta condiţiile cu care sunteţi însărcinat să mi le propuneţi, sunt două probleme esenţiale
pentru mine, care trebuie rezolvate mai înainte de toate.
— Să vedem cele două probleme.
— În primul rând, vreau să știu numele acestei prinţese străine, care îmi face onoarea să se
intereseze de mine.
— Dorinţă cum nu se poate mai firească, domnule, este vorba despre doamna ducesă la
Sorrientès, prinţesă suverană d'Avila, verișoara Maiestăţii Sale regele Filip al III-lea.
— În al doilea rând, trebuie să vă avertizez dinainte, cu toată onestitatea, că sunt bun și fidel
supus al regelui Franţei. Dacă doamna ducesă de Sorrientès, care în calitatea sa de străină, nu ţine să
aibă aceleași scrupule ca și mine și întreprinde orice altceva împotriva regelui Franţei, declar că voi
părăsi imediat serviciul său și îi devin dușman.

- 35 -
 Michel Zévaco

— Aceste cuvinte nu mă surprind din partea unui gentilom brav și onest, așa cum sunteţi voi. Fiţi
liniștit, conte. Nu este intenţia doamnei ducese să întreprindă ceva împotriva regelui Franţei.
Dimpotrivă.
Dar Valvert continuă fără prefăcătorie și înconjur:
— Să vedem condiţiile dumneavoastră, acum.
— Doamna ducesă s-a rezervat să vi le aducă la cunoștinţă chiar ea însăși. Pot să vă asigur
dinainte că aceste condiţii impuse de ea depășesc imaginaţia voastră.
Se ridică, imitat de Valvert. Și cu un surâs:
— Când veţi dori, domnule conte, să vă duceţi la palatul Sorrientès pe care-l veţi găsi la capătul
străzii Saint-Nicaise?
— Poimâine, vineri, la șapte seara, voi bate la ușa palatului Sorrientès, promise Valvert.
D'Albaran aprobă cu un semn al capului. Nu se retrase încă. Cu o deosebită amabili-tate, îl
complimentă din nou:
— Sper că în curând veţi fi tovarășul meu. Mă bucur și mă felicit cu anticipaţie, din toată inima,
căci am cea mai mare admiraţie pentru forţa voastră extraordinară.
— Compliment cu atât mai preţios, căci voi înșivă trebuie să Fiţi dotat cu o forţă puţin obișnuită,
replică Valvert salutând ceremonios.
— Da, făcu D'Albaran, cu o falsă modestie și aruncând o privire complezentă bicep-șilor săi
monstruoși și eu am o forţă deosebită. Înainte de a pleca, conte, trebuie să vă asigur că aveţi o
înfăţișare care-mi place, într-adevăr. Când veţi fi de-al nostru, voi avea onoarea și plăcerea de a mă
pune complet la dispoziţia voastră pentru micile servicii pe care un om vechi în serviciu poate să-i
facă unuia nou.
— Mii de mulţumiri, conte, spuse Valvert, întreaga onoare va fi a mea și întregul interes.
Valvert, ascultând pasul său greu care făcea să se cutremure scara când cobora, reflectă:
— Acest nobil hidalgo nu are, totuși, nimic antipatic și se poartă faţă de mine ca un gentilom
desăvârșit. Nu contează, simt că nu vom fi niciodată prieteni... dacă nu devenim dușmani.

Capitolul XIII Micile secrete ale lui Landry Coquenard

Odet de Valvert ridică din umeri cu nepăsare și se îndreptă spre masă pe care pusese, cu un
gest de totală indiferenţă, agrafa cu diamante pe care o datora generozităţii ducesei de Sorrientès.
Luă bijuteria minunată și o admiră pe toate părţile cu o bucurie copilăreas-că. Și admirând-o,
imaginaţia să o luă razna.
"Pentru că prinţii francezi nu mă vor și pentru că trebuie să-mi câștig existenţa, este bine să-mi
iau un serviciu la un străin. De altfel, mi-am rezervat libertatea de a pleca, în caz că se întreprinde
ceva contra regelui, deci conștiinţa mea poate fi liniștită."
În timp ce făcea aceste reflecţii, Landry Coquenard se reîntoarse. Cu o privire rapidă, Valvert îl
inspectă din creștet până-n tălpi și detalia cu voce tare:
— Costum solid din postav excelent de Flandra, cizme rezistente, înalte, cască bună de piele,

- 36 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

manta mare capabilă de a înfrunta ploaia și furtuna... Ești superb, într-adevăr!

— Mi-era teamă că domnul conte îmi va reproșa că n-am făcut mare lucru, făcu Landry
Coquenard umflându-se în pene de complimentele primite, poate ar fi trebuit să vă menajez banii...
— Nu, nu, îl liniști Valvert, ai făcut ce trebuia, ce dracu!
Și lăsând să izbucnească bucuria sa:
— De altfel, avem vești. În absenţa ta, norocul a intrat aici. Privește-mi bijuteria. Ce zici?
Landry Coquenard luă agrafa pe care i-o întindea Valvert și o examină cu un ochi de cunoscător.
— Un bijutier nu prea hoţ v-ar da cinci mii de livre în schimbul acestor pietre, când veţi dori.
— Crezi?
— Sunt sigur, domnule. Poate chiar, adăugă el, cinci sute de livre în plus. O! Mă pricep și puteţi
să aveţi încredere în mine. Dar aţi vorbit despre noroc, domnule. Mai este și altceva?
— Este, îi dezvălui bucuros Valvert, că voi intra în serviciul unei prinţese străine: ducesa de
Sorrientès.
— Ducesă de Sorrientès! șopti Landry Coquenard, care deveni foarte atent.
— O cunoști? îl întrebă Valvert.
— Domnule, făcu Landry Coquenard, răspunzând unei întrebări cu o altă întrebare, nu este
ducesa de Sorrientès cea care a venit să vă propună chiar ea să intraţi în serviciul ei, nu-i așa?
— Nu, un gentilom al casei sale, care mai înainte de toate, mi-a adus această agrafă din partea
stăpânei sale, răspunse Valvert destul de mirat.
— Acest gentilom, continuă Landry Coquenard, nu este un spaniol nobil, un colos îmbrăcat într-
un costum splendid violet?
— Îl cunoști, deci?
— Imaginaţi-vă, domnule, că l-am văzut ieșind de aici. A venit direct la mine și mi-a spus: "Ești în
serviciul domnului conte de Valvert". Observaţi, domnule, că nu întreba. El afirmă că un om sigur de
ceea ce spune. Atunci, nu am ezitat nici o clipă și am răspuns, privindu-l drept în ochi: "Nu, nu sunt în
serviciul domnului conte de Valvert."
— Ce idee! făcu Valvert. Și supărându-se:
— Ah! Caraghiosule, ai roși, dacă ai mărturisi din întâmplare că ești un serviciul meu?
— Nu gândiţi astfel, domnule, spuse Landry Coquenard ridicând din umeri. Am răspuns nu, dintr-
o suspiciune instinctivă. Știţi ce mi-a răspuns acest nobil hidalgo?
"Totuși, ai cinat cu el, ieri, l-ai urmat până la el și acolo ţi-ai petrecut noaptea." Ce spuneţi de asta,
domnule?
— Este straniu, murmură Valvert, gânditor. În sfârșit, ce voia de la tine acest spaniol?
— Mi-a propus să intru în serviciul doamnei ducese de Sorrientès.
— Și tu?
— Se pare că-și aranjează casa, făcu Landry Coquenard.
— Și ce-ai răspuns?
— Cum, ce-am răspuns! Am refuzat, domnule, am refuzat cum se cuvenea, pentru că am
onoarea de a fi cu voi.
— Ești un băiat bun, Landry, făcu Valvert oarecum înduioșat. Nu voi uita dezinteresul tău și
semnul de atașament pe care mi l-ai dat.
Dar aici trebuie să spunem că Landry Coquenard nu spusese tot adevărul lui Odet Valvert. Era
cu totul exact că d'Albaran îi propusese să intre în serviciul ducesei de Sorrientès. Cu totul exact că
refuzase. Dar conversaţia avusese o urmare.

- 37 -
 Michel Zévaco

Fără să se lase tulburat, d'Albaran răspunsese: "Stăpâna mea vrea să te vadă. Ea te va aștepta
mâine dimineaţă, la ora nouă, la palatul său care se află la capătul străzii Saint-Nicaise. Vei bate de
trei ori la ușiţa fundăturii și vei pronunţa acest nume: "La Gorelle."
— La Gorelle? murmură Landry Coquenard, care nici nu se aștepta să audă pronunţându-se
acest nume.
— Stăpâna mea dorește să vorbească cu tine despre copilul pe care l-ai botezat odinioară,
căruia i-ai dat numele Florence și pe care l-ai încredinţat, apoi, unei femei ce se numea La Gorelle. Te
previn că de vizita ta și de discuţia cu ducesa depind averea și fericirea acestui copil.
Deși îl copleșea uimirea, Landry Coquenard nu ezitase nici o clipă și promise.
Într-adevăr, a doua zi dimineaţă, în timp ce Valvert cutreiera cartierul în speranţa că o va revedea
de departe pe cea pe care o iubea, Landry Coquenard, fără să spună nimic, se duse să bată la ușiţa
palatului Sorrientès care-i fusese descrisă de d'Albaran. Și ușa se deschise cum pronunţă numele de
La Gorelle.
În vestibulul somptuos unde aștepta nu fără o oarecare nerăbdare de a fi prezentat ducesei de
Sorrientès, care voise să-l vadă, auzi deodată o voce mieroasă, murmurând în spatele lui;
— Sfinte Thomas ajută-mă, dar e Landry Coquenard cel pe care-l văd aici!
— La Gorelle! strigă Landry Coquenard stupefiat.
— Mă bucur din toată inima să te văd că ai scăpat de acei băieţi răi care te duceau să te
spânzure... Isuse! Îmi voi aminti toată viaţa de înfăţișarea ta jalnică! Și acum mi-e... milă. Sunt încă
foarte emoţionată!
Ea spunea că se bucură cu un aer plângăreţ și lugubru, care arăta clar că era dezolată de a-l
regăsi sănătos. O bucurie sclipea în ochii săi ameninţători când îi aminti în ce situaţie critică îl văzuse
și când vorbea despre așa-zisa milă pe care o încercase. Landry Coquenard nu se lăsă înșelat, de
altfel, nici o clipă.
— Da, știu cu câtă afecţiune deosebită vrei să mă onorezi.
Și ea observă foarte bine ironia lui Landry Coquenard, care nu-și dădea osteneala s-o ascundă.
Ea, însă, rămase nepăsătoare. Cu același ton dulceag, se fandosi:
— Este foarte firesc. Nu suntem prieteni vechi?
Și, coborând privirea, forţându-se să roșească, se sclifosi:
— Nu uit că un sentiment foarte tandru ne-a unit cu mult timp în urmă. Nu uit că tu ai fost primul
bărbat, care m-a ţinut, virgină ignorantă și pură, în braţele tale. Ah! Landry! Landry, oare o femeie
poate să uite prima sa dragoste?
"Maimuţă bătrână!" gândi Landry Coquenard. Și, cu voce tare, cu severitate:
— Dar ce cauţi tu aici?
— Dar sunt la mine aici! strigă La Gorelle.
Și cu orgoliu;
— Sunt în serviciul Alteţei Sale. Mă ocup cu lenjeria. Ah! Este o adevărată binecuvântare pentru
mine că am intrat în serviciul unei prinţese atât de bogate și de generoase ca Alteţa Sa.
Ar fi putut continua, mult timp, astfel. Dar, în acel moment, d'Albaran apăru. La Gorelle îl uită pe
Landry Coquenard, se cufunda în cea mai umilă reverenţă și se îndreptă cu vioiciune spre ușa cea
mai apropiată. Landry Coquenard nu dădu atenţie acestei deplasări rapide. Își spuse:
"Ah! La Gorelle este în serviciul acestei ducese căreia toată lumea de aici îi dă titlul de Alteţă!
Iată cum îmi explic că ea a fost instruită în lucruri pe care le credeam ignorate de toată lumea."
Și îl urmă, fără să spună un cuvânt, pe d'Albaran care-i făcea semn. După aproape o oră, el ieși

- 38 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

din palatul Sorrientès și se îndreptă spre strada Cossonnerie. Trebuie să credem că s-a înţeles foarte
bine cu enigmatica ducesă de Sorrientès, căci părea radios.
— După câteva clipe, contele de Valvert se întoarse și el acasă. Ca și în ajun, el nu observă că
Landry Coquenard profitase de absenţa sa pentru a ieși. Și el era radios. Numai că nu făcu greșeala
să-și arate bucuria și să spună de unde venea.
— Landry, strigă el, intrând, am văzut-o! A binevoit să-mi adreseze un surâs» Trăiască viaţa!
Landry, am inima plină de bucurie și de soare!
— Ea va ajunge, domnule, declară sentenţios Landry Coquenard, vă spun că va ajunge.
— La ce, Landry?
— Să vă iubească, pe măruntaiele lui Belzébuth! Dar spuneţi-mi, domnule, i-aţi vorbit, de data
asta?
— N-am îndrăznit s-o abordez, recunoscu vrednic de milă Valvert.
— Totuși, ar trebui să vă duceţi acolo într-una din zile. Căci dacă veţi rămâne întotdeauna mut,
nu veţi fi niciodată lămurit.
— Este adevărat, conveni Valvert, înainte de a mă declara, trebuie să știu dacă mâine condiţiile
impuse de ducesa de Sorrientès vor fi suficiente pentru a-mi permite să-i ofer soţiei mele rangul care
i se cuvine unei contese de Valvert. Hai, Landry, tu care ești cu experienţă, crezi că un menaj se poate
duce convenabil cu cinci sute de livre pe lună?
— Șase mii de livre pe an! Cu asta veţi avea un rang foarte onorabil, domnule. Chiar dacă cerul
vă va da multe progenituri.
— Da, m-am gândit bine. Va trebui, deci, să-i cer această sumă ducesei de Sorrientès. Dar oare
nu va striga și va găsi pretenţiile mele exagerate?
— Deloc, domnule. De altfel, dacă vreţi să mă credeţi, feriţi-vă să puneţi voi condiţiile. M-am
informat despre această ducesă de Sorrientès. Se pare că este extraordinar de bogată. Și de o
generozitate extravagantă. Lăsaţi-o să vină, să vorbească, să se angajeze. Susţin că nu veţi avea ce
regreta și că condiţiile sale vor depăși pe cele la care v-aţi gândit.
— Asta și era intenţia mea recunoscu Valvert. Și cu hotărâre:
— Mâine mă voi lămuri. Poimâine, dacă lucrurile vor merge după dorinţele mele, voi întreba pe
frumoasa Muguette dacă vrea să devină soţia mea.
— Și într-o lună, se va sărbători căsătoria, afirmă Landry Coquenard cu fermă convingere.
— Cerul să te audă, oftă Odet de Valvert.

Capitolul XIV Valvert se dovedește nehotărât

Vineri seară, la ora stabilită, Odet de Valvert, bătea, la rândul său, la ușa imobilului Sorrientès.
Abia își spuse numele, că fu condus într-o mică încăpere în care rămase singur. De cum intră, fusese
uluit de luxul fantastic care-l înconjura.
Imediat apăru d'Albaran.
— Voi avea onoarea să vă conduc chiar eu la Alteţa Sa, care vă așteaptă în apartamentele sale.

- 39 -
 Michel Zévaco

Îl luă de braţ și îl duse cu sine. Traversară mai multe săli mobilate cu aceeași somp-tuozitate
extraordinară.
Ajunseră într-o cameră mică, un fel de capelă, mobilată destul de simplu, luminată blând de
luminări roz care, consumându-se, răspândeau un parfum ușor, foarte plăcut. Într-un fotoliu mare și
adânc, ca un tron, stătea o femeie. O femeie!... O fiinţă minunată, de o frumuseţe supranaturală. Avea
treizeci de ani. Îmbrăcată într-o rochie foarte simplă, fără nici un ornament, de în fin, de un alb orbitor.
Fără bijuterii, în afară de un deget cu un mic cerc de aur mat, asemenea unei verighete. Aceeași ochi
mari și adânci, de o blândeţe neliniștitoare, despre care am mai vorbit. Mișcări deosebit de
armonioase. Maiestatea unei suverane. Aceasta era ducesa de Sorrientès căreia nu i-am văzut până
acum decât ochii.
D'Albaran se înclină în faţa ei, ca în faţa unei regine și spuse:
— Am onoarea să-i prezint Alteţei Voastre pe domnul Viconte Odet de Valvert.
Spunând acestea, se retrase discret. Ea zâmbi și aceasta fu ceva ameţitor. Vorbea cu glasul său
armonios, care te învăluia ca o mângâiere, în același timp blând, dar și imperios și merse drept la
ţintă, fără să întârzie cu complimente:
— Domnule de Valvert, spuse ea, fidelul meu d'Albaran mi-a spus că sunteţi liber și cu totul
dispus să intraţi în serviciul meu, dacă vi se vor părea acceptabile condiţiile mele. Iată ce vă ofer: o
sumă de cinci mii de livre ca mai întâi să vă echipaţi convenabil; două mii de livre: pe lună, locuinţă și
masă la mine, dacă v-ar plăcea să locuiţi la mine; vi se vor plăti toate cheltuielile în caz de misiune și
după fiecare misiune, o gratificaţie, care va depinde de importanţa acestei expediţii, dar de care veţi fi
satisfăcut, având în vedere că știu să fiu generoasă cu cei care mă servesc bine. Vi se pare
acceptabil?
Odet de Valvert se înclină ca și cum ar fi primit o lovitură violentă.
— Este prea mult, doamnă.
— Domnule de Valvert, spuse cu gravitate ducesa de Sorrientès, nu este niciodată prea mult să
plătești serviciile unui om de valoarea dumneavoastră. Deci acceptaţi?
— Cu bucurie, doamnă.
— Bine. Și fiţi liniștit, ceea ce vă spun acum nu este decât un început. Ţin să vă asigur că veţi
face avere: o să mă ocup de aceasta.
— Mă simt tulburat de atâta bunătate, doamnă. Ducesă îi aruncă una din privirile sale adânci. Îl
văzu vibrând de sinceritate și entuziasm, gata de a se lăsa omorât pentru ea, devotat până la moarte.
Ea nu-și manifestă bucuria. Își păstră calmul său suveran. Se vedea că este obișnuită să aibă în jurul
ei numai oameni devotaţi până la fanatism. Unul în plus nici n-o mira, nici n-o emoţiona. Ea reluă:
— D'Albaran mi-a făcut cunoscut despre rezerva pe care o aveţi în privinţa suveranului...
Ea lăsa fraza neterminată, ca să-i permită să-și spună cuvântul. Sau poate ca să-l sondeze, căci
îl examină până în fundul sufletului cu privirea sa de foc. Cât de devotat părea Valvert, totuși
răspunse imediat:
— Într-adevăr, doamnă, niciodată n-aș întreprinde ceva împotriva regelui meu.
— Liniștiţi-vă, domnule, eu sunt aici pentru a lucra cu toate forţele mele în favoarea regelui
Franţei. Nu vă voi cere, deci, nimic, care să nu fie în favoarea lui. Chiar atunci când va părea altfel.
— În acest caz, dispuneţi de mine, doamnă, cum veţi crede mai bine. Veţi găsi în mine fidelitate
și devotament absolut.
— Știu, făcu cu gravitate ducesă.
Ea se întoarse spre o măsuţă, care se afla la îndemână, scrise în grabă câteva rânduri și sună

- 40 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

dintr-un clopoţel. La acest apel, d'Albaran apăru și rămase nemișcat lângă ușă. Fără să-i dea atenţie,
ea se întoarse spre Valvert:
— Vă voi comunica la timpul potrivit ce aștept de la dumneavoastră, spuse ea. În așteptare, veţi
fi la dispoziţia mea și nu veţi primi ordine decât de la mine. În schimb, aici toată lumea va trebui să vă
asculte... În afară de d'Albaran care, ca și dumneavoastră, nu va primi ordine decât de la mine și cu
care, sper, să trăiţi în bună înţelegere; vă reamintesc că veţi avea apartamentul dumneavoastră aici,
că veţi fi liber să-l ocupaţi sau să nu-l ocupaţi, cum vă convine.
— Când doriţi să-mi încep serviciul, doamnă?
— Să fiţi aici luni dimineaţă, vreţi?
— Luni dimineaţă voi fi la ordinele dumneavoastră, doamnă.
Cu o ușoară mișcare a capului, ea încuviinţă... Și adresându-se lui d'Albaran, îi întinse fila pe
care scrisese câteva cuvinte:
— D'Albaran, spuse ea, condu-l pe domnul conte de Valvert la casierul meu, care-i va plăti suma
scrisă pe acest bon. Apoi, îi vei arăta apartamentul care îi este destinat. Puteţi să vă duceţi, domnule
de Valvert.
Și, cu un gest de regină, îi concedie pe amândoi. Ei se înclinară ca în faţa unei regine și ieșiră.
Afară, Valvert trebui să suporte complimentul colosului, care se felicita că îl are ca tovarăș cu o
bucurie ce părea sinceră. La casier, Valvert, care se credea într-un vis minunat, se văzu numărând, în
monede bune de aur, cinci mii de livre care fură îngrămădite într-un sac de piele. Plus două mii de
livre.
— Pentru prima lună a domnului conte, plătit în avans, declară casierul cu cel mai graţios
zâmbet și cele două mii de livre se adăugară celor cinci mii în săculeţul de piele. Condus de d'Albaran,
Valvert ieși, strângând la piept preţiosul sac pe care-l învăluia într-o privire înduioșată. Vizita la
apartamentul ce-i era destinat se rezolvă foarte repede.
D'Albaran, care se străduia în mod vizibil să se arate un bun camarad, își îndeplini misiunea,
dându-i câteva indicaţii preliminare cu privire la serviciul ce-l aștepta.
Înţelegând utilitatea informaţiilor care i se dădeau, Valvert asculta cu o atenţie deosebită, își
notă cu grijă în memorie detaliile care i se păreau importante și mulţumi călduros colosului.
— Alteţa Sa, spuse acesta terminând, este foarte exigentă, foarte severă. Ea nu iartă de două ori
o neglijenţă sau o neatenţie în serviciu. Acestea sunt micile mizerii, care cu puţină bunăvoinţă se pot
evita cu ușurinţă. De altfel, ea răscumpără toate acestea printr-o generozitate nebănuită. Ea v-a fixat
salariul la două mii de livre pe lună. Douăzeci și patru mii pe an reprezintă o sumă care ar satisface
pe cel mai pretenţios. Mulţi stăpâni s-ar limita la aceasta. Ea, nu și veţi vedea că la sfârșitul anului
gratificaţiile primite vor egala cel puţin salariul. Plătind astfel, mai mult decât regește, poate, cred, să
ceară gentilomilor săi, precum și celui mai umil servitor o ascultare absolută. Profitaţi de cele ce vă
spun și veţi vedea că o să vă simţiţi bine.
După ce a mulţumit pentru ultima oară, Valvert își înfundă sacul în buzunar, se înfășură în manta
și ieși din imobil. Deja era noapte.
Valvert se neliniști deodată, văzându-se singur în întuneric. Niciodată nu-l încercase o astfel de
neliniște. Pentru că niciodată nu fusese în posesia unei asemenea sume mari ca aceasta pe care o
aducea de la imobilul Sorrientès. Din instinct, mâna pipăia buzunarul ca să se asigure că preţiosul
sac se afla la locul lui. Apoi, pumnul i se crispă pe mânerul săbiei, o luă pe mijlocul șoselei și grăbi
pasul.
În ciuda acestor temeri necunoscute până atunci, ajunse fără necazuri pe strada Cossonnerie.

- 41 -
 Michel Zévaco

Se precipită pe alee, închise cu grijă ușa și sări treptele scării, câte patru o dată. Se năpusti în
mansarda sa și, radiind de bucuria care-i revenise, anunţă triumfător:
— Averea, Landry, aduc averea!
— Lăsaţi-mă să văd, domnule.
— Privește.
Deschise sacul, îl ridică deasupra mesei și lăsă să cadă, într-o cascadă zgomotoasă, monedele
sclipitoare. Era un șuvoi de aur.
— Cât, domnule? se informă Landry Coquenard, cu ochii măriţi de uimire.
— Șapte mii, spuse laconic Valvert, care râdea din toată inima de figura scutierului său.
— Suma este frumușică. Presupun că este pe primul trimestru?
— Nu presupune nimic tu!... Nu, aici sunt cinci mii de livre pentru a mă echipa și două mii pentru
prima lună.
— Adică douăzeci și patru de mii până la sfârșitul anului. Pe mutra lui Belzebuth, este apreciabil!
— Este salariul fix, Landry, fix. Sunt și gratificaţii în plus.
— Care se pot ridica la...?
— La aceeași sumă... după spusele contelui d'Albaran.
Landry Coquenard scoase un șuierat de admiraţie.
— Alteţa Sa, doamna ducesă de Sorrientès face lucrurile bine, spuse el. Pentru moment, aveţi
dreptate, domnule? Este o avere, o adevărată avere, o mare avere.

Capitolul XV Revirimentul

A doua zi dimineaţa, Odet de Valvert fu foarte mirat văzând că nu încearcă satisfacţia pe care
era în drept s-o aștepte după fericită schimbare survenită în afacerile sale. Ce-l deranja oare? N-ar fi
știut să spună. Ori poate încerca să și-o ascundă. Poate noua avere i se părea atât de extraordinară,
încât cu greu putea să creadă că o are și să-și imagineze că ea va dura... Poate...
Ca și în ajun, trebui să facă un efort ca să-și revină; ca și în ajun, el trebui să caute, într-un dejun
stropit din abundenţă cu băutură, puţin din acea veselie, care-i era atât de firească și obișnuită când
nu era decât un biet amărât, care-l trăgea pe dracu de coadă, fără siguranţa zilei de mâine, veselie ce
părea să-l părăsească de când averea îi părea asigurată. Ca și în ajun, el luă, dintr-o sticlă de Vouvray
vechi, acel sentiment zgomotos pe care-I crezu sau se prefăcu că-l crede a fi bucurie.
După ce termină repede dejunul, Valvert mai rămase o oră la masă în faţa unei sticle pe care o
goli puţin câte puţin. După aceasta, se ridică și-l avertiză pe Landry Coquenard:
— Plec. Mă duc să mă echipez.
Într-adevăr plecă. Coborând scările, mormăi bine dispus:
— Cu atât mai rău, fie ce-o fi, plec! Ai fi, desigur, nebun să refuzi o situaţie nesperată pentru niște
trăznăi... În plus, aș fi cu ochii și urechile la pândă. La cel mai mic lucru suspect pe care o să-l
surprind, o să cer explicaţie. Și dacă explicaţia n-o să mă satisfacă, mă retrag. Gata.
După ce luă această hotărâre, dintr-odată încetară toate ezitările și tergiversările sale. Chiar își

- 42 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

regăsi bună dispoziţie obișnuită. Seara, când se întoarse acasă, cumpărăturile erau făcute și bună sa
dispoziţie se menţinu, fără să fie nevoie să și-o caute în conţinutul unei sticle. O dată cu bună
dispoziţie își regăsi și pofta de vorbă, trăncănind fără încetare, nu spuse un cuvânt despre ducesa de
Sorrientès. Dar vorbi despre Brin de Muguet. Când ajungea la acest subiect, nu se sătura să
vorbească, așa cum nici Landry Coquenard nu se sătura să asculte. Luni dimineaţa, la oră pe care i-o
indicase d'Albaran, Valvert se prezentă în faţa ducesei de Sorrientès. Cu acea privire rapidă și sigură
care-i era caracteristică, ducesa îl examină din creștet până-n tălpi. Arăta, într-adevăr foarte bine în
costumul său luxos, dar simplu, care-i ședea de minune. Ea zâmbi, satisfăcută și-i făcu o primire din
cele mai graţioase. Chiar ea îl prezentă imediat celor din anturajul său și el își luă pe loc serviciul în
primire.
Către ora zece, ieși. Se grăbi spre Brin de Muguet, care înainta zâmbitoare și graţioasă, cu
braţele pline de flori. Fu atât de emoţionat, că se opri uluit, fără să observe că-i acoperea ușa spre
care ea se îndrepta, împiedicând-o astfel să intre.
Și ea fu la fel de surprinsă că și el. Cum el îi bara, fără să-și dea seama, intrarea, ea se opri. Nu
vru să dea impresia că se trage înapoi, mai ales nu vru să aibă aerul unei mironosiţe proaste, ingrate
și prost crescute. Și se întâmplă un lucru cu totul neprevăzut de Valvert: ea fu aceea care i se adresă
prima. Și cu vocea sa melodioasă, cu surâsul său zburdalnic:
— Eram atât de tulburată ziua trecută, încât nu v-am mulţumit cum se cuvine pentru serviciul
deosebit pe care mi l-aţi făcut. Scuzaţi-mă, domnule și să nu credeţi că sunt o ingrată...
— Vă rog, doamnă, o întrerupse el cu vioiciune, scoţându-și pălăria, să nu mai vorbim despre
asta. Sper că acel bădăran, pe care l-am pedepsit cum trebuia acum vă lasă în pace.
— Pentru moment, da, spuse ea surâzând. Dumneavoastră l-aţi bătut măr și nu mai este în stare
să se arate pe stradă.
— Dacă îndrăznește să reînceapă, faceţi-mi onoarea de a mă anunţa și vă spun că va fi pentru
ultima dată când acest caraghios își va permite să fie lipsit de respectul pe care fiecare bărbat îl
datorează unei femei, făcu el cu căldură.
Atunci, observă că o împiedică să treacă. Se depărta vioi și se se scuză:
— Vă cer scuze, stau aici ca o brută și vă barez drumul de trecere.
— O! Nu este atât de grav și nu sunt prea grăbită, spuse ea.
Și începu să râdă, un râs senin, sincer, perlat, puţin maliţios. Începu să râdă și el ca ea, împreună
cu ea. Și cum ușa era de-acum degajată și ea nu se grăbea să treacă, el se informă foarte firesc:
— Deci, dumneavoastră sunteţi cea care împodobește casa cu flori?
— Da, de câteva zile, spuse ea cu simplitate.
Și explică:
— Am avut norocul să fiu observată de către doamna ducesă, când vindeam flori pe stradă. Și
ea mi-a cerut să vin în fiecare zi, pe la această oră, să-i aduc câteva flori și să le aranjez în capela sa
și în cabinetul său.
— Are dreptate, declară Valvert cu convingere. Am văzut buchetul dumneavoastră și am admirat
arta cu care erau făcute. Nu m-am îndoit deloc că acest florar sunteţi dumnea-voastră. Deși ar fi
trebuit să mă îndoiesc.
Fu rândul său să întrebe, poate pentru a evita complimentele:
— Dumneavoastră sunteţi, deci, în serviciul doamnei ducese?
Și cu o privire maliţioasă îndreptată spre costumul său:
— De puţin timp?

- 43 -
 Michel Zévaco

— Din dimineaţa aceasta, făcu Valvert, roșind de plăcere, căci îi surprinsese privirea.
— Mă bucur din toată inima pentru dumneavoastră, domnule. Aveţi o stăpână incom-parabilă,
într-adevăr demnă de un om de inimă, cum sunteţi dumneavoastră.
Ușa tocmai se deschisese. Ea îi făcu o reverenţă graţioasă și intră. Valvert răspunse printr-unul
din saluturile cele mai respectuoase și se îndreptă spre strada Saint-Honoré, atât de fericit, atât de
ușor încât i se părea că zboară. Această primă conversaţie cu iubita sa fusese, totuși, destul de
banală. Nu conta, de-acum primul pas era făcut și el se gândi că era enorm.
De atunci, el știu să se aranjeze ca s-o întâlnească când ea șosea sau pleca, sau să fie în
cabinet când ea intra acolo. Numai că frumoasa florăreasă, cu zâmbetul său zburdalnic, se arăta
întotdeauna puţin distantă, însă în chipul cel mai graţios din lume. Când îl întâlnea și era singur,
totdeauna ea avea pregătită o scuză ca să-l părăsească, după ce îi zâmbea și-i făcea o reverenţă
graţioasă. Dacă se afla în cabinet, se arăta mai puţin rezervată și, când se ivea prilejul, schimba
câteva cuvinte întotdeauna banale cu el. Și asta se explică prin aceea că în cabinet întotdeauna era
prezentă ducesă.
Astfel se scurse o săptămână. Vagile bănuieli ale lui Valvert dispăruseră sau se atenuaseră. Așa
cum se angajase, de-a lungul celor cinci zile, spiritul său fu totdeauna treaz, atent la toate, chiar la
lucrurile cele mai simple, la cele mai banale în aparenţă. Nu descoperi nimic suspect. Viaţa ducesei
părea să se desfășoare la lumina zilei, regulată și monotonă, plină de audienţele pe care le acorda
nenumăraţilor solicitanţi, de rarele vizite pe care le făcea și mai ales de operele de binefacere. În ceea
ce privește serviciul său, era la fel ca acela care ar fi fost la domnul de Guise, la prinţul de Condé sau
la rege. Chiar mai puţin agitat, căci în serviciul prinţilor, care se agitau mai mult sau mai puţin, nu i-ar
fi lipsit misiunile, pe când în serviciul ducesei era încă în așteptarea unei asemenea misiuni.
Bănuielile sale se potoliseră și prejudecăţile vagi împotriva stăpânei sale dispăruseră. Încetul cu
încetul, fără să se observe, deveni, ca și d'Albaran, un fanatic al ducesei de Sorrientès, în serviciul
căreia ezitase să intre, în ciuda condiţiilor extraordinare ce i se ofereau.
Acum, această schimbare care se petrecea în el era oare fără știrea ducesei sau rezultatul
voinţei acesteia?
Ducesă nu era femeia ce-și trădează sentimentele sau intenţiile. De foarte mult timp, ea
învăţase să-și compună o figură impenetrabilă sau care nu lăsa să se vadă decât sentimentele ce-i
conveneau să se vadă.
Dacă ne referim la anumite priviri îndreptate, câteodată, spre el, nu credem că ne înșelăm dacă
spunem că, din motive, numai de ea știute, urmărea în privinţa sa, precum și în cea a lui Brin de
Muguet, fiica lui Concini, un plan bine gândit și executat cu tenacitate calmă care nu putea greși cu
nimic și cu o abilitate ce ţinea de domeniul miraculosului.
Da, sigur, ea dorise să câștige încrederea și afecţiunea, "fiicei lui Concini". Și reușise pe deplin.
De asemenea, dorise să câștige încrederea lui Valvert și încă mai mult, devotamentul său: un
devotament orb, absolut, care nu se dă înapoi de la nici un sacrificiu. Ea nu era acolo, dar simţea ca în
fiecare zi câștigă teren și că, în curând, el îi va fi devotat cu trup și suflet, un instrument docil în
mâinile sale autoritare, care să nu vadă și să nu audă decât ceea ce dorește ea și care să nu
înţeleagă decât ceea ce dorește ea ca el să gândească. Probabil că, voluntar sau inconștient ― de
exemplu că Brin de Muguet ― toată lumea din jurul ei o ajuta în sarcina pe care și-o propusese.
Și capodoperă, miracolul era că aceasta se îndeplinea fără ca Valvert să observe, deși, împins
de nu știu ce fel de Intuiţie misterioasă, el venise cu sufletul plin de suspiciune.
De ce această femeie enigmatică se comporta astfel și care erau ― bune sau rele ― adevăratele

- 44 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

sale intenţii? La aceasta, răspundem că nu vom întârzia s-o vedem la lucru, la lumina zilei. Vom fi,
atunci, lămuriţi. Pentru moment, să revenim la Valvert și la dragostea să.

Capitolul XVI Declaraţia

Încă de la sfârșitul primei săptămâni, de când intrase în serviciul ducesei, revirimentul încercat
de contele de Valvert era atât de deplin, încât el își spunea:
"Sunt un prost și un nătărău! Nu știu ce imagini stupide și răuvoitoare mi s-au cuibărit în cap!
Ducesă este cea mai loială, cea mai onestă, cea mai bună femeie din lume. Ar fi de dorit ca toţi prinţii
și prinţesele Franţei să fie la fel ca această prinţesă din Spania. S-ar vedea, desigur, mai puţină
mizerie, s-ar auzi mai puţine blesteme surde în rândul celor ce muncesc din greu pentru a câștiga
doar atât cât să nu moară de foame. Voi sta la ea până la sfârșitul zilelor mele pe care le doresc cât
mai lungi. Or, Fiindcă lucrurile stau astfel, de ce să nu culeg bucuria acolo unde-o găsesc: în
dragostea mea pentru frumoasă Muguette?... Știu bine că se poartă rezervat faţă de mine. Dar ce,
așa este rolul unei tinere oneste care se respectă! Mă iubește? Ei bine, o s-o întreb chiar mâine. Fie ce
-o fi!"
A doua zi era duminică. Asta n-o împiedică pe Brin de Muguet să vină că și în celelalte zile, la
aceeași oră.
Cu braţele încărcate de flori. Și desigur că-și îmbrăcase hainele de sărbătoare cu care părea și
mai fermecătoare decât de obicei.
Retras în apartamentul său, Valvert, care era liber în acea zi, o pândea de sus de la fereastră.
Când o văzu traversând curtea pentru a ieși, coborî în grabă, foarte decis să lămurească lucrurile. Ea
nu făcu decât patru pași pe strada Saint-Nicaise că Valvert o ajunse din urmă.
Văzându-l lângă ea, se încruntă puţin, semn de nemulţumire la ea.
Totuși, cu politeţea sa obișnuită, cu o voce tremurătoare, o imploră:
— Îmi permiteţi să vă însoţesc până în strada Saint-Honoré?
Ea grăbi pasul, spunând în chip de scuză:
— Scuzaţi-mă, sunt grăbită.
Și, distrată, adăugă:
— Vedeţi, duminică, mă duc la ţară. Sunt singurele ore de odihnă și de bucurie care luminează
biata mea existenţă. Și pentru nimic în lume n-aș renunţa sau pur și simplu să le scurtez.
— Ah! Vă duceţi la ţară? La prieteni, fără îndoială? făcu Valvert.
Ea făcu un gest evaziv și nu răspunse. De altfel, Valvert nu insistă. Cum s-ar spune, el nu vorbi
decât pentru a vorbi, pentru a se exersa, fără să știe bine ce spune. Mergeau unul lângă altul fără să
vorbească. La fiecare pas pe care-l făcea, Valvert își spunea:
— Voi vorbi acum.
Dar nu vorbea.
Ajunseră în apropierea azilului Quinze-Vingts fără să scoată un cuvânt. Deja puteau să vadă
trecătorii de pe strada Saint-Honoré. Încă puţini pași și se vor afla în mijlocul acestor trecători. Pentru

- 45 -
 Michel Zévaco

el era prea târziu. Ea era pe punctul de a pleca. Valvert luă o hotărâre eroică:
— Permiteţi-mi să vă cer o favoare... o mare favoare din partea dumneavoastră.
— Vă rog, spuse ea cu un glas complet schimbat, lăsaţi-mă să trec... V-am spus că sunt foarte
grăbită.
Dar el insistă:
— Vă implor, lăsaţi-mă să vorbesc. Vă jur că n-o să vă reţin mult timp.
— Haideţi, vorbiţi, făcu ea sec.
El se simţi sugrumat de o spaimă inexprimabilă. Întrevăzu cum o catastrofă se abate asupra lui.
Totuși, se angajase prea mult pentru a da înapoi. Merse până la capăt. Vorbi. Nu-și reaminti nici un
cuvânt din tot ce-și pregătise mai înainte și spuse cu un glas răgușit, nedeslușit:
— Vreţi să fiţi soţia mea?
Era clar că ea se așteptase la toate, numai la aceste cuvinte nu. Și ca și cum nu-și credea
urechilor, ea se bâlbâi:
— Ce spuneţi?... Repetaţi!
— Vă iubesc, spuse el cu o blândeţe inexprimabilă, vă iubesc de mult timp. Dar singurele cuvinte
pe care un bărbat onest, ca mine, putea să le spună unei femei oneste, ca dumneavoastră, mi-erau
interzise din cauza sărăciei. Astăzi nu sunt bogat, dar am o situaţie strălucită. Orice s-ar întâmpla, vă
pot asigura o situaţie demnă de dumneavoastră. Astăzi, pot vorbi. Și iată de ce vă repet: Vreţi să
faceţi din mine muritorul cel mai fericit din lume, consimţind să-mi fiţi soţie?
Când terminase și ea auzi că el își reînnoiește cererea în căsătorie cu un respect și o sinceritate
de care era o nelegiuire să te îndoiești, ea începu să râdă încet, încetișor. Și deodată izbucni în
suspine convulsive:
— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să plâng de recunoștinţă!... Aceste lacrimi sunt bune, consolează... Sunt
lacrimi de bucurie...
— Cerule atotputernic! Mă iubiţi?...
Crudă inconștient, ca toate femeile care nu iubesc, răspunse cu sinceritate:
— Nu...
Și fără să observe că el se clătina sub lovitura care-l săgeta drept în inimă.
— Domnule de Valvert, spuse în sfârșit, trebuie să vă cer cu umilinţă iertare.
— Pentru ce, doamne sfinte?
— Pentru că am crezut că sunteţi un bărbat ca toţi ceilalţi. Trebuie să vă mărturisesc că atunci
când m-aţi abordat, am înţeles foarte bine că dumneavoastră căutaţi ocazia de a vă face declaraţia.
Găsiţi, fără îndoială, că sunt foarte experimentată pentru o tânără. Dar, domnule, gândiţi-vă că nimeni
nu se jenează de o biată florăreasă ca mine... Altă dată n-o să mă mai smulgeţi violenţelor acelui
mizerabil!... Nu vă miraţi, deci, că am înţeles. Și dacă m-am comportat atât de rece, neliniștită, rea, era
pentru a vă avertiza, căci credeam că veţi avea același limbaj ca toţi ceilalţi. Pentru aceasta, pentru
această părere proastă pe care am avut-o despre dumneavoastră, văr rog să mă iertaţi.
— Nu mă cunoașteţi. Puteaţi să credeţi că voi proceda ca toţi ceilalţi.
— Dumneavoastră mă cunoașteţi și mai puţin, domnule. Și totuși nu m-aţi suspectat.
Dumneavoastră nu v-aţi spus, cum își spun, fără îndoială, toţi: Cu o fată a străzii nu e nevoie să faci
"fasoane". Pentru că dumneavoastră aveţi un suflet mai nobil decât mine. Totuși mă credeam foarte
mândră. Domnule de Valvert, sunteţi bărbatul cel mai galant, cel mai demn de stimă, cel mai demn
din toată lumea asta de a fi iubit...
— Dar dumneavoastră nu mă iubiţi, spuse el cu amărăciune. Lăsaţi-mă să sper că mai târziu,

- 46 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

când mă veţi cunoaște mai bine, veţi consimţi să purtaţi numele meu.
— Acum vă cunosc, făcu ea, clătinând din capul său încântător. Chiar dacă v-aș fi iubit, v-aș fi
spus: Nu, nu pot să fiu soţia dumneavoastră.
— De ce?
— Haideţi, doar știţi bine: oare nobilul conte de Valvert poate să se căsătorească cu o fată ca
mine?
— Nu sunteţi o femeie cinstită?
— Da, da, spuse ea, revenindu-și cu mândrie și vă asigur că nu este un merit neînsemnat din
partea mea. Dar un gentilom, un bărbat cu rangul vostru nu se căsătorește cu o florăreasă de pe
stradă, cu o Brin de Muguet, cu o Muguette, nume pe care mi le-a dat mulţimea.
— Fleacuri! Dacă aţi ști ce puţin mă interesează aceste nerozii!
— Mai târziu poate veţi găsi o tânără nobilă cu adevărat demnă de voi. Atunci veţi râde de
veleităţile dumneavoastră de acum.
— Vă înșelaţi, făcu el cu un ton sfâșietor, această inimă, care vi s-a dăruit, niciodată nu o va lua
de la capăt. Dacă nu mă vreţi, niciodată nu mă voi căsători cu altcineva, niciodată nu voi iubi pe
altcineva. Vă voi păstra amintirea în fundul sufletului meu până ce domnul Dumnezeu mă va chema
la El... ceea ce nu se va întâmpla deloc târziu.
Ea tresări. Tonul cu care vorbise nu-i lăsa nici o îndoială.
"El spune adevărul, strigă în sinea ei, este capabil să moară!... totuși nu pot să mă căsătoresc cu
el! Nu, nu pot s-o fac... Nu trebuie."
Și cu voce tare, cu o delicată blândeţe:
— Mă veţi uita, spuse ea. Trebuie, de altfel... Fie, e mai bine să vă spun: Nu sunt liberă.
— Nu sunteţi liberă! se bâlbâi el, sunteţi măritată?
Privindu-l cu sinceritate în faţă, drept în adâncul ochilor:
— Nu sunt liberă. Dar dacă poate fi o consolare pentru voi, vă jur pe sănătatea mea că nu sunt
mai liberă pentru alţii decât pentru dumneavoastră. Vă jur că nu mă voi căsători niciodată... Că
niciodată nu mă va avea cineva. Adio, domnule de Valvert. În trista mea existenţă, momentele de
bucurie au fost foarte rare. Vă asigur că le pot număra. Vă datorez unul din cele mai pure și fericite
momente. Nu-l voi uita niciodată.
Îi zâmbi afectuos, puţin trist și, profitând de confuzia lui, plecă cu pas vioi și ușor spre strada
Saint-Honoré.

Capitolul XVII Încotro mergea mica florăreasă

Valvert rămase ţintuit locului, pietrificat, zdrobit, privind-o cum se depărtează, cu ochii lipsiţi de
expresie, își spuse:
"Nu este liberă!... Nu este liberă!... Ce poate să însemneze asta?... Și de ce nu este liberă... căci
nu este măritată... căci nu iubește pe nimeni. Doar ea mi-a spus. Și pentru că a spus, așa trebuie să
fie, căci un copil loial și pur ca ea nu minte... Și n-a minţit mai mult când a spus că dacă ar fi să

- 47 -
 Michel Zévaco

iubească pe cineva, acela aș fi eu... Nu, n-a minţit: simt și eu că până la sfârșit m-ar fi iubit... Atunci ce
poate fi? De ce nu este liberă, de ce?... Cerule! Trebuie să aflu ce se ascunde aici și voi afla!..."
Porni ca un nebun spre strada Saint-Honoré. Nu-i fu greu s-o ajungă din urmă pe Brin de Muguet
pe care voia s-o urmărească.
Brin de Muguet se îndreptă drept la ţintă, fără să încerce nici un ocol pe care-l făcea de obicei
pentru a scăpa de cei ce-ar fi putut s-o urmărească.
Nu fu singurul care remarcă acest lucru. Un alt urmăritor cu faţa ascunsă în manta, căruia nu-i
dăduse nici o atenţie, dar care îl observase foarte bine și se păzea și de conte și de tânără, făcu
aceeași remarcă ce dovedea că n-o urmărea pentru prima dată. Și acest urmăritor era Stocco.
De ce oare graţioasa fată își neglija, în acea zi, preocupările obișnuite? Fără să se ascundă
merse până în strada l'Arbre-Sec, pe care o parcurse. Luând-o la stânga, ajunse în piaţa Trois-Mairies,
piaţa care se afla la intrarea pe Pont-Neuf și care se unea, mai departe, cu străzile Monnaie și Pont-
Neuf.
Intră într-un cabaret. După câteva minute ieși. Ședea pe spinarea unui frumos măgăruș gri, cu
picioarele în echilibru pe o scândurică. De grumazul măgărușului atârna un coș.
— Hai, Grison, hai, străduiește-te să mergi la trap, căci am întârziat foarte mult.
Grison își ciuli urechile lungi, își agită coada și porni la trap. Singur, fără să fie condus, el porni
pe Pont-Neuf. Știa, desigur, unde mergea.
În spatele măgărușului, cufundat în reflecţii sumbre, Valvert grăbi pasul și-și continuă urmărirea.
În spatele lui, fără să fie observat, se strecura, cu priceperea tăcută a unei vulpi, Stocco.
La dreapta și la stânga, drumul era mărginit de câmpii cu trandafiri.
Pe panta unei coline se afla un cătun foarte mic, dar încântător care, ascuns cum era printre
trandafiri, își merita pe drept numele: Fontenay-aux-Roses. La intrarea în acest cătun, una dintre
primele case era curăţică, cochetă, cu cel mai vesel aspect.
Chiar în faţa porţii cu grilaj de șipci a acestui încântător cuib de flori parfumate se opri
măgărușul singur și-și anunţă prezenţa cu răgete vesele și prelungite.
În căsuţă cineva stătea la pândă. Chiar înainte să se audă răgetele sale, o femeie de cincizeci de
ani se repezi spre poartă și o deschise, spunând:
— Iată-vă, în sfârșit! Ce târziu aţi venit astăzi! Știţi, începusem să mă neliniștesc.
— Nu este deloc vina mea, se scuză Brin de Muguet. O să vă povestesc despre asta, maică
Perrine.
— Bine! Principalul este că sunteţi aici, sănătoasă, mulţumesc lui Dumnezeu! răspunse maica
Perrine.
Și prinzând fata în braţele sale viguroase, o ridică ca pe un fulg și o puse încetișor în picioare.
Și cum femeia de treabă deja scotocea în coș, scoţând pachetul despre care am mai vorbit, ea o
sfătui:
"Încetișor, maică Perrine, încetișor. Înăuntru sunt dulciuri și lucruri fragile pentru fetiţa mea
Loïse"
Mama sa!
— Aţi putea, totuși, să vă gândiţi puţin și la dumneavoastră. Tot ce câștigaţi cheltuiţi pentru
Loïsette... fără a mai socoti ceea ce-mi daţi mie, întotdeauna pentru ea!
— Este fiica mea! repetă Brin de Muguet cu o gravitate neașteptată. Și nu vreau ca ea să aibă o
copilărie tristă, fără mângâieri, așa cum a fost a mea.

