Unitatea de învăţare nr.

SINTAXA – INTRODUCERE

Cuprins:
1.1 Obiective educaţionale ...................................................................................... 1
1.2 Obiectul sintaxei ................................................................................................ 1
1.3 Unităţile sintaxei ................................................................................................ 1
1.4 Raporturile dintre părţile de propoziţie .............................................................. 8
1.5 Algoritmii de analiză a frazei ............................................................................. 9
1.6 Procedee şi structuri sintactice ....................................................................... 12
1.6.1 Contragerea propoziţiilor şi dezvoltarea părţilor de propoziţie ..................... 12
1.6.2 Structuri sintactice ........................................................................................ 13
1.7 Scheme recapitulative ..................................................................................... 16
1.8 Lucrare de verificare ....................................................................................... 18
1.9 Răspunsuri şi comentarii ................................................................................. 20
1.10 Surse bibliografice ........................................................................................ 21

1.1 Obiective educaţionale

La sfârşitul acestei unităţii de studiu, vei fi capabil să:

 explici specificitatea domeniului de studiu şi relaţia lui cu

celelalte ramuri ale gramaticii;
 identifici şi să recunoşti unităţile sintaxei;
 identifici tipurile de propoziţii pe baza unor criterii diferite;
 segmentezi fraza în unităţi inferioare, utilizând corect
algoritmii de analiză;
 recunoşti structurile sintactice.

1.2 Obiectul sintaxei

Sintaxa este partea gramaticii care are ca obiect regulile de îmbinare

a cuvintelor în unităţi superioare. Sintaxa oglindeşte modul de
funcţionare a limbii şi are relaţii de colaborare directă cu lexicul şi cu
morfologia.

1.3 Unităţile sintaxei

Unităţile de bază ale sintaxei sunt propoziţia şi fraza.

Propoziţia reprezintă o unitate sintactică mai mică decât fraza putând

Propoziţia avea o existenţă de sine stătătoare, adică putând constitui ea însăşi o
comunicare. În principiu, numim propoziţie o comunicare cu înţeles
deplin în care există un predicat exprimat sau subînţeles.
 O comunicare poate fi exprimată şi prin cuvinte care nu au valoare
de parte de propoziţie şi cu predicatul sau verbul copulativ
neexprimat.

Situaţii de felul acesta întâlnim, de regulă, în texte dialogate, în

vorbirea curentă: adverbul de afirmaţie da (ba da) sau adverbul ba
cu sensul de da sau nu ; interjecţii de tipul, ah, of,uf, ei care nu pot
avea funcţiune predicativă; vocativul care nu se încadrează într-o
propoziţie, ci are doar menirea de a exprima o strigare, deşi nu
presupun un predicat, au, totuşi, rolul de a exprima comunicări. Ele
Clasificarea propoziţiilor:
sunt aşa numitele propoziţii neanalizabile.

A. După scopul comunicării, propoziţiile sunt: enunţiative şi

interogative.

Propoziţiile enunţiative comunică ceva, dau o informaţie; cele

interogative, cer o informaţie.

Propoziţiile interogative pot fi:

Clasificarea
propoziţiilor  directe, când întrebarea este adresată direct: ai cartea?,
mergi cu noi?. Propoziţiile interogative directe sunt propoziţii
principale sau incidente;
 indirecte, când întrebarea este pusă prin intermediul
termenului regent. Te-am întrebat dacă ai cartea. Propoziţiile
interogative indirecte sunt subordonate (subiective,
predicative, atributive, completive directe şi indirecte).
Propoziţiile interogative sunt:
 totale, când întrebarea cere un răspuns de tipul da sau nu;
 parţiale, când întrebarea nu se referă la predicat, ci la altă
parte de propoziţia şi nu se poate răspunde prin da sau nu:
când vii?, cine a plecat?
În funcţie de faptul că vorbitorul aşteaptă sau nu răspuns la întrebare,
interogativele pot fi propriu-zise, când cer o informaţie, deci se
aşteaptă răspuns şi false sau retorice, atunci când vorbitorul comunică
ceva sub formă interogativă: ce m-aş face fără voi.