- 48 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Capitolul XVIII Mama Muguette

Ele intrară și mama Perrine închise poarta în spatele ei. Valvert se opri chiar în faţa acestei porţi.
Norocul făcu să fie ascuns de un gard viu, fără de care cele două femei, care erau încă în grădină, l-ar
fi putut observa. El era livid. Picioarele îi tremurau.
"Fiica sa!... Deci, ea are o fiică? Asta a vrut să spună când mă asigura că nu este liberă!... O fiică!
Are o fiică! Și pretinde că nu este măritată! Oh! Ce să cred? Ea, puritatea întruchipată, a avut un amant!
Haida-de, este imposibil!... Nu am auzit bine, nu am înţeles!..."
Chiar în acel moment, de cealaltă parte a gardului, Brin de Muguet se interesa:
"Unde-mi este fiica, Loïse? Cum se face că nu m-a întâmpinat?"
Valvert asculta. Fără îndoială că sfârși prin a se convinge că înţelesese greșit, căci fu zdrobit
când auzi pe cea pe care-o iubea, repetând aceste cuvinte: "Fiica mea, Loïse", care răsunau în sufletul
său ca o lovitură de trăsnet Văzu pe cele două femei cum se îndreptau spre grădina din spate.
Mașinal, dădu la o parte gardul viu. Voia să vadă, să audă.
Un copil de aproape cinci ani se juca trist în fundul grădinii. Era frumoasă ca un vis, îmbrăcată
nu ca o fată din popor, ci luxos, elegant, ca o fată din burghezia bogată. Se vedea bine că nimic nu era
prea bogat, prea frumos pentru ea.
— Loïse! O chemă încetișor Muguette, mica mea Loïsette!
Copilul se ridică dintr-o săritură. Scoase un strigăt pasionat, care rezuma întreaga sa afecţiune:
— Mamă Muguette!...
Și plecă fugind cât o ţineau piciorușele și se arunca în braţele întinse ale tinerei, o strânse
nervos cu micuţele sale braţe, acoperind-o de sărutări și repetând:
— Mamă Muguette!... Ești tu!... Ai venit!... frumoasa mea mamă Muguette!...
— Fata mea, murmura Muguette încântată, devorând-o cu sărutările, micuţa mea dragă!...
Frumoasa mea, micuţa mea Loïsette!... O! O iubești mult pe mămica ta Muguette? Să văd puţin,
comoara mea, cum o iubești pe mămica ta.
Și copilul, cuprinzând cu braţele sale albe gâtul tinerei, își frecă ușurel obrazul de al ei și
îmbrăţișând-o cu ardoare, spuse:
— O iubesc din toată inima pe bună mea mamă Muguette.
Iată ce văzu și auzi Valvert, stând la pândă de cealaltă parte a gardului viu. Nu se simţi în stare
să vadă și să audă mai mult. Plecă, se afundă, împleticindu-se ca un om beat, lovindu-se de arbori și
tufișuri, drept în faţă, fără să știe în ce parte merge. Dar, dacă ar fi stat mai mult timp, iată ce-ar fi
auzit:
După primele efuziuni cu copilul, cele două femei se așezară pe o bancă rustică ce se afla acolo.

- 49 -
 Michel Zévaco

Micuţa Loïse se așeză între genunchii celei pe care o numea "mama Muguette".
— Privește ce lucruri frumoase ţi-am adus, spuse Muguette copilei.
Maica Perrine desfăcu pachetul adus de tânără. Aceasta scoase de acolo prăjiturele, drajeuri, o
mulţime de dulciuri și jucării, multe jucărioare. Aceste minunăţii o făcură pe fetiţă să tropăie de
bucurie. Având o fire foarte iubitoare, fetiţa își mărturisea recunoștinţa strângând-o cu pasiune pe
mămica sa și sărutând-o pe gură și mai pasionat.
Maica Perrine remarcă:
— N-o să vă părăsească nici o clipă toată ziua. O! Ea vă iubește mult.
— Niciodată n-o să mă iubească prea mult, zâmbi Muguette emoţionată. Nu trăiesc decât pentru
ea. Știţi, maică Perrine, că pentru ea, nu mai târziu de dimineaţa asta, am respins un gentilom viteaz
și demn care mă voia de soţie.
— Un gentilom!
— Un conte, maică Perrine, un conte.
— Și aţi refuzat?... Pentru ea?...
Muguette făcu un semn că da, zâmbind. Maica Perrine o examină cu atenţie. Nu părea să
încerce nici durere, nici regret. Nu-i lipsea fineţea bravei maici Perrine. Ea observă foarte bine
indiferenţa liniștită a tinerei.
O sondă:
— Tânăr, acest conte?
— Nu mai mult de douăzeci de ani.
— Și nu-l iubiţi?
Punându-i această întrebare cu un aer indiferent ţăranca robustă o observă pe tânără cu coada
ochiului. Aceasta răspunse foarte simplu:
— Nu. Nu-l iubesc. Și gânditoare:
— Totuși nimeni nu-mi pare mai demn de a fi iubit decât acest tânăr conte de Valvert... El se
numește Valvert... Odet de Valvert... Odet.
— Este un nume frumos, făcu maica Perrine în ochii căreia se aprinse o scânteie maliţioasă.
— Nu-i așa? spuse cu naivitate Muguette. Nu am remarcat niciodată cum acest nume, Odet,
sună în același timp și proaspăt și blând.
— Da, făcu maica Perrine cu aerul cel mai serios, în timp ce privirea sa deveni, din ce în ce mai
vioaie, vine întotdeauna o clipă când faci descoperiri ce te surprind. Și spuneţi că este demn de a fi
iubit, acest brav gentilom?
— Dacă aș putea iubi, el ar fi acela pe care l-aș iubi, mărturisi cu sinceritate Brin de Muguet. Și
dacă aţi ști cât este de viteaz și de cutezător, în ciuda înfăţișării sale blânde și timide și puternic, oh,
atât de puternic, deși are o alură de tânăr galant.
Povesti pe scurt, dar cu cât entuziasm, isprăvile lui Valvert: Landry Coquenard smuls armatei lui
Concini, regele salvat de la moarte sigură, corecţia magistrală aplicată lui Rospignac și locotenenţilor
săi. Nimic nu uită.
— Isuse! se minună maica Perrine, dar este un om curajos acest domn gentilom! Și spuneţi că
nu-l iubiţi? Și cum tânăra repeta încă nu, cu capul:
— Bine, bine, nu am nici o grijă: asta va veni. Și cu un râs jovial maliţios:
— Poate că a venit deja fără să bănuiţi.
— Ce? Se sperie Muguette. Ce va veni, ce a venit deja fără ca să bănuiesc?
— Că o să-I iubiţi, bineînţeles!

- 50 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Va fi o mare nefericire, suspină Muguette.

— De ce? protestă bună femeie, din cauza micuţei Loïse?
Și dojenitoare:
— Ce sens are să te sacrifici astfel pentru un copil care nu vă este nimic! Loïsette, în fond, nu
este fiica voastră.
— Este adevărat. Dar o iubesc ca și cum ar fi fiică mea cu adevărat. Și am adoptat-o.
— Gândiţi-vă că acest copil poate are un tată și o mamă care-o caută. Cine vă spune că într-o zi
ei n-o vor găsi. În acea zi, vor veni să-și ceară copilul. Ei bine, ce veţi face? Spuneţi-mi, să văd: ce veţi
face?
— Sigur că va trebui să le-o dau. Ar fi o crimă să nu dai un copil mamei sale care plânge după el.
Micuţa Loïse părea absorbită cu totul de joc și că nu dă nici cea mai mică atenţie celor spuse de
cele două femei. Totuși, deodată ea se ridică, se aruncă cu impetuozitatea-i obișnuită în braţele lui
Muguette mirată și cu un glas gata să izbucnească în plâns:
— Vreau să rămân cu tine, întotdeauna, spuse ea. Nu vreau să mă duc la părinţii mei. Nu-i
cunosc. Sunt răi și îi detest.
— Vai! Micuţa mea, gemu Muguette gata să plângă și ea, ei sunt stăpânii și noi trebuie să ne
înclinăm în faţa voinţei lor.
La început, copilul nu răspunse. Dunga verticală care-i brăzda micuţa frunte atât de pură arăta
că ea reflectează. Micul creier de copil lucra. La ce putea să se gândească acest mic înger blond?
— Mamă Muguette, dacă ai vrea... eu știu un mijloc să rămânem pentru totdeauna împreună.
— Ce mijloc, micuţa mea?
Copila păru că se reculege și foarte gravă:
— Iată, spuse ea. Îl știi bine pe Odet?
— Odet, se sufocă Muguette. Care Odet?
— Odet despre care vorbeai cu maica Perrine chiar acum...
Și izbucnind:
— Îl iubesc mult pe Odet!... Îl iubesc din toată inima!
— Dar tu nu-l cunoști! strigă Muguette.
— Loïse iubește pe toţi care-o iubesc pe mama Muguette. Îl iubesc foarte mult și pentru că te-a
apărat... Atunci, uite: pentru că te iubește și vrea ca tu să fii soţia lui, tu nu ai decât să spui da. Atunci
eu aș fi fiică sa. Atunci, el, care este atât de puternic, atât de puternic, va ști bine să ne apere pe
amândouă. Atunci, nimeni nu va putea să ne despartă. Tu nu vei fi singură, părăsită. Nu vei mai
plânge. Vezi cât de simplu este. Spune da, mamă Muguette, spune da, te implor.
— Ah! Îngerașul drag al bunului Dumnezeu! izbucni maica Perrine, ea a fost aceea care a găsit
adevărata cale, ea! Ascultaţi aici, domnișoară, ascultaţi glasul inocenţei care vorbește prin gura ei!
— Ah! se apără Muguette, dacă vă puneţi toţi împotriva mea!...
— Nu există altă cale. Copilă, inspirată de către Dumnezeu, a văzut lucrurile așa cum trebuie să
fie. Acest conte de Valvert este o inimă vitează. Va adopta copilă, care va găsi în el un apărător.
— Admiţând că mă veţi face să-mi schimb hotărârea, acum este prea târziu. Am fost atât de
netă, de categorică, în dimineaţa asta, încât niciodată domnul de Valvert nu-și va reînnoi cererea. Nu
vreţi totuși, ca eu să alerg, acum, după el?
— Fiţi liniștită, zâmbi maliţios maica Perrine, nu veţi fi nevoită să ajungeţi acolo. Vă spun eu, că
el va reveni. Atunci, în loc să-l respingeţi așa cum aţi făcut, spuneţi-i cu sinceritate ce este cu micuţa
dumneavoastră Loïsette. Dacă este un om de inimă, așa cum îl cred, va fi foarte fericit să adopte

- 51 -
 Michel Zévaco

copilul din dragoste pentru dumneavoastră.

Muguette nu părea prea convinsă. Atunci, micuţa Loïse care asculta cu aerul său grav și
gânditor, veni în ajutorul bătrânei. Îmbrăţișând-o cu tandreţe pe Muguette, cu glasul său calin, îi rugă:
— Spune da, mamă Muguette, spune da.
— Ei bine, făcu Brin de Muguete învinsă, pentru tine, dragă micuţă, voi spune da.
— Ce fericire! strigă Loïse, bătând cu bucurie din mânuţe.
Și maica Perrine, cu surâsul său maliţios, încheie:
— Veţi vedea că acest sacrificiu va fi cu adevărat mai agreabil și mai avantajos decât acela pe
care aţi avut ideea bizară să-l îndepliniţi.
Iată ce ar fi auzit Valvert, dacă ar fi avut forţa și curajul să rămână puţin mai mult la pândă, în
spatele gardului viu.

Capitolul XIX Abandonată

Dar Valvert plecase, așa cum am spus și chiar la el vom reveni.

El nu știu niciodată cum reușise să revină la Paris și ce făcu acolo restul zilei și al serii.
Se regăsi la el acasă, pe strada Cossonerie, către miezul nopţii. Instinctul l-a adus, fără îndoială,
acolo. Landry Coquenard se culcase de mult timp și dormea ca un prea fericit. Valvert nu-l trezi. Se
lăsă să cadă greu în micul fotoliu din apartamentul său și, frânt de oboseală cum era, până la urmă se
cufundă într-un somn greu, agitat.
Acolo îl găsi Landry Coquenard, a doua zi dimineaţă și, foarte neliniștit, îl trezi. Cu toate
întrebările puse și șmecheriile folosite pentru a-și face stăpânul să vorbească nu reuși să-i deschidă
gura.
Valvert se spălă pe faţă și plecă, lăsându-l pe Landry Coquenard cu totul zăpăcit și din ce în ce
mai neliniștit. Se duse să-și ia serviciul pe lângă ducesa de Sorrientès. În timpul celor două zile, își
îndeplini acest serviciu pur și simplu mașinal, fără ca cineva din anturajul lui să observe criza teribilă
prin care trecea. Ducesă remarcă faptul că este foarte palid. Dar la întrebarea binevoitoare pe care i-o
puse, el răspunse cu un ton foarte firesc că nu se simţea bine. Și aceasta fu totul.
În timpul acestor două zile, el nu se mișcă din imobilul Sorrientès, unde își lua masa și se culca.
Adică se așeza la masă, bea mult, dar abia atingea, fără poftă, felurile apetisante care i se serveau: se
plimba cu pași furioși în apartamentul său și, când la revărsatul zorilor, se simţea extenuat, se arunca
cu totul îmbrăcat pe pat și dormea două ore. În timpul acestor două zile, el evită cu grijă s-o
întâlnească pe Muguette, care venea cu regularitate, la ora obișnuită, să aducă flori ducesei.
Și ajunse, în starea în care se afla, să nu mai poată gândi: Muguette dorea să-l vadă, să-i
vorbească cu atât mai multă ardoare, cu cât înţelegea bine că fuge de ea.
În a treia zi, care era o miercuri, el ieși în clipa în care tânără tocmai ieșea și ea. În cursul acestor
trei zile cât reflectă asupra celor ce avea de făcut, el reuși să ia o hotărâre decisivă. Într-adevăr, cu un
pas foarte hotărât se duse să se ascundă într-un intrând din apropierea azilului Quinze-Vingt.
Și așteptă.

- 52 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Muguette ieși. Era foarte tristă, în timpul acestor trei zile, nu încetă să se gândească la Valvert.
Fu foarte surprinsă și bucuroasă să vadă că, dintr-o dată, apare în faţa ei. Bucuria să se stinse
imediat, văzând ravagiile îngrozitoare, făcute de aceste trei zile, în Fizionomia lui.
— Ah, Dumnezeule!
— Mă găsiţi foarte schimbat, spuse el cu înfrigurare. Mulţumesc lui Dumnezeu, am suferit mult...
atât de mult încât mă întreb și acum cum se face că mai sunt în viaţă. Nu înţelegeţi? Veţi înţelege. V-
am urmărit duminică. Da, v-am urmărit până la Fontenay-aux-Roses... Am auzit totul... am văzut... am
văzut-o pe micuţa Loïse.
Ea deveni lividă. Se uită la el cu ochii măriţi de spaimă:
— Ei bine, acum știţi... acum știţi că n-am minţit când v-am spus că nu sunt liberă.
— Nu mi-aţi spus tot adevărul, făcu el cu blândeţe.
Și, cum era emoţionată fără voia ei, schiţă un gest de protest.
— Să trecem peste asta, reluă el voios, nu v-am oprit pentru a vă adresa reproșuri. Vreau să vă
spun simplu: am văzut-o pe micuţa Loïse... Este adorabilă această copilă. Și înţeleg că o iubiţi. Îi
trebuie un tată acestei mici făpturi. Trebuie să aibă un tată, ca toată lumea. Dar acest tată este mort
sau trăiește? Trebuie s-o știţi...
— Nu știu nimic, spuse ea, fixându-l cu strălucirea ochilor săi mari.
El oftă cu greutate și fu ca un horcăit sfâșietor. Lăsă să treacă un timp și încheie, ca și cum s-ar
fi grăbit ca să termine:
— Atunci... dacă vreţi... voi fi eu tatăl copilului! Cererea în căsătorie o reînnoiesc. Acceptaţi, dacă
nu pentru mine, atunci pentru copil.
Ea nu răspunse imediat. Emoţionată, tulburată până-n adâncul sufletului său, fu incapabilă, în
acel moment, să pronunţe vreun cuvânt.
El crezu că nu reușise s-o convingă. Tremura:
— Refuzaţi?... Deci vă produc oroare?... Dacă așa este spuneţi-o deschis. Părăsindu-vă, vă jur că
îmi voi străpunge de-a dreptul inima cu această spadă... astfel, veţi scăpa de mine și de neplăcerile
pe care vi le-a produs.
Ea înţelese că el va face așa cum a spus, poate chiar în ochii ei, căci el trăsese sabia pe
jumătate din teacă.
Scoase un strigăt de spaimă nebună, care era în același timp, o mărturisire.
— Odet!...
Și se aruncă asupra lui, îl strânse bine de braţ, împingând blestemata sabie la fundul tecii și,
cum se mai temea de teribilul gest sinucigaș, îi prinse mâna dreaptă cu amândouă mâinile, o strânse
convulsiv, o ţinu prizonieră, imobilizată. El o lăsă, neînţelegând încă. Atunci ea vorbi cu o voce
tremurătoare, blândă, ah, atât de blândă, încât el mii ta până în adâncul fiinţei sale.
— Cât de mult greșiţi!... Cum aţi putut crede?... Odet, Loïse nu este fiica mea... Loïse este o fetiţă
pierdută, furată poate, pe care am adoptat-o și de care mă simt atât de puternic atașată, încât n-aș
iubi-o mai mult chiar dacă ar fi fiică mea. Este purul adevăr.
— Este posibil?
— Să mă trăsnească, dacă mint!... Ea se ţinea dreaptă, puţin palidă, zâmbind blând în ciuda
emoţiei sale. El nu se îndoi și înţelese, în sfârșit, ceea ce spunea atitudinea ei atât de clar. Bucuria se
vărsa asupra lui ca o cascadă puternică. Apoi, înclină capul rușinat:
— Iertare!... Ah, iertare!...
Ea se aplecă asupra lui și cu o atingere foarte ușoară, totuși irezistibilă, îl ridică spunând:

- 53 -
 Michel Zévaco

— Nu am de ce să vă iert. Toată lumea ar fi crezut că dumneavoastră. Nu am avut dreptate și eu

sunt aceea care trebuie să vă cer iertare pentru neajunsurile ce le-aţi avut din cauza prostiei mele și a
lipsei mele de sinceritate.
— Ah! Ce bună sunteţi!... Și cât vă ador!
— Acum, spuse ea, regăsindu-și zâmbetul zburdalnic, trebuie să știţi tot... Tot ceea ce știu
despre mine însămi și despre Loïse. Și știu atât de puţine lucruri, încât aș putea repede să vă spun
totul.
Se reculese o clipă. El prinse curaj. La rândul său îi luă mâna, pe care abia o atinse într-un sărut
respectuos și, reţinând-o între mâinile sale fără ca ea să se gândească să și-o retragă:
— Vă ascult, spuse el cu un ton plin de profundă tandreţe.
— Cine sunt? începu ea. Unde m-am născut? Cine sunt părinţii mei și dacă ei mai trăiesc? Nu
știu nimic despre toate acestea. De când îmi amintesc, mă văd sub autoritatea unei femei, care se
numea La Gorelle și care avea grijă să-mi reamintească, în fiecare clipă, că eram o fată abandonată
pe care o ţinea din caritate. În acea vreme, părea să am un nume de botez, ca toată lumea, pe care La
Gorelle îl știa și mă chema astfel, din când în când. Care era acel nume? Cred că dacă l-aș auzi, l-aș
recunoaște. Dar e atât de mult timp de atunci și l-am auzit atât de puţin, încât singură n-am putut
niciodată să-l regăsesc, căci mult timp am tot încercat să-l regăsesc. Până la urmă am renunţat. La
Gorelle care trebuie că avea motivele sale pentru asta, mi-a dat foarte repede un alt nume. Mai întâi,
mă chema "Fata abandonată". Apoi, găsind fără îndoială acest nume prea lung, mă numi foarte
simplu "abandonată". Când eram foarte mică, ea mă lua în braţe, pe jumătate goală și mergea să
cerșească. Și mă ciupea până la sânge pentru a mă face să plâng, pentru că lacrimile unui copil
provoacă compasiune sufletelor caritabile, care se arată mai generoase.
— Cotoroanţă ticăloasă! bombăni Valvert indignat.
— Mai târziu, la trei sau patru ani, cum ei nu-i plăcea să se expună intemperiilor, mă trimitea să
cerșesc complet singură. Apoi, cam la șapte sau opt ani, ea mă trimitea pe câmp să culeg flori
sălbatice pentru a le vinde. Astfel am învăţat meseria mea de florăreasă. Nu cunosc decât o singură
faptă bună la activul acestei femei, probabil că mai avea vreun interes, pe care nu-l știam,
determinând-o la aceasta: nu m-a lipsit de o anumită instruire, m-a învăţat să citesc și să scriu.
Abandon, mizerie, muncă îndârjită, depășind puterile unui copil, privaţiuni și lovituri grele, iată în
câteva cuvinte întreaga mea viaţă și aș fi putut foarte bine să nu vă fi povestit mai multe.
— Ah! Maimuţă execrabilă, scroafă detestabilă!... Dacă aș prinde-o pe asta!... se înfurie Valvert
strângând pumnii.
— Aș! făcu ea cu un zâmbet răutăcios, toate astea sunt acum departe. Ascultaţi istoria micii
mele Loïse.
— Ascult, zâmbi Valvert, nici nu puteţi să credeţi cu cât interes pasionat.
El spunea adevărul. Se interesă cu entuziasm de tot ce-i spunea ea. Și acest interes trecu și
asupra micii Loïse. De ce? Pentru că din prima clipă, imediat ce află din gura iubitei sale că Loïse este
un copil pierdut, furat poate, se gândi inevitabil la vărul său Jehan de Pardaillan și la fiica sa Loïse
care-i fusese furată. Își spuse:
— Dacă, totuși, este ea!...
Fără să bănuiască interesul deosebit, care-l făcuse atât de atent, ea își reluă povestea:
— Într-un oraș mare din sud la Marsilia, am trăit până la vârsta de doisprezece ani. În această
perioadă, La Gorelle plecă. Cum se cuvenea, m-a luat cu ea. Să mergem la Paris, mi-a spus ea. Ne
trebui un an ca să ajungem acolo, căci ea nu părea prea grăbită. Acum patru ani am ajuns. Nu știu ce

- 54 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

a făcut La Gorelle. Dar îmi amintesc că începând cu prima săptămână a sosirii noastre, am văzut-o
întorcându-se, într-o zi, cu o pungă mare plină cu monede de aur, pe care începu să le numere în faţa
mea. Bucuria ei atât de mare a făcut să uite că se află în faţa mea. Merse mai departe, într-un
moment de expansiune, ea îmi mărturisi că, dacă o anumită afacere ce necesită plecarea sa imediată
ar reuși cum spera ea va câștiga două pungi asemănătoare. Chiar a doua zi, ea plecă, într-adevăr. N-
aș ști să vă spun unde a plecat, nici ce-a făcut, dat fiind că m-a lăsat la Paris, sub supravegherea unei
cotoroanţe ca și ea. După o lună, ea reveni, la căderea nopţii. Ţinea un pachet ascuns sub pelerină.
După ce zăvorî poarta, ea scoase pachetul, care conţinea un copil. Era Loïse.
— Și spuneţi, o întrebă Valvert, că asta se întâmpla acum patru ani?
— Da.
— Sunteţi sigură?
— Vai, într-adevăr.
— În ce lună a anului?
— În luna august.
— Puteţi să precizaţi anume când în luna august?
— Fără greșeală. La Gorelle se întoarse într-o zi de sărbătoare când băteau clopotele, ziua sfintei
Maria.
— La 15 august, prin urmare, făcu Valvert care tresărise de mai multe ori în faţa preciziei
răspunsurilor ei.
În faţa acestor întrebări, ea se neliniști:
— De ce mă întrebaţi acestea?
— Vă voi spune imediat, răspunse Valvert, asigurând-o cu un zâmbet. Continuaţi, vă rog.
— Începând de a doua zi dimineaţa, la deschiderea porţilor orașului, noi luarăm din nou drumul
sudului. Gorelle ducea copilul ascuns sub pelerină. De la un început, ea nu avu o altă grijă decât să se
depărteze de oraș, cât mai repede posibil. Mergeam, deci, întreaga săptămână, oprindu-ne numai
exact timpul necesar pentru a ne reface forţele. După aceasta, ea consideră, fără îndoială, că s-a
depărtat destul de mult și se opri. A trebuit să-mi reiau lucrul care fusese întrerupt atât cât durase
acest marș forţat. Trebuie să vă spun că Loïse avea aproape un an când a adus-o La Gorelle. Ea nu
mai era în scutece, ci purta veșminte grosolane, uzate. De asemenea, trebuie să vă spun că La
Gorelle mi-a dat să duc, printre altele, un pachet sfătuindu-mă să nu-l pierd, dat fiind că reprezenta
bani pentru ea. Știam ce m-ar fi costat, dacă aș fi avut nefericirea să pierd acest pachet. Deci eram
atentă. Dar, într-o zi, am avut curiozitatea să văd ce conţine acel pachet preţios și l-am desfăcut.
Conţinea veșminte de copil, dintre cele mai frumoase, dintre cele mai luxoase ce se pot vedea.
Înţelesei că erau veșmintele Loïsei. Loïse era dintr-o familie nobilă și bogată, dat fiind că toate piesele
îmbrăcăminţii sale aveau brodată o coroană. Din instinct, fără să fi luat o decizie și fără să mă
gândesc la urmările neplăcute pe care acel gest l-ar fi avut pentru mine, am furat una din aceste piese:
o boneţică ornată cu dantele preţioase.
— Pe care aţi păstrat-o, așa cum ar fi trebuit?
— Cu mare grijă, puteţi crede. Într-o zi poate îi va folosi să fie recunoscută de către ai săi.
— Și cum este această coroană brodată?
— O coroană de marchiz, da... Am aflat-o mai târziu.
— Ar reieși că Loise este fiica unui marchiz? exultă Valvert.
— Nu mă îndoiesc de asta.
— Apoi? Apoi? făcu cu aviditate Valvert.

- 55 -
 Michel Zévaco

— Nu este nevoie să vă mai spun că, lipsită cu totul de afecţiune, am început s-o ador pe micuţă.
Ea era atât de mică, de frumoasă și nefericită, bietul îngeraș! La rândul său și ea simţi imediat că nu
mă avea în lumea asta decât pe mine, nici un alt refugiu decât la mine și, de aceea, asupra mea și-a
revărsat întreaga afecţiune. Gândiţi-vă, că eram în culmea fericirii! Nu mai eram singură pe pământ.
Aveam pe cineva care mă iubea, pe mine, Abandonată, așa cum îmi spunea La Gorelle. Orice ar fi fost
nu voiam ca cea pe care o considerăm fiica mea, când vom fi singure, să sufere așa cum am suferit
eu. Într-o zi plecai, mulţumită lui Dumnezeu, dar nu la întâm-plare, căci aveam ca scop drumul spre
Paris. Am luat-o pe Loise, care mergea acum pe doi ani. Am avut norocul să scap de urmăririle lui La
Gorelle, care trebuie să ne fi căutat peste tot și am reușit să vin aici, la Paris. Pe drum, am găsit
mijlocul de a câștiga ceva bani. Începui s-o ascund pe Loïse, căci nu mă mai temeam de La Gorelle
pentru mine însămi, îmi era îngrozitor de frică că ghinionul să n-o aducă la Paris, să vadă copilul și să-
l ia înapoi pentru a-l face să suporte aceeași soartă ca și mine. Cu Loise la adăpost, m-am organizat.
Ea mi-a purtat noroc.
— Acum, eu voi fi acela care va veghea asupra dumneavoastră și asupra "fiicei voastre". Eu voi
avea grijă de tot ce vă trebuie. Și puteţi fi sigură că de Valvert va ști să-și respecte soţia și fiica... Căci
sper ca acum să nu mai aveţi nici o reţinere și să acceptaţi, în sfârșit, să deveniţi soţia mea.
— Da, accept, spuse ea.
— Ah! Muguette, Brin de Muguet a mea, cum o să vă iubesc și o să vă răsfăţ pentru a vă face să
uitaţi zilele rele din trecut! Ce fericiţi vom fi! Vedeţi, ne surâde deja fericirea: Loïse, micuţa
dumneavoastră Loïse, după cum mi-aţi spus chiar acum, i-am descoperit familia.
El o văzu devenind palidă. Îi luă mâinile, i le sărută tandru și o liniști:
— Nu vă alarmaţi. Dacă vă vorbesc atât de hotărât este pentru că știu, sunt sigur, că nu va trebui
să vă despărţiţi de copil.
— Cu adevărat? făcu ea, respirând ușurată.
— Loïse este fiica lui Jehan de Pardaillan. Și iată care este șansa noastră: Jehan de Pardaillan
este vărul meu prin alianţă.
— Jehan de Pardaillan, spuse ea. În ziua în care ne-aţi scos din mâinile acelui lacheu de
Rospignac, domnul de Pardaillan, tatăl, mi-a pus câteva întrebări referitoare la Loïse. Tocmai
avusesem un schimb de cuvinte cu La Gorelle. Vă daţi seama că eram în gardă. Am răspuns acestor
domni de Pardaillan că Loïse este fiica mea. Ei păreau dezolaţi. După aceea, am regretat că am minţit
cu atâta convingere. Mi-am spus că poate era tatăl Loisettei a mea care-și căuta fiica și pe care-l
înșelasem astfel. M-am interesat. Mi s-a spus: "Domnul de Pardaillan este cavaler. Fiul său, de
asemenea." Mi-am spus: "Întrucât Loïse este fiica unui marchiz, ea nu poate fi fiică acestui domn de
Pardaillan care nu este decât "cavaler". Conștiinţa mea alarmată se liniști și nu m-am mai gândit. Și
dumnea-voastră îmi spuneţi, că este într-adevăr tatăl ei. Sunteţi sigur că nu vă înșelaţi?
— Cel care v-a informat, dulcea mea Muguette, v-a înșelat sau el însuși nu era bine informat.
Este adevărat că domnii de Pardaillan nu-și iau alte titluri decât titlul modest de cavaler. Dar, prin tatăl
său, Jehan de Pardaillan este conte de Margency. Acum ascultaţi, prin căsătoria să cu verișoara mea
Bertille, marchiza de Saugis și contesă de Vaubrun, el a devenit marchiz de Saugis și conte de
Vaubrun. Înţelegeţi acum?
— Înţeleg.
— Și voi, consimţind să deveniţi soţia mea, veţi deveni verișoara tatălui și mamei Loïsei. Părinţii
își vor lua înapoi fiica ― nu vă alarmaţi, deci, vă spun ― este foarte firesc, sunt patru ani de când
răscolesc cerul și pământul pentru a o regăsi. Dar ascultaţi-mă bine: știţi unde se află cele câteva

- 56 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

petice de pământ și cetatea în ruină care constituie domeniul meu de Valvert?

— Cum aţi vrea să știu? zise ea, zâmbind.
— Este adevărat, spuse el râzând din toată inima. Ei bine! Valvert este chiar lângă Saugis... Ah!
Începeţi să înţelegeţi!
— Da, spuse ea, strălucind de bucurie. Ne vom duce să locuim la Valvert, aproape de Saugis.
Cele două familii nu vor fi decât una... Loïse va avea două mame că s-o răsfeţe, în loc de una!
— Două mame și doi taţi, adăugă el, râzând și mai tare decât ea.

Capitolul XX Audienţele particulare ale ducesei de

Sorrientès

Trecuseră zece zile de când Odet de Valvert intrase în serviciul ducesei de Sorrientès. În timpul
acestor zece zile, Landry Coquenard venise misterios, de cinci sau șase ori, la imobilul Sorrientès. De
fiecare dată ducesa îl primise în capela sa. Aceste discuţii, mai mult sau mai puţin lungi, nu
avuseseră niciodată vreun martor. Fie că-și luase măsuri în consecinţă, fie că-l favorizase destinul,
Landry Coquenard nu-l întâlni niciodată pe Valvert, care nu știa în continuare despre relaţiile oculte ce
se stabiliseră între stăpână sa și scutierul său.
În timpul acestor zece zile, Muguette veni, cu regularitate, în toate dimineţile, așa cum am mai
spus. Și niciodată n-o zări pe La Gorelle. Ea nu știa de prezenţa în această casă, unde venea cu atâta
plăcere, a aceleia care fusese călăul său. Landry Coquenard n-o întâlni niciodată în drumul său. El nu
se interesă de ea, nici nu căută să afle dacă ea mai era sau nu în serviciul ducesei.
În ceea ce-l privea pe Valvert, el n-o cunoștea pe La Gorelle. Dacă ar fi întâlnit-o, nu i-ar fi dat mai
multă atenţie decât le-o dădea fetelor de serviciu, cameristelor, servitorilor sau lucrătorilor
nenumăraţi din această locuinţă fastuoasă și imensă, unde trăia o lume întreagă.
Astfel, ducesa de Sorrientès avea în mâna sa pe fiica lui Concini, născută la Florenţa, acum
șaptesprezece ani, pe care tatăl său a vrut s-o arunce în Arno cu o piatră de gât. Ea mai avea doar
două personaje ― Landry Coquenard și La Gorelle ― care cunoșteau secretul nașterii acestui copil,
precum și crima proiectată de către tatăl ei. Și aceste trei personaje îi erau foarte devotate, unele din
interes, altele pentru că ea știuse să le câștige încrederea și prietenia.
Vom arăta, acum, de ce ducesa atrăsese la ea cele trei personaje și ce vroia să facă cu ele.
Pentru aceasta, ne vom ocupa de ducesă și o vom urmări, pas cu pas, în toate mișcările sale.
Marţi, în ajun, ducesa primise un bilet. După ce l-a citit, l-a chemat pe d'Albaran și i-a dat un ordin.
Colosul plecă pentru a-l executa. El reveni după două ore. Și, la întrebarea mută a ducesei, răspunse:
— Bineînţeles, doamnă, vă va primi mâine, la oră pe care o veţi fixa, în imobilul său din strada
Tournon, unde se află în acest moment.
— Vom merge, deci, mâine dimineaţă, pe strada Tournon, răspunse ducesa și adăugă:
— Ia măsuri să mă însoţești. Colosul se înclină tăcut și ieși.
Am spus că ducesa se ocupa foarte activ de operele de binefacere. De asemenea, la o anumită

- 57 -
 Michel Zévaco

oră a dimineţii, care deveni, repede cunoscută, toţi nevoiașii din oraș, din vechiul oraș (la Cité) și de la
Universitate veneau să bată la ușa imobilului, care rămânea larg deschisă pentru ei.
În acea dimineaţă de miercuri, în timp ce Valvert discuta cu Muguette în apropierea azilului
Quinze Vingts, unul dintre acești nevoiași, care trecuse fără să fie observat de către ceilalţi, se
prezentă la imobil, însă nu la ora regulamentară.
După cum se obișnuia în asemenea cazuri, omul fu condus la d'Albaran, în faţa căruia se
prezentă umil și aplecat, așa cum se cuvenea unui solicitant. În ceea ce-l privea, d'Albaran avea acea
atitudine binevoitoare, puţin trufașă, pe care o arbora în asemenea ocazii. Dar imediat ce ușa se
închise după lacheul ce-l introdusese pe umilul burghez, atitudinea celor doi se modifică instantaneu:
burghezul își reveni, iar d'Albaran abandonă aerul său protector, înainta zâmbitor și, cu mâna întinsă,
în spaniolă, spuse:
— Iată-vă, în sfârșit, dragul meu conte! Aţi avut un drum bun?
— Pe cât este posibil cu asemenea echipaj, răspunse stimatul conte, strângând cordial mâna
care i se întinse și făcând o mutră foarte necăjită.
— Veniţi, hotărî d'Albaran. Alteţa Sa vă așteaptă cu nerăbdare.
Chiar el îl conduse la capelă, îl introduse și se retrase în anticamera care preceda capelă.
Rămase acolo, gata să alerge la primul apel al stăpânei sale.
Misteriosul solicitant, pe care-l primise ca pe un prieten și era spaniol ca și el și căruia i se
adresase cu titlul de conte, rămase singur în faţa ducesei ce stătea în fotoliul său.
— Bună ziua, conte, spuse ducesa cu vocea sa gravă și armonioasă, într-o castiliană pură.
Și cu un zâmbet graţios, ea îi întinse mâna cu un gest de suverană.
— Cum se simte regele, iubitul nostru văr? întrebă ea mai întâi.
— Mulţumesc mult, doamnă. Maiestatea Sa, regele Filip al Spaniei, graţiosul meu suveran, se
simte minunat.
— Să-i mulţumim lui Dumnezeu și să-l păzească întotdeauna în fericire și prosperitate pe iubitul
nostru suveran, spuse cu gravitate ducesă.
— Maiestatea Sa m-a însărcinat să vă spun că vă poartă o stimă foarte înaltă și foarte deosebită
și că vă păstrează și vă va păstra întotdeauna întreaga sa bunăvoinţă și prietenie.
— Să-i mulţumiţi foarte umil regelui din partea mea. Să-l asiguraţi de statornicul meu atașament
și de devotamentul meu neclintit.
— Nu voi pierde din vedere, doamnă. Maiestatea Sa a binevoit, printre altele, să mă însărcineze
de a da Alteţei Voastre aceste scrisori, dintre care una este scrisă în întregime de mâna sa regească.
Ducesă luă scrisorile pe care contele i le întinse. Și nimic în fizionomia sa, întotdeauna calmă,
nu trăda nerăbdarea cu care aștepta aceste scrisori. Cu același calm suveran le desfăcu cu grijă
peceţile mari și parcurse cu rapiditate scrisorile, fără ca pe faţa ei să se poată citi impresia pe care i-o
făcuseră.
Terminând lectură, puse scrisorile pe masa pe care o avea la îndemână și sună din clopoţel.
D'Albaran apăru imediat.
— Litiera? întrebă ea laconic.
— Pregătită, răspunse d'Albaran cu același laconism.
— Mergem pe strada de Tournon.
— Bine, doamnă.
Și d'Albaran ieși repede.
Ducesa se întoarse, atunci, către conte.

- 58 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Bani? Regele nu-mi vorbește nimic despre asta...

— Trebuie să fie pe drum, acum.
— Cât?
— Patru milioane, doamnă.
— Este puţin, făcu ea cu o figură dispreţuitoare.
Păru să calculeze mental:
— În fine, cu ceea ce am la mine, s-ar putea face, spuse ea. Conte, trebuie să plecaţi. Să spuneţi
regelui că din momentul primirii scrisorilor sale, m-am apucat de treabă, fără să pierd o secundă.
— Îi voi spune, doamnă și îi voi confirma că, într-adevăr, dumneavoastră sunteţi șeful cel mai
activ și hotărât ce se poate imagina.
— Să adăugaţi, reluă ducesă, fără a remarca complimentul, că nu am rămas inactivă așteptând
aceste scrisori. Am pregătit căile. Și cred că voi avea succes.
— Voi repeta Maiestăţii sale propriile cuvinte ale Alteţei Voastre, cuvânt cu cuvânt.
— Duceţi-vă, conte, îl concedie ducesă.
Îi întinse, din nou, mâna, gratificându-l cu un zâmbet. Din nou, îngenunche în faţa ei și abia
atinse cu buzele vârful unghiilor ei roz. Se ridică și se îndreptă spre ușă și imediat își reluă alura umilă
și aplecată de milog. Scoase o pungă din buzunar, o ţinu ostentativ în mână și ieși, acoperind-o cu
binecuvântări pe generoasa doamnă, care consimţise să-i vină în ajutor. Dar de data aceasta, vorbea
într-o excelentă franceză.
Nu vrem să spunem că toţi acești nevoiași, cărora ducesa le acorda audienţe particulare, erau
mari personalităţi ca acest mare conte de Spania, care ieșise de la ea. Totuși, probabil că majoritatea
― pentru a nu spune toţi ― erau emisarii ei sau de la curtea Spaniei, cărora ea le dădea ordine în
vederea unor treburi misterioase și formidabile pe care le vom cunoaște imediat.

Capitolul XXI Pardaillan apare din nou

După câteva clipe, litiera ducesei de Sorrientès, precedată de escorta sa comandată de către
d'Albaran, pleca din piaţa Trois-Mairies și se îndrepta spre Pont-Neuf. De data asta, draperiile de piele
erau depărtate, ducesa arătându-se tuturor privirilor. Îmbrăcată în acea rochie albă, foarte simplă, pe
care am văzut-o, sprijinită nonșalant de un vraf de perne de mătase stacojie, privea cu un aer distrat
mulţimea ce străbătea în lung și-n lat acest pod, cel mai animat pod de atunci din Paris.
Chiar în acel moment, un cavaler, călare pe un cal alb ca spumă, cu pelerina aruncată pe umeri,
intra pe același pod, din celălalt capăt, venind dinspre strada Daufine.
Acest cavaler era cavalerul Pardaillan.
Judecând după costumul său prăfuit, tocmai se întorsese dintr-o expediţie îndelungată.
El venea dintr-un sens, în timp ce ducesa venea din celălalt. Se apropia momentul când urmau
să se încrucișeze. Ajungând pe platforma unde era proiectat să se înalţe statuia ecvestră a regelui
Henric al IV-lea ― proiect care nu s-a realizat decât după câţiva ani, Pardaillan simţi deodată că șaua
se clatină sub el. Descăleca sprinten. Aplecat pe o parte a calului se apucă să strângă chinga șeii.

- 59 -
 Michel Zévaco

După aceea, se îndreptă și se pregăti să sară în șa și să plece. În acel moment litiera era destul de
aproape de el. Din întâmplare, privirea lui Pardaillan căzu asupra ducesei, care nu putu să-l vadă,
acoperit cum era de calul său. Tresări brusc și, emoţionat, exclamă, fără să vrea, cu voce surdă:
— Fausta!...
În timp ce se gândea că era prea departe pentru a-l recunoaște, în caz că s-ar întoarce,
Pardaillan începu să-și revină.
"Fausta!... repetă el. Fausta!... Deci, n-a murit?..."
Și, încruntându-și sprâncenele:
"Fausta la Paris! Oh! Oh! Ce naiba a venit să facă Fausta la Paris?"
Din clipa când o observă pe Fausta, pe care o credea moartă, Pardaillan uită că era extenuat ca
s-o urmărească. Și, urmărind-o, își spunea, fără șir:
"Da, drăcia dracului! Este chiar ea, nu m-am înșelat deloc! Ce naiba face la Paris?... Nu i-ai da
mai mult de treizeci de ani... Unde naiba se duce astfel? Totuși, dacă știu să socotesc, ar trebui să
aibă patruzeci și șase. Bun, iată ce căutam."
Se opri în faţa unei cârciumi. Sări de pe cal și intră în sala comună. Văzându-l, cârciumarul se
grăbi să-l întâmpine, cu boneta în mână, cu cel mai profund respect. Pardaillan îi făcu un semn să-l
urmeze și ieși imediat.
— Vi-l încredinţez, spuse el, arătându-i calul său. Bietul animal este obosit. Îngrijiţi-l bine. Voi
reveni să-l iau... nu știu când.
Cârciumarul nu-și manifestă nici cea mai mică surpriză. Era obișnuit cu manierele lui Pardaillan.
Luă calul de căpăstru, asigurându-l:
— Domnule cavaler, voi avea cea mai mare grijă de calul dumneavoastră.
Pardaillan plecase deja în urmărirea Faustei. Și își reluase conversaţia cu sine însuși,
conversaţie a cărei dezlânare arăta salturile bruște din sufletul său:
"Nu înseamnă că bunul animal n-ar mai fi putut să facă un efort, mulţumesc lui Dumnezeu, am
mai făcut noi și altele, el și eu. Dar un cal, cu Fausta... pe Pilat, ce va face ea la Paris?... Un cal, cu ea,
ar fi foarte jenant... Și unde se duce ea astfel?... Ah! Drace, se pare că vrea să mă scoată din oraș...
Dacă merge atât de departe, iată-mă foarte favorizat de soartă... aș fi putut să păstrez calul... Ei, eu
care mă plictiseam că nu aveam ce face, poate voi fi prea ocupat... Iată că ea trece poarta Dauphine...
Uite, uite... În mod hotărât nu, am făcut bine că am lăsat calul... pun pariu că se va duce la
compatriotul ei, signorul Concini... maréchal d'Ancre... mareșal, o secătură, un desfrânat care nu a
știut niciodată cum se poartă o spadă, ce păcat!... Ce-ar putea să comploteze ea cu Concini?... Ce
treabă tenebroasă, teribilă, vine să facă aici?... Să vedem... să vedem... Ei! Intră la Concini? Ce noroc
că Jehan a rămas la Saugis, lângă soţia lui bolnavă... Dar să asculţi conversaţia doamnei Fausta cu
"domnul" mareșal ar fi interesant... Nu mă îndoiesc de Fiul meu. Sunt sigur că n-ar ezita nici o clipă
între mine și ea. Și de altfel, el nu a cunoscut-o... Trebuie să fie o modalitate... ar trebui să știu ce
complotează. Deși n-o cunoaște, mi-ar repugna să văd fiul intrând în luptă cu mama sa... Căci n-are
rost să ascund că, din clipa când am văzut-o pe Fausta la Paris și că sunt aici, va începe lupta între
mine și ea... Sunt foarte mulţumit că Jehan nu va participa la această luptă... Luptă perfidă, ca
altădată, teribilă, îndârjită, care, de data asta, nu se va termina decât prin moartea unuia dintre noi doi,
poate a ambilor... Drăcia dracului, totuși trebuie să aștept... Da, dar cum?... Știam că va merge la
Concini!..."
Într-adevăr, litiera, înghiţită sub boltă înaltă, intra în curtea de onoare.
Pardaillan se opri. Căuta, încă în mintea sa mijlocul nu de a intra în imobil, lucru într-adevăr ușor,

- 60 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

ci de a asculta ceea ce vizitatoarea îi va spune lui Concini. Și asta era mai dificil. Pentru a nu spune
imposibil.
În faţa porţii imobilului, departe de gărzi și de gentilomii care erau acolo, Stocco umbla de colo
până colo, părând că așteaptă ceva sau pe cineva. Stocco o văzuse trecând pe Fausta. O
recunoscuse, fără îndoială, căci îi adresase unul din acele saluturi exagerate și zeflemitoare care erau
secretul lui. Și ieșind, reluă plimbarea întreruptă pentru o clipă.
Pardaillan îl observă pe Stocco. Și avu unul din acele zâmbete subţiri care-i erau specifice.
Depărta brusc pelerina și își lăsă faţa descoperită. Și nu mai mișcă.
Ceea ce era de așteptat se produse. Privirea lui Stocco căzu asupra lui. Deveni palid. Făcu o
jumătate de tur și dispăru sub boltă cu o grabă care era o adevărată fugă.
Pardaillan îl privea cu coada ochiului. În doi pași, îl ajunse și îi puse mâna pe umăr.
— Ţi-e frică de mine, maestre Stocco, de te cari astfel?
Stocco încetă să se zbată. Nereușind să se elibereze de surpriză, știa că nu avea decât să se
liniștească. Atunci, Pardaillan îl lăsă. Era sigur că omul la toate al Léonorei n-ar mai încerca să fugă.
Într-adevăr Stocco nu se mai mișcă. Era încă palid.. Se înclină cu un respect, care nu era afectat
și spuse:
— Da, domnule, mi-e frică de dumneavoastră...
Pardaillan îl examina având pe buze unul din acele zâmbete care-i nelinișteau teribil pe cei care-l
cunoșteau bine.
— Am să-ţi spun două cuvinte care nu trebuie să fie auzite, spuse el.
Se îndepărtară în curte. Coborând vocea și arătând-o pe Fausta, cu coada ochiului, Pardaillan
formulă această cerere, ca pe un lucru firesc:
— Vezi această prinţesă ilustră care calcă pe treptele peronului de onoare, acolo? Trebuie să
aranjezi astfel încât să pot asista, fără a fi văzut, la discuţia pe care ea o va avea cu stăpânul tău.
— Ca și cum mi-aţi cere capul, domnule, dârdâi Stocco.
— Știu, spuse cu răceală Pardaillan. Dar mai știu că ţii în special la capul tău și că vei aranja ca
eu să nu fiu surprins, ca tu să nu fii bănuit și, în consecinţă, ca preţiosul tău cap să nu fie ameninţat.
— Totul, domnule, se bâlbâi Stocco, care tremura din toate membrele, tot ce doriţi, dar nu-mi
cereţi asta... Este imposibil... Cu-adevărat, imposibil, domnule.
— Fie, spuse Pardaillan cu aceeași răceală. Atunci, te prind de ambele mâini ca acum și te
târăsc în faţa lui Concini și îi povestesc anumite lucruri pe care le știi Ia fel de bine ca și mine.
Și cu un ton aspru:
— Haide, alege și grăbește-te, căci, iată, prinţesa dispare.
Văzând că nu se hotărăște, își întinse mâinile și se repezi asupra spionului. Acesta înţelese că
ameninţarea era reală. Iar ca să se smulgă din strânsoare știa bine că nu are forţa s-o facă. Nu mai
stătu pe gânduri. Scrâșni, învins:
— Veniţi... și să fiţi blestemat până la sfârșitul lumii!
— Bine, îl ironiza Pardaillan, blesteamă-mă cât vrei, dar ascultă-mă. Este tot ce ai mai bun de
făcut. În rest, sunt foarte liniștit: Vei ști bine să te aranjezi ca să nu fii prins.
Se puseră în mișcare. Într-un culoar, Pardaillan care, așa cum bine vă gândiţi, nu-și pierdea din
vedere ghidul său, surprinse o privire ameninţătoare, un surâs echivoc. Îl apucă pe Stocco de braţ și îl
strânse. Cu vocea înăbușită, Stocco gemu:
— Îmi faceţi rău!... Ce v-a apucat?
Pardaillan continuă să strângă. Stocco gemu mai tare. Atunci, cu o voce care făcu să-i treacă un

- 61 -
 Michel Zévaco

frison de-a lungul șirei spinării, Pardaillan îl avertiză:

— Nu te sfătuiesc să mă atragi într-o cursă. Nu trebuie să te înșeli asupra drumului... altfel, nu
vei ieși viu din mâinile mele. Mergi, acum. Și mergi drept: sunt cu ochii pe tine.
Îl lăsă. De data asta, Stocco înţelesese bine. Și frecându-și braţul ce-l durea, "merse drept".

Capitolul XXII Fausta și Concini

Concini veni s-o primească chiar el pe augusta musafiră, la intrarea în vestibul. Era singur.
— Veniţi, doamnă, am urmat riguros instrucţiunile dumneavoastră. Gărzi, gentilomi, paji, ușieri și
lachei, toată lumea a fost îndepărtată din drumul ce-l avem de parcurs. Astfel încât toată lumea va
ignora că ilustra prinţesă Fausta a făcut bietului gentilom care sunt onoarea deosebită de a-l vizita.
— Nu așteptam mai puţin de la galanteria dumneavoastră, mulţumi Fausta. Dar, vedeţi, Concini,
m-am gândit după aceea și am considerat precauţiile dumneavoastră inutile, venind aici cu faţa
descoperită și lăsând misterul la o parte. Nu contează, nu vă sunt mai puţin recunoscătoare pentru ce
aţi făcut.
Ea își puse degetele pe pumnul pe care el i-l întinse și, fără să mai adauge un cuvânt, se
îndreptară spre cabinetul lui Concini. Acesta spusese adevărul: în sălile pe care le traversară, nu
întâlniră decât liniște și singurătate. Pe culoare, peste tot, în drumul lor nu întâlniră nici o Fiinţă. Casa
― această parte a casei, cel puţin ― părea goală.
În cabinetul său, Concini o conduse ceremonios pe Fausta spre un fotoliu în care se așeză. Dar
el rămase respectuos în picioare în faţa ei. Atunci, foarte firesc, ca și cum s-ar fi aflat la ea acasă, îl
invită graţios:
— Așezaţi-vă, Concini.
Concini se supuse imediat, fără vreun cuvânt, fără vreun gest decât printr-o reverenţă de
mulţumire. Dar clipirea frecventă a pleoapelor arăta că, în fond, se simţea agitat, neliniștit și se ţinea
în gardă, în reticenţa cea mai prudentă, cea mai atentă.
Trebuia să ai o privire infailibilă ca a Faustei sau a lui Pardaillan pentru a sesiza această nuanţă
atât de subtilă care ar fi scăpat altcuiva. Fausta înţelese, mai ales că surprinse, când trecea, privirea
furișată și foarte rapidă pe care, așezându-se, el o aruncă asupra unei draperii. Ea înţelese, surprinse
această privire și văzu imediat, că această draperie ca din întâmplare, se afla chiar în spatele ei, în
timp ce Concini o avea chiar în faţa lui.
"Léonora este acolo, în spatele acestei draperii, își spuse ea. În spatele meu, fără să pot face
nimic, ea îl va ghida prin gesturi, dacă el ar avea nevoie. Haide, afacerea va fi caldă".
Și ea se reculese că atletul care-și adună forţele pentru luptă. Și totuși, cu vocea sa gravă, cu
zâmbetul cel mai graţios:
— Nu-i așa că este un lucru minunat că eu sunt aceea care vin să vă vizitez?
Concini sesiză de minune aluzia. El nu înceta să zâmbească. Și cu vocea sa cea mai
mângâietoare, răspunse prompt:
— Permiteţi-mi să vă spun că, dacă v-aţi manifesta dorinţa, mi-aș face datoria să alerg chiar eu

- 62 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

la ordinele dumneavoastră.
— Nu, spuse Fausta cu o bună dispoziţie, foarte rară la ea, ar fi o impertinenţă din partea unui
solicitant să-i ceară solicitatului să se deranjeze. Și, Fiindcă eu voi [solicita, chiar eu trebuie să vin la
dumneavoastră.
— Oh, doamnă, ce-mi spuneţi? protestă Concini. Și cu o politeţe plină de distincţie:
— Prinţesa Fausta nu solicită: ea comandă și i se supune.
— Iată ce mă face să mă simt în largul meu și-mi prezice bine succesul demersului meu, zâmbi
Fausta.
— Cu condiţia să depindă de mine, căci nu pot să mă angajez decât pentru mine.
— Se-nţelege, acceptă Fausta, zâmbind în continuare. Iată, deci, ce vin să solicit atotputernicului
mareșal și marchiz d'Ancre. Puţin în realitate: graţierea unui biet prizonier de care mă interesez în
mod deosebit.
— Numai acest lucru? exclamă el. Și cu o amabilitate veselă:
— Cum se numește acel prizonier de care vă interesaţi?
— Este domnul conte d'Auvergne, duce de Angoulême, care geme în Bastilia de mai bine de zece
ani.
În acel moment, draperia din faţa lui se depărta ușor, fără zgomot. Și faţa lipsită de farmec a
Léonorei, acea faţă pe care fardurile cu care era acoperită cu greu o făceau suportabilă, apăru o
secundă. Capul făcu un semn de "nu" energic, hotărât și dispăru imediat.
— Pe Sfântul Cristos! Dar îmi cereţi să încerc imposibilul, signora! Își pierdu speranţa Concini.
Nu sunteţi, văd, la curent cu afacerile de la curte... altfel aţi ști că regină este supărată, peste măsură
de supărată pe acest sărman duce d'Angoulême! Ah! Dacă n-aș fi decât eu!... Dar regina, vai de capul
meu! Să intervin pe lângă ea în favoarea ducelui d'Angoulême, ar fi să caut disgraţia iremediabilă,
absolută.
— Astfel deci, ceea ce credeam că este ușor de realizat vi se pare imposibil.
— Într-adevăr imposibil, signora.
— Atunci să nu mai vorbim despre asta.
— Mă vedeţi disperat, signora! Cereţi-mi altceva care să stea în puterea mea și să mă
trăsnească Dumnezeu, dacă nu vi-l voi îndeplini pe loc.
— Aș dori eliberarea ducelui d'Angoulême. Credeam că aţi putea s-o faceţi. Mi se pare că m-am
înșelat. Să nu mai vorbim despre asta, vă spun.
Ea spuse aceasta cu un aer atât de detașat, încât Concini redeveni neliniștit, se întreba dacă nu
era cumva o hărţuială pentru a ajunge la o altă cerere mai importantă. N-ar trebui să întârzie pentru a
lămuri. De la anecdotă la povestire, Fausta reuși să plaseze, în modul cel mai firesc din lume,
expunerea pe care ţinea ca el s-o audă, tot ce spusese până acolo neavând un alt scop decât de a
pregăti această expunere.
— Sunt douăzeci de ani, spuse ea, de când trăia la Florenţa un tânăr gentilom...
Și întrerupându-se:
— Într-adevăr era un gentilom? Între noi, vă pot spune, nu, nu era un gentilom. Dar striga foarte
tare, că era de o excelentă nobleţe. Și cum era un băiat foarte frumos, foarte elegant și nu era lipsit
de o anumită distincţie, îl crezuse toată lumea fără prea multă greutate, sau se prefăcuse că-l credea,
ceea ce pentru el era esenţialul. Dacă vreţi, vom face ca aceștia: vom admite că era gentilom.
Începând cu acest preambul, Concini își ciulise urechile. Totuși, încă nu credea că era personal
în cauză. Fausta își reluă povestirea.

- 63 -
 Michel Zévaco

— Deci, acest tânăr gentilom, băiat foarte frumos, foarte elegant, nu era bogat, dar părea, căci
trăia pe picior mare cu banii de la frumoasele sale. Către 1596, făcea figură de mare senior, arunca
aurul cu amândouă mâinile, fără socoteală. Succesele lui îi dăduseră ambiţie și nu se îndoia de nimic.
Vru să fie cineva și, pentru a ajunge la acest rezultat, avu îndrăzneala să-și arunce privirea... ghiciţi
asupra cui și vă dau două mii...
— Ce știu eu? răspunse Concini care începuse să se recunoască în portretul pe care ea îl schiţa.
— Asupra fiicei marelui duce Francois, revelă Fausta triumfătoare.
"Ciumă, nu se îndoiește de nimic!" exclamă în sinea sa Concini, care acum era lămurit, înţelegea
că era vorba despre el și se întreba cu o neliniște admirabil disimulată unde vroia ea să ajungă.
— Și ceea ce este minunat, continuă Fausta, este că reuși cu Fiica marelui duce la fel de bine
cum reușise cu lucrătoarele florentine. Fiica marelui duce de Toscana și a unei arhiducese de Austria
deveni metresa acestui... mic gentilom.
— Ah! Signora, clătină din cap Concini, cred că mergeţi prea departe. Mai bine ca oricine
dumneavoastră trebuie să știţi cât de expuși sunt cei mari calomniei.
— Știu, spuse Fausta, dar nu avansez nimic, dacă nu sunt sigură.
Și, cu o insistenţă destinată să atragă atenţia lui Concini și pe care, într-adevăr, îl puse mult pe
gânduri:
— Nimic din ceea ce nu sunt în stare să dovedesc. Ea deveni metresa sa, vă spun. Astfel că în
anul 1597, în palatul marelui duce, ea aduse pe lume clandestin un copil... o fată.
Ea face o pauză, observă Concini. Nu spuse un cuvânt, reflecta profund. Dar continua să arate o
mască zâmbitoare, puţin sceptică. Fără să se lase păcălită de acest calm aparent, ea continuă:
— Micul nostru gentilom avea un valet, om bun la toate, în care avea toată încrederea. Lui îi
încredinţase copilul, Fiica sa, poruncindu-i s-o arunce în Arno, cu o piatră de gât. Ceea ce s-a făcut...
părea. Dar ascultaţi sfârșitul, este mai minunat: trei ani mai târziu, metresa gentilomului, mama
acestei mici fiinţe care fusese înecată cu consimţământul său ― căci ea consimţise la acea moarte ―
se căsători cu un rege străin, unul din cei mai mari regi ai creștinătăţii. Ea plecă pentru a întâlni pe
soţul său regal... Ea-și aduse cu ea și amantul. În această nouă patrie, graţie metresei sale care
deveni regină, micul nostru gentilom de altă dată devenise un personaj remarcabil. Nu atât de
remarcabil pe cât, o dorea el, căci, vă spun, el era ambiţios... de o ambiţie nemăsurată și ceea ce visa
era de a ocupa primul loc în regatul metresei sale. Din nefericire, ea avea un soţ. Trebuia să se
stăpânească cu greu. Într-o zi, un accident fericit îl suprimă pe soţ. Dorinţele omului nostru fură
depășite: el deveni stăpânul unuia dintre cele mai frumoase regate ale creștinătăţii... Concini, este
nevoie să vă spun numele acestui mic gentilom?... Trebuie s-o numesc pe regina-mamă, omorâtoare
de copii devenită...
— Inutil, doamnă, spuse hotărât Concini. Ce vizaţi? Să-mi smulgeţi punerea în libertate a ducelui
d'Angoulême?...
— Da, spuse limpede Fausta.
— N-o s-o obţineţi. Nu sunt neghiob, pe corpul lui Cristos! Știu foarte bine că d'Angoulême n-ar
avea nimic mai urgent de făcut decât să conspire, să lupte împotriva mea, să încerce să ia locul
micului rege, Louis al XIII-lea. Inutil să insistaţi, va rămâne acolo unde este... Stă foarte bine acolo,
după părerea mea. Ce vizează această poveste? Aţi avea poate intenţia s-o publicaţi?
— De ce nu?
— Și credeţi că mă speriaţi cu asta! făcu Concini izbucnind în râs. Nimeni n-o să vă creadă...
Căci nu credeţi că aș avea naivitatea să reînnoiesc în public mărturiile pe care tocmai vi le-am făcut.

- 64 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

N-o să vă creadă, vă spun eu. N-aveţi nici umbră de probă.

— Am mărturia unui om care a înecat copilul. Știu unde să-l găsesc pe Landry Coquenard ―
vedeţi că sunt bine informată ― va vorbi când aș dori.
— Un lacheu pe care l-am pus pe fugă, un individ gata de orice fărădelege! Frumoasă mărturie,
într-adevăr! ironiza Concini.
— Este adevărat, recunoscu Fausta, martorul poate părea suspect. Dar mai am unul și mai bun.
Am uitat să vă aduc la cunoștinţă un mic detaliu, Concini. Voi repara uitarea mea. Acest Landry
Coquenard era un om care avea sentimente religioase. Credeţi că s-a decis să arunce copilul în apă,
ca pe un biet câine înainte de a-l boteza? El a făcut-o atât de bine, încât iată actul de botez desigur în
regulă... Copia, se-nţelege.
Ea scormoni în sân și scoase o hârtie pe care i-o întinse lui Concini.
Acesta o luă mașinal. Nu se aștepta la asemenea lovitură. Fu o clipă deconcertat. Dar își reveni
imediat:
— Și ce interesează acest act! Vom susţine că este fals!
— Este, într-adevăr, zâmbi Fausta, vedeţi, că sunt sinceră și eu. Totuși actul veritabil, autentic,
există și aș putea să fac rost de el, dacă voi dori. Acest act poartă semnăturile:
1. A preotului care a murit, dar a cărui semnătură va fi ușor de verificat, consultând registrul
parohiei;
2. A nașului, Landry Coquenard, care trăiește și care va atestă;
3. A doi martori, morţi amândoi. Actul dovedește că acest copil este fiica signorului Concino
Concini și a unei mame necunoscute.
Acest act autentic, l-am falsificat după cum urmează:
1. În locul cuvintelor, "mamă necunoscută" s-a pus, fără prescurtări numele mamei: Maria de
Médicis;
2. În locul semnăturii unuia din cei doi martori, s-a pus numele unei femei, La Gorelle, care, ca și
Landry Coquenard, trăiește și, ca și el, va atesta, va susţine tot ce voi dori să-i fac să spună. Aș putea,
deci, să fac rost, dacă mă forţaţi, de doi martori și de un act în regulă. Este ceva, gândiţi-vă.
Pentru a doua oară, Concini fu deconcertat. Confuzia lui fu atât de mare, încât aruncă o privire
spre draperie, ca și cum ar fi cerut ajutor sau o inspiraţie. Și Léonora, care înţelese, se arăta pentru a
doua oară, reînnoind, printr-un semn cu capul, un "nu" violent. Și Concini repetă:
— Vom susţine că actul este fals, că martorii mint. Pe Cristos! Cine va ezita între cuvântul
reginei regente și al celor doi mizerabili?
— Nimeni, vă dau dreptate. Dar, bietul meu Concini, nu vă gândiţi la scandalul enorm, uimitor, pe
care-l va suscita această afacere. Francezii se arată foarte susceptibili la tot ce privește chestiunile
de onoare.
Francezii nu vor mai dori o regină în faţa căreia se pot arunca atât de multe acuzaţii. Va fi un
asemenea strigăt de dispreţ, încât chiar dacă ar fi inocentă, regina va trebui să fugă. Fugă să vă
antrena căderea voastră... dacă nu, moartea voastră.
Capul palid al Léonorei apăru. Și de data asta, cu aceeași energie virilă, spuse clar:
— Ea are dreptate!
Concini o înţelese bine, deși puţin cam târziu. Atitudinea sa se modifică:
— La dracu! Doamnă, aveţi dreptate, spuse el și vă mulţumesc că mi-aţi semnalat pericolul
adevărat. Căci, acolo este adevăratul pericol. Vom acţiona, deci, altfel.
— Ce vreţi să faceţi? întrebă Fausta.

- 65 -
 Michel Zévaco

— Un lucru foarte simplu, spuse ironic Concini. Mai întâi, voi căuta să aflu intenţiile
dumneavoastră relativ la regină.
— Apoi? spuse cu răceală Fausta.
— Apoi, regină este regentă, nu uitaţi aceasta, vă va arăta că fiecare este stăpân în casa lui.
— Ar trebui, deci, să mă opresc, spuse Fausta, adoptând și ea un ton de glumă.
— Vai! Da, doamnă și mă veţi vedea foarte amărât. Dar reflectez. Vedeţi cum lucrurile se
aranjează bine de la sine: vă ţin aici. Vă păzesc și am spus totul.
— Este foarte simplu, într-adevăr. Iată-mă prizoniera voastră.
Aceste cuvinte le pronunţa râzând. Deodată, deveni serioasă și adăugă:
— Vă daţi seama că asta înseamnă război?
— Nici să nu vă gândiţi, doamnă. Pentru că sunteţi prizonieră, războiul s-a și terminat, înainte de
a începe.
— Nu mă înţelegeţi, domnule. Nu este vorba despre mine. Eu, bineînţeles, sunt prizonieră. Este
vorba despre războiul cu Spania.
— Războiul cu Spania!... De ce război cu Spania într-o afacere în care n-are nici o legătură și care
nu interesează decât pe prinţesa Fausta?
— Pentru că prinţesa Fausta reprezintă aici pe Maiestatea Sa Filip al III-lea, regele întregii Spânii,
domnule, spuse ea cu aroganţă.
— Dar, dezbătu Concini, care șovăia din ce în ce mai mult, știu, într-adevăr, că regele Spaniei ne-a
anunţat viitoarea sosire a acestui trimis extraordinar. Acest trimis este doamna ducesă de Sorrientès,
prinţesă d'Avila. Nu văd ce-ar avea în comun ducesa de Sorrientès și prinţesa Fausta.
— Ducesă de Sorrientès, prinţesă suverană d'Avila, sunt eu, dezvălui, în sfârșit, Fausta, luând o
atitudine mândră, cu acel aer de suverană maiestate care era atât de impozant la ea.
Aceasta fu lovitura de graţie care-l termină pe Concini, îl prăbuși.
Fausta continuă, implacabil:
— Dumneavoastră, domnule marchiz d'Ancre, care nu sunteţi prim-ministru, care nu sunteţi
nimic... chiar dumneavoastră aţi spus-o... vă place să puneţi mâna pe trimisul regelui Spaniei, s-o
violentaţi, s-o încarceraţi ca pe o criminală josnică și asta în numele reginei regente. Să nu ignoraţi că
violenţa exercitată asupra persoanei mele atinge suveranul pe care-l reprezint. Regele Spaniei nu este
un om care să suporte o asemenea injurie, fără o răzbunare răsunătoare. Este războiul, vă spun eu.
Războiul cu Spania, pregătită, arhipregătită, ale cărei armate, înainte de opt zile, vor invada provinciile
voastre meridionale. Vedeţi dacă sunteţi în măsură să faceţi faţă unui asemenea război, în ceea ce
mă privește, mă îndoiesc de aceasta.
Concini înţelese, cam târziu, că se aruncase cu totul în sabia dușmanului. Se retrase, cu atât mai
precipitat cu cât Léonora, care se arătă o secundă, îi dădu acest sfat prin gesturi expresive.
— Ei! Doamnă, făcu el, departe de a dori un război cu Spania, căutăm o alianţă cu ea.
Dumneavoastră, care păreţi să fiţi în favoarea regelui Filip nu trebuie să pierdeţi din vedere această.
— Știu, într-adevăr, spuse cu gravitate Fausta, că sunt începute negocierile în vederea unui dublu
mariaj între regele Louis al XIII-lea și infanta Anna de Austria pe de o parte și între Filip de Spania și
Elisabeta de Franţa, sora lui Louis al XIII- lea, pe de altă parte.
— Sunteţi, într-adevăr, foarte bine informată, se miră Concini. Aceste negocieri au fost ţinute
secrete la curtea Franţei. În prezent, numai regina, eu și Villeroy suntem singurii care le cunoaștem...
Dar scuzaţi-mă, doamnă, spuneţi că sunteţi trimisul extraordinar al regelui Spaniei. Departe de mine
gândul de a mă îndoi de cuvântul prinţesei Fausta, dar mai bine ca oricine trebuie să știţi că este

- 66 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

uzanţa ca acești trimiși să fie acreditaţi prin scrisori autentice potrivit legii. Aș îndrăzni să vă cer să-
mi arătaţi aceste scrisori înainte de a fi remise oficial.
— Iată scrisorile, spuse Fausta.
Ea scotoci în sân și scoase hârtiile care-i fuseseră aduse chiar în acea dimineaţă, așa cum am
arătat. Ea luă una din aceste hârtii și i-o prezentă complet deschisă lui Concini, spunând:
— Iată mai întâi o scrisoare scrisă în întregime chiar de mâna regelui și adresată mie. Citiţi,
domnule mareșal... Citiţi cu voce tare, cu singurul scop că, dacă, din întâmplare, vreun confident de-al
dumneavoastră se află aici să asculte, va fi la curent ca și dumneavoastră și va putea să vă dea
sfaturi utile.
Fără a sublinia aceste cuvinte care-i dovedeau că teribila rivală îi descifrase manevra, Concini,
reţinut, citi cu voce tare:

"Doamnă și iubită verișoara,

Vă adresez prezenta pentru a vă servi mai bine de serviciul nostru regal, făcându-vă cunoscut că
suntem gata să vă sprijinim prin toate mijloacele.
Cunoscând abilitatea dumneavoastră, înţelepciunea dumneavoastră, siguranţa judecăţii
dumneavoastră și devotamentul dumneavoastră, vă lăsăm întreaga latitudine de a acţiona în folosul
intereselor noastre, aprobând și clarificând anticipat toate deciziile pe care le credeţi că trebuie luate,
nu facem o altă recomandare decât aceasta:
Iubiţi-ne întotdeauna cum vă iubim noi. Cu afecţiune, vărul dumneavoastră,

Regele Filip."

Când lectura se termină, Fausta luă toate hârtiile și le puse între mâinile lui Concini. Acesta, care
acum era pe deplin lămurit, se prefăcu că le parcurge cu privirea pentru a câștiga timp de gândire.
Când termină, îi dădu Faustei hârtiile, înclinându-se cu aerul unui om care nu are nimic de reproșat. Și
răsucindu-și mustaţa cu un gest nervos, își mărturisi înfrângerea:
— Aceasta schimbă, într-adevăr, lucrurile. Nu vrem război cu Spania. Respectăm, deci, în
persoana doamnei de Sorrientès, trimisul extraordinar cu forme în regulă, acreditat de Maiestatea Sa,
regele Spaniei.
— Deci, obţin ceea ce am solicitat, făcu ea, punând liniștită hârtiile în sân.
— Ce doriţi, deci? făcu Concini, simulând ignoranţa.
— Vreau, spuse ea apăsând asupra acestor cuvinte, vreau libertatea ducelui d'Angoulême.
Concini se prefăcu că se gândește o clipă și:
— Fie, spuse el, voi solicita reginei punerea lui în libertate imediat.
— Nu vom termina, dacă intervine regina, spuse ea. Aveţi la dumneavoastră câteva documente
în regulă, semnate și pecetluite dinainte, care nu trebuie decât de completat. Vă știu un om precaut,
Concini și nu sunteţi dumneavoastră adevăratul rege al Franţei?
Încă o dată, Concini se văzu prins.
— Nu aveţi încredere în mine? făcu el cu un zâmbet, care cu greutate ascundea o grimasă de
furie.
— Nu, spuse ea, vă ţin în puterea mea, știu că veţi face ce vreau eu. Mă grăbesc, asta e tot. Luaţi,
deci, acest document și completaţi-l.

- 67 -
 Michel Zévaco

Îmblânzit definitiv, Concini se ridică, se duse să caute într-un sertar această hârtie atât de
imperios cerută. Ca și cum ar fi câștigat dreptul de a comanda, Fausta, în modul cel mai firesc din
lume, ordonă:
— Luaţi două că tot sunteţi acolo.
Și Concini, tremurând de furie, se supuse și luă două ordine în alb.
— Așezaţi-vă acolo, la această masă: scrieţi ordinul de a-l pune imediat în libertate pe ducele
d'Angoulême. Puneţi data de astăzi.
Concini se supuse din nou, scrise cu o mână furioasă cele câteva linii necesare și îi întinse
ordinul săgetându-l cu privirea.
Fără să se emoţioneze, ea îl luă, îl veriFică cu grijă și-l aprobă cu un ușor gest al capului. Și cu
glasul său blând, irezistibil imperios, ea mai comandă:
— Scrieţi acum ordinul de a-l închide și de a-l menţine la Bastilia pe domnul duce d'Angoulême.
Concini rămase cu până în aer. O examina stupefiat. Și ridicând braţele, copleșit fără voie,
murmură:
— Nu mai înţeleg!
— Eu înţeleg și este suficient, zâmbi Fausta. Scrieţi, Concini, scrieţi. Și lăsaţi dată în alb.
Concini completă acest al doilea ordin cum îl completase și pe primul și i-l dădu. Ea îl verifică,
așa cum îl verificase și pe primul, zâmbi, împături cele două hârtii, le puse în sân și se ridică:
— Spuneţi-mi, Concini, că nu sunt dușmanul vostru. V-am dovedit-o deja, fără să vă mai îndoiţi,
păstrându-vă secretul pe care-l știu.de mult timp. Vă voi dovedi, din nou, imediat și veţi reveni, sunt
sigură, de la prejudecăţile împotriva mea. Căci, văd bine, că îmi purtaţi ranchiună pentru violenţa pe
care v-am provocat-o. Va trece și veţi recunoaște, sper, că Fausta este prietena voastră mai mult
decât credeţi.
Concini văzu că trebuia să se mulţumească cu aceste asigurări. Se înclină cam în silă.
Fără să pară că-i observă proasta dispoziţie, ea reluă, devenind și mai graţioasă, mai
învăluitoare:
— Spuneţi-i Léonorei să-mi rezerve un loc între prietenele ei. Și acum, Concini, faceţi-mi favoarea
de a-mi da mâna și de a mă conduce până la litiera mea.
Furios, Concini se duse să se execute. Dar avusese timp să-și vină complet în fire. Astfel că,
atunci când apărură în curtea de onoare, unde așteptau d'Albaran și oamenii săi, păreau cei mai buni
prieteni din lume.

Capitolul XXIII Pardaillan o urmărește încă pe Fausta

Stocco, constrâns și forţat ca și Concini, îl condusese pe Pardaillan în apropierea cabinetului lui

Concini. Precauţia pe care acesta, conformându-se dorinţei exprimate de Fausta, o luă de a face gol
în jurul cabinetului său și pe drumul pe care o va conduce pe musafiră, această precauţie pe care
Stocco n-o ignora desigur, îi ușurase deosebit de mult sarcina, foarte periculoasă pentru el, trebuie să
recunoaștem.

- 68 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Pardaillan, deci, putuse să asiste, invizibil și fără să fie bănuit, la această conversaţie care-l
intrigase atât de mult și din care nu pierduse un cuvânt. Ieși în spatele Faustei. Stocco nu se simţi în
largul său decât atunci când îl văzu pe stradă. La rândul său, Pardaillan dorise să-l liniștească din plin.
— Ascultă, îi spuse el, mi-ai făcut un serviciu deosebit. Vreau să te recompensez într-un fel pe
care-l vei ști să-l apreciezi cum se cuvine, nu mă îndoiesc de asta: îţi dau cuvântul că nu voi divulga
nimănui ceea ce știu despre tine, chiar dacă ar fi pentru a-mi salva capul. Mai mult: începând de
astăzi te ignor complet, nu te mai cunosc, am uitat că exista un Stocco pe lume, ce a fost, ce a putut
să facă. Acum poţi să nu mai ai grijă zilei de mâine.
Privirea plină de ură de moarte cu care-l săgetase o clipă mai înainte pe Pardaillan se
schimbase aproape într-o privire de recunoștinţă duioasă. Dar, în mod hotărât, era o bestie acest
Stocco. Aproape imediat, își reluă expresia dușmănoasă și mormăi în sinea lui:
"Nu contează, am un dinte împotriva lui. Și dacă se va ivi ocazia, fără riscuri pentru mine promit
să-i arăt domnului de Pardaillan că n-am uitat minutele groaznice pe care m-a făcut să le trăiesc".
Pardaillan urmărea litiera Faustei. Mergând, se gândea. Și iată aceste reflecţii pe care le vom
nota sau cel puţin o mică parte a acestor reflecţii.
"Astfel, iat-o în serviciul regelui Spaniei?... După cât timp?... Trebuie să fie de mult timp... Eu o
credeam moartă. Ah! Uite-o ducesă de Sorrientès, prinţesă d'Avila și ce mai știu încă... și în favoarea
cu totul deosebită a acestui stăpân, dacă judec cel puţin după scrisoarea citită de Concini... Ah! Iată-
ne pe drumul primăriei orașului. Hotărât, mergem la Bastilia. Drace! Dacă continuă mult timp astfel,
risc să mă culc flămând! Și chiar mor de foame! Ah! Ce mizerie, iată Fausta a revenit și, dintr-o dată,
iată nepotrivirile și necazurile se abat des ca grindina asupra mea. Și ăsta nu-i decât începutul. Drăcia
dracului! De cine să mă plâng? După toate, nu depinde decât de mine să mă duc acasă și să stau
liniștit, cu picioarele la căldură și cu burta la masă. Da, dar iată-mă posedat de demonul curiozităţii. Și
apoi să părăsesc partida, când tocmai abia a început. Să nu mai vorbim... Deci, Fausta are un
stăpân?... Un stăpân al Faustei, he! Nu-l văd eu pe acela! Dar părerea mea este că adevăratul stăpân
este Fausta. Acest Filip de Spania trebuie să fie un neghiob, un fel de paiaţă încoronată, ale cărei sfori
sunt trase de Fausta. Da, dar iată, dacă văd foarte bine, beneficiul pe care trebuie să-l câștige regele
Filip, mă îndoiesc, desigur, de ceea ce va face Fausta aici pentru el, nu am nici cea mai mică idee de
scopul pe care-l urmărește în contul său personal, de partea ce și-a rezervat-o. Căci o cunosc, ea nu
face niciodată nimic care să nu fie pentru satisfacţia sa sau gloria sa personală, generoasa și
dezinteresata Fausta. Și atât cât nu voi ști ce vrea pentru ea însăși, voi merge orbește și voi risca, în
fiecare moment, să-mi rup oasele. Trebuie, deci, să știu. Este, desigur mai ușor de spus decât de
realizat... Drace, uite că ne apropiem de Bastilia... Ah! Ce dracu vrea Fausta să facă cu d'Angoulême?
Se va hotărî să reînceapă pentru el ceea ce a făcut odinioară pentru Guise? Ar vrea să se
căsătorească cu el și, apoi, să se așeze pe tron, în locul micului Louis al XIII- lea? Ar fi capabilă!... Este
clar că nu trebuie să te gândești să intri în Bastilia pentru a auzi ce-i va spune lui Angoulême. Bun, iat-
o că intră în Bastilia. Fausta nu va ieși de aici, cel puţin, o oră. O oră înseamnă de patru ori mai mult
timp decât îmi trebuie pentru a-mi potoli foamea."
Își aminti la timp numele unei cârciumi unde bucătăria era acceptabilă. Se duse drept acolo.
În timp ce birtașul se repezi la bucătărie, el împinse o masă în faţa unei ferestre pe care o
deschise și se felicită așezându-se la masă.
"Perfect! De aici văd escorta Faustei care-o așteaptă afară, căci Fausta a trebuit să intre singură
așa cum se cuvine. Oricare ar fi direcţia în care vor merge la reîntoarcere, îi voi vedea trecând. Deci,
pot să mănânc liniștit."

- 69 -
 Michel Zévaco

Pardaillan avu timp suficient să termine tot de mâncat și să golească până la ultima picătură
sticla de Saint-Georges, care era un vinișor roșu de Touraine destul de apreciat, înainte ca Fausta să
reapară. Atunci, nu ezită și-și comandă o sticlă de Vouvray, alt vin de Touraine, după cum se știe, alb.
Văzând că mai are suficient timp, cum era un precaut și nu știa unde și când ar putea să supeze,
comandă o farfurie cu fursecuri pe care începu să le ronţăie, golind puţin câte puţin sticla de Vouvray.
O oră, două ore, trei ore se scurseră astfel și Fausta nu apărea. Pardaillan era la a doua sticlă cu
vin de Vouvray, regreta că nu comandase mai multă mâncare și începu să se întrebe:
"Ah! Dacă ar păstra-o întâmplător? Iată ce ar fi o idee minunată, iată ce ar aranja bine lucrurile...
și mi-ar reda liniștea. Liniștea, adică plictiseală".
Și cu un zâmbet care-i era specific:
— Să sperăm că va ieși."

Capitolul XXIV Ducele de Angoulême și Fausta

Într-o încăpere, mobilată destul de confortabil, a închisorii de stat, un gentilom cu alură mândră,
viguroasă încă tânăr cu siguranţă, dar cu tâmplele deja grizonate, se plimba cu o neliniște febrilă între
cei patru pereţi ai închisorii sale. Acest gentilom, acela pe care Fausta venea să-l elibereze, era
Charles de Valois, conte d'Auvergne, duce d'Angoulême. În timp ce mergea, ducele d'Angoulême
murmura cu voce scăzută pentru sine, mototolind o hârtie pe care o ţinea în mână:
"Cine oare mi-a adresat acest bilet misterios, care mi-a parvenit ieri și care mă anunţă despre
viitoarea mea eliberare? Cine?... Biletul este semnat: o fostă inamică. O fostă inamică devenită cea
mai bună, cea mai preţioasă prietenă pentru că mă scoate din acest infern!... Ea mă scoate, mai bine
zis... mă va scoate... Cine poate fi această fostă inamică?... M-am gândit bine, dar n-am găsit... La
dracu, după toate, puţin interesează cine este, numai să-mi deschidă porţile acestei închisori
blestemate, unde sunt închis de zece ani... Zece ani! Cei mai frumoși zece ani dintr-o existenţă
umană petrecuţi între acești patru pereţi... Să înnebunești!"
Ușa se deschise. Viceguvernatorul apăru încadrat de doi temniceri. Cu o voce plângăreaţă
anunţă fericită noutate. Continuă cu calm să îndeplinească seria interminabilă de formalităţi. Și, în
acest timp, ducele își mușca mâinile de neliniștea reţinută cu mare greutate, sugrumat de teama de a
nu interveni complicaţii neașteptate care l-ar obliga să revină în celulă.
În sfârșit, blestematele formalităţi fiind îndeplinite, fu condus la guvernator. Acum era puţin mai
liniștit. Numai dacă o catastrofă nemaiauzită nu s-ar abate asupra lui, se putea spune că era liber.
Acum era stăpânit de o curiozitate arzătoare: s-o cunoască pe misterioasa fostă inamică care fusese
atât de puternică pentru a-l smulge din mormântul său. O văzu pe Fausta. Ca și Pardaillan, în ciuda
anilor care se scurseseră, o recunoscu imediat.
— Prinţesa Fausta! strigă el stupefiat.
Se gândise la o infinitate de femei, în afară de ea.
— Nu, nu prinţesa Fausta, replică Fausta cu o anumită voioșie, ci ducesa de Sorrientès.
Și puse un deget pe buze pentru a-l sfătui să tacă.

- 70 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Ducele d'Angoulême și Fausta, după ce au îndurat ultimele complimente ale guvernatorului, care
se resemnă, în sfârșit, să-i părăsească, rămaseră în sfârșit singuri, în afara incintei formidabilei
fortăreţe. Numai atunci, ducele începu să respire mai liber. Dar grabă cu care se îndepărtă de poartă
arăta că nu s-ar simţi cu adevărat liniștit decât dacă ar pune o distanţă apreciabilă între el și
domiciliul sumbru, unde gemuse atâţia ani.
— Dacă vreţi să luaţi loc în această litieră, vom merge la mine, unde vom putea discuta în
deplină siguranţă.
În loc să ia loc în vehiculul greoi indicat de ea, ducele d'Angoulême avu, fără voie, o mișcare de
recul. În același timp, el aruncă cavalerilor din escortă, care așteptau impasibili la câţiva pași de acolo,
o privire atât de expresivă, încât Fausta comandă zâmbind:
— D'Albaran, un cal pentru domnul duce d'Angoulême.
D'Albaran se întoarse și făcu un semn. Unul din oamenii săi descăleca imediat și veni să-și
prezinte calul ducelui, căruia îi ţinu scara. Acesta sări în șa cu o ușurinţă neașteptată de la un om ce
suferise mulţi ani o captivitate deprimantă. Și foarte vesel:
— Pe dracu! strigă, se poate respira aici sus!
— Vă implor, doamnă, puneţi vârf bunătăţii dumneavoastră: să plecăm fără întârziere. Te sufoci
la umbra acestor ziduri sumbre.
— Să plecăm, comandă Fausta cu un zâmbet nedefinit.
Temnicerii Bastiliei făcură să treneze atât de mult lucrurile, încât cădea noaptea când Fausta și
escorta sa intrară pe strada Saint-Antoine. Pardaillan, care-i văzuse ieșind pe Fausta și d'Angoulême,
aștepta ca ei să treacă în colţul acestei străzi Saint-Antoine. Și cu un zâmbet ironic, reflectă:
"Acest biet duce care ţopăie și face graţii, care pare să se enerveze din cauza ritmului lent pe
care catârii Faustei îl obligă să-l menţină, acest biet duce nu pare să se îndoiască că este cu totul
prizonierul celei pe care foarte fericit și mândru o escortează."
Încă o dată Pardaillan o urmări pe Fausta până la imobilul Sorrientès. Venise, într-adevăr,
noaptea, când văzu litiera pătrunzând în curtea de onoare și marea poartă închizându-se. Bineînţeles
că Pardaillan nu era hotărât dacă să intre, la rândul său, în imobil și să asculte ce-i va spune celui pe
care-l iubise cu tandreţe odinioară și pentru care îndeplinise isprăvi minunate ce lăsau departe
isprăvile legendare ale vitejilor de altă dată.
Aventura putea să pară nesăbuită tuturor în afară de Pardaillan: Fausta trebuia păzită, bine
păzită la ea acasă.
Departe de a renunţa, Pardaillan își confirmă hotărârea și se apucă să caute numaidecât
mijlocul de a realiza proiectul său. Sfârși prina-și spune:
"Bineînţeles mă voi duce la această portiţă a fundăturii, voi bate de trei ori ușor și voi pronunţa
acest nume: La Gorelle. O să văd ce va ieși."
Se duse hotărât la portiţă, bătu de trei ori, pronunţă parola. Și poarta se deschise imediat.
Pardaillan, cu faţa ascunsă în pelerină, intră într-un fel de corp de gardă slab luminat de către o
veioză. Unul din oamenii care se aflau acolo se ridică și, fără să spună un cuvânt, fără să-i ceară nici
cea mai mică explicaţie, îi făcu semn să-l urmeze. Pardaillan îl urmă fără să sufle un cuvânt pentru că
nimeni nu-l întrebă nimic. Ghidul său îl conduse într-o anticameră unde îl lăsă singur, rugându-l să
aștepte până va veni să-l caute.
Cum se văzu singur, Pardaillan deschise ușa opusă celei pe care ieșise omul care-l adusese
acolo. Ușa dădea într-un coridor slab luminat. Porni hotărât pe acest coridor și se îndepărtă. Nu știa
deloc unde se afla, nici unde va ajunge. Cu toate acestea, mergea cu toată încrederea cu acel pas

- 71 -
 Michel Zévaco

ușor, care nu pierduse nimic din supleţea și sprinteneală de altădată. Conta pe acel fler deosebit, care
-i fusese de folos în atâtea situaţii critice, pentru a descoperi încăperea unde Fausta urma să-l
primească pe ducele d'Angoulême. Astfel, traversă mai multe săli, deschizând fără să ezite ușile
întâlnite în drumul său și închizându-le fără zgomot, după ce constata că nu găsise încă ceea ce
căuta.
Ajunse într-un cabinet mic și se îndrepta spre o ușă pe care se pregătea s-o deschidă.
Cum atinse această ușă, ea se deschise singură. Apăru un om.
Pardaillan nu distinse trăsăturile noului venit. Dar văzu foarte bine că un om stătea pe pragul
acestei uși și îi bara trecerea. Ridică imediat braţele pentru a-l înfășca, a-l strânge de gât,
împiedicându-l să strige și de a asmuţi toată casa împotriva lui. Însă nu făcu acest gest. Omul cu o
voce prudent joasă exclamă:
— Domnule de Pardaillan!...
— Valvert! replică Pardaillan stupefiat.
Odet de Valvert ― căci el era ― intră și, cum nu-și credea ochilor, repetă:
— Domnul de Pardaillan!
— Valvert! Ce faci aici? bombăni Pardaillan.
— Dar, domnule, făcu el cu blândeţe, îmi fac serviciul.
— Serviciul tău?... Ce serviciu?
— Serviciul meu de gentilom pe lângă doamna ducesă de Sorrientès.
— Ducesă de Sorrientès!... Ești în serviciul ducesei de Sorrientès?
— Da, domnule.
— De când?... Cum se face că nu mi-ai spus nimic despre asta?
— Sunt în serviciul ei de zece zile. Înainte de accepta ofertele magnifice făcute de ea, am vrut să
vă consult, așa cum era de datoria mea, domnule. Din nefericire tocmai plecaseţi la Saugis. Iată de ce
sunt aici fără să vă fi spus ceva.
Aceste explicaţii avură darul de a-l satisface pe Pardaillan. Răsuflă ca și cum l-ar fi ușurat de o
povară grea și își regăsi imediat sângele-rece.
— Bine, spuse el, de fapt eu sunt de vină pentru ce ţi s-a întâmplat.
— Dar ce mi s-a întâmplat? zămbi Valvert.
— O să-ţi spun și vei înţelege imediat emoţia care m-a cuprins, găsindu-te aici, în serviciul
ducesei de Sorrientès.
Acum, Pardaillan vorbea cu o gravitate care-l impresiona foarte mult pe Valvert. Mai ales modul
bizar, în care cavalerul insistase asupra cuvintelor subliniate de noi, îl făcu să ciulească urechile cu
mare atenţie.
Pardaillan se apropie de el, îi luă mâna și i-o strânse puternic, aplecat asupra lui, cu voce joasă,
examinându-l cu privirea sa scânteietoare.
— Știi tu care este adevăratul nume al acestei ducese de Sorrientès?
Și trăgându-l spre el, îi dezvălui într-un suflet, abia deslușit:
— Este Fausta.
— Fausta! exclamă Valvert, tresărind violent.
Și, imediat, aruncă în jurul lui priviri pline de suspiciune și mâna sa, cu un gest mașinal, pipăi
centironul și se crispă pe mânerul săbiei: gestul omului care simte apropierea unei bătălii. Și, cum nu-
și putea crede urechilor, repetă:
— Fausta, mama lui Jehan? Aceea despre care mi-aţi povestit deseori?... Fausta papesă?... Cea

- 72 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

care a înarmat braţul călugărului Jacques Clément?... Cea care era pe punctul de a-l aduce la tronul
Franţei pe ducele de Guise, dacă nu aţi fi fost acolo? Cea care a vrut de mii de ori să vă ucidă?
La toate aceste întrebări, care se îmbulzeau pe buzele tânărului, Pardaillan răspundea printr-o
mișcare afirmativă a capului, zâmbind subtil. Și Valvert epuiza seria prin această ultimă întrebare:
— Deci n-a murit?
— Se pare, spuse Pardaillan. Și cel mai rău este că a revenit și mai puternică și mai formidabil
înarmată decât a fost vreodată.
— Înţeleg prezenţa dumneavoastră aici, exclamă Valvert.
Și, însufleţindu-se din nou, cu gesturi neliniștite și ochi strălucitori:
— Este lupta... lupta înspăimântătoare de altădată, care reîncepe mai neînduplecată, mai
îndârjită ca niciodată între dumneavoastră și ea.
— Și de data asta, Odet, lupta nu se va termina decât prin moartea unuia din noi doi... Poate vom
rămâne aici amândoi.
— Haida-de, domnule, aţi bătut-o întotdeauna! exclamă Valvert care acum exulta.
— Am îmbătrânit, Odet, teribil am îmbătrânit, oftă Pardaillan, clătinând din cap.
— Oh! Frumoasă, admirabilă, înspăimântătoare luptă! se entuziasma Valvert care nu auzise. Voi
fi și eu în această luptă furtunoasă! Ce onoare și ce bucurie pentru mine, domnule!
Această ardoare juvenilă aduse un zâmbet de satisfacţie pe buzele lui Pardaillan. Dar nu uită
pentru ce venise la imobilul Sorrientès. Își formulă dorinţa în modul cel mai simplu din lume:
— Stăpâna ta va fi în compania unui gentilom cu care va avea o discuţie. Trebuie să asist la
această discuţie, fără să se bănuiască prezenţa mea.
— Veniţi, domnule, făcu Valvert care era nerăbdător să acţioneze.
După câteva secunde, într-un loc obscur unde Valvert îl conduse, Pardaillan se afla în faţa unei
uși. Nu trebuia decât să întredeschizi ușor această ușă pentru a vedea și auzi ceea ce urma să se
petreacă în cealaltă parte. Atunci, se întoarse spre Valvert și îi șopti la ureche:
— Du-te acum... Și aranjează în așa fel încât să nu bănuiască că tu m-ai adus aici. Orice s-ar
întâmpla, nu uita că tu nu mă cunoști, să nu mă iei în seamă, cum nu te voi lua nici eu. Pleacă, copilul
meu.
Această comedie nu-i convenea deloc lui Valvert, care nu se gândea decât la bătălie, care vroia
cu orice preţ să-și îndeplinească rolul, oricât de modest ar fi. Poate de aceea el încercă să-l facă pe
Pardaillan să înţeleagă. Dar Pardaillan, care hotărâse altceva, îl împinse încetișor spre ușă, spunând
pe un ton autoritar:
— Du-te, îţi spun... Nu înţelegi că, dacă sunt prins, contez pe tine ca să mă eliberezi? Pentru asta
trebuie să-ţi păstrezi libertatea. Ascultă, drăcia dracului!
Știa bine ce făcea, spunând că va conta pe el pentru a-l elibera, dacă va fi nevoie. Valvert se
înclină în faţa acestui motiv, care i se păru hotărâtor. Se resemnă să iasă.
Pardaillan deschise fără zgomot ușa în faţa căreia revenise, îndepărtă ușor draperia care se afla
de cealaltă parte a ușii, se sprijini comod și deschizând ochii, ciulind urechile, privi și ascultă.

Capitolul XXV Uneltiri tenebroase

- 73 -
 Michel Zévaco

Ducele d'Angoulême și Fausta stăteau unul în faţa celuilalt. Pardaillan, din punctul său de
observaţie, îi vedea din profil pe amândoi. Discuţia începuse deja în momentul în care se instală în
postul său de ascultare. În acea clipă, răspunzând, fără îndoială, unei întrebări, Fausta spunea:
— Ceea ce vă propun este o chestiune de dreptate: Fiu al lui Carol al IX-lea, rege al Franţei, vreau
să vă fac să intraţi în posesia moștenirii paterne de care aţi fost deposedat. Vreau să vă fac să vă
așezaţi pe acel tron al Franţei care vă aparţine de drept și pe care uzurpatorii vi l-au furat.
Desigur, ducele d'Angoulême se aștepta la tot, dar nu la această propunere extraordinară pe
care Fausta i-o făcea cu calmul său obișnuit, ca și cum acesta era lucrul cel mai simplu și mai ușor
din lume. El se ridică imediat. O cercetă cu ochii speriaţi, ca și cum, se îndoia că ea era în toate
minţile. Și foarte palid, agitat de o emoţie inexprimabilă, cu o voce surdă, bâgui:
— Regele Franţei! Eu!... Eu!... Este imposibil!...
— S-ar părea, spuse Fausta accentuându-și ironia zâmbetului, s-ar părea că sunteţi lipsit de
ambiţie? Trebuie să cred că n-aţi încercat niciodată un regret pentru această coroană care ar fi trebuit
să fie a dumneavoastră? Trebuie să cred că nu v-aţi gândit niciodată să vă reluaţi dreptul?
— Dimpotrivă, nu mă gândesc decât la asta și încă de mult timp!... Și pentru că m-am gândit
prea mult la asta am stat la Bastilia, de unde aţi venit să mă scoateţi, zece ani lungi, zece ani de
moarte... Cei mai frumoși zece ani dintr-o existenţă umană... Să-mi reiau dreptul de care am fost
deposedat, desigur că mă gândesc și mă voi gândi întotdeauna. Dar asta este o sarcină formidabilă,
presărată cu dificultăţi aproape de neînvins.
— Recunosc, într-adevăr, că treaba este formidabilă și că nu puteţi s-o îndepliniţi singur, fără
sprijin, limitat la propriile voastre posibilităţi. Dar ceea ce este imposibil pentru voi singur devine
realizabil cu ajutorul puterii suverane pe care v-o aduc.
*Dar ducele nu era convins. Clătină din cap sceptic.
— Ajutorul puterii suverane despre care vorbesc este acela că regele Filip al Spaniei, pe care-l
reprezint aici, se angajează, prin voinţa mea, să vi-l dea.
Auzind-o vorbind despre regele Spaniei, ducele d'Angoulême își încruntă sprâncenele și i se făcu
frică. Fausta înţelese că ajutorul pe care-l oferea nu era pe placul său. Totuși, ca și cum nu ar fi
observat nimic, ea scotoci în sân, scoase hârtiile pe care i le arătase lui Concini și i le întinse,
spunând:
— Iată scrisorile regale care atestă că pot vorbi în numele Maiestăţii Sale Catolice și care ratifică
anticipat toate hotărârile pe care le consider utile să le iau. Citiţi, duce: trebuie să nu existe nici o
îndoială în sufletul vostru.
Ducele luă documentele și le parcurse dintr-o scurtă privire. Le ţinu un moment și rămase
gânditor, calculând, ezitând; Fausta îl privea cu calmul său obișnuit.
Și cu voce tare, hotărât, înapoindu-i hârtiile:
— Ce-mi oferiţi în numele regelui Spaniei? spuse el.
— Aur, spuse ea. Atât aur, cât va fi nevoie. Înainte de o lună, vom primi patru milioane care,
acum, trebuie să fie pe drum.
— Este tot ce-mi oferiţi din partea regelui Spaniei? făcu ducele, înclinându-se pentru a sublinia
că nu avea nici o obiecţie de făcut.
— Două armate, îl informă Fausta, una care pleacă din Flandra, cealaltă, de la frontierele Spaniei,
vor fi gata să intervină, dacă va fi necesar.

- 74 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Aţi rămas aceeași luptătoare neobosită și minunată, care, odinioară, crea și organiza în toate
elementele sale acea asociaţie formidabilă, care s-a numit Liga, o complimentă ducele cu o admiraţie
sinceră.
Fausta primi complimentul fără să se știe dacă îl agrease sau nu. Pentru o clipă tăcură amândoi.
— Mai înainte, reluă d’Angoulême, vreau să știu care va fi datoria mea faţă de regele Spaniei și
faţă de dumneavoastră pentru ajutorul nepreţuit pe care mi-l oferiţi. Înţelegeţi, prinţesă, dacă mi se
vor părea condiţiile voastre inacceptabile, mi-aș face scrupule că v-am lăsat să-mi divulgaţi
mijloacele de care dispuneţi și că aș putea să fiu tentat de a le folosi eu însumi.
— Recunosc loialitatea dumneavoastră obișnuită, îl complimentă cu gravitate Fausta. Dar
liniștiţi-vă, duce, condiţiile impuse vouă de către regele Filip sunt foarte juste și rezonabile. Și sunt
sigură că le veţi accepta fără ezitare. Iată-le: rambursarea sumelor care vă vor fi avansate, acordându
-vă timpul necesar pentru a vă elibera de această datorie. Apoi, regele Filip al III-lea va solicita regelui
Carol al X-lea să se lege cu el printr-o solidă și bună alianţă. Asta e tot.
— Ce? exclamă ducele, stupeFiat de moderaţia extraordinară a acestor solicitări, ce, fără
restricţii?... Fără cedare de teritoriu?
— Fără restricţii, fără cedare, repetă Fausta, zâmbind. Vedeţi că ar fi imposibil să fie mai
moderat.
— Sunt tulburat de atâta generozitate, murmură ducele, care nu-și revenea.
Fausta avu unul din zâmbetele sale nedefinite căruia ducele nu-i acordă nici o atenţie și care
trebuie că nu-i scăpă ochiului atent al lui Pardaillan.
— Nu vă ascund, spuse ea, că regele, sfătuit de ducele de Lerme, nu se arăta la început, de acord
cu această propunere. Dar eu am reușit să-i arăt care este adevăratul său interes. Acest interes nu
constă în a vă smulge câteva orașe sau provincii pe care nu vă veţi abţine, mai târziu, să le luaţi
înapoi, sau succesorii voștri. El constă, cu sprijinul dumneavoastră regal în a face să intre sub
dominaţie acele provincii din Flandra care s-au declarat independente și în a consolida puterea sa
pretutindeni unde este slăbită.
— Aţi raţionat că un om politic abil cum sunteţi, doamnă, aprobă ducele și nu voi uita niciodată
serviciul pe care mi l-aţi făcut în această situaţie. În ceea ce-l privește pe regele Filip, jur că nu va avea
un aliat mai fidel decât mine.
— Iau act de acest jurământ, pronunţă cu gravitate Fausta.
— Să vorbim despre voi acum, reluă ducele zâmbind. Care va fi răsplata pentru voi?
— Pe mine, făcu Fausta, mă va răsplăti regele Filip. Și răsplata va fi în așa măsură, încât am
toate motivele să mă declar satisfăcută. Totuși, mărturisesc că mă rezerv să vă solicit ceva.
Ducele era liniștit acum. Cu o amabilitate graţioasă și sinceră o asigură:
— Oricare ar Fi, vă este acordată anticipat. Spuneţi doamnă.
— Nu, zâmbi Fausta, voi vorbi când va veni momentul: în ajunul zilei în care veţi merge la Notre-
Dame să vă încoroneze ca rege al Franţei.
Fausta zâmbea tot timpul. Și știm care era puterea de seducţie a zâmbetului său. Ducele se
așteptase la o tocmeală excesivă. Din acest regat al Franţei care i se oferea, se gândea că i se va
cere jumătate. De altfel, se resemnase dinainte s-o acorde... chiar dacă ar lua-o înapoi mai târziu.
Dezinteresul regelui Spaniei îi dăduse încredere. Zâmbetul Faustei sfârși prin a-l cuceri și, fără să
ezite, își confirmă promisiunea:
— În acea zi sau când veţi dori, regele Franţei va respecta cu scrupulozitate promisiunea ducelui
d’Angoulême de a vă acorda ceea ce îi veţi cere și orice ar fi.