B. După gradul de afectivitate sau după atitudinea vorbitorului,

propoziţiile sunt:

 afective (exclamative), dacă lasă să se vadă starea de spirit

a vorbitorului, sentimentele sale: bucurie, tristeţe etc.
 neafective (neexclamative), dacă nu exprimă o stare
sufletească sau o atitudine.
Aceeaşi propoziţie poate avea nuanţă exclamativă sau ne
exclamativă, marcată la nivelul vorbirii prin intermediul intonaţiei, al
accentului, iar la nivelul textului scris prin semne de ortografie şi de
punctuaţie specifice. Plouă!. reprezintă o constatare impersonală, în
timp ce Plouă! reprezintă o informaţie faţă de care vorbitorul simte
bucurie, neplăcere etc.
C. După sensul lor, propoziţiile enunţiative pot fi:

 reale (asertive, narative), când exprimă o situaţie reală, fiind

construite cu modul indicativ. Mă bucur că nu mai plouă
cuprinde două propoziţii reale;
 optative, când exprimă o dorinţă, fiind construite cu modul
condiţional-optativ sau conjunctiv: să trăiţi mulţi ani! aş merge
cu tine;
 potenţiale, când exprimă posibilitatea realizării unei acţiuni,
posibilitatea existenţei a ceva etc., dacă sunt construite cu
timpul prezent, sau viitor, ele exprimă o acţiune realizabilă,
dacă folosesc un timp trecut exprimă o acţiune irealizabilă: n-
aş crede aşa ceva, mai bine nu veneam;
 dubitative, când exprimă îndoiala în legătură cu o anumită
acţiune, stare etc.: o fi ştiind el ceva, aşa o fi cum zici, să fi
fost acum vreo zece ani;
 imperative, când exprimă o poruncă, sau un îndemn sau o
rugăminte.

Exerciţiul nr. 1

a. Precizează felul propoziţiilor după diferitele criterii de

clasificare învăţate. Foloseşte pentru rezolvare spaţiul punctat. Ai
grijă să respecţi criteriile de clasificare prezentate mai sus:

Închinare-aş şi n-am cui/ închinare-aş murgului. (Folclor)

Cât de frumoasă te-ai gătit, / Naturo, tu! (G. Coşbuc)
.........................................................................................................
.........................................................................................................
.........................................................................................................
.........................................................................................................

Foloseşte spaţiile punctate pentru răspunsuri!

D. După aspectul lor afirmativ sau negativ, propoziţiile sunt:

 pozitive sau afirmative

 negative.

Propoziţiile afirmative afirmă ceva, o constatare: ninge, a venit

Crăciunul, o dorinţă: aş merge etc., în timp ce propoziţiile negative
înlătură o afirmaţie: n-aş merge, nu ninge.
Propoziţiile negative se caracterizează prin mărci specifice, cuvinte
negative: nu , niciodată, nicăieri, nicidecum, deloc.

Propoziţiile afirmative se caracterizează prin lipsa negaţiei.

Construcţia obişnuită a propoziţiilor negative este cu negaţia dublă.

Pronumele adjectivele pronominale şi adverbele negative nu apar
alături de un verb pozitiv, ca negaţii suficiente, ci pe lângă un verb
negativ, însoţit de negaţia nu sau n-, ca negaţii auxiliare: nu vine
nimeni, nu mergi nicăieri.

Mioara Avram menţionează diverse situaţii în care negaţia are un

regim special:
 Prin folosirea, în vorbire, a două negaţii suficiente, care se
anulează reciproc, construim o afirmaţie: a dat, nu puţină
atenţie acestui fapt, un rezultat obţinut nu fără greutăţi.

Adverbele de negaţie pot avea înţelesuri diferite în situaţii diferite:

un oraş deloc necunoscut / un oraş necunoscut deloc.

În propoziţiile interogative propriu-zise totale pot să apară diferenţe

între aspectul pozitiv şi cel negativ, chiar dacă structura ar trebui să
le opună. Aşa se întâmplă de pildă în propoziţii ca: îmi dai cartea?/
nu-mi dai cartea?

Există situaţii în care pot apărea schimbări mai surprinzătoare, cum

ar fi utilizarea negaţiei cu valoare afirmativă şi invers: numai asta-
mi lipsea; cine ştie?

E. După structura lor, dacă au sau nu o organizare care să scoată în

evidenţă funcţiunile sintactice ale părţilor componente, putem vorbi
despre:

 propoziţii analizabile;
 propoziţii neanalizabile.