- 75 -
 Michel Zévaco

Și cum mai făcuse o dată, Fausta înregistra cu gravitate:

— Reţin promisiunea dumneavoastră, duce.

Capitolul XXVI Un incident

Cum totul fusese spus, Fausta, reluă imediat:

— Acum trebuie să vă fac cunoscut planul meu de acţiune cu privire la tânărul rege Louis al XIII-
lea. Căci în fine, ca să deveniţi rege al Franţei trebuie să ne debarasăm de el.
Dinadins sau nu, ea dădu acestor cuvinte, care puteau să pară echivoce, o intonaţie atât de
sinistră în implacabilitatea sa rece, încât ducele se înfiora:
— Oh! Aţi avea cumva intenţia să-l faceţi să sufere aceeași soartă ca tatăl său?
Fausta îl ţintui cu strălucirea funestă a ochilor săi negri magnifici. Îl văzu palid, abătut, dârdâind.
Vru să știe până la ce punct putea să conteze pe el și până unde ar putea să meargă. Vocea să se
înăspri și cuvântul pe care el nu îndrăznise să-l pronunţe, fu aruncat de ea cu brutalitate, ca o lovitură
de pumnal:
— Să-l asasinez? De ce nu, dacă nu avem un alt mijloc?
— Aveţi pe cineva la îndemână care s-ar însărcina cu acest lucru?
Fausta ― trebuie s-o spunem, pentru că așa era ― nu recurgea la asasinat decât atunci, când i
se părea util sau necesar. Pentru moment, nu se gândea ca tânărul rege să fie asasinat, deoarece
moartea să nu era necesară. Totuși, vrând să se asigure dacă ducele era foarte hotărât să meargă
până la capăt pe drumul pe care ea îl antrenase, la întrebarea pe care i-o puse, ea răspunse fără
ezitare:
— Da.
Ea minţea. Și trebuie să-i acordăm dreptate, recunoscând că rar minţea astfel. Dar atunci,
minciuna se justifică în ochii săi dintr-o gravă și imperioasă necesitate. Și dacă suntem atenţi,
această minciună este unică, pentru că ar trebui inevitabil să antreneze alte minciuni. Și aceste
minciuni ar trebui să aibă consecinţe neprevăzute pentru ea.
Împins de o curiozitate morbidă, ducele întrebă:
— Cum se numește acest nou Ravaillac?
De data aceasta, Fausta ezită o secundă. Neluând în considerare asasinarea inutilă a regelui, nu
se gândise în consecinţă, la un posibil asasinat. Ezitarea sa fu, de altfel, atât de scurtă, încât nici
cavalerul de Pardaillan, atent, atât la unul cât și la celălalt, nu observă. Aproape imediat ea răspunse
cam la întâmplare:
— Un tânăr aventurier fără avere pe care l-am luat în serviciul meu.
De data aceasta, Fausta nu ezită. Vorbind despre un tânăr aventurier, de puţin timp în serviciul
său, numele îi veni imediat pe buze:
— Este contele Odet de Valvert, spuse ea.
Ducele d’Angoulême păru că încearcă să-și reamintească. Fără îndoială că nu-și aminti, căci
făcu un gest care însemna că acest nume îi era cu totul necunoscut.

- 76 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Și sunteţi sigură că va acţiona? reluă ducele după o scurtă tăcere.

— Ca să spun adevărul, nu știu încă nimic, declară Fausta.
— Drace! șopti ducele, asta mă neliniștește teribil!
Fausta, care acum știa ce avea de spus, zâmbi sigură de ea. Și continuă:
— Dar ceea ce știu bine este că el e îndrăgostit, îndrăgostit cum știu să fie anumite firi
excepţionale. Nebun de îndrăgostit. Este o pasiune violentă, exclusivă... ca aceea pe care aţi încercat-
o odinioară pentru Violetta voastră cu care v-aţi căsătorit. Una din acele pasiuni care-I fac pe un
bărbat capabil de toate lucrurile nebunești, înţeleg adică: capabil de toate eroismele sau de toate
crimele. Dacă știi cum să-i iei, obţii tot ce vrei, totul, înţelegeţi? De la un om care iubește astfel.
— Nu văd unde vreţi să ajungeţi, se neliniști ducele.
— Veţi vedea, îl liniști Fausta. Și urmă:
— Sunt, ca să spun așa, singura din lume care cunoaște numele părinţilor tinerei, care a inspirat
o asemenea pasiune. Vă voi spune acel nume imediat. Părinţii săi o cred moartă de șaptesprezece
ani.
— Câţi ani are, deci? se informă d'Angoulême pe care începu să-l intereseze foarte mult ce
spunea ea.
— Are șaptesprezece ani. Părinţii săi o cred moartă chiar din ziua nașterii sale.
Fausta își însoţi spusele cu un zâmbet atât de elocvent, încât ducele înţelese pe loc ceea ce ea
nu spusese. Și se indignă sincer.
— Cum, ce fel de părinţi sunt cei ce au vrut s-o ucidă!... Sunt niște monștri fără inimă?...
— Povestea acestei Muguette vă interesează în mod deosebit, duce. Va trebui, deci, să v-o redau
în toate detaliile. Dar cum va fi cam lungă, vom amâna povestirea pe mai târziu. Pentru moment vă
este suficient să știţi că va trebui să luptaţi cu părinţii acestei tinere. Ei se ridică între voi și acel tron
care trebuie să vă aparţină. Nu veţi avea dușmani mai înverșunaţi și, trebuie să spun, mai de temut
decât ei. Căci, vă repet, ei sunt iluștri, bogaţi și puternici.
— Bine, bine, mormăi ducele, din ce în ce mai interesat, noi am mai combătut pe alţii. Și apoi
sunteţi aici, voi. Pe dracu, cum spunea regele Carol, tatăl meu, cunoscând pericolul, cred că aţi luat
măsuri pentru a-l evita?
— Într-adevăr, duce: m-am gândit să-mi fac din această tânără o armă.
— Ei ce vă spuneam! Ce-aţi făcut, să vedem?
— Am atras-o la mine pe această umilă florăreasă de stradă, care nu-și cunoaște alt nume decât
cel pe care parizienii i l-au dat și am început s-o cuceresc!
— Și cum, triumfă ducele, nimeni. Nu vă poate rezista când v-aţi hotărât să plăceţi, reiese că
această tânără nu mai vede decât prin ochii voștri!
— Chiar așa, zâmbi Fausta. Această tânără este, în mâinile mele, o jucărie pe care o mânuiesc
după voia mea. Voluntar sau inconștient ― puţin contează ― ea va face tot ceea ce voi vrea eu să
facă. Astfel că, pentru a reveni la contele Valvert, în ziua când mă voi hotărî să-l lansez pe tânărul
rege, pe cea pe care o iubește o voi alege.
— Și chiar ea, fără s-o știe poate, va face din el ceea ce ducesa de Montpensier făcu din
călugărul Jacques Clément! se entuziasma ducele.
Satisfăcută să-l vadă în punctul unde a vrut să-l aducă, zâmbi orgolios. Atunci, numai atunci, cu
aerul său calm, ea dezvălui liniștit:
— Dar nu vom avea nevoie să ajungem acolo. Această tânără ne va servi altfel, de asemenea
foarte util.

- 77 -
 Michel Zévaco

El rămase stupefiat. Atât de stupefiat, încât nici nu putu să se bucure că ea îl scutise de acel
asasinat pentru care, la început, se revoltase.
Dar ea nu avu timp să se ocupe de el. Un incident surveni chiar în acel moment: cineva bătea
discret la ușă. Incident banal, în realitate, căruia nici ducele, cu atât mai mult Pardaillan, care stătea în
spatele draperiei, nu-i dădură atenţie. Dar Fausta recunoscuse felul de a bătea al lui d'Albaran și ea
știa că nu și-ar permite colosul s-o tulbure tocmai în mijlocul unei discuţii atât de importante, dacă nu
ar fi intervenit un eveniment excepţional. Totuși, nu clinti. Ridicând puţin tonul, ea comandă cu glasul
său blând, pe care nici o emoţie nu-l altera:
— Intră, d'Albaran.
Colosul apăru imediat. Ţinea în mână un bilet. Cu calmul său obișnuit, cu pasul său greu și
liniștit, el înainta, fixând-o cu privirea pe stăpână sa.
— Curier urgent.
Fausta luă biletul. Și întorcându-se spre d'Angoulême, cu un zâmbet graţios:
— Îmi permiteţi, duce, spuse ea.
Ducele se înclină în semn de asentiment. Continuând să zâmbească, Fausta desfăcu cu grijă
sigiliu], despături hârtia, fără nici o grabă și citi cu un aer indiferent. Și văzând-o atât de calmă, atât de
stăpână pe sine însăși, era imposibil să ghicești că o lovitură groaznică, care ar fi doborât pe oricare
altul, tocmai se abătea asupra ei.
Biletul era semnat de d'Albaran care tocmai i-l aduse cu atâta calm. Acesta spunea:
Un bărbat tocmai a bătut la ușiţă, dând numele de La Gorelle. Cum nu era Landry Coquenard,
care este singurul ce se servește de acest nume, acea persoană a fost condusă în anticamera
specială și am fost anunţaţi. M-am dus în grabă. Omul dispăruse. Cum era imposibil să fi ieșit din
imobil, m-am apucat să-l caut. Până la urmmă l-am găsit: stătea la pândă în cabinetul negru. L-am
închis și am luat măsurile respective. Deși omul avea faţa ascunsă în manta, unul din oamenii de
gardă afirmă că l-ar cunoaște. Susţine că acesta este cavalerul Pardaillan.
Trebuia să ai capacitatea extraordinară de disimulare a Faustei pentru a rămâne impenetrabil în
faţa unei vești atât de grave și de neplăcute. Deși stăpâna pe sine-însăși, după ce citi, degetele se
crispară pe hârtia funestă. Fu singurul semn de emoţie vizibilă. Cum ea rămase gânditoare,
reflectând la ceea ce avea de făcut, ducele d’Angoulême, fără să bănuiască furtună cumplită care
tocmai se dezlănţuia în sufletul ei se informă zâmbind:
— Veste proastă, prinţesă?
Și Fausta, zâmbind ca și el, cu un calm extraordinar:
— Nu știu încă.
Totuși, cu acea rapiditate de decizie, care era atât de deosebită la ea, cât și la Pardaillan, luase
deja o hotărâre.
— Este bine, spuse ea lui d'Allbaran atent, mă duc.
În același timp, ea îi comandă, din privire, să fie gata pentru orice.

Capitolul XXVII Pardaillan și Fausta

- 78 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Ea se ridică cu acea alură maiestuoasă care-i era atât de personală și se îndreptă încet spre ușa
în spatele căreia stătea Pardaillan.
— Ah! Drace, se gândi cavalerul, ea vine aici! Mă va descoperi?
Se dădu înapoi și sări la ușă cu o mișcare suplă, fără zgomot.
— Uite! A închis-o pe dinafară! își zise el. Și n-am auzit nici un zgomot!...
N-a fost deosebit de emoţionat. Și cu unul din acele zâmbete ironice care-i erau specifice:
— Înţeleg: sunt prins. Pun pariu că biletul, pe care acest gen de colos tocmai l-a dat Faustei,
semnala prezenţa mea în această încăpere. Trebuie să nu-mi pierd cumpătul și... să ies de aici, dacă
se poate.
Se reîntoarse spre ușa pe care tocmai o părăsise. În același timp, cu un gest vioi, își aruncă
pelerina pe umăr pentru a avea libertate de mișcări și, asigurându-se că spada alunecă bine în teacă,
murmură:
— Va trebui să mă încaier.
Fausta ajunse la ușă, o trase spre ea și o deschise larg. Graţios, ea îl invită:
— Haide, intraţi, Pardaillan. Ăsta nu este un loc pentru un om ca voi.
Pardaillan își scoase pălăria și salută cu un gest larg, cam teatral și mulţumi:
— Mii de mulţumiri, prinţesă.
Intră. Și, simţindu-se în largul său, cu un zâmbet maliţios:
— Într-adevăr, simţeam că nu sunt la locul meu. Dar ce vreţi, prinţesă, nu puteam cuviincios să
vă cer să am onoarea companiei voastre.
— Dar de ce? spuse Fausta ca întotdeauna graţios. Și foarte serioasă:
— Vă asigur, Pardaillan că dacă mi-aţi fi spus că doriţi să asistaţi la discuţia pe care tocmai am
avut-o cu domnul duce D’Angoulême, mi-aș fi făcut o datorie și o plăcere de a vă satisface.
— Nu mă îndoiesc, doamnă, pentru că o spuneţi, replică Pardaillan, la fel de serios ca și ea.
Și zâmbind, în continuare, ironic:
— Numai că atunci m-aș fi păcălit; cu siguranţă că voi nu aţi fi pronunţat nici unul din cuvintele
pe care le-am putut culege în spatele acestei uși.
Fausta aprobă cu blândeţe, din cap.
Ducele d’Angoulême rămăsese, mai întâi, sufocat de apariţia neașteptată a lui Pardaillan, pe
care nu-l bănuia atât de aproape de el. Înainta vioi, cu mâna întinsă, cu o mină încântată, spunând:
— Pardaillan, prietene, frate, ce fericit sunt să vă văd!
Pardaillan, fără să-și descleșteze dinţii, se înclină cu răceală.
— Ei! Cum, astfel mă întâmpinaţi, Pardaillan? Nu vedeţi că vă întind mâna?
— Este bine că viitorul rege Carol al X-lea face onoarea unui pârlit ca mine, spuse Pardaillan cu o
voce glacială.
Dar nu apucă mâna care i se întinse. Ducele își mușcă buzele până la sânge.
— Deci vom deveni dușmani?
— Aceasta nu va depinde decât de voi, răspunse Pardaillan.
Și revenind imediat la Fausta:
— Nu vi se pare, doamnă, că este necesară o discuţie între noi?
— Aceasta îmi pare indispensabilă, sublinie Fausta.
Fără să mai întârzie, ea comandă lui d'Albaran care se ţinea la distanţă, imobil și ţeapăn ca un
soldat la paradă:

- 79 -
 Michel Zévaco

— Luminează-ne până la cabinetul din turnul din colţ.

Mut și flegmatic, ca de obicei, d'Albaran, aprinsese deja o făclie, împinse o ușă și aștepta. La un
semn al Faustei, el o luă înainte.. În încăperea pe unde trecu și unde ei îl urmară, doisprezece
gentilomi, cu sabia în mână, stăteau imobili și tăcuţi, barând trecerea. În fruntea lor, ca șef, cu sabia
în mână ca și ei, impasibil și ţeapăn ca și ei, stătea Odet de Valvert, Acest grup avea ceva ameninţător
și formidabil.
D'Albaran se opri la doi pași de Valvert, care nu mișca, care nu-l privea pe Pardaillan, iar acesta,
la rândul său, nu părea să-l cunoască. Colosul întoarse capul spre Fausta, care, de asemenea, se
oprise, imobilizând astfel pe cavaler și pe duce, între care se afla. El o privi satisfăcut, ca și cum ar fi
spus:
"Iată o parte din domnii pe care i-am prins."
Și Fausta, care înţelese, zâmbi, aprobă din cap, cu blândeţe. Se întoarse către Pardaillan,
examinându-l cu un zâmbet subtil:
— Ce credeţi?
— Văd. Ciuma! Nu sunt încă orb.
Și cu aerul cel mai nevinovat, ca și cum ar face un compliment măgulitor:
— Văd că, mai bine ca oricine, știţi întotdeauna să întindeţi o capcană.
Fausta nu se clinti. Zâmbetul său deveni și mai caustic. Și ca și cum ar lua aceste cuvinte aspre
ca pe un veritabil compliment, ea mulţumi cu o înclinare graţioasă a capului. După care, făcu un semn
lui Valvert.
Acesta, ca cei doisprezece gentilomi ai săi, stătea impasibil, așa cum se cuvine unui soldat sub
arme.
Și, întorcându-se spre d’Angoulême, până acum martor mut, dar foarte atent la acest gen de
duel cu lovituri de vorbe care tocmai începuse în faţa lui:
— Monseniore, adineaori am înţeles că vă angajaţi cu anticipaţie să-i acordaţi doamnei Fausta
un lucru pe care ea vi-l va face cunoscut în ajunul încoronării dumneavoastră. Vreţi, vă rog, să-i cereţi
doamnei să vorbească pe loc?
Emoţionat, în ciuda voinţei lui, d’Angoulême se întoarse către Fausta.
— Aţi auzit, doamnă? spuse el.
— Duce, spuse Fausta pe un ton care nu admitea replică, voi vorbi când va veni ceasul meu, nu
înainte.
— Voi vorbi, deci, pentru dumneavoastră spuse Pardaillan.
Și revenind la Charles d’Angoulême:
— În ajunul încoronării voastre, doamna Fausta vă va spune: împărţit pe din două. Înainte de
încoronare, o slujbă de căsătorie... căsătoria prinţesei Fausta cu ducele d'Angoulême...
— Dar sunt căsătorit! întrerupse Charles.
— Asta îi veţi spune doamnei Fausta, vreţi să spuneţi? Atunci, doamna Fausta va scoate o bulă
papală care va anula căsătoria voastră actuală. O bulă pe care o va obţine, să nu vă îndoiţi, pe care
poate deja a obţinut-o.
— Dar eu o iubesc numai pe Violetta!...
— Veţi mai spune... Doamna Fausta vă va demonstra clar ca lumina zilei că dragostea este
incompatibilă cu ambiţia.
— Este imposibil!...
— Veţi spune tot timpul... Atunci, doamna Fausta vă va dovedi că poate să distrugă, într-o clipită,

- 80 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

toată opera făcută de ea însăși. Ea ar putea, dacă vă supuneţi, să vă așeze pe acest tron și să vă
menţină acolo. Ea ar putea, dacă vă revoltaţi, să vă distrugă fără milă.
Buimăcit de aceste revelaţii neașteptate și de siguranţa lui Pardaillan, Charles o privea pe
Fausta cu fineţe, ca și cum ar fi așteptat de la ea o dezminţire. Dar Fausta tăcea. Sub calmul său de
comandă, ea răcnea în sinea ei:
"Ah! Demon!... Demon din infern!... Cum ai putut să mă ghicești astfel?"
O tăcere tragică plană, o secundă, asupra acestor trei personaje. Pardaillan reluă:
— Acest tron al Franţei pe care doamna Fausta vi-l oferă, nu vi-l va da decât dacă-l veţi împărţi
cu ea. Și asta vă explică de ce s-a zbătut atât de mult, că a obţinut de la regele Spaniei să se
mulţumească cu un tratat de alianţă, fără să ceară nici cea mai mică cedare de teritoriu: ea își apăra
bunul său ce urma să vină. Acum, dacă m-am înșelat, spuneţi-o doamnă. Cum știu că nu vă daţi
niciodată osteneala să minţiţi, vă voi crede pe cuvânt și vă voi cere scuze.
Fausta nu vru să se micșoreze în proprii săi ochi. Ea bravă:
— Nu v-aţi înșelat. Dar acest tron, pe care l-aș ajuta să-l cucerească, nu este just și legitim să-l
împart cu cel căruia i l-am dat?
Pardaillan se adresă, din nou, ducelui:
— Vedeţi, monseniore, că nu vă combat, cum pretindea, adineauri, doamna Fausta. Pe ea o
combat și nu pe voi. Nu sunt dușmanul vostru. Cântărind bine, cred, că dimpotrivă, acţionez ca
prieten loial și fidel cum am fost întotdeauna, străduindu-mă s-o împiedic de a vă antrena în
combinaţii necurate, nedemne, nu o spun Fiului de rege care sunteţi, ci simplu, unui om onest. Nu
sunteţi de aceeași părere?
Charles d’Angoulême lăsă capul în jos, fără să răspundă.
Cavalerul nu mai insistă. Ca și cum nu ar fi fost nimic, el reveni la Fausta:
— Iată unul din motive pentru care sunt împotriva voastră: Lupta în care vă angajaţi este
tenebroasă, perfidă, trădătoare. Mobilul care vă conduce este lamentabil, blamabil. Ceea ce vreţi să
faceţi, este, într-adevăr, prea urât!
Ultimele cuvinte pronunţate de Pardaillan o făcură pe Fausta să-și ciulească urechile. Și fără să
lase să-i pătrundă în suflet neliniștea, ea se informă:
— Cum puteţi să spuneţi că ceea ce am intenţia să fac este frumos său urât, dacă nu știţi?
— Eroare, doamnă. Știu foarte bine ce veţi face, afirmă Pardaillan cu o siguranţă deconcertantă.
— Știţi ce voi face eu? insistă Fausta.
Ca și cum ar fi fost lucrul cel mai simplu din lume, el asigură:
— Vă voi spune.
Și adresându-se lui Charles d'Angoulême:
— Ascultaţi bine, monseniore: Se pare că regina regentă, Maria de Médicis, când era încă tânără,
a avut un amant. Acest amant era Concino Concini. Din această legătură s-a născut o fată, ai cărei
părinţi au vrut să se debaraseze de ea, ucigând-o. Doamna Fausta a descoperit această afacere. Ea și
-a procurat actul de botez al acestui copil. Acest act l-a falsificat, făcând să figureze numele mamei,
neprescurtat. Mai mult, are la îndemână doi martori care vor atesta. Înarmată cu această dovadă, cu
sprijinul acestor doi martori, ea așteaptă să dezlănţuie un scandal nemaipomenit, să submineze
tronul sub valuri de noroi, în așa fel, încât micul rege Louis al XIII-lea și familia sa să fie înăbușiţi. Iată,
în linii mari, combinaţia doamnei Fausta. Îi las grijă de a vă dezvălui detaliile. Totuși, pentru a-i
demonstra doamnei Fausta că sunt la curent cu detaliile, voi adăuga: fiica Mariei de Médicis și a lui
Concini nu a murit, cum cred părinţii ei. Este acea tânără florăreasă de stradă pe care parizienii o

- 81 -
 Michel Zévaco

numesc Muguette sau Brin de Muguet, pe care doamna Fausta a atras-o la ea și pe care a început s-o
cucerească pentru a o face să joace un rol odios în drama sumbră pe care a uneltit-o în toate detaliile.
S-ar putea, însă, ca ea să se înșele, căci această tânără, pe care o cunosc, s-ar putea să nu fie atât de
docilă cum crede ea. În ceea ce vă privește, domnule, consultaţi-vă conștiinţa. Nu mă îndoiesc că ea
o să vă spună că un om cu inimă nu știe, fără să se dezonoreze, să se facă complicele unor
asemenea uneltiri.
Și, revenind la Fausta, cu vocea sa glacială, el încheie:
— Vedeţi, doamnă, că eu cunoșteam de minune proiectele voastre și că m-am dovedit prea
indulgent spunând pur și simplu că sunt urâte.
— Ah, demon, demon! Cum ai aflat?... Numai Satana te-a informat...
— Ei, doamnă, nu este vorba nici de magie, nici de vrăjitorie.
Și ridicând din umeri, cu aerul său ironic:
— Dacă sunt atât de bine informat este pentru că, voi v-aţi dat osteneala să mă informaţi, voi
înșivă.
— Eu! șopti Fausta... unde? Când aș fi... Și, iluminată de o inspiraţie subită:
— Oh, nu-i așa că din întâmplare...?
— Așa este, zâmbi Pardaillan. Am asistat în dimineaţa asta, la discuţia pe care aţi avut-o cu
Concini...
Fausta îl privi cu admiraţie și spuse simplu:
— Fantastic!...
Dar acest cuvânt, el singur, exprima o atât de sinceră uimire, încât el se înclină ca și cum ar fi
auzit complimentul cel mai măgulitor. În timp ce ea se gândea:
"Ce om! Vârsta nu l-a schimbat deloc. Dacă îl las, va fi și de data asta ca și în alte daţi: mă va
bate, cum m-a bătut întotdeauna în toate întâlnirile noastre... dacă nu mă va omorî de data asta. Aș
ezita să-l bat. N-aș avea dreptate. Dacă îl ţin aici, lângă mine, nu trebuie să iasă viu. Nu va ieși."
Luând această hotărâre, ea zâmbi și întrebă:
— Sunteţi, deci, la curent cu nașterea misterioasă a acestei fiice naturale a lui Concini?
— Cel mai puţin din lume, răspunse Pardaillan cu sinceritatea-i obișnuită. Nu cunosc această
istorie decât din discuţia voastră cu Concini, pe care am auzit-o.
— Atunci, se miră Fausta, cum știţi că acest copil trăiește încă și se numește Brin de Muguette?
Căci, totuși nu i-am pronunţat numele. Și lui Concini, care-o crede moartă, nu i-am spus nimic care i-ar
arăta că se înșeală...
Pardaillan explică cu amabilitate:
— Este exact, doamnă. Și mărturisesc că în dimineaţa aceasta, nu-mi venise ideea că acest copil
ar putea să trăiască. Dar, adineaori, i-aţi spus domnului duce d'Angoulême numele micuţei florărese.
Și aţi vorbit în așa fel, încât nu-ţi trebuia o mare inteligenţă să înţelegi că ea este fiica lui Concini.
— Da, conveni Fausta, aţi spus bine; chiar eu însămi v-am informat atât de bine. Este tot ce aveţi
să-mi spuneţi, cavalere?
— Nu, doamnă, făcu Pardaillan, mai trebuie să vă fac cunoscut principalul motiv, care mă pune
în situaţia de a fi apărătorul micului rege Louis al XIII-lea.
— Fără îndoială, datorită afecţiunii pe care o aveţi pentru el.
— Nu, doamnă, nici nu-l iubesc, nici nu-l detest pe acest copil. Mi-este indiferent. Nu-l cunosc și
nu ţin să-l cunosc. Dar l-am cunoscut bine pe tatăl său, care mă onorase cu o prietenie cu totul
deosebită. Or, tatăl său, regele Henri al IV-lea, având presentimentul apropierii morţii și bănuind

- 82 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

dezlănţuirea unor apetituri feroce în jurul tronului ocupat de un copil, m-a rugat să veghez asupra
copilului său. Am promis, doamnă. Moartea care dezleagă totul, numai moartea poate să-l împiedice
pe cavalerul Pardaillan de a-și ţine promisiunea. Și revenind, încă o dată, la ducele d’Angoulême, cu o
voce care se înăspri:
— Vedeţi, domnule, că dacă mă ridic împotriva voastră este pur și simplu pentru a îndeplini o
datorie de la care n-aș putea să mă sustrag fără a mă dezonora în proprii mei ochi. Astăzi vreţi să
furaţi, Dumnezeu știe prin ce mijloace infame, acest tron pe care l-am cucerit pentru voi, la lumina
zilei, cu spadă. Or, am onoarea de a-l apăra. Mă veţi găsi, deci, în calea voastră. Din această clipă
suntem dușmani. Și, să fie clar, domnule, pentru a vă atinge scopul va trebui să călcaţi peste trupul
meu.
El se ridică, își pipăi centiromul cu un gest mașinal și, cu unul din zâmbetele sale subtile, se
înclină galant, ca un om care-și ia rămas bun:
— Iată-ne, deci, încă o dată, gata să ne luptăm, doamnă. Lupta de odinioară, atât de teribilă, de
înverșunată nu ar părea decât un joc inofensiv de copii în comparaţie cu lupta care va urma și care va
fi finală, supremă, având în vedere că nu se va putea termina decât prin moartea unuia din noi.
Și, după ce făcu această declaraţie, simplu, ca lucrul cel mai firesc din lume, el o sfătui:
— Întrucât este inevitabil ca unul din noi să-l omoare pe celălalt, credeţi-mă, omorâţi-mă...
omorâţi-mă, în timp ce sunt în mâna voastră.
— Sfatul este bun, declară Fausta și îl voi urma.
— Chemaţi-vă asasinii, care trebuie că sunt postaţi pe acolo, pe undeva și să terminăm, sfida
Pardaillan, deja enervat.
— Așezaţi-vă, mai întâi, cavalere, îl invită Fausta.
Și explică:
— Mi-aţi spus ce aveaţi să-mi spuneţi și v-am ascultat cu toată atenţia pe care o meritaţi. La
rândul meu, aș vrea să vă spun câteva cuvinte.
— Cum să nu, prinţesă, consimţi Pardaillan, câte cuvinte veţi dori. Și, credeţi-mă, vă voi asculta și
eu cu toată atenţia pe care o meritaţi.
El se așeză, din nou, în fotoliu, răsturnat pe spetează, picior peste picior și ascultă, cu un aer
foarte atent. Ar fi fost imposibil să arate mai mult calm mai multă încredere aparentă. În realitate,
stătea la pândă mai mult ca niciodată și își spunea:
"Ea se gândește la vreo trădare. Dar ce fel?"
Avea tot timpul un aer detașat. Totuși, din instinct, el se îndreptă în fotoliu, așezându-și sabia
între picioare. Nările sale palpitau, ca și cum ar fi căutat să descopere prin miros acea trădare care se
simţea plutind în aer și care scăpa ochilor săi atât de pătrunzători și auzului său atât de fân.
— De data asta, lupta dintre noi nu va fi lungă, Pardaillan, continuă Fausta.
Cu un zâmbet livid, ridică lent mâna sa dreaptă, ca pentru a-i arăta lui Pardaillan mai bine ca
niciodată gărzile sale și încheie:
— Pentru a vă arunca în neant, ar fi suficientă o lovitură cu această mână, o singură lovitură, așa.
Închise pumnul pe mânerul unui pumnal imaginar și lovitura plină de furie o abătu din zbor pe
colţul unei măsuţe din dreapta ei.
În aceeași clipă, în faţa ei și în faţa lui Charles d'Angoulême, încremenit, partea de planșeu unde
se afla fotoliul, în care ședea Pardaillan, se prăbuși brusc.
O clipă, mai rapid decât lumina fulgerului, se observară braţele ridicate ale cavaleru-lui, care
căutau instinctiv, să se apuce de ceva. Și se auzi un strigăt înnăbușit.

- 83 -
 Michel Zévaco

Livid, ducele d'Agouleme se ridică imediat. Și privind cu un aer pierdut, gaura neagră căscată în
faţa lui, horcăi:
— Ce aţi făcut?...
— Am terminat lupta cu singurul om, care ne-ar fi făcut să pierdem partida în care ne-am angajat.
Și, în acest timp, am câștigat această partidă, pronunţă cu răceală Fausta.
— Era prietenul meu... cel mai bun prieten al meu, hohoti de plâns ducele.
— Era soţul inimii mele, spuse Fausta cu o tristeţe nemărginită.
— Să alergăm, doamnă, o imploră ducele, poate mai este timp...
— Inutil, duce, domnul de Pardaillan este mort! spuse Fausta cu o voce funestă.

Capitolul XXVIII Leonora Galigaï

Trebuie să spunem acum ce făcea Stocco în curtea imobilului somptuos, pe care Concini îl
cumpărase de la signor de Liancourt, mărindu-l și înfrumuseţându-l, situat pe stradă de Tournon... la
doi pași de palatul Mariei de Médicis. Pentru aceasta este necesar să o reluăm din momentul în care
ne-am oprit, urmărindu-l pe Odet de Valvert, la Fontenay-aux-Roses, nu departe de casa maicii Perrine,
încotro se îndrepta Muguette, călare pe măgărușul său Grison. Această reîntoarcere va fi, de altfel,
scurtă.
Ca și Odet de Valvert, Stocco auzise cuvintele tinerei, care, vorbind despre micuţa Loïse, a numit
-o "fiica mea". Ca și Odet de Valvert, spionul Léonorei nu luă în considerare sensul real al acestor
cuvinte și, ca și el, le luă literă cu literă.
Odet de Valvert plecase, așa cum am spus. Dar Stocco, de altfel, nu putuse să observe această
plecare, rămăsese la postul său. El rămase până când venind noaptea, o văzuse pe maica Perrine
închizând porţile cu lacăt și trăgând lanţurile. Înţelesese că mica florăreasă va petrece noaptea aici.
Apoi plecase.
Nu se îndepărtase prea mult. Se apucă să caute o cârciumă unde să poată să-și potolească
foamea: nu mâncase nimic de dimineaţă. În sfârșit, descoperi ce căuta și luă rapid o cină modestă,
stropită copios cu două căni de vinișor de ţară, acrișor și picant după pofta inimii. După care, revenise
să se posteze în faţa casei înflorite. Se înfășură în pelerină și se întinse într-un șanţ.
A doua zi de dimineaţă, la revărsatul zorilor, asistase la plecarea lui Muguette, care ducea două
coșuri pline cu flori. O auzi pe Muguette consolând copilul și promiţându-i:
— Nu mai plânge, micuţa mea, voi reveni joi dimineaţă.
"Bine, își spuse Stocco. Nu am nevoie să aflu mai mult. Pot să plec acum."
Profită de faptul că Muguette mai întârzia pentru a i-o lua înainte. Se târî în șanţ până ce simţi
că nu mai este văzut și sări pe drum. Apoi, grăbi pasul, fără să se mai ocupe de ea. Întorcându-se la
Paris, se duse direct la Léonora Galigaï să-i dea raportul. Îi povesti tot ce văzuse și auzise, fără să-i
ascundă nimic.
Léonora îl ascultă cu cea mai mare atenţie. După ce spusese tot ce avusese de spus, ea lăsă să
-i scape ca din întâmplare:

- 84 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Poţi să-i povestești despre misiunea ta lui Concino. Numai că, reluă Léonora cu același aer
detașat, nu-i vei povesti decât miercuri dimineaţa.
Stocco își permise o observaţie:
— Signora, spuse el, iată sunt mai mult de opt zile de când monseniorul așteaptă și începe să se
neliniștească.
— Am nevoie de aceste două zile, explică Léonora cu un zâmbet sinistru.
Și, fără să ridice glasul, fixându-l cu o insistenţă foarte elocventă:
Să nu uiţi, mai ales.
— Nu voi uita deloc, o liniști Stocco.
Și în sinea lui:
"Ah! Sărmana, n-aș vrea să fiu în pielea micii florărese."
Într-adevăr, el nu uită recomandarea. În ziua fixată, nu uită deloc să se ducă să-l vadă pe Concini.
Dar el ajunse în strada de Tournon în momentul în care acesta aștepta vizita Faustei și trebui să
aștepte. Apoi, după plecarea Faustei, pândi ieșirea lui Pardaillan, nu fiindcă se interesa de Pardaillan,
ci simplu pentru că se temea pentru el de urmarea mortală pe care ar fi putut s-o aibă trădarea sa, în
cazul în care cavalerul fiind surprins, ar fi fost descoperită.
Am spus că totul se termină bine pentru el. Dar în timp ce se afla în pragul ușii, Concini se
reîntorsese în cabinetul său, unde o să-l urmărim așteptându-l pe Stocco, care nu întârzie să-l
întâlnească.
Concini era într-o dispoziţie groaznică. Fără îndoială că vizita Faustei și rezultatul mai mult
neplăcut pentru el pe care-l avusese această vizită erau cauzele exasperării sale. Această exasperare
creștea cu încă un motiv destul de important în ochii săi: neprevăzând dezvăluirile teribile ale
musafirei de temut, o autorizase pe Léonora să asiste, invizibilă, la această discuţie. Léonora află,
astfel, lucruri pe care nici nu le bănuia.
Imediat după plecarea Faustei, Léonora intrase în cabinet și se așeză foarte hotărâtă să nu se
miște de acolo până nu va avea această explicaţie de care se temea Concini. Și cu cotul pe masă și
capul în mână, se cufundă în reflecţii adânci.
Așa cum se așteaptă, Concini o găsi acolo. Intră furios, cu aer răutăcios, agresiv și începu să
meargă în lung și-n lat, cu un pas violent. Cu ochii mânioși, cu buzele într-un rictus amar, se aplecă
înainte și imediat atacă:
— Ei bine, aţi auzit-o pe ilustrisimă voastră Fausta? S-o înghită iadul!... Felicitările mele
doamnă!... Ah! Frumoasă negociere aţi întreprins! O alianţă cu Fausta, spuneţi voi trebuie să aibă cele
mai bune rezultate, cele mai minunate pentru noi!... rezultatul este faimos!... iată-mă cu încă un
dușman în spate... și ce dușman!
El vorbi mult timp astfel, cu o rea credinţă, calculată la rece, acoperind-o cu reproșuri violente pe
care le știa perfect nejustificate.
Și ea îl lăsă în pace, știind bine că va sfârși oprindu-se singur. Într-adevăr, așa se întâmplă.
Neîntâlnind nici cea mai ușoară contrazicere, Concini se află imediat la capătul argumentelor, obligat
să tacă. Atunci, vorbi și ea, la rândul său. Și fără furie, încet, cu răceală:
— Nu mi-aţi spus niciodată, Concini, că aţi avut un copil înainte de căsătoria noastră, spuse ea.
— Ei! bombăni Concini, de ce v-aș fi vorbit, dacă acest copil este mort!
El se opri în faţa ei, sfidând-o. Ea se ridică încet și cu voce înăbușită, murmură:
— Sunteţi sigur că ea este moartă, Concino?
Concini tresări: un presentiment sinistru se abătu cu toată greutatea asupra lui.

- 85 -
 Michel Zévaco

— Zău! făcu el cu forţă.

— Și eu, bombăni Léonora cu o voce mai scăzută și tu, îţi spun că te înșeli, Concino: nu este
moartă!
— Este imposibil! se cutremură Concini. Landry Coquenard nu era atunci un trădător. Sunt sigur
că a executat ordinele mele.
— Acest Landry Coquenard s-a lăsat să aibă scrupule și a botezat copilul înainte de a-l îneca. Tu
nu știi asta. Signora știe. Și eu îţi spun că acest Landry Coquenard a împins scrupulele până la capăt:
după ce a smuls copilul suferinţelor veșnice ale purgatoriului, botezându-l, l-a smuls, de asemenea,
morţii. Acest lucru este adevărat cum este adevărat că ne luminează ziua. Și, uite, o altă probă:
— Signora ţi-a promis să-ţi păstreze secretul și să nu se folosească de armă formida-bilă pe
care o are în mâini. Ea nu minte niciodată, signora. Dar ea are modul ei de a spune adevărul. De ce ţi-a
făcut această promisiune liniștitoare pe care și-o va ţine în felul său, pentru că nu ea va porni
scandalul, ci copilul pe care-l va înarma și-i va da drumul asupra ta. Și aceasta, dacă vrei să te
gândești bine, este tot atât de formidabil ca și cum ar acţiona signora, ea însăși: toate sufletele
sensibile vor fi de partea copilului, care se va ridica drept judecător în faţa tatălui său și al mamei
sale... Tată și mamă denaturaţi care i-au vrut moartea.
— Drace! Drace! murmură Concini foarte palid și răsucindu-și nervos mustaţa, ce e de făcut?
— Să cauţi acest copil, să-l găsești, să-l prinzi. Mă însărcinez eu cu asta. Am bănuieli, indicaţii
vagi cu privire la acest copil. Dacă nu mă înșel, cercetările mele nu vor fi lungi. În mai puţin de
patruzeci și opt de ore, ea va fi în puterea noastră.
— Și când o vom avea, radie Concini, deja liniștit, vom ști bine s-o împiedicăm să vorbească!
Este o idee excelentă, draga mea!
— Așa este, Concino, vom ști noi s-o împiedicăm să vorbească!
Și fascinându-l cu privirea, cu un surâs teribil, cu o încetineală îngrozitoare, ea insinua:
— Dar amintește-ţi, Concino că numai morţii nu vorbesc.
— Ce va spune mama? făcu el cu voce surdă, sugrumată. Căci, în sfârșit nu putem s-o lăsăm să
nu știe...
— Mă voi ocupa de Maria, îl întrerupse cu vioiciune Léonora. Îi voi vorbi. O voi face să înţeleagă.
Concini avu o ultimă ezitare. Dar abandonând ultimele scrupule, el consimţi:
— Mă bazez pe tine.
Astfel, pronunţă condamnarea la moarte a fiicei sale.
Léonora înregistra ordinul de moarte cu o ușoară mișcare a capului. Un zâmbet palid alunecă pe
buzele sale. Aceasta fu singură manifestare de bucurie a victoriei, pe care tocmai o repurtase asupra
lui, pe care și-o permise.
Ca și cum n-ar fi fost nimic, ea reluă, dar de data aceasta vocea sa vibra ca o trompetă
războinică.
— Mă voi ocupa și de signora. Las-o să facă, Concino sunt aici, eu și nu mi-e frică de ea. Ea
coboară, de altfel, signora: istoria sa de scandal este bine imaginată, dar nouă nu ne mai inspiră
teamă, pentru că am știut s-o evităm. Să-i lăsăm s-o facă: Fausta, Angoulême, Guise, Conde, Luynes,
pentru fericirea și viaţa ta, mă simt capabilă să le ţin piept tuturor și să-i bat, unul după altul. Lasă-i s-
o facă, acest tron, pe care-l râvnesc, nu-l vor avea... El îţi aparţine... Tu îl vei avea.
Într-un gest de pasiune, îi încercui gâtul cu braţele, îl strânse cu frenezie, îi acoperi buzele cu un
sărut violent și, lăsându-l:
— Mă duc s-o văd pe Maria, spuse ea.

- 86 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Și lentă, tăcută, ea se retrase fără zgomot, asemeni unei creaturi a tenebrelor care se întoarce la
tenebrele sale.
Dar alunecând în umbra unui culoar, se gândea:
"Stocco mi-a spus că această mică florăreasă, pe care o iubește Concino, se duce în toate
dimineţile să ducă flori la imobilul Sorrientès... Și mă întreb de ce signora, care nu face nimic fără
motive întemeiate, o atrage astfel pe această tânără la ea?... De ce?... Dacă ea este fiica Mariei și a lui
Concino?... Da, ea este!"
Judecata sa, întotdeauna trează, porni pe această pistă și n-o mai lăsă, o întoarse pe toate
feţele. Dar ea mai avea o idee pe care nu o lăsa deloc și la care reveni, spunându-și:
"Trebuie să lămuresc asta... așteptând, i-am promis lui Concino că fiica să va fi în puterea
noastră în patruzeci și opt de ore. Ei bine, fiica ta, va fi mica florăreasă. Ea poate că nu este, dar asta
puţin contează. Esenţialul este ca el să creadă și să acţioneze așa cum am convenit... Astfel voi
scăpa de ea."
Se mai gândi o clipă și cu această hotărâre rece care o făcea atât de temut, ea tranșă:
"Va crede... Și va acţiona".

Capitolul XXIX Concini

După plecarea Léonorei Galigaï, Concini rămase cufundat într-o lungă și profundă reverie.
"Tronul!... Pentru a-l fura, acest tron la care nu am dreptul, voi distruge fără milă tot ce-mi va fi
obstacol. Și când, în fine, îl voi avea, acest tron furat... da, furat cu sânge și noroi... când îl voi avea...
ah! Cum l-aș da din toată inima pentru un sărut de dragoste de la această Muguette, care-mi rezistă!"
Acest nume Muguette, pe care tocmai îl pronunţase, îl readuse la sentimentul realităţii. Bombăni
cu o voce neliniștită:
"Ce face, dar, această lichea de Stocco?"
Și apăsă cu violenţă pe o sonerie.
După câteva clipe, fusese introdus Stocco. El se aplecă în faţa lui Concini, într-unul din acele
saluturi exagerate, specifice lui.
— Monseniore, am uitat să vă cer cele cinci mii de livre pe care mi le datoraţi.
Concini nu neglija sensul acestor cuvinte. Înţelese atât de bine ce voiau să spună, încât se ridică
dintr-o săritură și, foarte palid, scuturat de un lung frison, gâfâind, îl întrebă:
— Știi unde aș putea s-o găsesc... s-o iau?
— Știu asta... și încă multe lucruri, declară Stocco cu o falsă modestie.
Concini răsuflă puternic ca și cum s-ar fi ușurat de o greutate enormă care-l apăsa. Stocco
insinua:
— Vă spun, domnule, că am câștigat cele cinci mii și... peste.

- 87 -
 Michel Zévaco

Concini se duse direct la un sipet și-l deschise cu un gest precipitat. Sipetul conţinea mai mulţi
saci rotunjori, bine aranjaţi. El luă primul care-i căzu în mână, îl aruncă la picioarele lui Stocco și
mormăi:
— Acum o să vorbești?
Stocco fu uluit. La prima vedere ― și el se pricepea ― estimă că sacul avea dublu decât îi
promisese Concini.
— Ţineţi-vă bine, domnule: ceea ce o să vă spun vi se va părea incredibil, extravagant, fantastic.
Iată: această frumoasă neînduplecată, această perlă de virtute, am descoperit eu, are un copil.
Concini reuși să se stăpânească și cu voce tremurătoare:
— Vorbește, spuse el, dar fii atent la ce spui.
— Să mă trăsnească și să fiu blestemat până la sfârșitul lumii, dacă mint măcar un cuvânt, jură
Stocco cu aceeași sinceritate.
Și povesti pe scurt tot ce văzuse și auzise. Lovitura fu dură pentru Concini. Scrâșni din dinţi,
spumegă și se apucă să meargă agitat.
Și cum în sentimentul, pe care-l încerca pentru Brin de Muguet, era mai mult o dorinţă brutală
decât adevărată dragoste, descoperirea făcută de Stocco, în loc să-l potolească îi întărâtă și mai mult
dorinţa. Sfârși prin a-și spune:
"Ei bine, cum! Această fată are un amant... poate mai mulţi amanţi. Și ce dacă? Este vreun motiv
să renunţ la ea?... Ei, nu, la dracu! Ea va fi a mea, după ce a fost și a altora, iată tot. Nu este pentru
prima dată când mi se întâmplă o asemenea aventură. Amantele mele nu erau toate îngeri puri când
le-am avut... Este o mare deosebire."
Reveni la Stocco, care aștepta hotărârea să și îl întrebă:
— Ești sigur că această fată va merge mâine la Fontenay-aux-Roses?
— Sunt sigur că a promis să se ducă acolo, răspunse Stocco cu precauţie.
— Mâine dimineaţă, înaintea ei, mă voi duce la Fon-tenay-aux-Roses. Mă vei însoţi, hotărî
Concini.
— Domnul nu renunţă la ea? întrebă Stocco la rândul său.
— De ce aș renunţa? se miră sincer Concini.
— Ei bine, triumfă Stocco, mă angajez ca eu s-o fac pe frumoasă maleabilă ca o mănușă. Fără
răpire, fără violenţă inutilă. Ea va veni singură, o veţi găsi acolo unde-i veţi spune să se ducă și se va
arăta docilă la toate dorinţele voastre. Iată ce mă angajez să obţin, dacă o să mă lăsaţi, monseniore.
Și Stocco îi explică lui Concini cum înţelege s-o ia pe Muguette pentru a o face "maleabilă ca o
mănușă". Și planul pe care-l desfășura i se păru lui Concini atât de admirabil, încât îl acceptă cu
entuziasm, fără să ezite o clipă. Și îl complimentă:
— Ești un geniu, Stocco. Dacă aș reuși...
— Veţi reuși, monseniore, afirmă Stocco cu aceeași siguranţă.
— Într-adevăr, cred, radie Concini. Dacă reușește, îţi voi da zece mii de livre.
— Pregătiţi-vă banii, exultă Stocco ai cărui ochi străluceau, mâine seară ei vor fi ai mei!
— Și tu, îl concedie Concini, du-te să le pregătești pe toate.
— Fug, monseniore! răspunse Stocco, care se înclină și ieși vioi.
Concini fugi la micul său palat. Când ajunse, Léonora se pregătea să se ducă la Luvru s-o vadă
pe Maria de Médicis, pe care o numea familiar Maria, când vorbea cu soţul ei. Își întârzie plecarea cu
câteva minute pentru a asculta raportul lui Stocco, care o puse la curent cu ceea ce se hotărâse între
el și Concini. Când terminase, ea spuse cu o liniște sinistră.

- 88 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Bine, du-te să execuţi ordinele lui Concini.

Stocco plecă. Cu un zâmbet răutăcios pe buze, el își spunea:
"Nu știu ce se pregătește să uneltească, dar n-aș vrea să fiu în locul domnului Concini. Ea îi va
juca o festă de prost gust, cum numai ea știe să născocească. Nu ai noroc, hotărât, biet signor
Concini!"
Spre seară, el trecea prin poarta Saint-Michel și pornea pe strada Enfer. Era călare și escorta o
litieră, goală, de altfel, pe care o conducea un rândaș de cai. Se îndreptă spre Fontenay-aux-Roses
fără să se grăbească prea tare. Din când în când, se întorcea, ciulea urechile, auzi în spatele lui
zgomotul unei cavalcade. Se opri, în timp ce litiera goală își urmă drumul. Era Concini, care sosise.
Rospignac era în stânga lui. În spatele lor, Eynaus, Longval, Roquetaille și Lonvignac.
Se așternea noaptea când ajunseră la Fontenay-aux-Roses. Stocco îi conduse la acel han, unde
supase duminica trecută. Petrecură noaptea acolo. A doua zi dimineaţă, în zori, porniră toţi, din nou.
Își lăsaseră caii la han. Litiera, al cărui conducător ducea un cal înșeuat, îi urmă. Merseră astfel până
la casa maicii Perrine, unde totul părea încă adormit. Se ascunseră în spatele gardului, în faţa intrării
în casă.
Pe la ora șase dimineaţa, maica Perrine se duse să deschidă poarta înspre grădină. Ea apăru o
clipă în prag, aruncă o privire pe drumul lateral pe care trebuia să vină Brin de Muguet și intră din nou,
liniștită, în casă.
În momentul în care intră, Stocco ieși din groapa să, Eynaus și Longval îl urmară. Toţi trei intrară
hotărât în grădină. După câteva minute, Stocco apăru din nou și, fără să iasă, strigă în italiană.
— Puteţi să veniţi monseniore. Suntem stăpâni pe locul acesta.
Concini se grăbi să vină în fugă. Așa cum se cuvine, soldaţii săi îl urmau imediat, în spate,
intrară toţi în casă. Maica Perrine, cu căluș și legată fedeleș încât nu putea să facă nici o mișcare,
zăcea pe dușumea, într-un colţ al încăperii, pe unde chiar intraseră. Imediat Concini se informă:
— Copilul?
— Doarme în camera de alături, spuse Stocco.
Și explică:
— Am făcut atât de puţin zgomot, încât nu s-a sculat. Am picat pe neașteptate pe femeie, încât
nici nu a avut timp să spună "ah".
Concini făcu un gest de indiferenţă rece și se întoarse curios spre maica Perrine. Crezu că
trebuie s-o liniștească.
— Nu avem treabă cu voi, cumătră, făcu el cu o voce dispreţuitoare. Dacă rămâneţi liniștită, nu vi
se va face nici un rău.
Și întorcându-se, nu se mai ocupă de ea. Stocco se duse să se posteze pe drum, în faţa intrării
în grădină. Concini deschise o singură dată gura. Gentilomii săi păstrară aceeași tăcere, de-și mutau
fălcile căscând. După un timp, reapăru Stocco și, din grădină, strigă:
— Uitaţi-o, domnule.
Concini se întoarse spre Roquetaille și Lonvignac, cărora le dăduse un ordin. Ei ieșiră imediat să
-l execute. Stocco reapăru, ca apoi să dispară imediat în camera de alături. Concini și ceilalţi nu mai
mișcau. În acest timp, Brin de Muguet, călare pe măgărușul său, ajunse în faţa casei. Se miră foarte
mult că n-o văzu alergând pe Perrine, dar nu se neliniști. Coborî de pe măgăruș și intră în grădină, fără
să se ocupe de măgăruș, care se duse singur spre polatra ce-i servea de grajd. Și strigă, apropiindu-
se de casă:
— Perrine! Perrine!

- 89 -
 Michel Zévaco

În spatele ei, Lonvignac și Roquetaille, care stăteau ascunși la adăpostul verdeţurilor înalte,
ieșiră din ascunzătoarea lor și veniră să se instaleze în faţa porţii cu grilaj, barând retragerea.
Executând această mișcare, ei nu-și luară nici o precauţie, așa încât ea îi auzi. Se întoarse și îi văzu. Ei
se înclinară în faţa ei cu un respect exagerat. În acea mișcare, ea nu le văzu bine. Faţa și nu-i
recunoscu. Dar văzu bine, după costumul lor, că avea de-a face cu niște gentilomi. Nu se neliniști. Dar
se miră și se informă:
— Ce faceţi acolo, domnilor?
În acel moment, ușa casei se deschise larg. În prag apăru Concini. O invită:
— Intraţi, vă rog, doamnă, intraţi.
Ea se întoarse spre Roquetaille și Louvignac. Deci nu-l văzu pe Concini, pentru că-i întorsese
spatele. De altfel, ea nici nu avu nevoie să-l vadă: îl recunoscu imediat după voce. Rămase împietrită,
fixându-l cu ochii măriţi de spaimă.
Simţindu-se în largul său, cu un zâmbet respingător, își scoase pălăria în faţa ei:
— Intraţi, doamnă, am onoarea să vă explic scopul vizitei mele... Și dacă această vizită vi se pare
puţin forţată, puţin brutală, aș dori foarte mult să mă scuzaţi, sper, gândindu-mă că dumneavoastră
cu severitatea neânduplecată cu care m-aţi tratat întotdeauna, m-aţi pus în situaţia neplăcută de a
recurge la mijloace extreme.
Vocea să se făcuse tandră, învăluitoare, în timp ce comportarea i se făcuse și mai respectuoasă:
voia s-o liniștească cu orice preţ.
Își dădea osteneala inutil: ea nu-l asculta. Și un strigăt delirant îi izbucni, fără voie, dintre buzele
sale contractate:
— Și Loïse?... Și Perrine?...
În faţa acestei frici îngrozitoare, întreagă teamă pentru ea însăși dispăru imediat. Ea uită
complet de sine, îngrijorându-se numai pentru "fiica sa" și pentru cea care o avea în pază și care,
poate, fusese victima devotamentului său. Se năpusti în casă. Nu-i văzu pe Eynaus și Longval care,
de când o cunoscuseră, rânjeau privindu-l pe furiș pe șeful lor direct: Rospignac. Nu-l văzu mai mult
pe Rospignac care agita nervos mânerul săbiei sale, săgetându-l cu o privire cumplită pe Concini,
care intră în spatele ei. Ea nu văzu decât trupul întins pe jos al bravei Perrine. Și cuprinsă de indignare,
îi mustră:
— Deci, aţi asasinat-o?
— Asasinată! o ironiza Concini. La dracu, cred mai degrabă că ea m-a asasinat cu privirea! Nu
vedeţi cum mă privește?
De data aceasta, Muguette își dădu seama că Perrine trăia, că nu era nici măcar rănită. Atunci
toate gândurile sale se îndreptară spre micuţa Loïse.
— Era un copil aici, spuse ea. Sper că...
— Hei! Stocco, comandă Concini ridicând glasul, aduceţi-o pe fiica doamnei... Ca să vadă cu
ochii săi că nu i-am făcut nici un rău.
Stocco nu întârzie să răspundă la chemarea stăpânului său. Apăru în cadrul ușii. O ţinea în braţe
pe micuţa Loïse. Copila, smulsă brusc din somn, speriată de mutra bună de spânzurătoare a omului
care o ducea, striga, plângea, se zbătea în cuverturile în care fusese înfășurată în grabă. Observând-o
pe tânără, se liniști dintr-o dată, își întinse braţele mici spre ea și strigă de bucurie:
— Mamă Muguette! Mama mea Muguette!...
— Loïse, micuţa mea Loïse! gemu tânără sufocată de neliniște, întinzându-se spre ea.
Concini se aruncă în faţa ei, bombănind:

- 90 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Aţi văzut-o! Aţi văzut că nu i s-a făcut nici un rău: ajunge deocamdată.
Și cu tonul său de comandă:
— Fugi Stocco.
Stocco sări în grădină, ducând fetiţa, care se zbătea cu disperare, strigând tare după "mama sa
Muguette". El alergă până la litieră care, imediat ce intrase Muguette, staţiona în faţa porţii cu grilaj.
Sări cu povara sa în greul vehicul, care se urni și plecă imediat. Și nefericita Muguette, care vru să se
repeadă, să se opună acestui furt odios, îndeplinit cu o cruzime rafinată, încă și mai odioasă, sub
ochii săi, sărmana Muguette se izbi de Eynaus și Longval, până atunci martori muţi și inactivi ai
acestor scene abominabile, care, la un semn al stăpânilor, îi barară drumul, o imobilizară cu ușurinţă,
evitând însă s-o brutalizeze. Când litiera se îndepărtă, Concini promise:
— Liniștiţi-vă, doamnă, vă veţi revedea fiica, căreia nu i se va face nici un rău.
— Când? îl întrebă cu aviditate.
— Când veţi dori, răspunse Concini, zâmbind hidos, așa cum mai zâmbise de câteva ori în cursul
acestei scene atroce. Nu aveţi decât să veniţi s-o căutaţi.
— Unde?
— O să vă spun. Copilul a fost dus într-o căsuţă de-a mea. O veţi găsi pe la mijlocul străzii
Casset, pe partea stângă, în spatele grădinii Carmelitelor. Veţi bate de două ori și veţi spune parola,
care timp de douăzeci și patru de ore, adică până mâine dimineaţă la ora opt, va fi propriul
dumneavoastră nume: Muguette.
— Și îmi veţi da copilul?
— Pe cuvânt de gentilom.
— Și dacă nu vin?
— Atunci, copilul va fi ridicat de aici mâine, spuse el cu răceală.
Și cum ea deschise ochii mari, miraţi, el explică cu un zâmbet înfricoșător:
— Înţeleg cadavrul său... Cu singurul scop să-l înmormântaţi creștinește.
Ea înţelese prea bine. Fu scuturată, din creștet până-n tălpi, de un frison puternic de groază: Și
cu un ton dispreţuitor, îl împroșcă cu dezgust:
— Laș mizerabil!... Și asta se numește gentilom!... Și asta se împodobește cu titlul glorios de
mareșal al Franţei!... Ce rușine!...
Aceste cuvinte și încă tonul cu care fuseseră pronunţate, îl biciuiră pe Concini ca o lovitură de
cravașa. Se simţi atât de profund insultat, încât uită o clipă politeţea sa de paradă. Și livid,
spumegând de furie, scrâșni:
— Ne vom socoti la mine. Fii liniștită, nu voi uita.
O tăcere cumplită se așternu cu toată greutatea asupra lor. Fu scurtă de altfel: ea ridică capul,
ţinut o clipă aplecat, împovărat și, privindu-l în faţă, îi dezvălui cu puţină ironie ce răzbătea fără voia ei:
— Nefericirea este că... ingenioasa voastră combinaţie se prăbușește în faţa unui fapt pe care-l
ignoraţi și pe care trebuie să vi-l aduc la cunoștinţă: Loïse nu este fiica mea.
Concini nu se îndoi o clipă de cuvintele sale.
— Cu atât mai bine, drace, cu atât mai bine!
Și scuzându-se galant:
— Drept să vă spun, stau încă și mă întreb cum am putut să vă aduc o asemenea insultă, să mă
îndoiesc de virtutea voastră. Aș fi trebuit s-o văd în puritatea privirii voastre că nu aveţi nimic să vă
reproșaţi.
Ea fu consternată. Crezu, văzându-l atât de sigur pe sine, că nu înţelese bine. Repetă:

- 91 -
 Michel Zévaco

— Loïse nefiind fiica mea, să nu speraţi că teama de a o pierde mă va constrânge să mă supun

voinţei voastre.
— Știu, râse el sinistru, dar veţi veni imediat s-o căutaţi la mine... Uitam o chestiune esenţială,
spuse el zâmbind. Aţi putea fi tentată de a veni la mine întovărășită de un oarecare, bărbat sau
femeie. Vă sfătuiesc să n-o faceţi... În interesul copilului, care s-ar simţi foarte rău, vă avertizez.
Se înclină adânc în faţa ei și ieși, fără să adauge un cuvânt. Rospignac și ceilalţi îl urmară.
Rămasă singură, Brin de Muguet se grăbi s-o elibereze pe maica Perrine din legăturile care-o
paralizau.
— Cine e acest monstru care pentru a dezonora un copil onest, vorbește despre asasinarea unui
biet îngeraș al Bunului Dumnezeu? Oare este atât de puternic încât își poate permite asemenea
atrocităţi, fără ca ele să aibă urmări grave?
— Vai! Buna mea Perrine, este stăpânul acestui regat. Este Concini.
— Ah! Este desfrânatul din Italia! Se înfurie bună femeie. Vai! Ce veţi face?
Și fără să aștepte răspuns:
— La urma urmei, Loïse nu este fiica voastră... Și într-adevăr, este prea groaznic ceea ce vă
pretinde acest desfrânat al nefericirii.
— Ai lăsa, dacă ai fi în locul meu, ca această mică fiinţă să fie ucisă? Căci o va ucide fără milă,
știi tu? O să mă duc s-o caut pe biata micuţă.
— Bine, o să merg cu voi. Și vă spun, domnișoară, că desfrânatul va avea cui să-i vorbească.
— Uitaţi, oftă Muguette, că acest mizerabil a ameninţat că se va răzbuna pe copil, dacă mă va
însoţi cineva? Și el va face așa cum a spus.
Și cu o confidenţă naivă:
— Altfel, l-aș fi avertizat pe Odet, care m-ar fi însoţit și care ar fi știut să ne apere pe toate.
— L-aţi revăzut? întrebă cu vioiciune Perrine.
— Da. M-a întrebat dacă vreau să fiu soţia lui. Și i-am spus da, cum m-aţi sfătuit. Și asta nu-i tot:
părinţii Loïsei au fost găsiţi.
Muguette, care venise cu inima plină de bucurie să-i împărtășească fericirea sa bunei Perrine,
alunecă pe panta confidenţelor.
Aceste confidenţe avură cel puţin avantajul de a o face să uite pentru câteva ore situaţia oribilă
în care se găsea. Fiind hotărâtă să acţioneze, sosi și momentul când trebui să pornească la drum.
Ceea ce și făcu, după ce o îmbrăţișase pe bună Perrine care se încorda ca să nu plângă și după ce-și
băgă în sân un mic pumnal. Și porni complet singură, pe jos, puţin palidă, dar foarte calmă și hotărâtă.
Abia plecă și Perrine închise cu grijă ușile și ferestrele și plecă și ea alergând. Se duse la un
vecin care avea un cal și o șaretă. Ea le închirie și plăti fără să se tocmească preţul cerut. Se așeză în
vehicul și biciui calul, care plecă în grabă mare. O ajunse repede pe Muguette. Trecu pe lângă ea în
vârtej, având grijă să-și ascundă faţa. Trecu atât de repede, încât tânără nici n-o văzu.
Biciuit fără încetare și fără milă, calul fugea mâncând pământul și goni nebunește până în
strada Cossonnerie, unde fu lăsat să se oprească. Ascultând confidenţele lui Muguette, Perrine își
zise că singurul om care putea s-o salveze pe tânără era omul care-o iubea, logodnicul ei. Și se duse
la Odet de Valvert pentru a-l pune la curent, zicându-și că el va ști să facă ce este necesar. Și acum,
ea sărea câte patru trepte odată pe scară.
Destinul făcu ca Valvert să nu fie acasă. Landry Coquenard, care o primi, nu putu să-i spună
decât "Domnul conte nu a fost acasă noaptea". Ca să-i spună când va veni și unde ar putea să-l
găsească era cu totul incapabil, având în vedere că nu știa absolut nimic.

- 92 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Acest inconvenient, pe care nu-l prevăzuse, o doborî pe viteaza femeie. Văzând acea faţă
răvășită de durere, Landry Coquenard se simţi cuprins de compasiune. El o întrebă blând. Ea nu
aștepta decât să vorbească. Îi povesti totul, tot ce-ar fi povestit lui Odet de Valvert, dacă ar fi avut
norocul să-l întâlnească. Landry Coquenard fu atât de emoţionat, încât se lăsă să cadă pe un scaun
de bucătărie, gândindu-se cu o nespusă groază:
"Tatăl ei!... Tatăl ei o vrea!... Oribil!... Asta este oribil!"

Capitolul XXX Proiecte de asasinat

În timp ce Perrine venea să strige după ajutor și nu-l găsea, unde era Odet de Valvert și ce făcea?
Tocmai despre asta vom vorbi.
Amintim că Valvert se resemnase și-l lăsase pe cavalerul de Pardaillan singur în cabinetul
obscur, unde îl introdusese, pentru că Pardaillan îl făcu să înţeleagă că trebuia să fie liber pentru a-i
veni în ajutor, în caz de nevoie. Amintim, de asemenea, că Pardaillan, îndepărtându-l, nu avea alt scop
decât să-l împiedice să ia parte la o luptă pe care o considera mortală și în care își făcea scrupule că-l
antrenase.
Valvert ascultase. Dar nu se lăsase complet înșelat, așa cum crezuse Pardaillan. Îndepărtându-
se, se gândea:
"Mi se pare că domnul de Pardaillan nu vrea să-l secondez. De ce? Deoarece, cu acea delicateţe
care-l caracterizează și-ar reproșa ca pe o faptă rea, dacă m-ar antrena să-l urmez într-o luptă contra
redutabilei doamne Fausta. Domnul de Pardaillan nu m-a angajat în această luptă. Sunt aici pe cont
propriu, chiar dacă el vrea sau nu. Și cum nu sunt obișnuit să fug de luptă, voi merge până la capăt,
asta ar fi pentru mine. Și pentru început, acum că știu cu ce dușman formidabil voi avea de-a face, mi
se pare foarte potrivit de a profita de ocazia pe care-o am, pentru a pătrunde proiectele secrete ale
acestui dușman. Pentru asta, eu nu am decât să fac ca domnul de Pardaillan: să ascult ce va spune
doamna Fausta acestui gentilom, care dă impresia unui mare senior pe care l-a adus cu sine".
Ca și Pardaillan, Valvert avea o rapiditate uimitoare de decizie. Și cum la el ca și întotdeauna la
Pardaillan, execuţia urmă foarte repede după decizie, el găsi, dat fiindcă terminase reflecţiile pe care
tocmai le-am reprodus, că este cazul să stea la pândă chiar în acea încăpere unde l-am văzut în
fruntea unei duzini de gentilomi.
Odet de Valvert ascultă, deci, prima parte a discuţiei dintre Fausta și d'Angouléme. El ascultă
până când numele său fu pronunţat ca cel al unui nou Ravaillac, care se angaja să-l facă pe regele
Louis al XIII-lea să sufere aceeași soartă ca și tatăl său, Henric al IV-lea.
El nu auzi mai departe, pentru că d'Albaran care-l căuta pe Pardaillan, intră în acel moment în
încăperea unde stătea la pândă. Avu numai timp să se depărteze doi pași de ușă. D'Albaran nu avu
nici un motiv să-l suspecteze. El crezu că se afla acolo la ordinele stăpânei lor și, cu toată încrederea,
îi împărtăși despre evenimentul care avusese loc și despre dispoziţiile pe care se gândea să le dea
pentru a pune mâna pe intrus.
Valvert, înţelegând cât de util putea să-i fie lui Pardaillan, se oferi în mod spontan să ia comanda

- 93 -
 Michel Zévaco

grupului care trebuia să fie postat în această încăpere. D'Albaran, care nu putea să fie deodată în
toate părţile, se grăbi să accepte.
Când Pardaillan apăruse împreună cu Fausta și cu Charles d'Angoulême, Valvert și oamenii săi
știau deja că n-aveau cum să intervină, cel puţin pe moment.
Valvert văzuse, deci, fără nici o grijă cum Pardaillan se îndepărtează cu Fausta. El cunoștea acel
cabinet din turnul rotund pentru că avusese ocazia de mai multe ori să intre acolo. Îl cunoștea, dar
era departe de a bănui că acea încăpere era astfel aranjată, încât era suficient un gest pentru a te
debarasa pentru întotdeauna de imprudentul atras acolo.
Valvert era, deci, aproape liniștit în privinţa lui Pardaillan. Bătălia fiind pentru moment depărtată,
el își spunea, nu fără motiv, că totul depindea de explicaţiile care vor fi schimbate între cei doi
dușmani.
D'Albaran, investit cu toată încrederea de către stăpâna sa, cunoștea de minune toate misterele
cabinetului din turnul din colţ. La fel, cunoștea toate misterele din acel lăcaș de temut. Din momentul
în care auzise ordinul Faustei, totul fusese hotărât: Pardaillan era condamnat. Nimic nu putea să-l
salveze... numai dacă nu sfârșea prin a se pune de acord cu cea care, fără ca el să se îndoiască, ţinea
în mână viaţa sa. Aceasta nu era deloc probabil.
Deci, acţiona în consecinţă. Reveni în anticameră și spuse celor ce se aflau acolo că ar putea să
se întoarcă în apartamentele lor, că n-ar mai fi nevoie de ei în acea noapte.
Vestea îi adusese o mare ușurare lui Valvert; se duse în apartamentul său. Își aduse aminte, că
acest apartament era situat cu exactitate pe drumul către faimosul cabinet rotund. Pardaillan, pentru
a ajunge la ieșirea din imobil, fusese obligat să treacă prin faţa ușii lui Valvert. Această idee îl făcu, ca
în loc să se culce, să stea la pândă în spatele ușii.
Se scurse o oră. Nu auzi nici un zgomot. Își spuse:
— Pacoste, se pare că au multe să-și povestească!
Mai trecu o oră și nu se întâmplă nimic nou.
De-acum începu să se agite. Găsi că întrevederea se prelungea anormal de mult. Atunci, pentru
prima dată, îi veni această idee foarte simplă: "Desigur, trebuie să existe un drum secret, mai scurt
probabil, pe unde l-ar fi făcut să iasă pe domnul de Pardaillan!"
Găsind această explicaţie liniștitoare, vru să aibă conștiinţa împăcată. Deschise fără zgomot și
se strecură pe culoar. În obscuritate, înăbușindu-și zgomotul pașilor, merse direct la cabinet. Se opri
în faţa încăperii, care preceda acest cabinet și ezită.
"Domnul d'Albaran trebuie să fie de gardă în spatele acestei uși. Ce-i voi spune pentru a explica
venirea mea aici, la o asemenea oră?"
Această ezitare nu dură mult timp. Deschise hotărât și intră. Ușa cabinetului rotund era
întredeschisă. Ardeau încă luminările în cabinet și reflexul lor lumina suficient spaţiul anticamerei în
care tocmai intrase. Mai întâi, Valvert constată cu satisfacţie că anticamera era goală. Apoi, la prima
vedere, descoperi o ușiţă îngustă deschisă, a cărui existenţă nu o bănuise niciodată. Fu lămurit.
— Acum sunt sigur! își spuse. Domnul de Pardaillan a ieșit pe acolo!
Acum se liniștise. Zâmbea. Ochii săi se îndreptară mașinal spre raza luminoasă care ţâșnea din
întredeschiderea ușii. Ascultând de un impuls absurd, se îndreptă spre această ușă întredeschisă și
aruncă o privire înăuntrul încăperii.
Rămase ţintuit locului, livid, simţind că i se ridică părul pe cap. Totuși, cabinetul rotund era gol.
Dar spre mijlocul podelei se căsca o gaură rotundă, având dimensiunile unui puţ obișnuit. Valvert
înţelese deodată totul ca într-o fulgerare.

- 94 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

"Domnul de Pardaillan a fost aruncat prin această gaură... Ducele d'Angoulême a ieșit prin ușa
secretă... Și d'Albaran, care a lăsat ușa deschisă și acest blestemat cabinet luminat, va reveni cu
siguranţă într-o clipă, să pună toate lucrurile la loc... Dacă domnul de Pardaillan nu este încă mort, nu
s-a spus totul... sunt aici, eu... Dacă l-au ucis, nefericire!..."
Cu un gest violent își fixă centiromul și crispat, zbârlit, înfricoșător, cu un pas greu, fără cea mai
mică precauţie, el merse drept spre ușa secretă. Ce voia? Să știe dacă Pardaillan era mort sau viu.
Dacă trăia, să-l salveze cu orice preţ. Dacă era mort să-l răzbune. Iată ce voia. Și asta o știa foarte
bine. Cum să procedeze pentru a-și atinge scopul? Despre asta nu știa absolut nimic.
De cum se puse în mișcare, îi reveni sângele rece. Și putu să raţioneze. Coborî câteva trepte ale
unei scări foarte înguste, construită din zidărie. Coborî în întuneric, fără să se gândească de a-și
înăbuși zgomotul pașilor. Cum începu să raţioneze, se opri. Ciuli urechile și se aplecă în întuneric.
Rămase astfel imobil, un timp destul de lung, privind, ascultând reflectând.
Rezultatul reflecţiilor lui fu că încercă o mișcare de retragere. În acel moment, observă sub el un
punct luminos care urca: evident, era d'Albaran care urcă. În umbră, zâmbi ameninţător și imediat își
schiţă în minte un plan de acţiune.
— Voi urca din nou, își spuse el, îl aștept în spatele ușii, îl ameţesc cu o lovitură de pumn... și va
trebui, apoi, ca el să vorbească, să mă conducă spre fundul acestui puţ, unde l-au aruncat pe domnul
de Pardaillan.
De-a-ndăratelea, el începu să urce, urmărind cu privirea licărirea slabă care, dedesubtul lui, se
urca ușor. Și deodată, luminiţa se opri. Auzi cu claritate șușoteli. Își înăbuși un strigăt de bucurie:
"Este vocea doamnei Fausta!... ah! Drace, între noi doi, Fausta a infernului!..."
Coborî din nou, cu precauţie, treptele pe care tocmai le urcase. Pe măsură ce cobora, vocile se
auzeau din ce în ce mai clar. Putu să audă foarte bine. Și iată ce auzi:
— Ducele? întrebă Fausta.
— A plecat, doamnă, răspunse d'Albaran.
— Ţi-a vorbit de Pardaillan?
— Da, doamnă. Îl crede mort. Și trebuie să spun că pare foarte afectat de această moarte.
— Va trece... N-ai spus nimic din care să reiasă că se înșeală.
— Am avut grijă! Cu atât mai mult dacă, domnul Pardaillan nu a murit încă, va muri în curând.
Se făcu tăcere. Fausta se gândea, fără îndoială. Valvert se oprise pe treptele scării. Radia:
"N-a murit! Totul va merge bine!... Dacă nu sunt ultimul netrebnic sau dobitoc, nu va muri
imediat așa cum spune acest d'Albaran, cobe, de l-ar mânca ciumă, el va ieși de aici cu mine, viu!..."
Fausta dădu un ordin:
— Da, doamnă, răspunse d'Albaran. Mă voi duce să deschid ecluza care va face să inunde
groapa în care se află domnul de Pardaillan.
Se făcu din nou, tăcere. Suplu, ușor, Valvert începu să coboare, mestecând printre dinţi: "Cum,
vor să-l înnece!... Ah! Lichele!"
— Nu, spuse brusc Fausta, nu vreau pentru el această moarte hidoasă: o lovitură precisă în plină
inimă, iată ce se potrivește unui viteaz ca el.
Vocea Făustei părea înecată în lacrimi în timp ce încheia:
— Această lovitură, drept în inimă, i-o vei da tu, d'Albaran.
— Bine, doamnă.
— Dar Pardaillan este înarmat... Oricare ar fi puterea ta, vezi tu, d'Albaran, n-aș vrea să te măsori
cu el. Pardailan este singurul om din lume care este mai puternic decât tine. Tu nu-l cunoști pe

- 95 -
 Michel Zévaco

Pardaillan... Dar eu îl cunosc. Și dacă îţi spun că este mai puternic decât tine, așa este.
— Atunci ce este de făcut?
— Mâine dimineaţă vei coborî un dejun pentru Pardaillan... Înţeleg că el să fie tratat cum merită...
Vreau pentru el o masă copioasă și delicată. Felurile de mâncare cele mai alese, cu vinurile cele mai
venerabile. Mă-nţelegi, d'Albaran?
— Înţeleg, doamnă.
— Vei amesteca vinul său cu un narcotic... Și când va dormi... Vei face în așa fel, încât să nu se
mai scoale niciodată.
Acum, Valvert se mai oprise o dată. Și de data asta, nu mai coborî. Dimpotrivă, urcă imediat și
se îndreptă spre apartamentul său. Totuși, nu se culcă imediat. Se așeză la pândă în spatele ușii.
După vreo zece minute, auzi un pas greu pe coridor și întredeschise ușor ușa. Îl recunoscu pe
d'Albaran, care tocmai trecea și care, cu făclia în mână, se îndepărtă cu pasul său greu și liniștit.
Numai atunci, el se dezbrăcă într-o clipă și se strecură între cearșafurile patului său. După
câteva minute, dormea cu pumnii strânși, cu acel somn robust pe care-l ai la douăzeci de ani.

Capitolul XXXI Odet de Valvert

A doua zi de dimineaţă, Odet de Valvert îi solicită Faustei favoarea unei audienţe urgente,
personale. Favoare care-i fu acordată. Sub calmul său neschimbat, Fausta se simţea intrigată, dar nu
neliniștită: se întreba ce ar fi putut să aibă tânărul să-i spună în particular. Aceasta n-o împiedică să-l
primească, de altfel, cu bunăvoinţa sa obișnuită. Și mai întâi, cu un surâs graţios, îi mărturisi
satisfacţia sa.
— Sunt mulţumită de voi, domnule de Valvert. În cursul alarmei de ieri seară, v-aţi arătat zelul
pentru care vă sunt recunoscătoare.
Calm, zâmbind, Valvert răspunse:
— Am venit în mod special pentru a vă relata, doamnă, toate evenimentele care s-au desfășurat
ieri, la locuinţa dumneavoastră.
— Toate evenimentele?... Care evenimente?
— Dar, făcu Valvert, care-și luă cel mai naiv aer, discuţia dumneavoastră cu ducele d'Angoulême,
des coperirea domnului de Pardaillan la pândă, întrevederea care a urmat cu același domn de
Pardaillan în cabinetul din turnul rotund și dispariţia domnului de Pardaillan, care nu a ieșit din acest
cabinet și care rămâne de negăsit. Sunt evenimente importante, cred.
Aceste cuvinte pe care le pronunţă zâmbind, cu aerul său naiv, ca și cum nu și-ar fi dat seama
de gravitatea lor, produseră asupra Faustei efectul unei lovituri de măciucă. Înţelese că o ameninţare,
poate mortală plana asupra ei.
Fără să piardă nimic din calmul său maiestuos își întinse încet mâna, apucă ciocănelul de ivoar
incrustat, care se afla la îndemâna sa și lovi într-un clopoţel:
— Cred că este bine să asiste un martor la audienţa voastră particulară, domnule de Valvert.
— Și eu cred, spuse Valvert și se înclină cu răceală.

- 96 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Imediat apăru d'Albaran. Fausta nu-i spuse un cuvânt. Ci, simplu, îl privi fix, o secundă. Fu
suficient. Cu pasul său greu și măsurat, colosul se rezemă cu nepăsare de mica ușă.
Cu o impasibilitate rece, mai înfricoșătoare decât scandalul unei mânii zgomotoase, Fausta
spuse fără să ridice vocea:
— Explicaţi-vă, acum, domnule.
— Nu am venit decât pentru asta doamnă, spuse Valvert și arătându-l cu un semn al capului pe
d'Albaran, care stătea încremenit în atitudinea sa absentă, cu un zâmbet subtil:
— O s-o fac cu atât mai complet cu cât mă simt mai în largul meu acum pentru a spune lucruri
pentru care mi-am făcut scrupule să le spun unei femei singure și fără apărare..
Fausta aprobă cu gravitate din cap. Valvert începu cu aerul său naiv:
— Mai întâi, trebuie să vă spun doamnă, că am ascultat conversaţia dumneavoastră cu ducele
d'Angoulême. Știu, deci, chestiuni esenţiale spuse de dumneavoastră în cursul acestei întrevederi.
— Ah! făcu ea cu vocea sa glacială. Și ce știţi dumneavoastră, să vedem? Sunt curioasă să vă
ascult.
— Curiozitatea vă va fi satisfăcută, spuse Valvert, înclinându-se cu cea mai perfectă dezinvoltură.
Se îndreptă și devenind și el glacial, ţintuind-o cu privirea sa scânteietoare, zise cu o voce
mușcătoare:
— Știu că, cu ajutorul regelui Spaniei, aţi complotat să-l deposedaţi pe regele Louis al XIII-lea
pentru a-i da coroana bastardului d'Angoulême... Știu că pentru a prăda sunteţi hotărâtă să mergeţi
până la asasinat... Știu că vă credeţi sigură că veţi înarma mâna mea cu cuţitul lui Ravaillac cules din
sângele victimei sale regale. Iată ce știu... Și că aţi presupus că veţi găsi într-un Valvert stofă de
mizerabil ucigaș de rege, iată una dintre injuriile cumplite pentru care mi-aţi fi dat satisfacţie, dacă aţi
fi fost bărbat... Dar sunteţi o femeie... Treacă!
— Apoi? spuse ea fără să clipească.
— Apoi, trebuie să adaug că eu am fost, doamnă, acela care l-a condus pe domnul de Pardaillan
în acel cabinet unde a fost descoperit de signor d'Albaran, dar de unde a putut să audă până la capăt,
acea discuţie foarte interesantă din care nu am surprins decât începutul.
— Dumneavoastră aţi făcut asta?
— Eu am făcut-o.
— De ce?
— Pentru că domnul de Pardaillan mi-a cerut-o... Și eu nu-i pot refuza nimic domnului de
Pardaillan.
— Pardaillan este, deci, unul dintre prietenii voștri? strigă Fausta exasperată.
— Domnul de Pardaillan!... De cinci sau șase ani de când îl cunosc, el este, într-un fel, tatăl meu...
El este cel care a făcut din mine un bărbat... Am pentru el atât respect și afecţiune cât n-am putut să
am pentru tatăl meu pe care l-am pierdut când eram copil.
Fausta ridică spre cer ochii încărcaţi de o mută imprecaţie. Se aștepta la orice, dar nu la această
lovitură. Și Valvert, care-i ghici gândul, ironiza cu răceală.
— Înţeleg decepţia voastră. Înseamnă într-adevăr să nu ai noroc că să alegi pentru executarea
uneltirilor sumbre și necinstite tocmai pe cel ce a primit învăţăturile domnului Pardaillan, care este
onoarea întruchipată. Cum de nu sunteţi mai bine informată, doamnă?...
Fausta își revenise deja în fire.
— Este tot ce aţi avut să-mi spuneţi? făcu ea, cu un zâmbet livid.
— Nu, doamnă, exclamă cu vioiciune Valvert. Am început prin a vă spune că domnul de

- 97 -
 Michel Zévaco

Pardaillan a dispărut.
Trebuie să vă spun că am pentru el o afecţiune filială. Să vă spun că vreau să vă vorbesc despre
el: l-aţi atras pe domnul de Pardaillan într-o capcană... cea mai mizerabilă, cea mai abjectă... Așa
trebuie să fie pentru că, domnul de Pardaillan nu a ieșit din cabinetul vostru din turnul din colţ, unde a
făcut imprudenţa să vă urmeze. Ce-aţi făcut cu domnul de Pardaillan, doamnă?
— Domnul de Pardaillan a murit, bravă Fausta.
— Minţiţi, doamnă, o șfichiui din nou Valvert și știam că o să mai minţiţi josnic, cu viclenie... Știu
că n-a murit încă... Știu că trăiește, închis în groapa acoperită cu trapă, unde l-aţi aruncat... Știu că
acesta (îl arătă pe d'Albaran cu un gest dispreţuitor), care mă asasinează cu privirea, trebuie să-i ducă
o masă copioasă și delicată, stropită cu vinuri bune... la care va avea precauţia să adauge un
narcotic... ceea ce îi va permite, fără să-și riște pielea... să-i dea o lovitură de pumnal, mortală, directă
în inimă, pe care o consideraţi mai demnă de el decât moartea hidoasă prin înecare... Și știind toate
acestea, adaug: nu voi pleca de aici decât cu domnul de Pardaillan.
Fausta îl ascultase, încremenită în indiferenţa ei trufașă, fără că vreun mușchi al feţei să tresară
măcar o dată. Văzând-o atât de calmă, ai fi putut să crezi că vorbele violente ale lui Valvert nici nu-i
fuseseră adresate.
— În realitate, spuse cu vocea sa blândă, cererea voastră mi se pare cum nu se poate mai justă
și legitimă.
Și întorcându-se spre d'Albaran:
— D'Albaran, adăugă ea cu aceeași blândeţe înfricoșătoare, dă-i satisfacţie domnului de Valvert.
Și fiindcă îl iubește pe domnul de Pardaillan ca pe un tată, fă în așa fel, încât să plece de aici
împreună.
Valvert, cum nu înţelesese, se înclină în semn de mulţumire. Apoi se întoarse spre d'Albaran.
Fără să spună vreun cuvânt, fără să facă vreo mișcare, îl vedea că vine. Și faţa lui nu exprima un alt
sentiment decât curiozitatea.
D'Albaran nu-și scoase sabia din teacă. Nici el nu spuse vreun cuvânt. Avansa legănându-se.
Când fu la doi pași de Valvert, care-l privea curios, ca amuzat, cu vocea sa profundă de bas, fără
mânie, cu gravitate, spuse:
— Ai insultat-o pe suverană, vei muri... Îţi dau o secundă ca să te rogi lui Dumnezeu.
Într-adevăr, se opri. Apoi făcu cei doi pași ce-l despărţeau de tânăr, își ridică pumnul monstruos
și-l năpusti cu toată forţa în capul lui Valvert pe care-l domina cu înălţimea sa uriașă.
Valvert văzu cum se ridică asupra lui masa enormă, capabilă să omoare un bou dintr-o lovitură.
Nu clipi, nu făcu nici o mișcare. Numai că atunci când văzu pumnul abătându-se asupra sa, se răsuci
pe călcâie. Mișcarea se făcu atât de rapid și precis de parcă ar fi făcut parte din lovitura lui d'Albaran.
Acesta nu întâlni decât aerul. Își pusese întreaga sa forţă de Hercule în această lovitură, care trebuia
să fie mortală. Dus de elan, căzu în nas. Asta și aștepta Valvert. În timp ce se ștergea, el își ridică
pumnul și-l izbi cu un gest fulgerător.
Nu-și rată lovitura. Dar în ciuda elanului său, colosul, solid ca o stâncă așezat pe picioarele sale
enorme, n-ar fi căzut poate. Pumnul lui Valvert, căzând în capul lui cu o forţă nemaipomenită, îl făcu
să se întindă pe jos, zăpăcit, la picioarele Faustei. Dintr-o mișcare, Valvert sări asupra lui, fără să-i
lase timp să-și revină. Din nou, pumnul său se ridică și se abătu cu toată forţa în capul lui d'Albaran,
care pe jumătate mort, rămase întins în locul unde căzuse.
Fausta, copleșită de o uluire extraordinară, aruncă o privire asupra colosului, în forţa căruia
crezuse prea mult. Poate nu era mort. În orice caz, nu dădea semne de viaţă. Și ea se afla la bunul

- 98 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

plac al învingătorului. Dar minunatul său calm n-o părăsi. Întinse mâna spre ciocănel.
Valvert, care-și revenise în acel moment, o văzu cu degetele pe ciocănel. Se ridică în faţa ei și,
cu un calm teribil, o avertiză:
— Fiţi atentă, doamnă, căci dacă faceţi gestul de a suna, mă veţi pune în situaţia de a vă omorî.
"Suntem morţi, domnul de Pardaillan și eu, își spuse el, dacă nu reușesc să fac să se năruie orgoliul
sălbatic al acestei femei!"
Nu ezită. Făcu gestul pe care Fausta credea că nu va îndrăzni să-l facă niciodată: se repezi spre
pumnalul ridicat al Faustei, care se găsi prins într-o menghină și nu mai recăzu. În același timp, își
scoase pumnalul și îi puse vârful pe gâtul ei. Fausta încercă să-și smulgă pumnul din strânsoarea
puternică în care se afla. El strânse și mai puternic, frângând fără milă pumnul delicat și alb. În acest
moment, cu o voce înfricoșătoare, el spuse:
— Un strigăt, o chemare și vă înjunghii fără milă.
Degetele sale zdrobite se desfăcură fără voie și lăsară să cadă ciocănelul. Nu mai chemă. Avu,
cel puţin, orgoliul suprem de a-și reprima geamătul de durere care i se urcase până la buze.
— Aţi asasina, deci, o femeie? spuse ea.
— Da... dacă mă constrângeţi.
— Haide, loviţi. Credeţi că mi-e frică de moarte?...
— Sunteţi vitează, o știu, răspunse Valvert cu un ton mortal. Moartea nu înseamnă nimic pentru
voi. Dar dacă vă omor și pentru a o face nu am decât să apăs lama această până la capăt, dacă vă
omor, zic, trebuie să spuneţi adio la toate proiectele ambiţioase, la toate visele de mărire în viitor.
Trebuie să lăsaţi neterminate toate manevrele infernale la care ţineţi mai mult decât la viaţa voastră.
Or, iată pactul pe care vi-l propun: viaţă pentru viaţă, mi-l daţi pe domnul Pardaillan viu și în schimb vă
las să trăiţi. Dar, cum cu voi nu se știe, dacă s-au luat destule precauţii, vă avertizez că va trebui să
mă conduceţi chiar dumneavoastră, în groapa în care este închis domnul de Pardaillan. Apoi ne veţi
conduce chiar dumneavoastră, sănătoși și în siguranţă, în afara redutabilei vizuine. Iată, doamnă.
Aveţi două secunde pentru a vă hotărî.
Ea nu voi totuși să moară. Acceptă cu vitejie și răceală înfrângerea sa. Și ţintuindu-l cu ochii săi
din care ţâșneau flăcări mortale, cu un calm sinistru:
— Bine, spuse ea, vă voi conduce chiar eu. Valvert o lăsă imediat.
Fausta, care se ridica chiar în acel moment, avea privirea îndreptată asupra corpului lui
d'Albaran, întins, fără nici o mișcare. Și ea ocoli acel corp care-i bară trecerea, ţinând tot timpul ochii
fixaţi asupra lui. După aceea, ea îl invită scurt:
— Veniţi!
— O clipă, doamnă, o avertiză Valvert, privind-o în ochi, vom trece printre gentilomii voștri, printre
soldaţii și servitorii voștri. Vom traversa săli și coridoare, care pot fi aranjate ca și cabinetul rotund,
unde v-ar fi de ajuns un gest pentru a vă debarasa de mine, cum v-aţi debarasat de domnul de
Pardaillan. Vă previn că la cel mai mic gest suspect din partea voastră sau la cel mai mic cuvânt
echivoc pronunţat prea tare, vă voi lovi imediat cu pumnalul în gât.
— Dacă vă temeţi de trădare, luaţi-mi mâna, spuse ea cu o perfectă indiferenţă.
— Accept marea onoare pe care binevoiţi să mi-o faceţi, spuse el cu simplitate.
Și îi întinse nu pumnul, ci mâna stângă deschisă. În această mână, Fausta își puse, fără să ezite,
mâna dreaptă. Degetele lui Valvert se închiseră pe această mână: o ţinea bine, era sigur că nu ar fi
putut să-i scape.
Înainte de a trece pragul ușii, Fausta se opri și se întoarse pentru ultima dată. Încât Valvert

- 99 -
 Michel Zévaco

crezu că trebuie să-i spună:

— Liniștiţi-vă, doamnă, am vrut pur și simplu să-l ameţesc, nu să-l omor. Nu este în pericol. În
câteva clipe își va reveni și nu va simţi altceva decât o anumită greutate la cap și o anumită
slăbiciune în membre.
Douăzeci și patru de ore nu se va mai arăta.
Aceste cuvinte părură să calmeze neliniștea Faustei. Ceva ca o umbră de zâmbet flutură pe
buzele sale și mulţumi cu o ușoară înclinare a capului.
Porniră la drum. Fausta, probabil din obișnuinţă, continua să păstreze un ritm lent, enervant
pentru Valvert care, grăbindu-se să termine, încercase zadarnic, de mai multe ori, s-o facă să
grăbească pasul. În sfârșit, ajunseră la groapă. Fausta mergea, fără să ezite, cu siguranţa celui care
cunoaște foarte bine locurile. Ea tocmai se opri în faţa unei uși de fier, în aparenţă fără închizătoare.
Cu felinarul, cu care se înarmaseră înainte de a se adânci în măruntaiele pământului, Valvert lumină și,
în timp ce ea deschidea ușa acţionând un resort, strigă fericit:
— Ei, domnule Pardaillan! Sunt eu, Odet! Veţi fi liber!...
După ce deschise ușa, ca să arate că era de bună credinţă, Fausta intră prima. Valvert o urmă,
cu felinarul în mână, puţin mirat, văzând că Pardaillan nu-i răspunde. Intrară și le scăpară ambilor un
strigăt de decepţie: pivniţa era goală. Nu era Pardaillan, nu era nimeni nici o fiinţă acolo dedesubt.
— Pe infern, doamnă, bombăni furios Valvert, dacă este vreo trădare, vă jur că o veţi plăti scump!
Spunând aceste cuvinte, el își scoase repede pumnalul și se aruncă între ușă și ea.
De altfel, Fausta nici nu se gândea să fugă. Niciodată nu încercase să scape printr-o trădare. Era
la fel de stupefiată ca și el.
— Nu înţeleg nimic! exclamă ea.
— Sunteţi sigură că nu v-aţi înșelat? întrebă Valvert care, fiind tot timpul în gardă, nu se mai
îndoia de bună sa credinţă.
— Îmi cunosc casa, cred, protestă cu un ton de netăgăduită sinceritate. De altfel, vedeţi: pivniţa
este rotundă. Suntem în turnul rotund. Și casa, știţi, nu are decât un turn rotund.
Era adevărat: pivniţa era rotundă.
"Pe Dumnezeu! își spuse Valvert, domnul de Pardaillan nu este omul care să aștepte stupid ca
cineva să-l scoată din încurcătură. Are obiceiul să-și rezolve singur afacerile și fără să întârzie. El a
trebuit să găsească mijlocul de a evada din această temniţă."
Făcu un pas înainte și ridică felinarul pentru a examina pivniţa, căutând la rândul său, așa cum
făcuse Fausta înaintea lui, drumul misterios prin care domnul de Pardaillan a putut să scape.
Făcu un pas înainte. Mai făcu încă doi. Și în acel moment simţi pe cap un șoc înspăimântător. I
se păru că bolta de piatră căzu deodată în capul său. Un zgomot teribil îl asurzi. Căzu ca un bloc, cu
faţa la pământ și rămase imobil.
Fausta trecu cu răceală peste corpul lui și ieși.
D'Albaran, răsări nu se știe de unde, livid, clătinându-se pe picioare, strângând penibil pumnul
său drept și stând lângă ea, cu o lanternă în mână, în timp ce, cu un calm extraordinar, ea închidea cu
grijă ușa de fier, zicând:
— Nu vei mai avea timp să-ţi iei revanșa. Mi s-a părut acolo sus că deschideai și închideai ochii.
De aceea am mers cu o încetineală calculată pentru a-ţi da timp să mi te alături. S-a făcut acum... A
murit...
— Nu sunt chiar sigur, doamnă, mărturisi d'Albaran cu o voce plângăreaţă.
— Haida-de! protestă Fausta cu un ton plin de convingere, tu omori un bou cu o lovitură de pumn!

- 100 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Când dispun de toate posibilităţile, da, doamnă... Dar astăzi, am fost pe jumătate mort chiar
eu... Mă simt foarte slăbit... Nu sunt sigur pe lovitura mea... Și, dacă vreţi să mă credeţi, doamnă,
trebuie inundată pivniţa cât mai rapid.
— Și Pardaillan? făcu Fausta fără să răspundă. Este într-adevăr extraordinar să iasă de acolo!...
Aș refuza să cred, dacă nu aș fi văzut, cu proprii mei ochi, pivniţa goală...
— Nu poate fi decât în galerie, o asigură colosul. A putut să smulgă o bară, dar nu va putea să
sfărâme poarta de fier care dă spre râu...
Și repetă cu mai multă putere:
— Este foarte simplu: trebuie inundate pivniţa și galeria.
— Ei bine, du-te d'Albaran, du-te, îl autoriză Fausta.
Și cu un ton lugubru:
"Sărmanul Pardaillan, era scris că trebuie să sfârșească înecat."

Capitolul XXXII Canalul subteran

Când Pardaillan fusese aruncat în gol, simţi mai întâi cum cade ca un bloc și nu a putut să audă
strigătul de surpriză al Faustei și al ducelui d'Angoulême, rămași în cabinetul rotund. Brusc, căderea
fulgerătoare se opri. Suferise o scuturătură foarte puternică urmată de un timp de oprire foarte scurt.
După care reîncepu coborârea, însă de data aceasta lent.
Genul de platou pe care se afla fotoliul în care" șezuse probabil că era montat pe cremaliere
invizibile, căci coborârea se efectua acum cu o precizie mecanică, fără izbituri, fără smucituri, într-un
fel foarte moderat. Pardaillan, care-și regăsise sângele-rece de neclintit ce-l părăsea foarte rar, își
zise:
"Doamna Fausta nu vrea ca să-mi rup oasele în fundul acestei temniţe subterane! Este totuși
ceva!..."
Se ridică. Și cum, deși avea vederea excepţională și fusese dotat cu preţioasa calitate de a
vedea în întuneric, nu vedea decât tenebrele care-l înconjurau, întinse braţele în jurul lui:
"Un puţ! își spuse el, cobor într-un puţ!"
Rămase în picioare, fiind atent, cu urechile ciulite, forţându-se să perceapă cu auzul ceea ce nu
putea să distingă cu privirea. Nu auzi decât scârţâitul destul de puternic pe care-l făcea mașina în
funcţiune. Deodată, acest scârţâit încetă. Și, odată cu încetarea zgomotului, mașina se opri.
"Bine. Se pare că am ajuns la destinaţie, se gândi Pardaillan. Dar unde sunt?... Și ce mă așteaptă
aici?... Să mă ia ciumă, dacă ghicesc ce mi-a rezervat în fundul acestei gropi doamna Fausta, atât de
bogată în invenţii diabolice!..."
Și cu un zâmbet ironic:
"Totuși, nu este un motiv de a nu încerca să-mi dau seama."
Întinse piciorul. Simţi golul, în timp ce cu o clipă mai înainte, platoul rotund pe care se afla era
încastrat foarte strâns în pereţii puţului. Se aplecă și sondă golul cu sabia. Nu întâlni fundul. În acel
moment, auzi din nou un fel de scârţâit mai puternic, ca și cum o parte a mașinii fusese pusă, din nou,

- 101 -
 Michel Zévaco

în funcţiune. Simţi că platoul se înclină ușor sub ei.

Și masa enormă a fotoliului monumental, urmând această înclinare, îl împingea irezistibil.
"Se pare că trebuie să coboare! spuse el. Fie, să coborâm." Se feri să sară. El se lăsă să alunece
ușor. Imediat fu cu picioarele pe pământ, fără să simtă vreo altă durere decât o slabă zdruncinătură.
În întunericul opac el se depărta vioi, prevăzând ce avea să urmeze: căderea fotoliului care se
producea chiar în locul pe care tocmai îl părăsise și a cărui greutate l-ar fi zdrobit cu siguranţă. Fără
să piardă o secundă, sondând prudent solul cu un picior, el merse la perete. Merse de-a lungul lui fără
să ridice o clipă mâna de pe el.
"Văd despre ce este vorba, spuse el, sunt în fundaţiile turnului rotund. Și acum, că știu asta, să
fiu sfârtecat, dacă văd ce avantaj aș avea din această descoperire".
Se gândi o clipă și: "Trebuie să fie o ușă la acest puţ!... Să căutăm ușa": Căută. Nu găsi nimic.
Ușa de fier nu mai avea nici zăvor și nici broască, nici în interior, nici în exterior. Trebuie că era
minunat încastrată în perete. De altfel, fu sustras în căutarea sa: scârţâitul mașinii începuse, din nou,
acolo sus. Ciuli urechile. Zgomotul începea să se diminueze. El traduse:
"Este platforma mea care urcă, din nou."
Nu se înșela. Își reluă cercetarea ușii. Se obosi degeaba, renunţă pentru moment. Pe dibuite,
căută fotoliul, îl îndreptă, se așeză și se cufundă în reflecţii adânci. Asta dură destul de mult timp. O
oră, poate. Deodată, exclamă:
"Uite! S-ar spune că este mai puţin întuneric aici!..." Fu imediat în picioare, adulmecând. Și râse
încetișor acolo sus, aproape de plafon, era o deschidere îngustă prin care cădea o aparenţă de lumină
palidă. În rest, deschiderea era protejată de două bare de fier, în cruce și era atât de departe încât nici
nu era cazul să consideri că o vei atinge. Nu conta, descoperirea îi păru importantă lui Pardaillan, care,
după ce râse încetișor, așa cum am spus, se gândi:
"Ar trebui să știu ce se află în spatele acestei deschideri... Poate chiar nimic... În orice caz, ar
trebui să se ducă acolo, să vadă... Da, dar, drace, cum să ajungi până acolo?"
Se gândi o clipă și începu să râdă:
"Sunt de trei ori neghiob! exclamă și acest fotoliu pe care doamna Fasta a avut bună inspiraţie
să mi-l lase, nu este o scară gata găsită?..."
Nu pierdu nici o secundă și târî fotoliul enorm sub deschidere. Își puse picioarele pe braţele lui.
Se cocoţă pe spetează. De data aceasta, se afla la înălţimea dorită. Își strecură capul între cele două
bare și scotoci, în umbră cu privirea sa pătrunzătoare. Ochii săi începură să se obișnuiască cu
întunericul și, de altfel, întunericul era mai puţin dens în partea asta; el putu să distingă destul de bine
pentru a-și da seama că se afla în faţa unui canal subteran destul de mic din plafon: ceea ce
d'Albaran numise "galerie". Începu să-și pună întrebări.
La câteva degete, dedesubtul barelor de fier de care se ţinea, era o gaură rotundă,
asemănătoare unui ciur mare de stropitoare. Scoase un șuierat admirativ. Înţelese:
"Acest culoar subteran duce la râu... Aceste tuburi vin de la râu... Nu ai decât să acţionezi o vană,
o ecluză, un mecanism oarecare pentru a aduce apă în aceste tuburi... Apa vine să se deverseze în
pivniţă prin acest ciur de stropitoare, care nu seamănă cu nimic și pe care nu l-am putut distinge de
jos... Pivniţa se umple încet și cel care se află acolo sfârșește prin a fi înecat... După ce, odinioară, a
încercat, în zadar, să mă asasineze în douăzeci de moduri diferite, Fausta de data asta, a hotărât să
fiu înecat!"
Rămase un timp gânditor. El traduse rezultatul reflecţiilor sale prin următoarele cuvinte:
"Este foarte simplu să scapi de la înec, nu am decât să trec în acest culoar! Simplu... Hm!...