Propoziţiile neanalizabile sunt foarte puţine în limbă ca număr şi ca

frecvenţă, întâlnindu-se mai ales în limba vorbită. Un tip interesant de
astfel de propoziţii evidenţiat în cercetările româneşti de lingvistică îl
reprezintă adverbele de afirmaţie şi de negaţie, da, ba şi nu, adverbe
absolut independente semantic (ba da, ba nu). Propoziţiile respective
nu sunt numai principale – folosite în dialog – ci şi subordonate: sigur
că da. Ele pot fi integrate unor fraze, prin coordonare.

Propoziţiile neanalizabile compuse din interjecţii sau din vocative sunt

tipuri cu nuanţe afective intense: ah! - Omule!
Toate propoziţiile neanalizabile apar în câteva situaţii precise:

 propoziţii principale independente, constituind singure în

enunţ: da; ah! Mamă!
 propoziţii principale independente, însoţind o propoziţie
analizabilă: ah, mă doare !;
 propoziţii principale incidente: A ştiut, da, şi el.

Folosirea propoziţiilor neanalizabile constituie, de obicei un semn de

pregătire insuficientă a vorbitorului.

Propoziţiile analizabile sunt simple, când au numai părţi de propoziţie

principale (amândouă sau numai una) şi dezvoltate, când au în
compunere şi părţi secundare.

F. După numărul părţilor principale de propoziţie cuprinse într-o

propoziţie analizabilă simplă, distingem:

 propoziţii bimembre, când există, exprimate sau nu, ambele

părţi principale;
 monomembre, atunci când este prezentă numai una dintre
ele, exprimată sau nu.

Când atribuim unei propoziţii categoria mono- sau bimembră nu avem

în vedere numărul total al cuvintelor sau al părţilor de propoziţie , ci
numai numărul părţilor principale.

Structura propoziţiilor reprezintă un criteriu de clasificare a propoziţiilor

în: simple şi dezvoltate, în funcţie de prezenţa sau absenţa uneia
dintre cele două categorii de părţi de propoziţie: principale şi
secundare. Propoziţiile simple au numai părţile principale de propoziţie
– subiectul şi predicatul – fie ambele, fie una singură.

O propoziţie este simplă dacă nu conţine nici una dintre părţile

secundare de propoziţie (complemente şi atribute).

Propoziţiile dezvoltate sunt cele formate, pe lângă părţile de propoziţie

principale, din una sau mai multe părţi secundare de propoziţie.
 Între propoziţia simplă şi cea dezvoltată nu există neapărat o
diferenţă cantitativă, ci, mai ales de ordin calitativ.

Propoziţiile simple pot fi formate din mai multe cuvinte, având în

vedere că nu toate cuvintele sau formele lor gramaticale au valoare
de parte de propoziţie:
Copii! a venit bunica.

În acelaşi timp, propoziţiile pot avea predicatul construit exprimat

printr-un singur cuvânt – verb predicativ; printr-un verb auxiliar care
însoţeşte un participiu şi printr-un verb copulativ însoţit de un nume
predicativ.

Citeşte capitolul despre predicat şi vei observa toate

posibilităţile de exprimare şi construcţie a predicatului în limba
română.

Părţile de propoziţie sunt cuvinte sau combinări de cuvinte care

alcătuiesc o propoziţie şi îndeplinesc, în cadrul propoziţiei anumite
funcţii sintactice.

Numărul de cuvinte cuprins într-o propoziţie nu trebuie confundat cu

Părţile de
numărul părţilor de propoziţie. Acesta din urmă este, de obicei mai mic,
propoziţie pentru că numai unele cuvinte au funcţiunea de parte de propoziţie şi
anume cele cu autonomie lexicală (substantive, adjective, numerale,
pronume, verbe, adverbe, interjecţii). Celelalte cuvinte cuprinse în
categoria cuvintelor ajutătoare nu sunt niciodată părţi de propoziţie,
deşi unele pot intra în componenţa unor părţi de propoziţie, ca
însoţitoare ale cuvintelor din prima categorie. Părţile de propoziţie pot
fi constituite din combinarea a două sau mai multe cuvinte cu
autonomie lexicală (locuţiuni, construcţii infinitivale, participiale,
gerunziale).

Părţile principale de propoziţie – predicatul şi subiectul – reprezintă

nucleul unei propoziţii, adică minimul necesar pentru existenţa unei
propoziţii. Părţile secundare se organizează în jurul celor principale,
formând un grup al subiectului şi unul al predicatului, prin modul de
complinire semantică specific. Valoarea de parte secundară de
propoziţie decurge din faptul că ele sunt subordonate predicatului şi
subiectului, dar şi unora dintre cele secundare.