- 102 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Poate trebuie să temporizezi pentru a reuși mai bine! Căci, în fine, dacă nu se oprește apa, apa, după
ce va umple complet pivniţa, va năvăli în această deschidere, va invada canalul... Am spus bine: aș
temporiza pentru a reuși mai bine și când spun a reuși este un mod de a vorbi, căci nu aș sări aici, m-
aș scufunda cu totul... Dar, un minut, să nu ne grăbim prea mult pentru a rezolva problema... mai ales
să nu lăsăm totul baltă, când a câștiga timp poate fi salvarea noastră. Și apoi, nimic nu-mi dovedește
că nu vor opri apa, când vor crede că pivniţa este plină?... Și apoi, întrucât acest canal duce la râu,
trebuie să fie o deschidere oarecare în partea aceasta?... Cine-mi spune că nu aș putea să trec prin
această deschidere... Hotărât, am spus bine: cel mai simplu este să trec în acest culoar. Să vedem,
acum, dacă acest lucru simplu este realizabil și cum."
Aproape imediat auzi un zgomot semnificativ în tuburi.
"Drăcia dracului își spuse. Doamna Fausta va da drumul la apă în temniţă. Trebuie să nu fiu
surprins de inundaţie. Să vedem puţin unde ne aflăm."
Reveni la deschiderea pivniţei. Apa curgea în jeturi mici prin ciurul stropitoarei. Dar nu se mai
gândea să se ocupe de asta.
"Ce este asta?" își spuse în șoaptă.
Asta era felinarul scăpat din mâinile lui Odet de Valvert, pe care Fausta din neglijenţă nu-l luase
și care, din fericire, nu se stinsese în cădere. Luminiţa slabă a acestui felinar îl făcu să-l vadă pe
Valvert, pe care nu-l recunoscu, dat fiind că era întins cu faţa la pământ.
"Uite, doamna Fausta, în absenţa mea, a considerat că trebuie să-mi trimită un tovarăș! se gândi
Pardaillan. Dar acest nefericit nu se mișcă. Oare este mort? Drace, trebuie să văd de aproape".
Se lăsă să alunece prin deschidere, căută cu picioarele speteaza fotoliului și coborî repede. Deși
acţiona repede, nu ajunse jos mai puţin ud, întrucât coborâse sub jetul de apă care cădea de sus. De
altfel, nici nu dădu importanţă. Luă felinarul și îndreptă lumina spre Valvert, care se întoarse. Atunci îl
recunoscu.
— Odet! strigă cu glas sfâșietor.
Și bombănind teribil:
"Ah! Fausta infernului! Nefericirea să cadă pe tine, dacă ai omorât acest copil!"
Îngenunche în faţa rănitului, îl ridică, îl pipăi, îl controla, îl ascultă. Își dădu repede seama că nu
era decât leșinat. Se grăbi să-i dea îngrijirile necesare, cele care, cel puţin, putea să i le dea în
împrejurările deosebite în care se găseau.
Odet de Valvert, în sfârșit își recapătă cunoștinţa.
— Domnul Pardaillan! exclamă, stupefiat de a se afla în braţele cavalerului.
— Ei bine, sărmane conte, cum vă simţiţi? se informă Pardaillan cu acea răceală pe care și-o
afișa când voia să-și ascundă emoţia.
— Atât de bine cum poţi să te simţi când îţi cad pe cap o sută de livre, avu curajul să glumească
Valvert.
— Bine, zâmbi Pardaillan, mulţumesc lui Dumnezeu, aveţi capul solid. Nu v-aţi rupt nimic, asta-i
important. După o oră veţi fi la fel de robust ca și înainte.
— N-are importanţă, iată o perfidie pe care domnul d'Albaran mi-o va plăti... cu și mai mult
interes.
Nu întârziară mai mult. Sub aversa, care-i udase din cap până în picioare, ei escaladară fotoliul
și trecură în conductă. Aici se scuturară. Pardaillan o luă înainte, ţinâ-nd în mână felinarul pe care
avusese grijă să-l ia, ferindu-l de aversă sub pelerină. Îl conduse pe tânăr până la cealaltă extremitate
a drumului strâmt, aproape de poarta care-i despărţea de râu. Se gândi că puţinul aer curat, care

- 103 -
 Michel Zévaco

trecea prin găurile acestei porţi, îl va remonta.

Pardaillan simţea necesitatea imperioasă de a evada cât mai repede din acest drum subteran.
Într-adevăr, în pivniţă și-a putut da seama că apa urca cu o viteză neliniștitoare. Dacă continuă să
urce cu aceeași rapiditate, nu va întârzia să năvălească în refugiul lor actual. Dar acum Pardaillan era
liniștit. Revenind datorită felinarului, observă un bloc enorm de zidărie, desprins de boltă, cu care era
sigur că va face să sară închizătoarea atât de recalcitrantă. Numai că nu-i era dat oricui din lume să
ridice acest bloc pe care conta.
Observând că efortul pe care tocmai îl făcuse Odet de Valvert îl obosise, Pardaillan hotărî că era
prudent să-i acorde o pauză de un sfert de oră. Putea s-o facă cu toată încrederea: oricât de repede
ar fi urcat apa, tot ar mai fi avut cel puţin o oră până să ajungă la ei.
Îl lăsă pe Valvert să respire cu bucurie aerul curat al râului și plecă să caute bucata sa de stâncă
pe care o [aduse și o lăsă să cadă aproape de poartă zicând:
— Așezaţi-vă, Odet și să răsuflăm puţin înainte de a o întinde.
— Într-adevăr, domnule, o clipă de răgaz n-ar fi prea mult. Mă simt încă ameţit, mărturisi Valvert,
așezându-se pe blocul de piatră.
— Pentru că avem câteva minute, spuse Pardaillan, povestiţi-mi cum se face că v-am găsit pe
jumătate mort în acea pivniţă, de unde începusem să evadez și care este miracolul că am revenit la
timp pentru voi.
Odet de Valvert povesti tot ceea ce făcuse din clipa în care Pardaillan îl concediase până în
momentul în care fusese doborât pe la spate. Cavalerul ascultă această povestire cu toată atenţia pe
care o merita. Din când în când, în întuneric zâmbea cu un aer de aprobare. De asemenea, din când în
când, întrerupea povestirea cu un gest, privea printr-unul din ochiurile porţii de fier și de jur-împrejur.
Sau pur și simplu își lipea urechea de această poartă și ascultă cu o atenţie deosebită.
Când tânărul sfârși de vorbit, rămase un moment gânditor, emoţionat. Cu acea emoţie plină de
uimire pe care o încercase întotdeauna în faţa unui act de devotament îndeplinit anume pentru el. Și
zâmbind ironic, ca și cum ar fi râs de sine însuși, cu acea voce extraordinar de blândă pe care o avea
în momentele sale de emoţie:
— Astfel, bietul meu Valvert, spuse el, din cauza mea și pentru mine, v-aţi făcut un dușman de
moarte din doamna Fausta?...
— Aș! făcu Valvert cu un aer detașat, cred că de la întâlnirea noastră de ieri seară, m-am zbătut
că dracii în agheasmatar ca să vă salvez... Și în sfârșit, domnule, voi mi-aţi salvat viaţa... Căci fără voi,
aș fi fost inevitabil înecat în acea pivniţă din care m-aţi scos! Este o datorie în plus pe care o simt
pentru dumneavoastră. N-am să uit niciodată domnule.
Pardaillan deschise ochii strălucind de maliţie, zâmbi, dar nu putu să nu remarce că pentru el,
Pardaillan, tânărul s-a pus în situaţia periculoasă de unde l-a scos și că, în consecinţă, nu-i datora
nimic.
Și Valvert reluă:
— Am o veste fericită să v-o spun, domnule: am găsit-o pe fiica vărului meu Jehan, pe micuţa
Loïse.
— Sunteţi sigur? întrebă cu voioșie Pardaillan.
— Cu adevărat, domnule. Am văzut boneţică pe care o purta când a fost răpită: este brodată cu
blazonul de Saugis. Nu este nici o îndoială.
— Iată o veste fericită, într-adevăr. Și unde aţi găsit-o pe fetiţă?... Cum?... Și mai întâi, cum se
simte?... N-a I suferit prea mult? Nu este nefericită?...

- 104 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Fetiţa se simte de minune, îl liniști Valvert. Este fericită, alintată, îngrijită cu dragoste, ca o
mică regină de către tânăra care a adăpostit-o, care-i ţine loc de mamă și care o adoră ca și cum ar fi
cu adevărat fiica sa.
— Povestiţi-mi ce știţi, Valvert, vreţi?
Cum deschise gura, Pardaillan îi tăie vorba, exclamând cu un glas înăbușit:
— Drăcia dracului! De data asta, sunt sigur că nu mă înșel!
Valvert îi strecură la ureche.
— S-ar spune că este fâșâitul unei bărci care alunecă de-a lungul cheiului, sub această poartă.
— Nu-i așa? Și mie mi s-a părut la fel, răspunse Pardaillan cu voce scăzută.
Și cu un zâmbet subtil:
— Și cum barca se află acolo deja de mult timp și cum cei din ea evită cu grijă să vină în dreptul
acestor găuri de unde noi putem să-i vedem, trag concluzia că ei sunt acolo pentru noi și că așteaptă
să vadă, dacă din întâmplare, n-am putea să ieșim din această gaură.
— Zău! aprobă Valvert.
— Și, la rândul său, preciza:
— Doamna Fausta a fost, mai întâi, stupefiată de dispariţia voastră. Am văzut foarte bine că nu
înţelegea nimic. Apoi și-a revenit în fire. Și și-a trimis spadasinii să vă aștepte la ieșire. Probabil că,
imediat ce vom intenţiona să scoatem nasul din această gaură, cum spuneţi, vom fi salutaţi cu
câteva archebuze.
— Este, într-adevăr și părerea mea, aprobă, la rândul său, Pardaillan.
În realitate, lucrurile stăteau astfel: Fausta dăduse ordine, în consecinţă, lui d'Albaran, însărcinat
întotdeauna cu executarea lor. De cum a pus la cale inundaţia, a urcat într-o bărcuţă cu trei din
oamenii săi, el se postase tocmai sub mica poartă de fier. Unul din acești oameni, mânuia lopeţile.
D'Albaran și ceilalţi doi, cu câte o muschetă încărcată în mână, erau gata să tragă, imediat ce poarta s
-ar fi deschis.
— Ce hotărâţi, domnule? întrebă Valvert.
Pardaillan reflectă, încruntat.
— Este enervant, murmură el, că nu putem să vedem câţi sunt.
— Și fixându-l scrutător pe tânăr, ca și cum ar fi măsurat până în ce punct poate să conteze pe
el:
— V-aţi revenit destul de bine pentru a face o tentativă de lovitură?
— Cu voi, domnule, se poate face orice, chiar imposibilul.
— Adică să reușim, insistă Pardaillan zâmbind.
— Vă ascult, domnule. Ei bine, să vedem dacă mi-am revenit complet că să vă pot fi oricum de
folos.
Spunând aceste cuvinte cu simplitate, Valvert se lăsă în jos, prinse blocul de piatră cu braţele și-
l ridică fără vreun efort vizibil. Și fără să-l lase:
— Cred că nu merge prea rău, spuse el simplu, fără ca vocea să fie cât de puţin schimbată de
efortul obositor pe care-l făcuse.
— Ciuma! făcu Pardaillan cu o satisfacţie vizibilă, mă întreb ce tur de forţă aţi fi capabil să
îndepliniţi, dacă nu aţi fi fost pe jumătate mort.
— Trebuie să distrugem poarta propuse Valvert cu aceeași simplitate și fără să lase blocul greu.
— Nu, refuză Pardaillan, trebuie mai întâi să ne concentrăm asupra manevrei pe care o vom
executa.

- 105 -
 Michel Zévaco

Valvert puse ușor blocul enorm pe pământ și cu același aer modest:

— Cred, spuse el, că aș putea să vă secondez destul de convenabil, deși nu mă simt stăpân pe
toate forţele mele.
— Îi plâng pe cei care vor suferi loviturile voastre spuse cu admiraţie sinceră Pardaillan, care
adăugă numaidecât:
— Iată ce vom face.
În câteva fraze scurte, el explică manevra pe care-o concepuse. Aceste explicaţii fiind date și
ascultate cu religiozitate de Valvert, trecură de îndată la execuţie.
Deși acum era complet liniștit în ceea ce-l privea pe tânărul său tovarăș, Pardaillan, care ţinea să
-i menajeze forţele, se însărcina să spargă închizătoarea. O lovitură bine aplicată a fost destul ca să
facă ceea ce o bară nu putuse realiza.
După ce închizătoarea se desfăcu, puse blocul de piatră pe pământ, în faţa porţii.
După aceea, se culcară pe pământ, unul lângă altul, în spatele blocului. Apoi, Pardaillan întinse
braţul, trase brusc poarta spre el și se ascunse imediat în spatele pietrei. Ceea ce prevăzuse, se
împlini: d'Albaran, auzind lovitură care sparse închizătoarea și văzând poarta deschizându-se larg,
crezu că Pardaillan se va așeza în faţa deschizăturii și se grăbi să comande: "Foc!".
Cele trei explozii se topiră în una singură, formidabilă.
Imediat, Pardaillan și Valvert, după o apreciere rapidă, împinseră blocul de piatră în afară. Și
curând după aceea, săriră amândoi în același timp. Pardaillan sperase că piatra enormă va atinge
barca și o va răsturna, în timp ce stăteau la marginea găurii pentru a-și lua elan, prin fumul celor trei
explozii, putură să-și dea seama că nu-și atinseseră scopul. Barca era încă acolo, abia la un stânjen
sub ei. Săriră nu în râu, ci chiar în barcă. De data asta, nu mai ratară lovitura: căzură chiar în mijlocul
bărcii.
D'Albaran stătea în picioare, cu muscheta încă în mână. În zdruncinătura teribilă a bărcii, își
pierdu echilibrul și căzu în apă, cu capul înainte. Cei doi oameni ai săi n-avură timp să-și dea seama
ce li se întâmpla. Se simţiră înșfăcaţi, ridicaţi cu o forţă extraordinară, «proiectaţi peste bord și-și
găsiră șeful la fundul apei.
Valvert, care luase deja ramele și vâslea viguros, plecă cu un hohot de râs homeric. Și Pardaillan
nu se putu abţine să facă la fel.
Totuși, d'Albaran și oamenii săi, după ce se scufundară, reveniră la suprafaţă. Nu aveau nici o
rană și înotau viguros, fără să pară prea jenaţi de veșmintele lor, ca oamenii antrenaţi îndelung în
exerciţiile cele mai dure. Prima mișcare a celor trei spadasini fusese de a înota spre scara cea mai
apropiată, care era aproape de poartă nouă. Era treabă de vreo douăzeci de braţe coborând în sensul
curentului: un joc pentru ei. Dar șeful lor nu înţelese astfel. Acest d'Albaran, dacă avea ghinion în
afacerile sale, totuși incontestabil era viteaz și încăpăţânat. Nu vru încă să se recunoască învins și să
abandoneze partida. Cu o voce aspră, dădu un ordin scurt oamenilor săi. Aceștia, dresaţi să asculte
ordinele în mod pasiv, ascultară fără să ezite. Ei schimbară direcţia și-l urmară pe șef care, urcând
cursul râului, se apucă cu vitejie să urmărească barca. Pardaillan spuse cu tonul său ironic:
— Vă previn că mergem astfel până în portul de la Saunerie. Dacă simţiţi că sunteţi un atât de
bun înotător pentru a urca cursul până acolo, nu vă jenaţi.
D'Albaran răspunse cu un șir de injurii, la care cei cărora le erau adresate nu binevoiră să
răspundă. Dar el nu abandonă urmărirea. Totuși, așa încăpăţânat cum era, înţelese până la sfârșit că
de fiecare dată când avansa cu un braţ, barca se îndepărta cu patru. În acest joc, se epuiza și riscă să
se înece cu totul inutil. Se resemnă să abandoneze partida și se îndreptă, împreună cu oamenii săi la

- 106 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

prima scară pe care o observară, încăpăţânarea să nu avusese alt rezultat decât să prelungească
baia forţată pe care o făcuseră.
În ceea ce-i privea pe Pardaillan și Valvert, abordară fără necazuri scările. Se duseră direct la
hanul Grand-Passe-Partout, la Pardaillan. Merseră la invitaţia lui Pardaillan să-și schimbe veșmintele
murdare și ude, să se refacă cu o masă bună ― având în vedere că ora cinei trecuse de mult timp ― și,
în fine, ca Valvert să-i dea toate informaţiile pe care le culesese despre micuţa Loïse, fiica lui Jehan
de Pardaillan.
La han, Escargasse și Gringaille îl așteptau pe cavaler. Sosiseră de la Saugis în ajun, seara,
contând că-l vor găsi pe Pardaillan, care le dăduse întâlnire și care trebuia să fie dimineaţa și care ar
fi fost în realitate, dacă n-ar fi întâlnit-o pe Fausta.
Cei doi viteji începură chiar să se neliniștească de această întârziere a tatălui stăpânului lor.
Sosirea lui Pardaillan calmă teama acestor oameni bravi. Nicole se grăbi să prepare lenjeria și
veșmintele de schimb pentru domnul cavaler. După care, ea se repezi la bucătărie pentru a pregăti cu
mâinile ei masă delicată și aleasă, stropită cu vinurile preferate, pe care Pardaillan, pentru a se
întreţine în liniște cu Valvert, ceruse să fie servite chiar în camera sa.
Cum cei doi viteji cinaseră de mult timp, Pardaillan îl trimise pe Gringaille să-i caute calul la
hanul unde-l lăsase pentru a o urmări pe Fausta când ea se ducea la Concini. În ceea ce-I privea pe
Escargasse, fusese trimis să alerge până în strada Cossonnerie, la locuinţa lui Valvert și să-i aducă
un costum.
Escargasse nu-l găsi pe Landry Coquenard. Tocmai plecase să-l caute pe stăpânul său. Dar cum
era un om prudent, avusese grijă să lase în locuinţă pe maica Perrine, cu singurul scop ca, dacă
Valvert s-ar fi întors în absenţa sa, ea l-ar fi putut informa despre teribila întâmplare neplăcută
survenită logodnicii sale.
Escargasse găsi, deci, pe maica Perrine. Aflând că era trimis de contele de Valvert, Perrine îl
rugă pe Escargasse să-i spună domnului Valvert că o femeie, venită din Fontenay-aux-Roses, îl
aștepta la el acasă pentru a-l pune la curent cu lucruri grave ce-o priveau pe domnișoara Muguette.
Femeia cumsecade, care nu-l cunoștea pe Escargasse, crezuse că nu trebuie să-l informeze.
Politicos din fire, Escargasse se obligă să facă comisionul. Dar...
Dar, din nefericire, nu-i dădu importanţa ce i se cuvenea. Fatalitatea vru ca Nicole să creadă că
face bine luând costumul pe care-l adusese ca să i-l ducă chiar ea lui Valvert. Și ea o făcu cu atâta
grabă că nu-i lăsă lui Escargasse timp să vorbească. Dar Pardaillan, așa cum am spus, ordonase să
fie servit în camera sa. Astfel că nici el, nici Valvert nu se mișcară din cameră.
La fel, Escargasse se așeză la o masă în faţa unei ulcele mari de vin, pe care se apucă s-o
golească conștiincios, zicându-și că este timp destul să se achite de comision, cu care se
însărcinase din bună credinţă. Și nu-i veni ideea să se ducă până la camera lui Pardaillan pentru a
spune imediat ceea ce promisese să spună, care nu i se părea să fie nici atât de grav, nici atât de
urgent ca să-și permită să se ducă să-l deranjeze pe domnul cavaler.

Capitolul XXXIII Tatăl și fiica

- 107 -
 Michel Zévaco

Stocco vă amintiţi, plecase primul, luând-o pe mica Loïse pe care o dusese în litieră. Rândașul la
cai, care conducea această litieră, ducea cu mâna calul asasinului plătit. Timp de aproape un sfert de
oră, Stocco rămăsese în litieră cu copilul. Loïse, învelită în păturile sale, nu mai striga nu mai plângea,
nu mai mișca. Speriată de mâna înfricoșătoare a omului bun la toate și probabil, de asemenea, de
ameninţările sale, copila își pierdu cunoștinţa.
După un sfert de oră Stocco, care, fără îndoială se grăbea, se enervă să se vadă închis în
această mașină greoaie, care mergea cu o încetineală exasperantă faţă de dorinţa lui. Sărise în șa,
luase copila pentru mai multă precauţie, o ascunse sub pelerină și, dând pinteni calului, plecă în galop,
abandonând pe drum vehiculul și pe conducătorul său.
Merse astfel pe strada Casset, la căsuţa lui Concini. Acolo, se debarasase de copilă, dând-o în
mâinile unei femei, care primise instrucţiuni dinainte, căci ea duse copilul fără să ceară explicaţii.
Stocco plecă, din nou, în goană mare și se duse direct la mica reședinţă a lui Concini, din apropierea
Luvrului. Fusese primit de Léonora, care-l aștepta.
— Copilul este în strada Casset. Monseniorul trebuie să fie acum pe drum, spre căsuţa sa.
Léonora primise vestea cu o impasibilitate simulată. Cu un calm aparent, întrebă:
— Ești sigur, Stocco, că această tânără se va duce de bunăvoie la casa lui Concino?
— Sigur, răspunse Stocco cu familiaritatea-i șireată, cine poate să fie sigur de ceva cu femeile?...
Tot ce pot să spun este că aș face pariu pe cei o mie de pistoli pe care monseniorul mi i-a promis
contra o mie de scuzi că ea va veni.
— Ceea ce înseamnă, în rezumat, că ești foarte sigur că ea va veni, traduse cu răceală Léonora.
Luă o pungă, i-o întinse și zise:
— Ia asta care nu-i decât un acont și așteaptă-mă aici până mă întorc.
Stocco o băgă în buzunar cu o grimasă de mare satisfacţie și dispăru.
În ceea ce-o privește pe Léonora, ea plecă imediat. De altfel, nu merse departe. Se duse la Luvru
s-o vadă pe cea pe care o numea cu familiaritate Maria: Maria de Médicis, regina regentă... mama
celei pe care parizienii o numeau Brin de Muguet și căreia Landry Coquenard, demult, botezând-o, îi
dăduse numele Florence.
Ia să revenim acum la Concini și la soldaţii săi.
O luase înainte, ceea ce însemna că dorea să se izoleze. Mergea fără să se grăbească, la trap.
În spatele lui, mergeau gentilomii săi. Roquetaille, Longval, Eynaus și Lonvignac, care
cunoșteau pasiunea sălbatică a șefului lor, Rospignac, pentru frumoasă florăreasă; se bucurau cu
ferocitate de situaţia groaznică în care se găsea acesta și-l urmăreau cu coada ochiului, zâmbind
batjocoritor.
Rospignac nu se ocupa deloc de ei. Nu avea ochi decât pentru Concini, pe care-l înjunghia cu
privirea din spate.
Concini ajunse la el acasă, în strada Casset. Rospignac, pe care gelozia îl înnebunea de-a
dreptul, îl urmă. Cei patru locotenenţi ai săi mergeau foarte aproape în spatele lui, râzând sub capă. Și
Concini, fie că era distrat, fie că nu, era supărat, avându-i la îndemână, îi lăsă în pace. Concini urcă
treptele unei scări mari, acoperită cu un covor gros. De data aceasta, Rospignac fu atent la ei. Puteau
să-l deranjeze în ceea ce vroia să facă. Se întoarse cu o voce aspră, pe un ton imperios, comandă:
— Intraţi în corpul de gardă, domnilor și nu vă mișcaţi decât la ordinul meu expres.
Spumegând de furie mai mult ca niciodată și mai hotărât ca niciodată la asasinat, dacă Concini
ar încerca s-o sărute numai pe tânără, Rospignac îșiurmă stăpânul, fără ca acesta să dea atenţie. Nu

- 108 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

mai trebuia să-l lase. Ajuns la primul etaj, Concini deschise o ușă și intră.
În încăperea mobilată cu același lux excesiv, care se etala insolent în tot acest interior dubios,
se afla micuţa Loïse în compania femeii căreia Stocco o încredinţase. Concini dădu câteva ordine
scurte acestei femei și se retrase imediat, fără să arunce vreo privire copilului.
El intră în altă încăpere, un dormitor, unde un pat monumental se ridica pe o estradă cu două
trepte: altarul de sacrificiu în acest templu al dragostei. Așteptarea sa fu îndelungată, foarte
îndelungată. Ea dură două, poate trei ore. După aceea, ușa se deschise, o femeie o introduse pe
Muguette și se retrase discret, închizând cu grijă ușa în urma ei.
Tânăra era foarte palidă. Totuși, mersul său era sigur, părea foarte calmă, foarte hotărâtă. Ţinea
cu îndărătnicie mâinile încrucișate pe piept, ca și cum ar fi vrut să-și reducă bătăile tumultuoase ale
inimii. În realitate, pumnul său se crispă cu nervozitate pe mânerul micului pumnal, pe care-l
ascunsese acolo.
Văzând-o apărând, Concini se ridică cu vioiciune. Se înclină în faţa ei, surâse, foarte sigur acum
de el, cu ochii strălucitori, simţind cum se dezlănţuie deja dorinţa în fiinţa lui:
— V-am spus că veţi veni, făcu el.
Și gâfâind deja sub apăsarea pasiunii, o săgeta cu ochii săi arzători, care-o dezbrăcau cu o
impudoare cinică, ce părea că posedă deja acest corp virgin și că-l violentează brutal. Și nici o fibră
tainică din fiinţa lui nu-l avertiza că, pura copilă pe care o murdărea astfel cu privirea sa libidinoasă,
așteptând s-o dezonoreze cu sărutul său monstruos, era propria sa fiică.
Ea, ea închise ochii, zguduită de un puternic frison de dezgust. Și ea nu avu decât un singur
gând lucind în capul său, golit de orice altceva: să-I ucidă, să-l ucidă fără milă, repede, cât mai repede,
pe acest monstru hidos pe care-l dispreţuia profund de când o urmărea și pentru care nutrea acum o
ură sălbatică, mortală.
Și nici în ea, nimic n-o făcea să presimtă că bărbatul dispreţuit, urât, pe care voia să-l doboare cu
mâna sa slabă, ca pe un animal răufăcător, că acest bărbat era tatăl ei.
Totuși, Concini adăugă imediat:
— Aţi venit. Deci aţi consimţit să faceţi ceea ce trebuie ca fiica voastră să vă fie redată
sănătoasă și teafără?
— Și când mă voi executa, mie cine-mi va spune că vă veţi ţine cuvântul?
El lovi într-o sonerie. Femeia care-o păzea pe Loïse apăru. El comandă:
— Imediat ce doamna vă ieși din această cameră, îi veţi înapoia copilul pe care-l aveţi în pază și
o veţi asculta că și pe mine însumi, în tot ce va dori să vă comande, atât timp cât va avea plăcerea să
rămână aici. Duceţi-vă.
Femeia se cufundă într-o reverenţă, murmurând:
— Bine, monseniore și dispăru.
Concini se apropie ușurel și, cu glasul său învăluitor, cu inflexiunile cele mai caline:
— Ascultaţi, spuse el, am uzat de violenţă, de o violenţă hidoasă pentru a vă aduce aici. Păcatul
este al vostru că mi-aţi inspirat o pasiune dementă și care m-aţi scos din sărite cu severitatea voastră
neînduplecată. Dar, fiindcă aţi venit hotărâtă să-mi suportaţi condiţiile, nu s «ar putea spune că
Concini a recurs la violenţă pentru a vă impune sărutările sale. Vedeţi că nu mai ameninţ, vă implor cu
ardoare, cu umilinţă. Nu vă cer decât un lucru ca un zălog al bunei credinţe din partea voastră:
acordaţi-mi o sărutare, o singură sărutare. Vreţi?
Ea nu răspunse. El avea o idee care-l obseda: atitudinea tinerei i se părea deosebit de echivocă.
Crezu că trebuie să ia tăcerea ei ca un consimţământ. Înainta, încrezător în aparenţă, zâmbitor, cu

- 109 -
 Michel Zévaco

ochii aprinși și braţele confuz întinse.

Ea crezu că se ivise ocazia sperată. Îl lăsă să se apropie, fără să facă vreo mișcare de a se
sustrage. Și când îl văzu bine la îndemână, scoase brusc din sân pumnul înarmat cu pumnal, îl ridică
și vru să i-l înfigă direct în piept, cu un gest fulgerător.
Concini o suspecta. O supraveghea cu coada ochiului, fără să fie observat. Văzu venind lovitura
și se feri cu o simplă mișcare a corpului. Prinse pumnul ei fragil între mâinile sale robuste, îi smulse
arma și o aruncă în cealaltă parte a încăperii. Nu fu decât un joc pentru el și îl îndeplini cu o rapiditate
surprinzătoare. Apoi, lăsându-i pumnul, își puse mâinile cu brutalitate pe umerii săi fragili, care se
încovoiară. Și gâfâind, cu ochii înflăcăraţi și vocea răgușită, murmură:
— Te am... Acum, de bunăvoie sau cu forţa, ești a mea!
O ţinea bine, într-adevăr. Ea nu mai putea să spere că se va elibera din strânsoarea puternică. O
ţinea și aplecă spre ea o faţă hidoasă, desfigurată de desfrâu pentru a-i smulge, cu forţa, acea
sărutare pe care nu vrusese să i-o acorde.
Oribilă murdărire era inevitabilă. Ea simţea că totul se prăbușea în ea. Și având creierul tulburat
de oroare, ea izbucni într-un strigăt violent:
"Odet!... Odet!..."
Concini o simţi că se clatină. Stupid, desfăcu mâinile imediat. Ea căzu ca un bloc, pe spate, pe
covorul moale, care-i amortiza căderea. Înmărmurit s-o vadă ţeapănă, palidă ca o moartă, fără nici o
mișcare, fără să respire, el bâlbâi:
"Oh! Drace!... Oare a murit?"
El o examina, un moment, năuc, neîndrăznind să se miște. Totuși, își reveni imediat. Îngenunche
lângă ea, puse ușor mâna pe sânul ei. Se liniști, simţind că-i bătea inima slab.
"Este numai leșinată", se gândi el.
Atunci, băiatul frumos, omul cu avere așa cum fusese întotdeauna, se simţi profund umilit.
Revoltându-se împotriva lezării vanităţii sale, el scrâșni, cuprins de un acces de furie:
Cum! Îi fac oroare în asemenea măsură!... Cum! Contactul cu mine îi repugnă atât de mult, încât
n-a trebuit mult să cadă ţeapănă, fulgerată de dezgust!... La dracu!
Acest gând care-l înfuria, în loc să-l potolească, dezlănţui, din nou, în el dorinţa brutală, o clipă
aţipită. O contemplă îndelung, reflectând imediat, își ridică capul înflăcărat și cu ochii strălucitori, cu
buzele strâmbate într-un rictus înfricoșător, sughiţă:
"Totul este mai bine, astfel!... și aș greși, dacă n-aș profita de ocazie!..."
Luă corpul inert al tinerei în braţele sale viguroase și îl săltă ca pe un fulg. Și, strângând-o
puternic la pieptul său, el se îndreptă spre pat... patul monstruos, așezat pe o estradă înălţată, ca un
altar de sacrificiu într-un templu al dragostei.
În acel moment, se deschise o ușă, pocnind. Rospignac, crispat, zborșit, zbârlit, cu un pumnal în
mână, sări în încăpere și, ridicând braţul, sări asupra lui Concini care nu se aștepta.
Și în spatele lui Rospignac se năpusti ceva ca un bolid, ca un uragan, ca o furtună.

Capitolul XXXIV Căsuţa lui Concini

- 110 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Totuși, depănând confidenţă după confidenţă, veni momentul când Odet de Valvert nu mai avu
ce să-i povestească lui Pardaillan. Punând întrebare după întrebare, Pardaillan ajunsese să-și
satisfacă pe deplin curiozitatea și nu mai avu nimic de întrebat.
Observăm că Pardaillan, care era întotdeauna rezervat, deși îi făcea lui Valvert complimente
pentru frumoasă sa logodnică, pentru care încercase de cum o văzuse prima dată, o adevărată
simpatie, găsi că nu era momentul potrivit să-i dezvăluie pe loc, că ea era fiica lui Concini și a Mariei
de Médicis. Amână această dezvăluire pentru mai târziu. Trebuie că avea motive să procedeze astfel.
În ceea ce-l privea pe Valvert, după ce spuse tot ceea ce avea de spus, încheie propunând:
— Este încă devreme și zilele sunt lungi. V-ar face plăcere, domnule, să pornim în galop până la
Fontenay-aux-Roses? O s-o vedeţi pe micuţa Loïse, care este cel mai drăguţ copil ce se poate
imagina.
— Și cu aceeași ocazie, aţi putea să contemplaţi ochii frumoși ai iubitei dumitale, glumi cu
blândeţe Pardaillan.
— Păi, domnule, puneţi-vă în locul meu.
— Aveţi dreptate. Trebuie s-o văd pe această copilă, s-o întreb pe această tânără. Haideţi să
mergem la Fontenay-aux-Roses s-o vedem pe micuţa Loïse... și în același timp și pe graţioasa
Muguette. Duceţi-vă să vă căutaţi calul, Odet, vă aștept aici.
Odet nu-l lăsă să spună de două ori. Foarte fericit, se ridică și plecă spre hanul Lion-d'Or să-și ia
calul pe care-l lăsase în pensiune acolo. Traversă sală comună. Escargasse îl salută respectuos și-l
lăsă să plece fără să-i spună nimic; uitase de comisionul cu care fusese însărcinat.
Din fericire, îi reveni memoria în ultimul moment și se precipită. Valvert era deja pe stradă și se
îndepărta cu un pas grăbit. În câteva sărituri, provensalul îl ajunse:
— Domnule conte, îi spuse el, v-am lăsat să plecaţi fără să mă achit de un comision cu care m-
am însărcinat.
— Ce comision, viteazule? se miră Valvert.
— Iată, domnule conte: o ţărancă cumsecade vă așteaptă la dumneavoastră. M-a rugat să vă
spun că a venit în mod expres să... ah!... blestemată de memorie!... uite că nu-mi mai amintesc
despre acest ţinut ștrengar! Haide, așteptaţi... cu nume de floare... mi se pare că este vorba despre
roze în acest nume.
— Fontenay-aux-Roses! exclamă Valvert deja îngrijorat.
— Hait! Că l-aţi găsit de prima dată! se minună Escargasse.
Și reluând:
— A venit de la Fontenay-aux-Roses pentru a vă vorbi despre o domnișoară... aștep-taţi. Și aici
este vorba despre o denumire de floare în numele acestei...
— Muguette! îl întrerupse Valvert cu o voce gâtuită de emoţie.
— Muguette! triumfa Escargasse da, este bine!... Știam bine că*era vorba de o floare!... Fără să
vă flatez... Oh! Drace! A plecat deja!... În fuga mare!...
Era adevărat. Odet de Valvert nu-l mai asculta, înţelesese imediat că un eveniment grav se
petrecuse cu iubita sa, Muguette, din moment ce trimisese pe cineva după el. Și, fără să mai întârzie,
cuprins de un presentiment sinistru, fugi ca un nebun, mâncând pământul, spre locuinţa sa, care din
fericire, nu era departe.
În câteva secunde, Odet de Valvert ajunse în strada Cossonnerie. Urcă furtunos treptele scării și,
gâfâind, intră ca un vârtej la el în casă. Perrine era încă acolo. Femeia cumsecade își mușca mâinile

- 111 -
 Michel Zévaco

de neputinţă. Dar pentru nimic în lume n-ar fi dezertat din postul său. În câteva fraze întretăiate, îl
puse pe tânăr la curent. Simţea că, într-adevăr, el nu avea timp de pierdut. Nu-i spuse decât strictul
necesar și-i dădu, imediat, indicaţii indispensabile.
Imediat ce avu aceste indicaţii, porni ca o săgeată. Coborî scările val-vârtej, mai repede decât le
urcase, se repezi în grajd, stătu numai cât să-i pună calului zăbala și frâul, îi sări în spate, fără șa, fără
scări și zgâriindu-i coastele cu lovituri de pinteni îl porni în goană mare, nechezând de durere, în
direcţia lui Pont-au-Change.
Prin Cité și Université făcu o cursă nebunească.
Și această nebunie se menţinu până nu departe de strada Casset, către care se năpustea ca o
furtună. Acolo văzu, departe în faţa lui, un om care-și agita disperat braţele, urlând numele său cât îl
ţinea gura. Printr-un miracol, recunoscu în acest om pe Landry Coquenard care, după ce căutase
peste tot, disperat că nu-l întâlnește la timp, luase în sfârșit hotărârea eroică și disperată de a încerca
singur s-o salveze pe cea pe care o numea "la petite" (micuţa).
Recunoscându-și scutierul, Valvert își încetini goana, se opri o secundă în faţa lui, îi întinse
mâna și cu o voce răgușită comandă:
— Sări!
Landry Coquenard, dintr-o săritură, fu pe crupa calului, în spatele lui. Și calul, cu o povară dublă,
o porni, din nou și mai și. Năvăli pe strada Casset și, în câţiva pași, ajunse la poarta căsuţei lui Concini,
în faţa căreia cavalerul se opri dintr-o dată.
Valvert descăleca, sări pe ciocănel și zgudui poarta cu două lovituri puternice.
Din fericire, în pofida violenţei apelului, ușa se deschise. Intrară ca un vârtej în vestibul. Chiar în
acel moment auzise cu claritate chemarea disperată a lui Muguette.
— Sunt aici răspunse Valvert cu un răcnet.
Și, călăuziţi de strigăt, se repeziră pe scară. Eynaus, Lovignac, Longval și Roquetaille, atrași de
zgomot, deschiseră ușa de la corpul lor de gardă. Îi recunoscură și se grăbiră cu înjurături teribile, să
le bareze trecerea. Nici nu avură timp să-și scoată săbiile.
Cei doi, turbaţi de mânie, se aruncară ca o furtună asupra lor. Loviţi direct în piept, doi dintre ei
căzură la patru pași de ei. Alţi doi primiră fiecare o lovitură puternică de pumn care-i îndepărtă.
Cei doi tovarăși trecură. Stăpânul o luă înainte, urcând câte patru trepte o dată. Scutierul îl urma,
trăgând cu coada ochiului la Roquetaille și Eynaus, care, revenindu-și deja din ameţeală, porniră în
urmărirea lor, urlând:
— Oprește! Oprește!... Ucide!... Ucide!...
Landry Coquenard își încetini dinadins elanul pentru a-i permite lui Roquetaille, care era la
distanţă de Eynaus, să-l ajungă din urmă. Și când îl văzu la îndemână, fără să se întoarcă, îl atacă pe
neașteptate cu o forţă nestăpânită și cu o precizie extraordinară. Roquetaille căzu pe spate peste
Eynaus pe care-l antrena în căzătura sa. Și, în doi pași formidabili, îl ajunse pe Valvert în momentul în
care acesta năvălea în cameră.
Valvert căzu ca un trăsnet asupra baronului, în momentul în care pumnalul, cu o strălucire
alburie, se abătea asupra lui Concini. Rospignac lovi în gol. Cei doi pumni de oţel ai lui Valvert se
năpustiră asupra lui, îl infășcară puternic, îl ridicară și îl întoarseră, ca și cum n-ar fi fost decât un
manechin de paie. Apoi, cizma să îl proiectă cu toată forţa, lovindu-l în spate și făcându-l să se
rostogolească la picioarele lui Landry Coquenard, chiar în momentul când acesta sărea în cameră.
Fără să-i lase lui Rospignac timp să-și revină și să se ridice, Landry Coquenard se repezi asupra lui.
Cu lovituri de picior și de pumni îl dădu gata, doborându-l. Apoi, când îl văzu inert, fără cunoștinţă, îl

- 112 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

târî prin încăperea care preceda camera, îl aruncă pe scară și închise ușa de două ori, scoţând o serie
de strigăte de biruinţă. După care, în două sărituri, reveni în cameră, închizând și aici ușa în urma sa.
Concini nu-l auzise intrând pe Rospignac. În acel moment, Concini, care de altfel se credea în
siguranţă la el, Concini se afla într-o asemenea stare de erotism, încât nu auzea și nici nu vedea nimic.
Concini, deci, nu observă că atârna doar de un fir să cadă sub pumnalul lui Rospignac. Numai
când se urcă pe estradă, avu impresia că ceva anormal se petrecea în spatele lui. O așeză pe pat pe
Muguette și se întoarse, încruntat. El realiză acea mișcare chiar în momentul când Rospignac cădea
în ghearele lui Landry Coquenard, care, făcând un zgomot infernal, îl primi așa cum tocmai am arătat.
Îl recunoscu, de asemenea, pe Odet de Valvert, care era deja în faţa lui. Și uimirea îl ţintui locului.
În ceea ce-l privea pe Valvert, văzu imediat că sosise la timp pentru a împiedica groaznica
nelegiuire. Răsuflă ușurat de grija înspăimântătoare care-l apăsa. Pentru a-l liniști cu adevărat, ca și
cum prezenţa iubitului ar fi fost suficientă pentru a o aduce la viaţă, Muguette începu să se miște
încetișor în pat.
Concini deja își revenise; înţelese că era inutil să cheme pe cineva. Nu trebuia să conteze decât
pe el însuși. Nu-i lipsea bravură și o făcu să se vadă. Nu avea spada alături: o pusese pe o mobilă
care, din nefericire pentru el, nu-i era la îndemână. Dar avea pumnalul, într-o clipă, acest pumnal se și
află în mâna lui, el coborî treptele estradei și se opri jos ca pentru a împiedica apropierea.
În aceeași clipă, Valvert își luă și el pumnalul în mână. Neliniștea groaznică, care-l făcuse ca
nebun până acum, îi dispăruse. Acum era doar furia, o furie teribilă, mortală, care-l punea în mișcare.
Neînduplecat, livid, cu sudoarea curgându-i pe frunte, bombăni:
— Concini, unul din noi trebuie să moară!... Concini, tu vei fi acela care va muri...
Aceste cuvinte căzură implacabil, ca o condamnare la moarte. Cât de viteaz era, Concini simţi
un fior de gheaţă de-a lungul șirei spinării: teroarea asasinatului era cauza mistuitoare care-i otrăvea
viaţa. Scrâșni:
— Acești doi cerșetori mizerabili au venit aici, înarmaţi până-n dinţi, ca să mă asasineze!... Și n-
am sabia!
Nu vorbise astfel ca să insulte. Ci pur și simplu gândise cu voce tare. Cu toate acestea,
cuvintele sale îl șfichiuiră pe Valvert. Cu o mișcare violentă își scoase sabia și i-o aruncă lui Landry
Coquenard, comandând cu voce poruncitoare:
— Pe viaţa ta, nu mișca, indiferent ce se va întâmpla!
Dar Landry Coquenard, departe de a rămâne pe loc cum i se comandase, se apropie iute și
răvășit de emoţie stranie:
— Domnule, făcu el cu o voce tremurătoare, aţi hotărât bine, vreţi să omorâţi pe acest om?
— Concini trebuie să moară de mâna mea.
— În acest caz, domnule, insistă Landry Coquenard cu o răceală care avea ceva solemn,
îngăduiţi să iau locul vostru și să trec în faţa voastră. Dacă signor Concini mă omoară, să faceţi după
acea ce veţi dori.
— Stăpânul trece întotdeauna și peste tot înaintea servitorului. Îmi vei lua locul, dacă voi muri.
Am spus. Și nu mai adăuga nici un cuvânt, sau, pe iad, pe tine te voi expedia primul.
— Mă înclin în faţa dreptului vostru, spuse Landry Coquenard cu o gravitate puţin tristă. Dar veţi
regreta imediat că nu m-aţi lăsat s-o fac.
Se înclină cu răceală și se duse să se sprijine cu nepăsare de ușă, ţinând sub braţ spada
stăpânului său.
În timpul acestei intervenţii, Concini operase o manevră: am spus că el coborâse de pe estradă.

- 113 -
 Michel Zévaco

În acel moment, se afla aproape de capul patului, care era în dreapta sa. În timp ce Valvert și Landry
Coqnenard discutau, înaintase pe neobservate și, de la capul patului, trecuse spre picioare. Trebuie
să credem că pentru el această deplasare avea o importanţă deosebită, oricât de mică era, căci,
executând-o cu succes, un surâs de satisfacţie îi flutură pe furiș, pe buze și aruncă, în ascuns, o
privire spre stânga, ca și cum ar fi măsurat distanţa pe care o mai avea pentru a ocoli complet patul.
Cu aceeași viclenie continuă să-și îndeplinească manevra.
Dar Valvert nu-i lăsă timp să meargă mai departe. Revenind la el, cu un ton de furie stăpânită, îl
avertiză:
— Ai cuvântul meu că el nu va interveni decât după moartea mea... dacă mă vei omorî. Tu ai
pumnalul tău, eu îl am pe al meu. Este, deci, o luptă loială, cu aceleași arme, de la bărbat la bărbat, pe
care ţi-o ofer. Apără-te!
Și cum Concini, fără voie, aruncând o privire piezișă spre stânga lui, părea că ezită, el adăugă,
ameninţându-l:
— Apără-te sau, pe Dumnezeu, jur că o să-ţi tai beregata!
De data asta, Concini nu mai ezită. Se puse în gardă pentru orice răspuns. O clipă, cei doi rivali
se măsurară cu privirea, cu feţele înflăcărate, animaţi amândoi de aceeași voinţă neînduplecată de a
omorî.
Concini fu acela care atacă primul. El lovi cu o turbare nestăpânită. Dar părea că această
lovitură era destinată mai degrabă să deschidă o trecere decât să omoare. Într-adevăr, în timp ce
lovea, făcea și o săritură enormă în lături, tot timpul la stânga sa. Și săritura îl ducea până aproape de
extremitatea balustradei, care înconjura scara de la picioarele patului.
Valvert se feri. Făcu o săritură la fel, în dreapta sa, În așa fel, încât Concini îl regăsi, într-o clipă,
în faţa sa.
Se feri, dar nu răspunse la lovitură. Fără să dea impresia, el văzuse foarte bine manevra lui
Concini și urmărea realizarea acestei manevre cu o atenţie intensă, zicându-și cu spiritul treaz:
"El pune la cale o înșelătorie. Dar care...?"
Concini lovi pentru a doua oară. Și, ca și prima dată, lovi pentru a-și face loc și făcu o altă
săritură la stânga. De data asta, ocolise complet patul. Atunci, pe loc, începu să dea înapoi ușor,
încetând să mai atace. Și această mișcare de recul, lentă, dar neîntreruptă, trebuia să-l ducă la capul
patului, adică la zidul care era acolo. Atunci, Valvert înţelese manevra. Bombăni în sinea lui:
"Este acolo o ușă secretă pe unde speră să fugă! Dacă-l las s-o facă, sunt pierdut și ea împreună
cu mine!..."
Și nu-l lăsă s-o facă. Brusc, se destinse ca un arc, sări asupra lui Concini și-l strânse de-a dreptul
în braţe.
O înjurătură de dezamăgire furioasă. Un hohot de râs ironic. Un tropăit frenetic, convulsii
violente a două fiinţe strâns înlănţuite, care căutau să se înăbușe reciproc. Strălucirea alburie a două
lame de oţel, care căutau un unghi de unde ar putea să lovească mortal. Un urlet de furie și de teroare.
Concini era la pământ. Genunchiul lui Valvert îl apăsa cu toată greutatea pe piept. Mâna sa stângă îl
strângea de gât, îl imobiliza pe covor, iar mâna sa dreaptă, cu un gest fulgerător, ridica pumnalul
pentru a i-l înfige direct în inimă.
Dar mâna nu-i mai căzu. Pumnalul rămase suspendat la câteva degete de pieptul lui Concini
care, neputând să se elibereze de strânsoarea puternică, închidea instinctiv ochii.
Landry Coquenard, când îl văzuse pe Concini la pământ, ieși din imobilitatea sa și se apropie,
prevăzând foarte bine ceea ce avea să se întâmple. Și el fu cel care, prinzând cu amândouă mâinile

- 114 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

pumnalul lui Valvert, oprise lovitura.

Valvert întoarse capul, îl recunoscu și, spumegând de furie, răcni:
— Landry du-te la dracu! Hai, vrei să te omor pe tine mai întâi!
— Domnule, răspunse Landry Coquenard cu o voce solemnă, nu puteţi să omorâţi acest om.
— De ce? urlă Valvert.
— Pentru că acest om este tatăl celei pe care o iubiţi... tatăl celei pe care vreţi s-o luaţi de soţie,
dezvălui Landry Coquenard.
Valvert îl lăsă imediat pe Concini, care se ridică dintr-o săritură.
Muguette își revenise, coborâse treptele estradei în partea opusă celei în care se aflau cei trei
bărbaţi. Și, palidă ca o moartă, stătea la picioarele patului, dar, simţind că i se taie picioarele, se
apucă cu disperare de balustradă să nu cadă.
Între cele patru personaje ale acestei scene tragice se așternu o clipă de uimire groaznică.
Această clipă de uluire, în timpul căreia părea că cele patru personaje fuseseră, dintr-o dată,
împietrite, fiecare pe locul în care stătea, se prelungi câteva secunde ce li se părură îndelungi că orele.
Și în acest timp, o tăcere grea, neliniștitoare, se așternu asupra lor.
Poate s-ar mai fi prelungit mult timp. Dar o ușă invizibilă, care se afla la capul patului, în partea
în care Concini, sărind, căuta s-o găsească, nu s-ar fi deschis deodată. Pe această ușă intrară două
femei.
Văzându-le pe cele două femei, Landry Coquenard prinse braţul lui Odet de Valvert, îl strânse cu
putere și, arătând cu privirea pe cele două femei, care veneau una în spatele celeilalte și înaintau cu
un pas maiestuos, îi strecură pe șoptite:
— Iată mama Florencei... a logodnicei dumneavoastră.
— Regina mamă! murmură Valvert, scuturat de un frison puternic.
Landry Coquenard, cu coada ochiului, îl arătă pe Concini, care se înclină adânc în faţa reginei și,
cu un ton greu de definit, adăugă:
— Tatăl și mama, care, din clipa când ea veni pe lume, o condamnară la moarte... Atenţie,
domnule, atenţie!...
Ei vorbiră în șoaptă, amândoi. Totuși, cât de încet vorbiră, Muguette auzi. Și paloarea feţei i se
accentua. O fixă pe Maria de Médicis cu ochii măriţi, în care se citea o curiozitate arzătoare, o durere
nespusă. Și în sinea ei protestă:
"Mama mea!... Iat-o pe mama mea!... Și chiar ea, mama mea este cea care m-a condamnat la
moarte chiar în ziua în care venisem pe lume! Este posibil? Mama mea este, deci, un monstru?... Pot
să cred oare, pot să cred?... Ah! De ce nu sunt moartă cu adevărat?..."

Capitolul XXXV Atitudini ipocrite

Maria de Médicis, mama lui Louis al XIII-lea, regina regentă, se apropia atunci de patruzeci de
ani. Era tot frumoasă, de o frumuseţe impozantă, puţin rece, care o făcea să semene cu Junona.
Intrând în această cameră, părea în același timp serioasă, neliniștită și agitată. Și privirea sa, de cum

- 115 -
 Michel Zévaco

intră, se fixă asupra lui Muguette, foarte palidă și încordată, la picioarele patului și nu se mai dezlipi
de ea.
În spatele ei, venea Léonora Galigaï, soţia lui Concini. Și ea o devora cu privirea pe Muguette.
Numai că, în timp ce privirea stânjenită a reginei trăda mai ales o neliniște profundă, privirea ei, de o
intensitate sinistră, cădea asupra tinerei ca o condamnare la moarte.
Concini cu o supleţe admirabilă, care reprezenta forţa sa, deja își revenise. Din acel moment,
Valvert nu mai conta pentru el. Știa bine ― avea probe zdrobitoare ― că acest titlu de tată al celei pe
care o iubea, îl făcea sacru în ochii îndrăgostiţilor. Acum el, Concini, avea afacerea în mână. El era
acela, care putea să vorbească și să acţioneze ca un stăpân. Și era foarte hotărât să abuzeze, fără
nici o reţinere de avantajele sale. Înainta în grabă în faţa reginei.
— Dumneavoastră, Doamnă! Ce onoare pentru biata mea casă!
Acestea, el le spuse foarte tare, în franceză, ca o banalitate, care putea să fie auzită de toate
urechile, crezând că este destul de departe pentru a nu fi auzit de către grupul format de tânără și cei
doi din garda de corp, el adăugă imediat în șoaptă, în toscană, cu o voce care tremura de emoţie:
— Trebuie să vă vorbesc imediat, doamnă... Este pentru salvarea noastră... Ni se întâmplă un,
lucru incredibil, neașteptat... Această copilă pe care-o vedeţi... este fiica noastră!...
Oricât ar fi vorbit de încet, Léonora, care se afla în spatele Mariei, auzise. În ciuda uluirii
nemaipomenite care o tulbura, ea nu clinti. Totuși, Maria de Médicis răspunse într-un suflet:
— O știam, dragul meu și, crezând că vă aduc o veste neplăcută, am venit aici.
Fără să vrea, vocea sa avea înflexiuni tandre. Fără nici o precauţie, Concini reluă:
— Pentru Dumnezeu, doamnă, veniţi.
— O clipă, murmură Maria.
Se întoarse către tânără, care era tot palidă și încordată la picioarele patului și, cu o voce rece
ca și figura ei, care se întunecă deodată și fără să se poată descoperi în fiinţa ei vreo urmă de emoţie,
comandă:
— Urmaţi-mă, domnișoară.
Dând acest ordin pe un ton rece, ea întoarse spatele și ieși maiestuos fără s-o intereseze dacă
era ascultată. Trecând, îi strecură în șoaptă un ordin Léonorei. Ea n-ar mai fi rămas, poate, un minut
în această cameră, unde intrase încruntată, cu gând ameninţător. Plecă radioasă. Condusă de
această consilieră funestă, care se numește gelozie, nu avusese nici o privire, nici un cuvânt, nici un
elan faţă de acea copilă regăsită, care era fiica sa. Părea că nici nu bănuiește ce ameninţare
înfricoșătoare reprezenta pentru ea această copilă, o probă viabilă a dezonoarei sale. Nu, ea plecă
radioasă, fără să se gândească la alt lucru decât la acesta: Concini nu o trădase. Numai asta conta
pentru ea.
Concini o urmă, îndreptându-se, cambrându-și pieptul, mascând sub o indiferenţă aparentă
neliniștea care hărţuia. Căci el vedea mai bine și mai departe decât amanta sa regală.
Léonora rămase singură pe pragul ușiţei, destul de departe de grupul format din Muguette,
Valvert și Landry Coquenard. Spiritul său neobosit lucra tot timpul. Deja construia combinaţii pe ceea
ce tocmai aflase. Combinaţii, care, ca întotdeauna, vizau să-i asigure liniștea lui Concinetto al său și
să-i sporească puterea.
Totuși, ascultând ordinul primit, Muguette se pregăti să plece. Valvert o reţinu de braţ și cu o
mare blândeţe, în șoaptă:
— Unde vă duceţi? întrebă el.
— Trebuie să ascult, dacă nu de ordinul reginei, cel puţin de ordinul mamei mele.

- 116 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Aceasta se adresa lui Valvert. La fel de tulburat ca și Landry Coquenard, el își răsucea mustaţa
cu un gest nervos, gândind:
"Totuși nu pot să-i spun că tatăl său și mama sa au vrut s-o omoare chiar din ziua nașterii sale...
și că îi cred capabili de a reîncepe și azi ceea ce n-au realizat odinioară."
Dar cum simţea că nu trebuia s-o lase să se ducă, răspunse cu aceeași blândeţe:
— Este o imprudenţă pe care nu vă voi lăsa s-o faceţi.
— Vreau să știu ce vrea să facă mama cu mine. Îi voi asculta ordinul... chiar dacă aș ști că mă
așteaptă călăul în spatele acestei uși.
Spunând acestea cu glasul său atât de blând, cu un ton care arăta că nu va reveni de la
hotărârea luată, ea trecu cu un pas hotărât. Și Odet de Valvert, care de altfel, ar fi acţionat ca și ea, nu
avu forţa s-o reţină și se aplecă respectuos în faţa ei.
Deși rapidă, această mică consfătuire avu darul s-o neliniștească pe Léonora, care nu putu să
audă nimic din cuvintele lor. Crezu că este prudent să intervină. Făcu doi pași, care o aduseră în
cameră. Se liniști, văzând că tânără se îndrepta spre ușa secretă. O prinse de mână și o duse cu sine
încetișor, spunând cu vocea sa lingușitoare:
— Grăbiţi-vă, copila mea. Nu trebuie s-o faceţi pe regină să aștepte.
Totuși, dacă Odet de Valvert nu avu curajul să se opună imprudenţei logodnicei sale, nu
înţelegea deloc s-o lase pradă hotărârii sale. Era foarte hotărât s-o urmărească, să vegheze asupra ei.
În timp ce se îndrepta spre ușă, își luă spada din mâna lui Landry Coquenard. Și-o încinse vioi cu un
gest care prevestea o bătaie. Și privindu-l drept în ochi pe Landry Coquenard, îi spuse cu răceală:
— Dacă ţii la pielea ta, te sfătuiesc să nu mă urmezi.
— Este vorba despre "micuţă", domnule. Și micuţa, micuţa mea Florence ― căci ea se numește
Florence, domnule și eu sunt nașul ei, micuţa, vedeţi, este singura faptă bună pe care am făcut-o în
viaţa mea de lichea. De aceea, vă spun că ţin mai mult la ea decât la pielea mea. Așa încât, dacă v-ar
plăcea să rămâneţi aici, aș trece singur de partea cealaltă. M-aș duce singur, chiar dacă aș fi sigur,
într-adevăr sigur, că aș lăsa aici această preţioasă piele, la care ţin totuși.
— Hai, urmează-mă, zâmbi Valvert.
Aceste câteva cuvinte duraseră câteva secunde. În timpul acestor câteva secunde, Léonora o
luă pe tânără și închise ușa după ea. Acest gest, îl făcu în modul cel mai natural din lume, așa încât
nu trezi atenţia tovarășei sale. De altfel, această ușă, acţionată probabil de un arc, se închidea singură
imediat ce-o apăsai ușor.
În coridorul unde se aflau, după ce făcură câţiva pași, Léonora deschise o ușă, se dădu în lături
și o invită:
— Vă rog să așteptaţi o clipă în acest cabinet. Regina vă va chema.
Muguette ― sau mai degrabă Florence, așa cum totuși o numim, pentru că este adevăratul său
nume ― Florence, deci, înclină ușor din cap și intră fără să ezite, fără să facă cea mai mică observaţie.
Dacă s-ar fi reîntors, n-ar mai fi văzut în coridor ușiţa pe care ieșise și în spatele căreia îi lăsase pe
Odet de Valvert și Landry Coquenard. Dar nu se reîntoarse.
Léonora închise ușa după ea și-și continuă drumul.
Pe o scară ascunsă, ea coborî la parter. În sală care servea de corp de gardă, îi găsi pe
Rospignac și pe cei patru locotenenţi: Eynaus, Lognval, Roquetaille și Lon vignac. Făceau mare
gălăgie. Furia lor se împrăștia în ameninţări îngrozitoare, în injurii intraductibile la adresa acelor
"băieţi răi" care-i bătuseră măr puţin mai înainte.
Printr-o explozie de bucurie delirantă întâmpinară primele cuvinte ale stăpânei lor. Léonora se

- 117 -
 Michel Zévaco

întreţinu o clipă cu Rospignac căruia îi dădu ordine, ascultate cu religiozitate. După care, îi părăsi.
Abia plecă și unul din cei patru locotenenţi sări în șa și plecă în goană mare, în direcţia străzii
Tournon, unde, cum se știe, se afla imobilul lui Concini. Rospignac, cum se vede, nu pierdu un minut.
După ce-i părăsise, Léonora intră într-un cabinet mic. Acolo se afla Stocco, complet singur.
Stocco nu încercă să ocolească nici una din întrebările puse de ea. El răspunse cu ironia sa
eternă, încât nu știai niciodată dacă trebuie să iei în serios ceea <ce spunea, dar răspunse cu toată
lealitatea și sinceritatea. Léonora și ea îl cunoștea de minune. Ea își notă în memoria ei prodigioasă
informaţiile pe care el i le dădea și pe care le știa absolut exacte și cât se poate de serioase, în ciuda
modului în care erau furnizate. După ce aflase de la el tot ce avea nevoie să știe, îi dădu instrucţiuni și
ieși.
Rămăsese cinci minute bune cu Rospignac. Discuţia să cu Stocco dură aproape de două ori pe
atâta. Trecuse mai mult de un sfert de oră de când părăsise camera, unde îi lăsase pe Odet de
Valvert și pe Landry Coquenard pe care, așa cum spusese, îl avea la mână.

Capitolul XXXVI O minciună necesară

Coborând pe scăriţa ascunsă, Léonora urcă din nou la primul etaj. Mergea încet, Oprindu-se
deseori pe treptele scării. Se gândea:
"Trebuie să admiţi că destinul este un stăpân, care depășește prin combinaţii neprevăzute,
infinit de variate, tot ceea ce biata noastră imaginaţie ar putea să conceapă... Iată această mică
florăreasă, de exemplu: cu siguranţă mi-a venit ideea că nu ar fi imposibil ca ea să fie fiică lui Concino
și a Mariei... Mi-a venit atât de bine că mi-am dat o osteneală ciudată pentru a o convinge pe Maria că
este fiica sa și, cu ajutorul său, să ajung să-l conving chiar pe Concino... Dar nu credeam... Mi se
părea absurdă această idee. Mi se părea atât de absurdă, încât n-am vrut s-o examinez îndeaproape
și am respins-o cu dispreţ. Și iată că destinul, chiar el, din această absurditate dispreţuită face o
realitate: această fată este cu adevărat fiica lui Concino și a Mariei. Este minunat!"
Ajunsese la primul etaj. Se afla în faţa ușii în spatele căreia Concini și Maria de Médicis discutau.
Se opri și mai reflectă o clipă, încruntată. Brusc, decise:
"Să facă ce vor vrea... numai ei singuri au dreptul să decidă, după cele întâmplate."
Deschise cu hotărâre ușa și intră.
Maria de Médicis era așezată. Concini umbla de colo până colo în faţa ei, strivind covorul cu
pași nervoși.
Problema era teribilă în simplitatea ei. Se rezuma la următorul lucru: trebuia să lase în viaţă
copila pe care un miracol o salvase, sau s-o arunce în neant, de data asta, fără să greșească.
Se eschivau amândoi. Iertare sau condamnare, nici unul din ei nu avea curajul să ia o decizie.
Fiecare aștepta ca celălalt să vorbească primul, să-și ia astfel responsabilitatea hotărârii supreme,
oricare ar fi fost. Poate fiecare din ei avea câte o idee pe care o păstra numai pentru sine.
O stinghereală apăsătoare se așternu între ei. Pentru a o masca, Concini începu să meargă
agitat. Maria se ghemui într-un colţ al fotoliului. Nu găseau nimic ce să-și mai spună. Aceasta dură

- 118 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

câteva minute, care li se părură mari cât orele. Din când în când, pentru a rupe tăcerea apăsătoare,
unul sau altul murmura mașinal:
"Ce-o mai face Léonora?"
Sosirea Léonorei, le aduse o adevărată ușurare. Maria de Médicis se îndreptă în fotoliul în care
se înfundase.
— Nu-i așa, Léonora, este teribil ce ni se întâmplă! suspină cu o voce plângăreaţă.
De cum intră, Léonora îi scormoni cu privirea sa de flacără. Văzuse, imediat, cât de deprimaţi
erau. Și simţi nevoia imperioasă să-i îmbărbăteze energic. Astfel, Răspunse cu cel mai mare calm și
ridicând din umeri cu dispreţ:
— Ce vi se întâmplă, doamnă, este neplăcut desigur, dar nu văd nimic teribil.
— Cum poţi să spui astfel, când chiar în dimineaţa asta susţineai contrariul! exclamă cu reproș
regina.
— După aceea am reflectat, răspunse cu răceală Léonora. Mi-am dat seama că afecţiunea mea
arzătoare pentru dumneavoastră m-a făcut să exagerez prea mult pericolul care vă ameninţă. Mi-am
schimbat părerea, asta-i tot.
— Dar gândește-te ce se va întâmpla cu mine, dacă s-ar afla...
— Că Maria de Médicis, înainte de a deveni regină a Franţei, a avut un amant și a fost o mamă
prunc-ucigașă! Asta, într-adevăr, este groaznic. Groaznic pentru dumneavoastră și pentru noi toţi. Dar,
doamnă, nu depinde decât de voi pentru a nu se afla.
— Este adevărat, pe corpul lui Dumnezeu! exclamă Concini, uităm cam mult că noi suntem
stăpânii. Léonora are dreptate: nu depinde decât de noi ca acest secret să nu fie niciodată divulgat.
Avem mii de mijloace să închidem pentru totdeauna gura celor care vor cuteza să aibă limba prea
lungă.
— Fie, răspunse Maria. Dar închideţi voi în același mod gura prinţesei Fausta, care, sub numele
și titlul de ducesă de Sorrientès, urmează să reprezinte la curtea Franţei pe Maiestatea sa, regele
Spaniei?
— Dacă trebuie neapărat, de ce nu?... Un accident mortal poate să i se întâmple oricui. Unui
reprezentant al Maiestăţii Sale Catolice, ca și celui mai umil om de rând. Totul e să știi cum s-o faci.
Maria se plânse:
— Mi-am pierdut capul. Nu vedeţi că nu sunt în stare să decid orice ar fi? Faceţi ce vreţi amândoi.
Ce veţi decide, va fi bine făcut.
Léonora înţelese că nu va mai scoate nimic. Se întoarse către Concini:
— În realitate, spuse ea, sunteţi tatăl, voi trebuie să hotărâţi. Vorbiţi, Concino.
— Părerea mea este că trebuie să lăsăm să trăiască această copilă, spuse el cu putere.
— Pentru ce motiv?
— Pentru un motiv excelent: este un adevărat miracol că această copilă, condamnată de noi la
naștere, să trăiască azi și să fie sănătoasă. În acest miracol, eu văd, o manifestare a voinţei divine pe
care ar fi fără drept de apel imprudent să vrei s-o superi. Pentru a vă spune totul, cred că, sunt sigur
că mi se va întâmpla o nenorocire, dacă vom hotărî să desfacem ceea ce Dumnezeu a făcut.
Maria exclamă:
— Vedeţi, așa este, am avut aceeași idee!...
Și Léonora mărturisi:
— Și eu! Și eu eram sigură că așa veţi spune, Concino. Totuși, nu trebuie să uităm că Signora
Fausta a atras pe această micuţă la ea. Nu trebuie să uităm că signora contează să se servească de

- 119 -
 Michel Zévaco

această copilă împotriva noastră. Înainte de a lua o hotărâre definitivă, mi s-ar părea, în primul rând,
indispensabil să n-o lăsăm, căci o avem la mână.
— Asta și este intenţia mea, întrerupse cu vioiciune Concini, aprobat printr-o mișcare a capului
de Maria de Médicis.
— În al doilea rând, declară Léonora, s-o interogăm cu abilitate cu singurul scop de a afla de la
ea ce știe într-adevăr despre familia sa.
— Ea știe că sunt tatăl ei, declară Concini.
— Iată ceea ce este neplăcut, dezaprobă Léonora, încruntându-se. Cine a informat-o?
— Acel mizerabil de Landry, bombăni Concini.
Léonora reflectă o secundă și cu o voce hotărâtă:
— Dacă ea este tot atât de bine informată cine este mama sa, fiindcă nu știm dacă va ști să tacă,
mi s-ar părea imposibil s-o lăsăm să trăiască.
Și întorcându-se spre Maria de Médicis, cu o răceală groaznică:
— Nu sunteţi de aceeași părere, doamnă?
— Ar trebui să aflăm, spuse ea. Aș înnebuni dacă ar trebui să trăiesc cu o asemenea ameninţare
deasupra capului.
Léonora adăugă:
— Ar trebui să ne asigurăm cât mai repede.
Maria de Médicis se ridică:
— Trebuie să mă duc la Luvru, spuse ea.
— Regina o ia pe această tânără cu ea? întrebă Léonora.
— Desigur, făcu cu promptitudine Maria, ţin mai presus de orice s-o am la îndemână.
— În acest caz, spuse Léonora, mă duc s-o caut.
— Du-te, buna mea Léonora, spuse regina. În acest timp, Concini mă va însoţi până la litieră,
unde ne vei găsi.
— Voi avea onoarea s-o escortez pe regină până la Luvru, spuse Concini.
Léonora se îndreptase deja spre ușă. Tocmai ieșea, în momentul în care Concini pronunţa
aceste cuvinte. Ea se întoarse și îi aminti:
— Uitaţi, Concino, că aveţi treabă aici: trebuie să vă ocupaţi de Valvert și de acel Landry.
— Ah! exclamă Concini, lovindu-se peste frunte, îi guiţasem complet pe cei doi!...
Și cu un ton intraductibil de regret:
— Ah! Trebuie să fie departe acum!
— Liniștiţi-vă, Concino, făcu Léonora cu un zâmbet sinistru, eu nu i-am uitat. Ei sunt tot acolo,
închiși în camera voastră, ca puii de vulpe prinși în capcană.
Ea ieși, spunând aceste cuvinte și lăsându-l pe Concini care-i explica foarte bucuros reginei
despre ce era vorba. În timp ce se îndepărtau, ea intră în încăperea în care aștepta Florence.
Ideea ca Léonora s-o introducă pe tânără într-o încăpere, care era lipită de cea în care se afla
chiar el, această idee nu putea să-i vină lui Concini. Dacă i-ar fi venit, s-ar fi grăbit s-o conducă pe
regină în altă parte. Cel puţin s-ar fi asigurat că, în spatele tapiseriei, ușa să fie bine închisă și că nu
se putea auzi.
Oricum ar fi fost, nefericita fiică a lui Concini și a Mariei de Médicis, găsind această ușă
întredeschisă, nu a putut să reziste curiozităţii ― foarte legitime, dacă stai să te gândești ― veni să se
ascundă în spatele tapiseriei și, apăsându-și pieptul, zgomotul bătăilor inimii, ciuli urechile
încăpăţânându-se în speranţa că va auzi vreun cuvânt, dacă nu de afecţiune, măcar de compasiune.

- 120 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Astfel află groaznica istorie a nașterii sale. Poţi să te întrebi cum această copilă, atât de fragilă
și delicată, a putut să reziste loviturii îngrozitoare de măciucă, care fu pentru ea o oribilă revelaţie și
cum de nu a căzut fulgerată pe loc. Totuși, așa a fost. Numai că nu a căzut, ci a avut puterea și
curajul să asculte până la capăt, fără să-și trădeze prezenţa.
Auzi, astfel, groaznicele confidenţe ale tatălui său și ale mamei sale. Ea asistă invizibilă,
nebănuită la hotărârea execrabilă pe care o discutau cu răceală, dacă trebuiau s-o condamne sau nu
și putu să se convingă că, dacă tatăl său pleda iertarea sa era din egoism monstruos și nu din
umanitate, dacă nu cumva condus de vreun gând ascuns, nemărturisit. Să ne grăbim să spunem că
ea se înșela asupra acestui punct: dragostea împotriva naturii a lui Concini era pentru totdeauna
smulsă din inimă și din sufletul său.
Ea auzi totul, până în momentul în care Léonora anunţă că se duce s-o caute. Atunci, înţelegând
că nu ar putea să iasă vie din acea încăpere, dacă ar fi fost surprinsă la pândă, ea închise ușa cu
precauţie, fără zgomot. Reveni și se așeză cât mai departe posibil de ușă căreia îi întoarse spatele.
Léonora Galigaï o găsi așezată în locul pe care-l alesese. Ochii săi bănuitori o scrută, o disecă,
ca să spunem așa, pe tânără. Era foarte palidă, iar privirea îi strălucea febril. Dar, printr-un efort de
voinţă cu adevărat admirabil, părea foarte calmă. Satisfăcută, Léonora studie de asemenea încăperea.
Florence avu un tremur interior, văzând că privirea să se oprește o clipă la ușa de comunicare. Dar
Léonora era sigură că această ușă era ermetic închisă. Florence făcu apel la toată energia să și nici
nu clipi.
Oricât de fină, oricât de suspicioasă era, Léonora nu descoperi nimic suspect. Bănuiala
adevărului nici măcar n-o atinse. Ea se prefăcu amabilă, binevoitoare, aproape maternă.
— Copilul meu, știţi, nu-i așa, numele tatălui vostru?
— Știu că este domnul mareșal d'Ancre.
Răspunsul aduse un zâmbet de satisfacţie pe buzele Léonorei.
Își continuă interogatoriul:
— De unde știţi?
— S-a spus în faţa mea, doamnă.
— Fără îndoială, cineva care vă cunoaște bine și care vă inspiră destulă încredere, încât să nu vă
îndoiţi de cuvântul său.
— Nu, doamnă, cineva pe care nu-l cunosc. Și dacă n-ar fi fost mărturia acelui necunoscut, nu m-
aș fi arătat atât de credulă. Dar, mai întâi, dezvăluirea s-a făcut în faţa domnului mareșal. Și domnul
mareșal n-a protestat. Ceea ce ar fi făcut, dacă ar fi avut cea mai mică îndoială.
— Destul de just, într-adevăr. Apoi?
— Apoi: nu numai că domnul mareșal n-a protestat, dar a și vorbit imediat despre mine cu
Maiestatea Sa, regina.
— Scuzaţi-mă, întrerupse Léonora, știaţi în acel moment că era regina cea care intrase?
— Da.
— Cum? Nimeni n-a numit-o astfel.
— Îmi fac meseria mea de florăreasă pe stradă, doamnă. Cel mai adesea în împrejuri-mile
Luvrului. Am avut de nenumărate ori ocazia s-o văd pe Maiestatea Sa. Nu era nevoie să fie numită în
faţa mea. Am recunoscut-o imediat... Așa cum v-am recunoscut pe voi, doamnă mareșal.
— Înţeleg. Spuneţi, deci, că mareșalul a vorbit despre voi reginei?
— Da, doamnă. Și a trebuit să-i spună, bineînţeles că sunt fiica sa.
— Știţi numele mamei voastre.

- 121 -
 Michel Zévaco

Nu era o întrebare pe care o punea. Era o afirmaţie. Florence nu fu înșelată. Ea vorbi:

— Mama mea, făcu ea cu o bunătate inexprimabilă, dacă aș fi știut că ea este, doamnă, credeţi
că aș fi rămas liniștită aici?... Aș fi fost plecată demult pentru a fi lângă ea.
Fu ca o explozie. De data asta, nu se putea îndoi de sinceritatea sa.
"Hotărât, cred că nu știe nimic" se gândea Léonora pe jumătate liniștită.
Și cu voce tare:
— Uitaţi că regina vă așteaptă.
— Ah! Mă preocupă foarte mult regina, dacă este vorba despre mama mea! Se ambală Florence.
— Aţi fi, deci, fericită s-o cunoașteţi?
— Aș fi fericită!... Ascultaţi, s-o văd măcar o dată ca s-o strâng în braţe, să-i murmur la ureche
acel cuvânt atât de dulce, mamă, mi-aș da, fără să ezit jumătate din zilele care mi-au rămas de trăit.
În timp ce vorbea, Léonora se gândea:
"Nu pot să mă îndoiesc, ea adoră pe acea mamă pe care n-o cunoaște exact pentru că n-o
cunoaște! Ei, dar eu care căutam mijlocul de a o hotărî să mă urmeze de bunăvoie, iată că l-am găsit
într-adevăr!..."
Și cu voce tare, cu un zâmbet indulgent, făcându-se din ce în ce mai mult maternă:
— Copilă, pentru a vă realiza această dorinţă a inimii, nu aveţi nevoie de acel om care, poate, nu
știe nimic și care, mai mult, a părăsit casa. Mareșalul d'Ancre vă va spune cine este mama
dumneavoastră. Vă va conduce la ea, chiar el.
— Când? întrebă cu curiozitate tânăra.
— În curând, cred... Dacă veţi consimţi, totuși să mă urmaţi.
— Să plecăm, făcu cu hotărâre Florence.
Fără să piardă o secundă, Léonora o luă de braţ și o duse cu sine. Mergând, se gândea, schiţând
un zâmbet de satisfacţie:
"Nici măcar nu vrea să știe unde o duc... Pentru ea, nu există nimic în afară de această mamă,
pe care dorește cu toată ardoarea s-o cunoască... Acum o am în mână: jucându-mă cu dibăcie cu
această dragoste filială, o să-i fac tot ce voi vrea..."

Capitolul XXXVII În jurul casei lui Concini

Ele ajunseră în vestibul. Ușa casei era larg deschisă. Ieșiră.

În faţa porţii staţiona o litieră foarte simplă. La portieră, în picioare, cu capul descoperit, Concini
se întreţinea cu regina, care întinsă cu nepăsare pe perne, se ascundea în interiorul vehiculului.
La cealaltă portieră, drept în șa, asemenea unei statui ecvestre, stătea Stocco, cu mâna pe
mânerul săbiei lungi. Din când în când, ochii săi focoși fixau pe cei doi călugări carmeliţi desculţi, care,
cu mâinile încrucișate pe pelerina brună, cu gluga albă adusă până la nas, stăteau imobili și tăcuţi,
aproape de strada Vaugirard.
Léonora îi făcu semn Florencei să aștepte în poartă. Și, în timp ce tânăra asculta cu docilitate se
apropie vioaie de litieră. Concini îi cedă, imediat, locul.

- 122 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Cu o voce scăzută și în italiană, cu o neliniște manifestă, Maria de Médicis întrebă:

— Ei bine?
— Ei bine, doamnă, răspunse Léonora, cred că pot să vă asigur că ea nu știe nimic.
— Să facă cerul să nu te înșeli. Dar aș fi mai liniștită, dacă aș fi sigură, într-adevăr sigură că ea
nu bănuiește adevărul.
Un minut sau două, Léonora rămase să se întreţină, cu regina: îi spuse în câteva cuvinte tot ce
era important să afle, fără s-o facă să întârzie de la prima întrevedere cu fiica sa.
În acest timp, Florence aștepta răbdătoare. Se îndoia că cele două femei vorbeau despre ea. Ea
privea în direcţia lor pentru a-și vedea mama. Dar se temea să lase să se vadă în privirea ei tandreţea
care-i umplea inima. Și avu curajul să privească tot timpul înspre strada Vaugirard. În acel moment,
auzi o voce șoptindu-i la ureche, în spatele ei:
— Dacă ţineţi la viaţă, nu spuneţi nici un cuvânt care ar lăsa să se presupună că voi cunoașteţi
numele mamei voastre.
Se întoarse dintr-o dată. Încercă o emoţie puternică, recunoscându-l pe Concini, care alunecase
în spatele ei, cu un deget pe buze, ca pentru a-i recomanda încă o dată să tacă.
După care, se apropie vioi de litieră. Între regină, Léonora și el, avu loc o nouă consfătuire foarte
scurtă, după care o ajută pe soţia sa, să urce în litieră. Atunci, se întoarse spre fiica sa și pronunţă cu
voce tare:
— La rugămintea mea insistentă, Maiestatea Sa consimte să vă admită în rândul servitoarelor
sale. Veniţi, copila mea, veţi avea deosebita onoare de a ţine companie reginei.
Florence se apropie. Concini îi întinse mâna ca s-o ajute să se așeze în greoiul vehicul.
În acel moment, dinspre strada Vaugirard, o șaretă, condusă de către o femeie, intra pe strada
Casset și ajunse în faţa litierei. Această femeie era Perrine. Ea ajunse la timp ca s-o vadă pe tânără
înainte de a urca.
— Muguette! strigă ea, oprind calul.
— Perrine! răspunse Florence.
— Și Loïsette? strigă femeia cumsecade sărind jos.
Tânăra, neţinând seamă de invitaţia lui Concini, o cuprinse pe maica Perrine în braţe și
îmbrăţișând-o îi șopti la ureche:
— Concini este tatăl meu... Taci... Să-i spui lui Odet că ei mă duc probabil la Luvru... să-i spui că
acum mă numesc Florence... Veghează asupra fiicei mele... sărut-o mult pentru mine... Ah! Să-i spui
lui Odet că o ai pe Loïse... să-l informeze pe domnul de Pardaillan, dacă crede că este necesar... Nu-
mi uita numele: Florence... Adio, buna mea Perrine.
Și lăsând-o pe demna ţărancă complet năucită, urcă, în sfârșit, în litieră, care plecă imediat, la un
semn poruncitor al lui Concini adresat celor doi rândași.
Să-i lăsăm pentru o clipă pe Concini și Perrine în pragul porţii larg deschise, de unde urmăreau
cu privirea litiera care se îndrepta spre strada Vaugirard și să ne oprim la cei doi carmeliţi a căror
prezenţă am semnalat-o în apropierea acestei străzi.
Unul din cei doi călugări era mic, subţire, firav. Desigur că era tânăr: un novice, probabil. Celălalt
era un gigant cu forme atletice care făceau să plesnească cusăturile rasei, cam strâmte pentru el.
Cei doi călugări nu se mișcau deloc, parcă ar fi fost sfinţi de piatră. În realitate, sub gluga lăsată,
care le masca faţa, săgetau cu priviri pătrunzătoare și ciuleau urechile. Și când litiera porni, cel mai
mic în castiliană, spuse celui mare:
— Vezi, D'Albaran, Léonora nu pierde timpul: uite că au luat-o pe mica florăreasă.

- 123 -
 Michel Zévaco

Și D'Albaran, cu calmul său obișnuit, propuse:

— Ordonaţi, doamnă și ne vom năpusti asupra celor patru găligani și asupra acelui fanfaron care
-și dă importanţă la această portieră. Îi vom dispersa și vom pune mâna pe florăreasă, pe care o vom
duce la voi.
Cu unul din zâmbetele sale nedefinite, cum numai ea știa să aibă, Fausta ― căci într-adevăr era
ea, mascată sub rasă unui călugăr ― refuză.
— Ce crezi tu d'Albaran?... Să ataci trăsura reginei regente a Franţei! Nu se fac lucruri de-astea.
— Să urmărim litiera, doamnă? întrebă d'Albaran fără să insiste.
— La ce bun? Știm încotro se duce. Este mai interesant pentru mine să știu dacă această
ţărancă o va aduce pe acea micuţă Loïsette. Să nu ne mișcăm, d'Albaran.
Și, într-adevăr, ei rămaseră la postul lor de observaţie.
Câteva minute mai târziu, Perrine ieșea din căsuţa lui Concini. Ea ducea în braţe pe micuţa
Loïsette care, agăţată de gâtul său, zâmbea cum numai îngerii zâmbesc. Concini își ţinu promisiunea:
chiar el puse copilul în braţele bunei femei. Generos cum știa să fie în asemenea situaţii, îi dădu o
pungă plină cu monede de aur, zicându-i:
— Pentru a repara emoţiile pe care vi le-am pricinuit și pentru a cumpăra dulciuri și jucării
acestei copile drăguţe!
Și maica Perrine nu-și făcu scrupule pentru a accepta.
"Pentru că este tatăl domnișoarei Muguette, care acum se numește domnișoara Florence, poate
să plătească bine", își spuse ea.
În ciuda celor petrecute, nu se simţea pe deplin liniștită și nu dorea decât să se îndepărteze cât
mai degrabă de aceste locuri periculoase, unde nu se simţea în largul său. Șareta era acolo. Urcă în
grabă, așeză copila pe genunchi și, îndemnând calul, plecă.
Din colţul său, Fausta urmărise totul cu o atenţie care-o făcea să gâfâie. Nu pe maica Perrine o
privea. Nu, ci asupra micuţei Loïse își fixase cu încăpăţânare privirea de mister, gândind:
"Iat-o, deci, pe micuţa Loïsette!... fiica fiului lui Pardaillan!... nepoata mea!..."
Oare era emoţionată? Cine știa? Și cine ar fi putut să spună ce se petrecea cu Fausta?
Abia trecu de ei șareta, că Fausta, prinzând braţul lui d'Albaran, îl luă, îl împinse în faţa sa,
ordonându-i cu calmul său obișnuit:
— Trebuie s-o urmărești pe această femeie, să știm unde duce copilul, să n-o lași o secundă. Du-
te, d'Albaran.
Și d'Albaran porni înainte cu pași mari, în timp ce ea îl urma mai încet. Nu merse departe, de
altfel. Se întoarse pe dreapta, pe strada Vaugirard, trecu prin faţa intrării mănăstirii carmeliţilor
desculţi și intră în prima casă pe care o găsi.
În sala joasă unde pătrunse, era o duzină de viteji care-și omorau timpul, jucând zaruri sau cărţi
și golind cu putere sticle. Văzându-l pe șeful lor, se ridicară toţi, fără zgomot și ascultară ordinele.
D'Albaran dădu instrucţiuni scurte la doi din vitejii săi, care ieșiră imediat. Câteva secunde mai
târziu, amândoi erau călare, ajunseră din urmă șareta maicii Perrine și începură s-o urmărească.
Nu trebuiau s-o lase.
Abia plecară, că Fausta intră, la rândul său, în casă și urcă la primul etaj, urmată de d'Albaran.
Când coborâră, după câteva minute, erau îmbrăcaţi în haine de cavaler amândoi și aveau pelerina
ridicată peste faţă.. Urcară pe cai. Fausta, avându-l pe d'Albaran alături, o luă în fruntea micii sale
trupe. Și, foarte ușor, plecară toţi spre oraș.
Dacă ar fi plecat cu câteva minute mai devreme, Fausta ar fi putut să vadă o cavalcadă

- 124 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

pierzându-se într-un vârtej pe strada Casset și oprindu-se în faţa căsuţei mareșalului d'Ancre. Erau
soldaţii lui Concini care soseau sub conducerea șefului lor care se dusese să-i caute la imobilul din
strada Tournon. Erau cel puţin douăzeci, printre care se aflau domnii de Bazorges, de Montreval, de
Chalabre și de Pontraille, pe care-i amintim fiindcă am avut deja ocazia să facem cunoștinţă cu ei.
Și în spatele acestei trupe, destul de departe, trei oameni fugeau mâncând pământul, ca și cum
ar fi avut pretenţia impertinentă de a ajunge din urmă pe acești cavaleri, care treceau în goană.

Capitolul XXXVIII Ieșirea

Este timpul să revenim la Odet de Valvert și Landry Coquenard.

Trebuie să ne amintim că i-am lăsat în camera lui Concini, foarte hotărâţi amândoi s-o
urmărească pe Florence și să vegheze asupra ei. Din nefericire, pierduseră câteva secunde și, în
anumite împrejurări critice, este suficient să treacă mai puţin de o secundă pentru a se petrece
nefericiri ireparabile. Așa li se întâmplă lor. Când tocmai se pregăteau să plece, erau gata să-și rupă
nasul în faţa ușii deodată încuiate.
— Fulgere și trăsnete! înjura Valvert, furios.
— Îngeri și demoni! spuse cu voce piţigăiată Landry Coquenard.
Amândoi în același timp și nebunește, se repeziră la ușa blestemată, în care începură să bată cu
picioarele și mânerul săbiei. Ușa nu se mișcă. De altfel, era atât de bine mascată în lambriuri, încât n-
ar fi putut să spună cu adevărat dacă băteau chiar în ea. își dădură seama. Valvert o examina de
aproape...
— Este de fier, spuse el cu un început de îngrijorare.
Căută zăvorul, broasca, o crăpătură, o gaură oarecare pe unde ar fi posibil, poate, să strecoare
vârful pumnalului și să forţeze ușa. Nu găsi nimic..
— Este inutil să ne încăpăţânăm, explică Landry Coquenard; trebuie să acţioneze cu ajutorul unui
arc al cărui buton este ascuns în aceste lambriuri.
Și se apucă să caute acel buton. În acest timp, Valvert aruncă o privire în jurul lui, în căutarea
unui obiect care ar putea fi folosit ca berbec. Se hotărî la un fotoliu enorm de stejar masiv. Puse
mâna pe el și-l proiectă cu toată forţa în ușă. După câteva lovituri, fotoliul se sparse. Ușa nici nu se
urni.
Înţeleseră că nu vor putea s-o distrugă. Landry Coquenard, mai puţin de a fi favorizat de un
noroc excepţional, nu găsi atât de repede butonul care ar fi deschis-o. Renunţară. Dar nu statură
liniștiţi. Făcură ceea ce, poate, greșiseră că nu făcuseră mai devreme: săriră pe ușa mare, cea pe care
intraseră și care dădea într-o mică anticameră ce dădea spre scară mare. Traseră zăvorul pe care
Landry Coquenard îl împinsese și puseră în mișcare închizătoarea pe care chiar Landry o încuiase de
două ori.
Dar ușa nu se deschise.

- 125 -
 Michel Zévaco

Valvert trase perdelele și deschise fereastra. Și se izbi de obloanele de lemn plin, capitonate ca
și ușa și ermetic închise cu lacăte enorme.
Landry Coquenard, care urmărea toate mișcările lui plin de atenţie, glumi:
— Iată-ne bine, înzestraţi, domnule și numai dracu, cred, ne va scoate din acest blestemat
viespar, unde ne-am rătăcit.
Poate nu se înșela prea mult. Orice ar fi fost, Odet de Valvert nu-și pierdu încă încrederea.
— O să vedem noi, spuse el. Așteptând, să căutăm dacă nu este vreo cale de scăpare din acest
viespar, așa cum bine zici.
— Să căutăm, domnule, consimţi Landry Coquenard, clătinând din cap cu neîncredere.
Trecu mult timp, poate ore, de când erau închiși în această încăpere, unde scotoceau fără vreo
clipă de liniște.
Nu găsiră nici un mijloc de evadare, timpul trecea și nu apărea nimeni. Din când în când, Valvert
ciulea urechile. Nici cel mai mic zgomot nu ajungea până la el. Și el avea auzul foarte fin. Și asta era:
acea singurătate neliniștitoare, acea tăcere grea, amenin-ţătoare care-l apăsa cel mai mult și începea
să-l enerveze mai mult decât ar fi crezut.
În timp ce Landry Coquenard continua să pipăie, cu vârful degetelor, toate sculpturile până la
cele mai mici asperităţi ale lambriurilor, în speranţa, tot timpul tenace, că va găsi acel buton misterios
care acţiona ușa, el începu să meargă cu pași furioși.
— Dar, în sfârșit, strigă el exasperat, acel mizerabil de Concini nu are, îmi închipui, intenţia să ne
uite aici și să ne lase să murim de foame și de sete!
— Asta nu, îl liniști Landry Coquenard, fără să-și întrerupă cercetările.
— Atunci, ce vrea să facă cu noi?
— Cum, ce vrea să facă? Vrea să ne prindă vii, asta e!
— Pentru ce?
— Ca să ne ucidă cu precizie... după părerea sa... adică după ce ne va supune puţin la torturi,
așa cum știe el s-o facă. Și el se pricepe, domnule. Ar putea să dea lecţii celui mai experimentat călău.
— Frica te face să baţi câmpii, bietul meu Landry, îi reproșa Valvert.
Și cu naivitate:
— De ce să ne omoare, de ce să ne tortureze? Pentru că el este tatăl... nu mai poate fi gelos...
— Se poate, domnule, dar dumneavoastră cunoașteţi secretul nașterii fiicei sale... Și asta este
mortal, vedeţi.
— Haida-de, el știe bine că nu-l voi trăda din dragoste pentru fiica sa.
— Și asta se poate. Dar este incontestabil că l-aţi insultat, ameninţat, lovit. Și asta n-o s-o ierte
niciodată. Hai, îl cunosc eu: este răzbunător în draci. Nu, domnule, nu, sunteţi condamnat... Ca și
mine, de altfel.
— Drace! Nu este deloc vesel!
— Nu spun că este vesel, dar este...
Deodată, Landry Coquenard se întrerupse și, într-un urlet de bucurie:
— Ah, domnule!...
— Ce? șopti Valvert.
— Uș... a! se bâlbâi Landry, pe jumătate nebun de bucurie. Deschisă!... este deschisă, domnule!...
— Așa este, într-adevăr! se minună Valvert.
Așa era, într-adevăr. Ușa nu era deschisă, cum spunea Landry Coquenard, ci întredeschisă. Nu
trebuia decât s-o împingi pentru a o deschide imediat.

- 126 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Ce noroc că m-am încăpăţânat! Exultă Landry Coquenard. Cel mai frumos este că n-am
observat nimic!... Trebuie că am apăsat pe buton fără să-mi dau seama!... Să ne cărăm, domnule!...
Se opriră. Dar cuvintele sale îi dădură de gândit lui Valvert. Acum când simţea acţiu-nea
inevitabilă, acea enervare, care pusese stăpânire pe el, dispăru ca prin minune. Și dintr-odată își
regăsi sângele rece:
— O clipă, spuse el, cine știe de când este deschisă această ușă?... Și cine știe dacă tu ai
deschis-o?
— Și cine dracu credeţi că a deschis-o?
— Concini a putut s-o deschidă sau s-o facă să se deschidă din afară, răspunse cu răceală
Valvert.
Spunând aceste cuvinte, își scoase vioi sabia din teacă și făcu să șuiere lama flexibilă. Aruncă o
privire în jurul lui, ca și cum ar fi vrut să se asigure, pentru ultima dată, că în spatele lui nu era nici o
ameninţare necunoscută și se îndreptă hotărât spre ușă.
Landry Coquenard, care-și scoase sabia din teacă ca și el, mergea pe urmele lui.
Odet de Valvert, cu o mișcare violentă, împinse ușa și, dintr-o săritură, trecu pragul. Landry
Coquenard făcu la fel, în spatele lui. S-ar fi așteptat să nimerească într-o trupă de asasini, care i-ar fi
întâmpinat cu spada și pumnalul în mână. Fură cu totul uluiţi să vadă că nu era nimeni.
Se aflau în acel coridor mic, unde am văzut-o desfășurându-se pe Léonora Galigaï. Acest coridor
era suficient luminat de către o fereastră îngustă, care se afla la unul din extremităţile acestuia. Ei
râvniră imediat la această fereastră. Era prevăzută cu bare dese. Și ei nu se mai interesară de ea.
Înţeleseră că nu mai puteau întârzia în acest coridor. Ciuliră urechile: tot timpul aceeași tăcere
impresionantă. Puteai să crezi că era pustie casa și că erau abandonaţi. Se orientară.
Valvert gâfâi:
— Iată ușa deschisă... Nu poţi să știi niciodată. Plecară, supli și tăcuţi, evitând de a face să
scârţâie parchetul sub pașii lor, supraveghind cu coada ochiului ușile care dădeau în acel coridor,
așteptând să le vadă deschizându-se la trecerea lor și fiind gata să întâmpine șocul de unde ar fi venit.
Dar ușile nu se deschiseră și ajunseră, fără nici o încurcătură la baza scăriţei.
În momentul când tocmai își puneau piciorul pe prima treaptă, auziră un hohot de râs sardonic
în spatele lor. Se întoarseră imediat. Nu văzură pe nimeni. Ușiţa de fier, pe care se chinuiseră s-o
deschidă, se vedea foarte bine de acolo jos. Era așa cum o lăsase Landry Coquenard: larg deschisă.
Deodată, același hohot de râs se auzi, din nou. De data asta, nu puteau să se înșele, hohotul
neliniștitor de râs izbucnea din camera pe care tocmai o părăsiseră abia de câteva secunde. Totuși
nu apăru nimeni. Și imediat după acest hohot de râs, auziră un pocnet sec.
Raza de lumină care ieșea din această cameră se stinse brusc: ușa tocmai se închise, tăindu-le
retragerea pe care o pregătiseră. Valvert se lămuri acum.
— Vezi, spuse el, că nu tu ai fost acela care a deschis ușa.
Și nici nu-și dădu osteneala să vorbească în șoaptă.
— Încep să cred, oftă Landry Coquenard, cu un aer jalnic.
— Jos a vrut să ne vadă, jos ne așteaptă și va trebui să ne încăierăm.
— Vai, domnule! gemu lamentabil Landry Coquenard.
Valvert îi aruncă o privire piezișă. Dar simţi nevoia să-l îmbărbăteze. Și, ca un erou al lui Homer,
care-și înflăcăra tovarășii, declamă:
— Or, fiindcă jos ne așteaptă, hai să mergem de-a dreptul, ca doi viteji ce suntem și să le arătăm
acestor asasini lași ceea ce pot face doi oameni de inimă, așa cum suntem noi.

- 127 -
 Michel Zévaco

Coborâră fără să-și ia nici o precauţie de a-și masca prezenţa. Ajunseră într-un vestibul mic, în
care dădeau mai multe uși. Cum nu intraseră pe acolo și locul fiind destul de întunecos, ezitară o
clipă, întrebându-se, ce ușă trebuie să deschidă pentru a putea ieși.
Dacă, totuși, ar fi reușit să iasă, înţeleseră din instinct că ajunseră într-un loc, unde au urmărit să
-i aducă și, că în acel spaţiu îngust și întunecos, în care era ușa, să-i încercuiască, va începe bătălia.
De aceea, stăteau mai mult ca niciodată, cu ochii și urechile, la pândă.
Într-adevăr, chiar în acel loc, exact când puseseră piciorul acolo, prezenţa dușmanului, până
atunci invizibilă, se manifestă. În spatele lor, pe scară pe care tocmai o părăsiseră, auziră zgomote și
șușoteală. Se întoarseră. Cinci sau șase soldaţi erau tocmai pe punctul de a ocupa scara, pe care
apoi se instalară dându-le de înţeles că nu trebuiau să mai spere că vor bate în retragere.
Acești primi asasini, care, în sfârșit, se arătaseră, erau comandaţi de Longval. _ Landry
Coquenard îl recunoscu imediat. Se știe că ranchiuna sa feroce se îndrepta în special spre acest șef
de grup și spre Roquetaille. Acum, această ranchiună se manifestă prin câteva sarcasme usturătoare,
agrementate, cum se cuvenea, cu înjurături brutale, pe care se grăbi să i le azvârle dușmanului său.
Ar fi fost mai bine să-și fi ţinut gura și să se fi uitat în jurul lui cu atenţie. Acea satisfacţie minoră
îl costă scump, în timp ce-l insulta pe Longval, care stătea impasibil și dispreţuitor, se împiedică în nu
știu ce obstacol pe care nu-l văzuse. Căzu, dând drumul unei înjurături.
Chiar în acel moment, fără să se miște de pe scară, Longval scoase un fluierat. La acest semnal
toate ușile se deschiseră. Haita lui Concini invada vestibulul, care fu deodată luminat. Zece pumni
zdraveni se abătură asupra nefericitului de Landry Coquenard. Nu-și revenise încă din ameţeală, când
și fu dezarmat, ridicat, legat din cap până-n picioare încât nu mai putu să schiţeze nici o mișcare, fiind
bine strâns.
Odet de Valvert nu căzuse. Era liber. Avea sabia într-o mână și pumnalul în cealaltă. Dar situaţia
sa era groaznică. Aruncă o privire crâncenă în jurul lui. Din toate părţile se văzu înconjurat de un cerc
de fier. Toţi subordonaţii lui Concini erau acolo. Erau mai bine de treizeci, în primul rând Rospignac,
Roquetaille, Eynaus, Lonvignac și Longval, care coborâse.
În acest spaţiu îngust, se striveau literalmente. Și el, în centru, n-ar fi putut să facă doi pași, în
nici o direcţie, fără să se lovească de vârful vreunei săbii. Se agita că un mistreţ încolţit de haită.
Strigă în sinea lui: "Nebunie și masacru, nu mă vor avea viu! Și înainte de a mă avea mort, mă voi
hărţui cel puţin cu unul din ei!"
Lucru curios, contrar obișnuinţei, spadasinii lui Concini nu spuneau nici un cuvânt, nu făceau nici
o mișcare. În tăcere apăruseră și în tăcere formaseră cercul. Și acum nu mai mișcau, erau muţi,
impasibili, imobili, cu vârful spadei îndreptat înainte. Văzându-i astfel așezaţi, ai fi spus că era o
mașină fantastică și hidoasă de străpuns cu sabia, gata să funcţioneze.
"Ce așteaptă ei oare pentru a mă umfla?" se miră Valvert.
O luă el înainte și se repezi direct în grămadă, cu riscul de a se străpunge cu spadă. Dar nu avu
timp. În faţa lui rândurile se depărtară și Concini, nevăzut până acum, își făcu apariţia.
Cu sabia în teacă, foarte calm, foarte sigur pe sine, cu un zâmbet neliniștitor pe buze, Concini se
apropie de el.
Și în faţa acestui om dezarmat, Odet de Valvert, livid, ciufulit, cu ochii ieșiţi din orbite, își lăsă în
jos spada și se dădu înapoi până ce, simţind vârfurile de oţel pătrunzându-i în carne, se opri,
bombănind o înjurătură.
Concini știa bine ce făcea, căci el pusese la cale această punere în scenă rușinoasă. Știa bine
că, riscându-și propria libertate și viaţă, îndrăgostitul prea scrupulos, Odet de Valvert, ar fi respectat în

- 128 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

el, oricât de dispreţuit era, pe tatăl iubitei sale. În faţa acestui recul previzibil, rictusul său sălbatic se
accentua. Și, viteaz ieftin, se mai apropie, ridică mâna și, cu o voce aspră, spuse:
— Sunteţi prizonierul meu. Daţi-mi spadă.
Odet de Valvert avu o ezitare imperceptibilă. Această ezitare nu-i scăpă ochiului lui Concini.
— Este imposibil să rezistaţi, spuse el cu răceală. Și aceștia nu vă vor omorî, orice aţi face.
Predaţi-vă, este cel mai bun lucru pe care-l aveţi de făcut.
— Fie, sunt prizonier, cedă Valvert. În ceea ce privește spada mea...
O rupse cu o lovitură seacă, de genunchi, lăsă să cadă bucăţile și pumnalul și îndreptându-se, îi
aruncă o privire fulgerătoare lui Concini.
— Iată, spuse el.
Concini ridică din umeri și, dispreţuitor, comandă:
— Luaţi-l.
Cu vocea sa care părea straniu de calmă, Valvert avertiză:
— Concini, vreau să vă urmez de bună voie. Dar vă sfătuiesc să ordonaţi câinilor din curtea
voastră să nu-și ridice labele mârșave asupra mea. Vă sfătuiesc pentru ei.
Vocea sa, care părea atât de calmă, avu asemenea inflexiuni, încât Concini nu îndrăzni să nu
ţină seama. Și domolind cu mâna haita sa care protesta prin lătrături feroce.
— Aș! spuse el, nu poate să vă scape, este inutil să-l legaţi.
Și luându-l de braţ pe Rospignac:
— Vino, Rospignac, adăugă el.
— Monseniorul este prea generos cu acest caraghios, îi reproșa Rospignac cu un ton de nespus
regret.
Odet de Valvert, zâmbi livid:
— Rospignac, spuse el, amintește-ţi ce ţi-am promis: de fiecare dată când te voi întâlni, fie la
picioarele tronului, în faţa regelui, fie la picioarele altarului, în faţa lui Dumnezeu, vei face cunoștinţă
cu vârful cizmei mele.
Și, ca și cum numai el ar fi avut dreptul să comande:
— Să mergem, spuse el celor care-l înconjurau.
Și totul era atât de imperativ, încât ascultară complet încremeniţi.

Capitolul XXXIX Un incident neprevăzut

Ieșiră. Aduseră calul lui Valvert. El se așeză cu grijă în șa, cu atâta liniște, încât mai mulţi nu
putură să nu-l admire în sinea lor. Aruncă o privire cercetătoare în jurul lui. Străduţa părea liniștită. Se
înnoptase. Avu un zâmbet care ar fi dat mult de gândit gărzilor, dacă ar fi putut să-l vadă.
Dându-și seama că avea între picioarele sale un animal viguros, suplu, docil, pe care-l simţea
capabil de a face toate eforturile ce i le-ar fi cerut, îi veni ideea de a încerca ceva nebunesc, fiind
favorizat de întuneric.
Bineînţeles, își dădea foarte bine seama că, păzit cum era de treizeci de zdrahoni înarmaţi până-
n dinţi, pe când el era dezarmat, șansele sale de reușită erau aproape nule. Dar, la urma urmelor, ce ar

- 129 -
 Michel Zévaco

mai fi riscat dacă-l duceau la moarte! Se hotărî foarte repede. Se gândi la Landry Coquenard pe care-l
uitase întrucâtva până atunci. Căci, fără îndoială, înţelegea să-l asocieze la tentativa să și să-l facă să-
i împărtășească soarta, bună sau rea. Îl căută cu privirea. Și, în sfârșit, îl descoperi cu două rânduri în
faţa lui.
Bietul Landry Coquenard era departe de a avea aceeași soartă ca stăpânul său. Nu numai că nu-
l dezlegaseră, dar îl mai legaseră și de grumazul unui cal. Era acolo, atârnând ca o zdreanţă, în faţa
cavalerului însărcinat să-l păzească și care, fără nici un pic de generozitate, îl acoperea cu glume
proaste și ironii feroce.
Această descoperire neașteptată îi smulse un suspin lui Odet de Valvert. Își aplecă umerii în
faţa fatalităţii implacabile, care părea neînduplecată faţă de el: proiectul său bun devenea irealizabil
din moment ce Landry Coquenard, incapabil de a face o mișcare, se afla în imposibilitatea de a lua
parte. Și cine știe dacă Concini nu-l trata atât de dur pe Landry Coquenard numai pentru a-l determina
pe Odet de Valvert să renunţe la orice încercare de fugă? Cine știe dacă Concini nu-și zise că acest
tânăr, cu ideile sale de neînţeles, nu ar fi consimţit să se retragă din afacere complet singur, din
moment ce tovarășul său nu putea să facă la fel? Orice ar fi fost, că ar fi vrut Concini sau nu, Valvert
prefera să renunţe la proiectul său și să se sacrifice decât să-l abandoneze pe Landry Coquenard.
Trupa se puse în mișcare, la pas. Cei doi prizonieri, despărţiţi unul de celălalt, erau în centru, bine
încadraţi și supravegheaţi îndeaproape. Concini mergea în faţa oamenilor săi la o distanţă de zece
pași. Rospignac mergea lângă el.
Ajunseră în strada Vaugirard, din care o luară la stânga. Trupa din spatele lor, se afla încă în
strada Caset. Făcură doi sau trei pași pe strada Vaugirard.
În acel moment, ceva ca un fel de greutate enormă căzu brusc pe crupa calului lui Concini.
Animalul se îndoi din genunchi. Concini aruncă un "drace!" răsunător. În același timp, vru să se
întoarcă să vadă ce lucru monstruos sau fiinţă fantastică era cea care se agita în spatele lui. Se simţi
cuprins de către doi clești din care încercă în van să se smulgă. Și auzi o voce rece, mușcătoare, pe
care părea s-o cunoască, comandând la urechea sa și pe un ton de ameninţare imperativă:
— Coboară, Concini!
La auzul acestei voci, pe care avea motive bune, fără îndoială, s-o cunoască, o groază, o groază
nespusă, înnebunitoare, se abătu ca o lovitură asupra lui Concini.
Ca într-un coșmar apăsător, se simţi înșfăcat, scuturat, smuls din șa, ridicat și aruncat ca un
pachet inert între ghearele a doi demoni, pe care-i văzu vag și care păreau că izbucnesc din pământ
dinadins, cu grohăituri înspăimântătoare, pentru a-l primi, a-l înhăţa și a-l ţine solid și nu fără
brutalitate.
Atunci, fiinţa fantastică a cărei voce produsese un efect atât de fulgerător asupra lui Concini și
al cărui pumn, tocmai îl ridicase atât de ușor ca pe un pai, această fiinţă sări pe pământ cu o ușurinţă
și agilitate minunate. Și ajunse în aproape același timp ca și Concini.
Să spunem fără întârziere că această fiinţă fantastică nu era alta ― l-aţi ghicit fără îndoială ―
decât Pardaillan. În ceea ce-i privea pe cei doi demoni, nu ieșiţi din pământ, ci pur și simplu ieșiţi dintr
-un intrând, unde stăteau înghesuiţi, erau Escargasse și Gringaille, cei doi companioni ai băiatului lui
Pardaillan și cele două vechi cunoștinţe ale lui Concini.
Această lovitură îndrăzneaţă se îndeplinise cu o asemenea rapiditate, încât Rospignac se
întreba încă ce i se întâmplase stăpânului său și cu trupa, care îi urmă și nu ajunsese încă pe strada
Casset.
În timp ce-l paraliza stupoarea, Escargasse și Gringaille, care trebuie că primiseră dinainte

- 130 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

instrucţiuni, nu pierdeau nici o secundă și acţionau cu o rapiditate ce ţinea de fantastic. Concini încă
nu atinsese pământul, că i se și subtilizaseră armele, fără să fi putut spune cum se îndeplinise acest
furt. Apoi cei doi companioni îl încadrară, ţinându-l solid de braţe. Și, lucru extraordinar de
semnificativ, simţi, în aceeași clipă, vârful ascuţit al unui pumnal, apăsându-l pe gât.
Ca să spunem adevărul, teama lui Concini nu venea de la cei doi, deși atitudinea lor deosebit de
neliniștitoare era suficientă, ea însăși, pentru a justifica această teamă. Ea venea mai ales din aceea
că, acum, era sigur că nu se înșelase când crezuse că recunoaște vocea lui Pardaillan.
Îl văzu că se apropia de el, cu un zâmbet subtil pe buze. Și acest zâmbet, pe care-l cunoștea
prea bine, îi spori frica mortală lui Concini. Și murmură pe un ton de teroare înăbușită:
— Domnul Pardaillan!
— Chiar eu, făcu Pardaillan, care ghicise mai degrabă decât auzise această exclam-aţie.
Și adăugă imediat cu o răceală groaznică:
— Dacă vreţi să ieșiţi viu din această strâmtoare, vă sfătuiesc, Concini, să ordonaţi oamenilor
voștri să se liniștească.
Rospignac își reveni. Prima sa impresie fu că se afla în situaţia unui atac al unor tâlhari la
drumul mare. Cu câteva fluierături pe care le scoase imediat, el comandă oa-menilor săi manevra de
îndeplinit. În același timp, avertiză pe un ton aspru:
— Hei! Băieţi răi, fiţi atenţi la ce veţi face! Nu știţi pe cine veţi înfrunta!
Totuși, sfatul lui Pardaillan provocase lui Concini un frison din cap până-n picioare. Știa că
ameninţarea era cum nu se poate mai serioasă. Cu toate acestea, ezită: orgoliul său refuză să cedeze
în faţa fricii.
Acolo, cu o promptitudine remarcabilă, într-o ordine perfectă, soldaţii executau manevra
comandată de șeful lor.
Cu răceală, lent, neînduplecat, cu grohăituri înnebunitoare de bucurie, Gringaille și Escargasse
împingeau pumnalul.
De data asta, Concini înţelese că dacă va mai ezită o jumătate de secundă, se va termina cu el.
Frica fu mai puternică decât orgoliul. Cu un glas de tunet care acoperi toate strigătele, urlă:
— Nici o persoană să nu se miște, pe sângele lui Christos!...
Greutatea se opri chiar la doi pași de Concini, mai mult mort decât viu. Era timpul: două lacrimi
roșu-închis curgeau lent din gâtul său, se rostogoleau și se pierdeau în dantela preţioasă a gulerului
său, care se pătă cu sânge.
Escargasse și Gringaille, nu fără un regret manifest, opriseră imediat demonstraţia lor picantă și
prea elocventă. Și își exprimară cruda lor decepţie prin două înjurături care izbucniră în același timp.
Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cu aceeași răceală distantă, Pardaillan spuse:
— Și acum să stăm de vorbă.
Asta se adresa lui Concini, bineînţeles. Dar zdruncinătura fusese, într-adevăr, cam brutală.
Concini, înainte de a răspunde, respiră cu putere, își șterse fruntea inundată de o sudoare rece și
curăţă cu batista câteva picături de sânge care se prelingeau din gâtul său.
Răbdător, Pardaillan îi lăsă timp să-și revină. Ceilalţi, Gringaille și Escargasse nu-l lăsau și-și mai
ţineau în mână pumnalul lor ameninţător.
Din clipa în care fu vorba să negocieze, Concini își regăsi întreaga sa încredere. Și, în speranţa
că va scăpa cât mai ieftin, luă imediat ofensiva. Reproșa cu vehemenţă:
— Domnule de Pardaillan, mi-aţi dat cuvântul că nu veţi mai întreprinde niciodată nimic
împotriva mea. Nu v-aţi ţinut cuvântul, voi care vă lăudaţi cu loialitatea. Și în cel fel!... Vă așezaţi trei

- 131 -
 Michel Zévaco

contra unuia singur! Frumoasă ispravă, într-adevăr și care arată cât de exagerat a fost lăudată
această reputaţie de vitejie nebunească a voastră.
Pardaillan îl lăsă să vorbească. Când terminase, puse lucrurile la punct, cu vocea sa glacială:
— Cel care se lăuda cu loialitatea ― aţi spus-o ― nu v-a dat cuvântul decât cu condiţia expresă
ca dumneavoastră înșivă să nu întreprindeţi niciodată nimic împotriva sa.
— Nu mi-am ţinut cu scrupulozitate cuvântul? protestă agitat Concini.
— Nu, făcu categoric Pardaillan. Astăzi în mod deliberat nu v-aţi respectat cuvântul și, de aceea,
m-aţi eliberat de al meu.
— Eu! protestă Concini, care nu se gândea tot timpul la Valvert, să mă trăsnească, dacă înţeleg
ce vreţi să spuneţi.
— Veţi înţelege, făcu Pardaillan, cu calmul său rece: chiar astăzi, în această casă din care ieșiţi,
aţi agresat unul de-ai mei. Și în cel fel! Așa cum bine ziceţi: aruncând asupra lui toată banda voastră
de viteji... Câţi sunt în realitate?... Treizeci cel puţin... V-aţi apucat treizeci ca să prindeţi un om. Aș
mai jura că, necalculându-vă bine puterea a trebuit să recurgeţi la unele manevre incorecte.
— Cum, vorbiţi despre acel mic aventurier de Valvert?
— Spuneţi: Domnul conte de Valvert, corectă sec Pardaillan.
— Oh! Dacă ţineţi, consimţi Concini. Și cu toată ironia de care fu capabil: domnul conte de
Valvert este cumva rudă cu voi?
— Da, este. Și ţin la el ca și la fiul meu.
— Vă jur că n-am știut nimic!
— Aţi luat unul de-ai mei. Vă am la mână. Dacă vreţi să vă dau drumul, daţi-mi-o, mai întâi, pe
ruda mea. Vedeţi că este foarte simplu și că veţi scăpa ieftin.
— Și dacă refuz?
— Atunci, vă reţin, spuse cu răceală Pardaillan. Și luaţi aminte, Concini, că vă voi face să suferiţi
același tratament pe care i-l faceţi lui Odet.
— Ca să mă reţineţi, ar trebui să mă luaţi.
— Vă Voi lua.
— Și dacă veţi fi atacaţi de oamenii mei?
— Este cu totul altceva, spuse Pardaillan cu aceeași simplitate. Atunci, înainte ca oamenii voștri
să ajungă până la voi, cei doi de aici, care vă ţin, vă vor tăia beregata pur și simplu.
Și, cu un zâmbet ironic:
— Priviţi-i, Concini și vedeţi dacă par dispuși să vă omoare sau să vă ierte.
— Mă vor omorî, fie, încercă să braveze Concini, dar fiţi sigur că moartea mea va fi răzbunată pe
loc. Veţi fi masacraţi.
— Aș! făcu Pardaillan cu un ton detașat, la vârsta mea poţi să faci marea călătorie... Și apoi... nu
suntem neîndemânatici, toţi trei... Nu s-a dovedit deloc că șnapanii voștri, atât de numeroși câţi sunt,
ne vor expedia așa cum credeţi.
"Pe Cristos! răcni Concini în sinea lui, este adevărat că acest demon are puterea să ţină piept
oamenilor mei și să se retragă neatins, după ce le-a creat dificultăţi!"
Gândindu-se astfel, am putea spune aproape cu certitudine ce-a hotărât. Și ridicând vocea,
înăbușindu-și furia, măcinându-l rușinea, comandă:
— Rospignac!... Puneţi-l în libertate pe domnul de Valvert.
— Și spuneţi-le să nu miște nimeni, recomandă Pardaillan, fără să triumfe. Valvert va ști bine să
vină și singur aici.

- 132 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Să nu miște nimeni, repetă docil Concini îmblânzit definitiv.

Câteva secunde mai târziu, Odet de Valvert se afla lângă Pardaillan. Și, foarte calm, ca și cum nu
i s-ar fi întâmplat nimic extraordinar:
— Vă recunoscusem vocea, spuse el și mă gândeam că nu veţi pleca fără mine. Dar, domnule,
încă nu s-a spus totul: trebuie să mi-l dea pe bietul meu Landry.
Concini sperase că Landry va fi uitat.
Încercă să șicaneze:
— Domnule de Pardaillan, mi-aţi spus că mă veţi elibera, dacă vi-o voi da pe ruda voastră. V-am
dat-o. Ţineţi-vă cuvântul. În afară de asta, acest Landry, care este un ticălos înveterat și m-a trădat
când a fost în serviciul meu, nu puteţi să spuneţi că și el este din familia voastră.
— Nu, dar este servitorul meu, făcu cu promptitudine Valvert. Cred că nu vă așteptaţi să-mi
abandonez un servitor, care s-a expus cu vitejie în serviciul meu.
— Concini, interveni Pardaillan. Vă sfătuiesc să vă executaţi de bunăvoie până la capăt.
Și cu o voce care se înăspri:
— Vă sfătuiesc, mai ales, să nu abuzaţi de răbdarea mea care a ajuns la capăt... Haide, să
terminăm.
Landry Coquenard fu coborât de pe cal, eliberat de legăturile care-l umpluseră de vânătăi și
invitat s-o șteargă cât mai repede. N-avem nevoie să spunem că nu așteptă să i se repete de două ori
această invitaţie binevenită, în ciuda tonului puţin politicos cu care a fost pronunţată. Se strecură
între cai și se duse să-și ocupe locul în spatele stăpânului său.
Concini se cam îndoia că ar fi terminat cu Pardaillan. Dar, cum avea ca un gând ascuns, o idee
de revanșă rapidă și strălucitoare, se prefăcu că gândește contrariul. Și cum totul fusese spus:
— Cred că sunt liber, acum, spuse el cu un ton detașat.
— O clipă, vă rog. N-aţi dori, Concini, să ne însoţiţi o bucată de drum?
Propunerea părea să nu-i displacă deloc lui Concini, căci acceptă fără să ezite.
— Fie, să plecăm, spuse el, ca și cum s-ar fi grăbit să termine.
Și, de îndată, dându-și arama pe faţă, comandă:
— Urmaţi-ne Rospignac.
Mergeau puţin cam repede. Poate, spera el, grăbindu-se astfel, îl va împiedica pe Pardaillan să
reflecteze. Din nefericire pentru el, Pardaillan dăduse dispoziţii cu mult timp înainte. Și-l readuse cu
duritate la realitate, spunându-i ironic:
— Un minut, nu ţin deloc să-i duc pe acești viteji atârnaţi de pantalonii mei. În consecinţă,
Concini, duceţi-vă să le ordonaţi să se întoarcă în strada Casset, să se închidă în casa voastră și să
aștepte acolo cuminţi să veniţi să-i eliberaţi. Mai ales să nu se hotărască cumva să nu asculte și să
ne urmărească chiar de foarte departe. Cei doi companioni care vă ţin au urechea deosebit de fină. Și
nu vă ascund că la cel mai mic zgomot suspect pe care-l vor auzi în spatele lor, vă vor împunge
imediat pumnalul în gât. Spuneţi-le asta, complicilor voștri și vor înţelege că trebuie să se abţină de la
orice zel intempestiv... care ar fi mortal pentru voi.
Concini înţelese că Pardaillan ghicise. Strânse pumnii și mormăi înăbușit o înjurătură. Dar trebui
să se încline încă o dată. Și cu o voce pe care furia o făcea să tremure:
— Ai auzit Rospignac?
— Da, domnule, răspunse Rospignac. Fiţi liniștit, vom aștepta să vă întoarceţi, fără să mișcăm.
Și îl încuraja:
— Răbdare, domnule, îi vom regăsi pe acești domni, într-o zi și în condiţii care vor fi mai puţin

- 133 -
 Michel Zévaco

avantajoase pentru ei.

— Rospignac, strigă Valvert, nu te sfătuiesc să te întâlnești cu mine. Amintește-ţi ce ţi-am
promis.
În acest timp, Pardaillan îl luă amical de braţ pe Valvert și îi spuse cu calm:
— Să plecăm.
Și imediat după aceea, adăugă acest avertisment la adresa lui Concini:
— Concini, ne veţi conduce până ce ne vom lua un avans suficient faţă de oamenii voștri. Atunci
veţi fi liber, vă dau cuvântul meu. De acum înainte, am putea să întâlnimn oameni cărora poate aţi fi
tentat să le cereţi ajutor. Vă previn: un cuvânt, un gest echivoc și veţi cădea cu gâtul spintecat. Luaţi
de bun ce vă spun.
Și Concini, spumegând de furie, scrâșnind din dinţi, meditând intens asupra unor proiecte de
răzbunare groaznică, se făcu că a înţeles.
Porniră la drum. Pardaillan și Valvert mergeau în faţă. Concini îi urmă, ţinut solid la dreapta și la
stânga de către Gringaille și Escargasse. Landry Coquenard închidea coloana. Ajunseră la poarta Buci,
fără să schimbe vreun cuvânt. Acolo, Concini întrebă:
— Sunt liber?
— Mai departe, răspunse laconic Pardaillan, întorcându-se.
Și adăugă, insistând asupra acestor cuvinte într-un mod deosebit, fără să se știe cu adevărat,
dacă avertismentul se adresa lui Concini sau gărzilor lui:
— Atenţie la trecerea sub poartă!
Cu nasul ascuns în gulerele pelerinelor, trecură prin mijlocul gărzilor, care râdeau și glumeau
între ei.
Trecură și tot în tăcere, traversară toată Universitatea. Ajunseră la Petit-Pont. Acolo, în faţa
închisorii sinistre, Petit-Châtelet, Pardaillan se opri. Ceea ce făcu ca ei toţi să se oprească. Cu un aer
de mândrie suverană, cu un ton foarte autoritar, el concesie:
— Duceţi-vă, Concini, sunteţi liber.
Concini răsuflă puternic. Și, apropiindu-se de Pardaillan, cu un glas plin de o amenin-ţare surdă,
îi spuse scrâșnind:
— Triumfaţi pe moment. Dar va veni și rândul meu. Să știţi bine, domnule, că lucrurile nu pot
rămâne astfel între noi va fi, de-acum înainte, o luptă fără milă.
— Așa sper și eu, făcu Pardaillan cu tonul său glacial.
— Păziţi-vă, reluă Concini cu vocea sa tunătoare, păziţi-vă să nu cădeţi în mâinile mele.
Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că n-o să vă iert.
La rândul său, Pardaillan se apropie de el, aproape să-l atingă.
— În lunga mea viaţă de aventurier, m-am aflat, de multe ori, în luptă cu adversari mai de temut
decât voi, Concini. Ei au murit... Nu spun că eu sunt acela care i-am omorât pe toţi... dar fapt este că
ei au murit... Și eu sunt încă în viaţă, încă solid, slavă lui Dumnezeu. Am îmbătrânit, este adevărat.
Timpul mi-a albit tâmplele, mi-a aplecat spinarea, mi-a înţepenit membrele, mi-a micșorat puterile...
Totuși, fără să mă laud, mi-au rămas destule pentru a vă veni de hac... Spuneţi, Concini, că dacă voi
cădea în mâinile voastre, n-o să mă iertaţi. O cred, Concini, nu v-aș fi crezut însă, dacă aţi fi spus
contrariul. Ei bine, Concini, eu vă am la mână. Ar fi suficient să fac un semn cu mâna, ca să se
repeadă asupra voastră și să vă sfărâme ca pe un pal... Poate ar trebui s-o fac... căci sunteţi o fiinţă
răufăcătoare, Concini... dar nu vreau. Eu, Concini, vă iert.
Și Concini, înnebunit, zdrobit de această iertare care cădea asupra lui ca o insultă dezonorantă,

- 134 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

Concini fugi ca un hoţ, urlând, urmărit de vocea lui Pardaillan, care-i arunca încă o dată, pe un ton de
nespus dispreţ:
— Iertare! Vă iert!...
După ce Concini dispăruse în noapte, Pardaillan îl luă, din nou, de braţ pe Valvert și, cu cel mai
mare calm din lume:
— Haideţi să supăm la mine, la Grand-Passe-Par-tout, unde vom putea să discutăm în largul
nostru, fără a ne teme de urechi indiscrete, spuse el.
— Nu este de refuzat, domnule, acceptă Valvert fără să se lase rugat. De când cu această
ciocnire, n-am avut timp să mănânc, cum cred că vă închipuiţi și nu vă ascund că sunt turbat de
foame și mă înăbuș de sete.
— Ora cinei a trecut de mult. Ascultaţi se sună semnalul de stingere.

Capitolul XL De la Concini la Fausta

După nici un sfert de oră, în camera lui Pardaillan, erau toţi cinci adunaţi în jurul unei mese
încărcată copios cu fripturi reci, care încadrau numeroase sticle. În timp ce mânca cu poftă, Valvert îl
puse la curent pe Pardaillan cu tot ce se întâmplase în căsuţa lui Concini.
Valvert nu-i aduse nici o noutate cavalerului, spunându-i că logodnica sa era fiica lui Concini și a
Mariei de Médicis. Vă aduceţi aminte, poate, că el a dedus-o din anumite cuvinte ale Faustei. El afla
numai despre adevăratul nume al iubitei lui Valvert.
— Florence, domnule, ea se numește Florence! exclamă cu admiraţie îndrăgostitul nostru. Se
poate închipui un nume mai graţios?
— Numele femeii pe care o iubim ne pare întotdeauna cel mai frumos de pe pământ, declară
Pardaillan cu aerul său subit ironic.
— De mâine de dimineaţă, se îngrijoră Valvert, ar trebui să încep s-o caut. Aș vrea să știu ce i-a
făcut tatăl său ― căci, vai, Concini îi este tată! Nu pot să mă liniștesc deloc în privinţa acestui lucru,
domnule.
— Pot să vă informez eu, imediat. Au dus-o la Luvru.
— De unde știţi? se miră Valvert.
— Pentru că ne-am încrucișat cu litieră în care am recunoscut-o lângă doamna marchiză d'Ancre
și în faţa reginei... mama sa.
— Ce vor să-i facă? se agită Valvert.
— Nimic rău... deocamdată, îl liniști Pardaillan. Vor reflecta, se vor sfătui înainte de a lua o
hotărâre definitivă în privinţa ei. Până atunci, mama sa ţine s-o aibă la îndemână. Este destul de firesc.
Și, cu calmul său tulburător:
— Florence a voastră nu se expune niciunui risc... câteva zile, cel puţin. De aici înainte, vom fi cu
băgare de seamă.
— O vom salva, nu este așa, domnule?
— Fără îndoială, făcu Pardaillan, cu siguranţa sa imperturbabilă.

- 135 -
 Michel Zévaco

Poate, în fond, era mai puţin liniștit decât voia să pară. Dar Valvert îl văzu foarte sigur de sine și
acest lucru fu suficient pentru a-i reda întreaga sa încredere și bună dispoziţie. Dar îl preocupă
altceva:
— Și micuţa Loïse? exclamă el deodată. Să mă ia naiba, am uitat complet de ea! Ah, domnule,
dacă i se va întâmpla vreo nenorocire acestei micuţe nevinovate, din cauza mea, nu mi-aș ierta-o
niciodată...
— Ei! Ce-ar putea să i se întâmple?
— Poţi să știi cu Concini?
— Concini, afirmă categoric Pardaillan, i-a dat înapoi copila maicii Perrine.
— De unde știţi? rămase surprins Valvert.
Pardaillan ridică în dreptul ochilor săi paharul plin cu Vouvray sclipitor, îl goli încet ca un fin
cunoscător, plescăi din limbă satisfăcut și, ridicând din umeri:
— Hai, gândiţi-vă, mormăi el. Concini este un om rău, bineînţeles. Totuși nu va merge până acolo,
încât să omoare numai de dragul de a omorî. Nu mai are acum nevoie de această fetiţă. Ce va face?
Ea l-ar deranja teribil de mult. Asta-și spune el, nu vă îndoiţi. Concluzia: o va da celei de la care a luat-
o, maicii Perrine, care a venit s-o ceară. În rest, vom fi siguri nu mai târziu decât mâine, ducându-ne la
Fontenay-aux-Roses. Ce dracu, vreau să-mi cunosc nepoţica!...
De data asta, Valvert admise că el avea dreptate.
Această cină se prelungi până târziu în noapte. Acţionând astfel, Pardaillan avea gândul său
ascuns de a-l păstra pe Valvert lângă el și de a-l împiedica să se reîntoarcă la locuinţa sa din strada
Cossonerie.
Reușise destul de ușor în acea seară: Valvert și Landry Coquenard își încheiară noaptea într-un
pat de la Grand-Passe-Partout. Dar a doua zi dimineaţa, fu mai puţin fericit, străduindu-se să
demonstreze tânărului că va trebui să abandoneze definitiv fosta sa locuinţă.
— Dar, domnule, se miră Valvert. Concini mi-ar dori moartea, dacă ar vedea în mine un rival. De
ce ar dori-o acum când știe că este tatăl celei pe care o iubesc?... Căci știe, domnule și am văzut bine
că această descoperire a modificat radical sentimentele sale faţă de Florence.
— În sfârșit, zâmbi Pardaillan, nu mai sunteţi rivalul lui Concini, așa este. Dar ― ceea ce este de
neiertat ― sunteţi omul care cunoaște secretul nașterii fiicei sale. Fiţi sigur că va reîncepe, în
continuare să dea lovitura pe care n-a putut s-o reușească ieri.
— Drace! Este adevărat ce spuneţi! murmură Valvert gânditor.
— Și apoi, insistă Pardaillan, văzându-l tulburat, mi se pare că aţi uitat puţin de doamna Fausta...
Fausta care știe unde locuiţi, gândiţi-vă.
— Și voi trebuie să vă mutaţi.
— Eu! șopti Pardaillan și, de ce, Dumnezeule?
— Credeţi că doamna Fausta nu știe că locuiţi aici? Nu credeţi că ar putea să vă prindă aici?
— Aș! făcu Pardaillan, ceea ce spuneţi este corect. Dar orice s-ar întâmpla, eu rămân aici, unde
mă simt bine.
— Și eu, făcu Valvert, râzând, rămân în coteţul meu din strada Cossonnerie, unde am și eu deja
tabieturile mele. V-aș cere permisiunea de a mă retrage, acum.
— De ce vă grăbiţi? Aţi uitat că ne-am hotărât să ne ducem la Fontenay-aux-Roses, imediat după
masă?
— Tocmai din cauza asta, domnule. O să vă explic. Ieri, mi-am lăsat calul la poarta casei lui
Concini. Este un animal bun la care ţin. Și nu știu ce s-a întâmplat cu el. Vreau să văd, dacă,

- 136 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

întâmplător, nu s-a reîntors complet singur la grajdul Lion-d'Or, unde l-am lăsat în pensiune.
— Haide, duceţi-vă, îl autoriză Pardaillan, cu un vizibil regret. Dar să nu plecaţi neînarmat cum
sunteţi și să vă aventuraţi în stradă.
— Ah, domnule, protestă Valvert, cu indiferenţă, strada Cossonnerie este la doi pași de aici.
— N-are importanţă, insistă Pardaillan. Uitaţi tot timpul de Concini și Fausta. Traversarea unei
străzi este mai mult decât trebuie pentru a prinde un om neînarmat.
Merse spre o panoplie și alese o sabie lungă, puternică pe care i-o întinse tânărului, spunând:
— Luaţi-o!
Valvert își încinse sabia, mulţumind cu efuziune și plecă imediat, urmat de Landry Coquenard.
Abia își luară tălpășiţa, că Pardaillan comandă scurt:
— Urmăriţi-l! Și deschideţi ochii!
Aceste cuvinte le adresă lui Gringaille și lui Escargasse. Ei se repeziră imediat în stradă și se
apucară să-l urmărească de departe pe Valvert, care nu observă deloc că avea pe urmele sale două
gărzi de corp, însărcinate să vegheze asupra lui.
Nu se întâmplă nimic din ce-i fusese teamă lui Pardaillan. După o jumătate de oră, Valvert se
întoarse la Grand-Passe-Partout. El aducea acel cal pe care-l datora recunoștinţei regelui; așa cum se
gândise avu bucuria să-l găsească în faţa grajdului, unde revenise complet singur. Landry Coquenard
era călare, ca și stăpânul său. Profitase de trecerea pe-acasă ca să se înarmeze.
Imediat ce terminaseră masa, Pardaillan și Valvert se urcară în șa și plecară. După câţiva pași,
Valvert observă că Landry Coquenard, Gringaille și Escargasse îi urmau. Se miră cu naivitate:
— Acești viteji ne escortează?
— De ce nu? Dacă n-au ce face decât să privească prostește în gol, răspunse Pardaillan cu tonul
său rece.
— Dar, făcu Valvert examinându-i, sunt înarmaţi până-n dinţi!... Ce văd în buzunarele de la șa?...
Pistoale, care nu erau acolo, când venisem la pensiunea voastră!... Ah! Deci, domnule, mergem în
misiune?
— Cel mai puţin din lume, spuse Pardaillan, care deveni din ce în ce mai rezervat. Mergem, pur și
simplu, la Fontenay-aux-Roses, să ne asigurăm dacă nepoata mea se află acolo.
— Și pentru asta, glumi Valvert, ne trebuie pistoale în oblânc... căci și voi aveţi, domnule... Și ne
trebuie trei găligani atârnaţi de pantalonii noștri! Ah, domnule, nu vă mai recunosc!
— Glumiţi, tinere, glumiţi cât doriţi... numai să nu uitaţi că suntem în luptă contra doamnei
Fausta... Și observaţi, vă rog, că nu vorbesc decât de doamna Fausta și asta ajunge.
— Atunci, mormăi Valvert, pentru că suntem în luptă contra doamnei Fausta, va trebui să trăim
într-un continuu "care pe care", să suspectăm totul și pe toţi?
— În ceea ce vă privește, întrerupse Pardaillan sunteţi liber să nu vă păziţi... Și atunci, vă răspund
că nu veţi mai avea mult timp până veţi dispărea. Și dacă vreţi astfel, sunteţi liber, vă spun. Dar
întrebaţi-vă puţin cine va veghea asupra logodnicei voastre, dacă îi veţi lipsi. Cine?... Nu eu, desigur,
pentru că aș avea ce face și încă multe de făcut, de altfel, vă jur.
— Vă mulţumesc pentru lecţie, domnule și vă răspund că nu va fi pierdută, făcu Valvert cu vocea
sa emoţionată.
Era o vreme minunată: una din acele splendide zile de primăvară, prevestitoare a unei veri
apropiate și calde. De-a lungul câmpului cu trandafiri, care miroseau extrem de plăcut, pe drumul
însorit, făcură o plimbare încântătoare, care nu fu tulburată de nici un eveniment neplăcut.
Ajunseră. Și de la început fu o decepţie: ușile închise, obloanele închise cu grijă anunţau că

- 137 -
 Michel Zévaco

stăpânii nu erau acasă. Ei bătură cu toată puterea, strigară. Nimeni nu le răspunse.

Dar nu abandonară pentru asta. Maica Perrine poate lipsea doar un moment ca să facă
cumpărături.
Putea să vină dintr-un moment în altul. Îi lăsară pe Landry, Escargasse și Gringaille în faţa porţii
și ei se duseră să se informeze. Iată ce aflară:
În aceeași dimineaţă, dis de dimineaţă, o trupă de oameni înarmaţi, escortând o litieră, se
opriseră în faţa casei maicii Perrine. O doamnă, o mare doamnă desigur, coborâse din litieră și
intrase în casă. Acolo rămase o jumătate de oră. După aceea, Perrine fu văzută închizând totul.
Apoi, doamna plecase. Perrine și fetiţa o însoţeau. Fetiţa părea foarte bucuroasă. Unui puști
care o întrebase, ea îi răspunsese că se duce s-o găsească pe mama sa Muguette. În ceea ce-o
privea pe Perrine, ea nu era neliniștită. O urmă nestânjenită pe doamna mare și urcase în litieră. Da,
chiar în litiera acestei mari doamne. Și toată trupa plecase.
După ce-i dăduse o monedă unei cumetre care le furnizase aceste informaţii, Pardaillan se
îndepărtase spunând în șoaptă lui Valvert:
— Să mă jupoaie dracul, dacă această mare doamnă nu este chiar Fausta.
— Credeţi, domnule? răspunse Valvert sceptic.
— Zău!
— Ce dracu să facă cu această copilă?
— Să ne întoarcem să vedem casa, făcu brusc Pardaillan, fără să răspundă acestei întrebări.
Trecură peste gardul de* nuiele. Gringaille fu însărcinat să forţeze ușa. El se achită cu o
dexteritate, care presupunea că se antrenase de mult timp pentru acest gen de exerciţiu special.
Pardaillan intră, urmat de Valvert, care se întreba ce-ar putea să găsească în casă.
Pardaillan venise să caute, foarte simplu, un oarecare indiciu, care i-ar fi permis să se asigure, în
primul rând, dacă era chiar Fausta cea care o luase pe Loïse ― căci putea să se fi înșelat ― în al
doilea rând, dacă ar fi fost ea, să se lămurească ce mobil ar fi avut.
Se întâmplă să fie ajutat cu tot ceea ce dorise. Într-adevăr, în prima încăpere în care intră,
privirea îi căzuse imediat pe un pătrăţel de hârtie, pus pe masă. Un mic pumnal delicat, care fixa
acest bileţel pe masă, spunea clar că nu era vorba de uitare, ci biletul era fixat acolo la vedere pentru
cel căruia îi era destinat. Teaca de catifea albă era pusă alături.
Pardaillan ridică pumnalul și examina lama.
— Vedeţi, domnule, mai spuse Valvert, apucând teacă, vedeţi, armele de Sorrientès sunt brodate
pe această teacă. Se recunosc bine, haideţi.
— Ah! Sunt armele de Sorrientès! făcu Pardaillan. Ei bine, iată gravate, pe lamă, armele de Borgia.
Și pe ele le recunosc. Iată-mă complet lămurit. Acum sunt sigur că pentru mine este biletul.
Luă biletul și-l citi cu atenţie. El spunea următoarele:

"Pardaillan, am văzut-o pe micuţa Loise și am găsit-o atât de adorabilă încât, veţi crede? Am
început s-o ador. Simt că n: aș mai putea să mă despart de ea. Astfel că o iau și o păzesc. Este
dreptul meu, în fond, pentru că sunt bunica ei.
Ah! Liniștiţi-vă, nu depinde decât de voi să v-o dau, într-o zi. Vă dau cuvântul meu de suverană că
o să v-o dau, dacă veţi avea înţelepciunea să nu veniţi să vă așezaţi de-a curmezișul proiectului pe
care-l cunoașteţi și pe care numai voi îl puteţi face să eșueze. O să v-o dau numai cu această condiţie.
Altfel, dacă vă veţi încăpăţâna să nu mă ascultaţi, puteţi să arboraţi doliul și să-l faceţi să fie arborat
și de tată și de mamă. Moartă, pentru voi și pentru ei, nu o veţi mai vedea niciodată și niciodată ei n-o

- 138 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

vor mai vedea pe această copilă.

Mă înţelegeţi, nu-i așa Pardaillan? Numai voi veţi hotăra, dacă le veţi aduce disperarea tatălui și
mamei. Și, ascultaţi, am o încredere atât de mare în voi, încât, dacă mi-aţi da cuvântul că veţi rămâne
în lupta pe care o știţi, vă voi înapoia imediat copila".

Era semnat cu un F.
După ce a citit, Pardaillan lăsă să cadă biletul pe masă și rămase un timp gânditor, jucându-se
mașinal cu micul pumnal delicat pe care-l păstrase în mână, fără să-și dea seama.
În sfârșit, Pardaillan se scutură, ca și cum ar fi vrut să arunce toate gândurile negre, care-l
obsedau. Și începu să râdă din vârful buzelor, un râs, ca să spunem așa, livid, înspăimântător. Luă, din
nou, biletul și-l întinse lui Valvert, spunând cu acea voce albă, pe care o avea în momentele de emoţie
violentă:
— Citiţi!
Valvert luă biletul și-l parcurse cu privirea. Văzând cât de distrus era, după ce l-a citit până la
capăt, Pardailan întrebă:
— Ei bine?... Ce ziceţi de doamna Fausta?
— Este un animal veninos și puturos. Vreun demon a ieșit special din infern ca să ne tortureze!...
— Este Fausta! Este Fausta! Și asta spune totul!
— Și credeţi că-și va pune în aplicare oribila-i ameninţare? întrebă Valvert pe un ton care arăta o
oarecare neîncredere.
— Să nu vă îndoiţi! exclamă cu ardoare Pardaillan. Când este vorba să facă rău, Fausta ţine
întotdeauna ceea ce promite.
— Ce veţi face? întrebă Valvert, după o scurtă tăcere.
— Este o problemă care nu poate fi hotărâtă așa, din senin... Voi vedea... Voi căuta. Nimic nu ne
grăbește, în fond... Ce dracu, voi găsi în sfârșit soluţia bună, cea care va împăca totul și-mi va lăsa
conștiinţa împăcată.
Puse pumnalul în teaca lui de catifea, împături hârtia în patru, puse totul în buzunar, ca și cum n-
ar fi fost nimic:
— Nu mai avem ce face aici, să plecăm, spuse el cu vocea sa, care-și regăsise calmul obișnuit.
Ieșiră, trecură din nou peste gardul de nuiele, se așezară din nou în șa și plecară la trap.
Își urmară drumul lor și sosiră la Grand-Passe-Partout, fără să li se întâmple nimic demn de a fi
menţionat aici. Petrecură această seară împreună, la fel și a doua zi. Seara și ziua au fost foarte
liniștite. Nici Fausta, nici Concini nu dădură vreun semn de viaţă.
Pardaillan își reluă modul său de viaţă obișnuit. Își regăsise acea bună dispoziţie puţin
maliţioasă care-i era caracteristică. Nici o grijă nu părea să-l hărţuie. Luase cumva vreo hotărâre în
privinţa comportării pe care o va avea faţă de Fausta? Valvert, care admiră calmul său nepăsător, se
întreba degeaba, fără să îndrăznească să-l întrebe, pentru că el nu vorbea.
A treia zi dimineaţa, după un sfert de oră de la sosirea lui Valvert, care-și petrecea cea mai mare
parte a timpului cu cavalerul, Nicole veni să anunţe că doi domni, rămași în sala comună, insistau să
obţină de la cavaler onoarea unei întrevederi personale.
— Spune-le celor doi domni să urce, ordonă Pardaillan cu acel ton de neam mare care-i era
firesc.
Și, imediat ce Nicole închise ușa:
— Să fiu jupuit de viu, dacă nu este doamna Fausta, care trimite să afle răspunsul la bilet, spuse

- 139 -
 Michel Zévaco

el.
Valvert rămase, dar se depărta cu discreţie.
Nicole introduse pe cei doi vizitatori și se retrase imediat. Aceștia așteptară să se închidă ușa
ca să-și descopere faţa, pe care o aveau ascunsă în pliurile pelerinei.
Pardaillan recunoscu pe unul din cei doi vizitatori: era chiar Fausta, care purta costumul de
cavaler cu o dezinvoltură neasemuită. Celălalt, aţi ghicit, era câinele său de pază, gigantul d'Albaran.
Cele patru personaje se salutară cu curtoazie și își făcură complimentele de uzanţă, ca și cum
ar fi fost cei mai buni prieteni din lume și nu dușmani de moarte. Fausta nu pierdu timpul, merse
direct la ţintă:
— Cavalere, spuse ea, am venit după răspunsul la biletul meu, care v-a parvenit după cum știu.
— Cum prinţesă, se minună Pardaillan cu ironie, veniţi chiar dumneavoastră! Ce onoare faceţi
sărmanei mele cocioabe!
— Cavalere, spuse Fausta cu gravitate, îmi place să-mi rezolv problemele eu însămi.
— Cât vă aprob, prinţesă! Mai glumi Pardaillan. Și, devenind distant:
— Permiteţi-mi, mai întâi, să vă restitui această preţioasă jucărie, pe care aţi greșit mult lăsând-o
într-o casă părăsită, unde primul vagabond poate să intre.
— Știam că va nimeri în mâini bune, spuse Fausta.
Și așezând micul pumnal în vesta sa scurtă cu mâneci, adăugă:
— Să revenim...
— V-am spus, făcu Pardaillanm, fixând-o drept în ochi, că atât timp cât voi trăi, nici de data asta
și nici altă dată, nu veţi fi regina Franţei. V-o repet.
— Asta înseamnă că veţi lupta cu mine?
— Din toate forţele mele, da, spuse Pardaillan cu răceală.
— V-aţi gândit bine?
— Ah! Prinţesă, mi-aţi acordat o zi întreagă și două nopţi pline ca să reflectez mai mult decât ar
trebui, vă asigur.
— O veţi părăsi pe nepoata voastră?... Deci, vei condamna la disperare pe fiul vostru și pe nora
voastră?...
— Nu părăsesc pe nimeni. Nu condamn pe nimeni, protestă Pardaillan, fără să se aprindă.
Și cu acel aer ambiguu, atât de tulburător:
— Dar am reflectat că, soarta copiilor mei depinde de lupta pe care mă forţaţi s-o duc împotriva
voastră. Toată problema este a ști care din noi va triumfa și cât timp va dura această luptă.
Convingerea mea este că, v-am spus-o și v-o repet, veţi fi învinsă. Astfel, soarta copiilor mei va fi clară.
În ceea ce privește durata acestei lupte, este sigur că va fi scurtă. Nu poate să fie altfel.
Pardaillan spuse aceasta cu atâta încredere încât, oricât de puternică, oricât de înarmată ar fi
fost, Fausta nu putu să nu tresară. De altfel, fu aproape imperceptibil și își reveni îndată.
— Căutaţi-o, făcu ea cu un zâmbet subtil.
— N-o voi căuta, n-o voi găsi, n-o voi lua. Chiar voi mi-o veţi da.
— Credeţi? zămbi Fausta.
— Sunt sigur, repetă Pardaillan, salutând ceremonios.
Și luând o atitudine mândră, accentuând pe fiecare cuvânt:
— Chiar dumneavoastră o să mi-o daţi... vă veţi considera fericită să mi-o daţi.
— O să vedem, răspunse Fausta ascunzându-și furia sub un surâs.
Și adăugă:

- 140 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

— Cred că nu mai avem nimic să ne spunem.

— Și eu cred, confirmă impasibil Pardaillan.
Se salutară ceremonios, ca la începutul acestei întrevederi. Pardaillan, politicos, îi conduse pe
cei doi vizitatori până la ușă, al cărei prag îl trecură după o ultimă reverenţă.
Înainte de a se îndepărta, Fausta se întoarse și cu o voce gravă, posomorâtă, aruncă acest
suprem avertisment:
— Păziţi-vă bine, Pardaillan, căci vă jur că n-o să vă menajez, nici pe voi, nici pe cei care sunt cu
voi.
— Ne vom apăra cât vom putea de bine, răspunse cu simplitate Pardaillan.
Pardaillan închise ușa și revenind la Odet de Valvert:
— Și acum, tânărul meu prieten, spuse el, să ne ţinem bine. Tigroaica se dezlănţuie și se va purta
cu severitate și cu promptitudine, vă spun eu.
Odet de Valvert, fără să pară mai emoţionat, răspunse:
— Ne vom apăra, domnule, fiţi liniștit. În rest, nu suntem, slavă domnului, oameni care ne lăsăm
astfel devoraţi, fără să ne opunem puţin.
Și Pardaillan zâmbi satisfăcut, încheind:
— Da, va trebui ca zi și noapte să fim în gardă, căci ura Faustei este puternică și între ea și noi,
de acum înainte, va fi o luptă pe moarte.

***

Continuarea aventurilor o veţi afla în volumul următor:

Sfârșitul Faustei

- 141 -
 Michel Zévaco

***

Ciclul Les Pardaillan [Cavalerii Pardaillan] cuprinde:

01. Les Pardaillan. (1902/1907) [Cavalerii Pardaillan]

02. L’Épopée d’Amour. (1902/1907) [Epopeea dragostei]
03. La Fausta. (1903/1908) [Fausta]
04. Fausta vaincue. (1903/1908) [Fausta învinsă]
05. Pardaillan et Fausta. (1913) [Pardaillan și Fausta]
06. Les Amours du Chico. (1913) [Iubirile lui Chico]
07. Le Fils de Pardaillan. (1914/1916) [Fiul lui Pardaillan]
08. Le Trésor de Fausta. (1914/1916) [Comoara Faustei]
09. La fin de Pardaillan. (1926) [Sfârșitul lui Pardaillan]
10. La fin de Fausta. (1926) [Sfârșitul Faustei]

- 142 -
 Sfârșitul lui Pardaillan

O formatare unitară făcută de BlankCd. Pentru a fi evidenţiată de alte formatări, fiecare volum
va purta pe lângă numele fișierului și menţiunea: [v. BlankCd]. În aceași formatare unitară mai puteţi
citi:

Michel Zévaco – Cavalerii Pardaillan [v. BlankCd]

Michel Zévaco – Epopeea Dragostei [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Fausta [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Fausta învinsă [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Pardaillan și Fausta [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Iubirile lui Chico [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Fiul lui Pardaillan [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Comoara Faustei [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Sfârșitul lui Pardaillan [v. BlankCd]

În pregătire:

Michel Zévaco – Sfârșitul Faustei [v. BlankCd]

Notă: Dacă ţi-a plăcut formatarea și îţi lipsește una sau mai multe cărţi formatate unitar, le poţi
găsi (cu ctrl+click-stânga) aici.

Atenţie: Pentru a vă deplasa mai ușor prin e-book, plasaţi cursorul mouse-ului în Cuprins e-book
pe un anumit capitol, apoi apăsaţi tasta ctrl apoi click-stânga.

Cuprins e-book Sfârșitul lui Pardaillan:

Capitolul I Strada Saint-Honoré -1-

Capitolul II În jurul stâlpului infamiei din strada Saint-Honoré -3-
Capitolul III Doamna cu ochii negri iese din anonimat -6-
Capitolul IV Drumul spre spânzurătoare -8-
Capitolul V Cum se termină ciocnirea - 12 -
Capitolul VI Rimele - 16 -
Capitolul VII Vechi cunoștinţe - 20 -
Capitolul VIII Primul contact - 22 -
Capitolul IX Unde se vede încă o dată intervenţia ducesei de Sorkienies - 27 -

- 143 -
 Michel Zévaco

Capitolul X Landry Coquenard - 29 -

Capitolul XI Confidenţe - 34 -
Capitolul XII Norocul apare - 37 -
Capitolul XIII Micile secrete ale lui Landry Coquenard - 40 -
Capitolul XIV Valvert se dovedește nehotărât - 43 -
Capitolul XV Revirimentul - 46 -
Capitolul XVI Declaraţia - 49 -
Capitolul XVII Încotro mergea mica florăreasă - 52 -
Capitolul XVIII Mama Muguette - 54 -
Capitolul XIX Abandonată - 57 -
Capitolul XX Audienţele particulare ale ducesei de Sorrientès - 62 -
Capitolul XXI Pardaillan apare din nou - 65 -
Capitolul XXII Fausta și Concini - 68 -
Capitolul XXIII Pardaillan o urmărește încă pe Fausta - 75 -
Capitolul XXIV Ducele de Angoulême și Fausta - 77 -
Capitolul XXV Uneltiri tenebroase - 81 -
Capitolul XXVI Un incident - 83 -
Capitolul XXVII Pardaillan și Fausta - 86 -
Capitolul XXVIII Leonora Galigaï - 92 -
Capitolul XXIX Concini - 96 -
Capitolul XXX Proiecte de asasinat - 102 -
Capitolul XXXI Odet de Valvert - 105 -
Capitolul XXXII Canalul subteran - 111 -
Capitolul XXXIII Tatăl și fiica - 118 -
Capitolul XXXIV Căsuţa lui Concini - 122 -
Capitolul XXXV Atitudini ipocrite - 127 -
Capitolul XXXVI O minciună necesară - 130 -
Capitolul XXXVII În jurul casei lui Concini - 135 -
Capitolul XXXVIII Ieșirea - 138 -
Capitolul XXXIX Un incident neprevăzut - 143 -
Capitolul XL De la Concini la Fausta - 149 -

- 144 -
Sfârșitul lui Pardaillan

- 145 -