Fraza reprezintă o structură sintactică autonomă, compusă din două

Fraza sau mai multe propoziţii. În general, numărul predicatelor identificate
într-o frază indică numărul propoziţiilor pe care le cuprinde fraza
respectivă.

În delimitarea propoziţiilor unei fraze trebuie să avem în vedere nu

numai verbele la moduri, personale ci şi interjecţiile cu valoare
predicativă, sau adverbele predicative exprimate.
 În cadrul unei fraze putem identifica propoziţii principale care sunt
independente şi, prin urmare, nu depind de altă propoziţie din punctul
de vedere gramatical şi semantic şi propoziţii secundare
(subordonate) al căror sens şi rol gramatical este determinat de
relaţiile pe care le au cu celelalte propoziţii.

Tipuri de frază:

 frază compusă numai prin raporturi de coordonare; cuprinde

propoziţii de acelaşi fel:
Am venit de la cursuri şi m-am apucat de citit.

 frază formată numai prin raporturi de subordonare:

Am simţit cum am ajuns că am nevoie de un alt loc unde să
trăiesc.

 frază compusă prin raporturi de coordonare şi de

subordonare:
“acum de grabă să-mi aduci pe fata împăratului Roş de
unde ştii şi cum şti tu.” (Ion Creangă)

Propoziţiile lexicale nu au totdeauna autonomie lexicală. Unele dintre

ele sunt insuficiente din punct de vedere semantic.

Propoziţii Propoziţiile care cuprind un verb de declaraţie, marcă a

insuficiente complementului (completivei directe), exprimă de cele mai multe ori
intenţia de a continua comunicarea: atunci el spuse: l-am întâlnit şi i-
am spus următoarele:
Există propoziţii care sunt formate din elemente care presupun o
continuare. Deşi sensul lor poate fi înţeles şi în lipsa acestor elemente,
ele sunt insuficiente: am înţeles dar (n-am ce face).

Insuficienţa unor propoziţii poate fi semantică: noul deputat a declarat

că …; noi am putea să...; gramaticală - propoziţii regente ale unor
subiective sau ale unor predicative: e destul că...; el pare că...; regente
ale unor atributive sau completive indirecte etc.: acesta este cadoul pe
care....; a făcut un gest menit să....
 Exerciţiul nr. 2

Citeşte cu atenţie textele de mai jos. Identifică propoziţiile

neanalizabile şi pe cele insuficiente şi explică-le statutul.
Pregăteşte-te astfel pentru o discuţie cu tutorele:

a. „ – Dumneavoastră ciocăneaţi aşa?

– Da.” (I.L.Caragiale)
b. „ – Ei?
– Am câştigat!
– Cât? ” (I.L.Caragiale)
c. „– Mulgem astă-seară, tată baciule?
– Ba; mulgeţi numai cât ne trebuie pentru cină.” (G. Galaction)

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

1.4 Raporturile dintre părţile de propoziţie

Raportul de subordonare are, de regulă, doi termeni: unul determinat
sau regent şi unul determinant sau subordonat.

Părţile de propoziţie care pot avea rol de cuvânt regent sunt:

- pentru atribut, substantivul sau un substitut al acestuia
- pentru complement, verbul predicativ la mod personal sau
nepersonal, adjectivul, adverbul şi interjecţiile predicative.

Raportul de subordonare dintre atribut sau complement şi cuvântul

regent poate fi exprimat prin:

 juxtapunere (alăturare), fără cuvinte de legătură: muntele

Găina;
 flexiune cazuală: i-am mărturisit mamei;
 cuvinte cu rol de instrumente gramaticale: prepoziţii, articol
demonstrativ, articol posesiv.

Cuvintele de legătură intră în alcătuirea părţii de propoziţie pe care

o introduc, dând o anumită valoare semantică şi sintactică
atributului sau complementului.
 Raportul de coordonare se stabileşte între părţi de propoziţie, de
obicei, de acelaşi fel şi care au acelaşi cuvânt regent.

Acest raport se stabileşte între subiecte, nume predicative, atribute,

complemente.

Părţile de propoziţie de acelaşi fel, coordonate, constituie părţi de

propoziţie multiple.

Raportul de coordonare poate fi realizat prin:

 juxtapunere;
 conjuncţii coordonatoare: copulative (şi, nici); disjunctive
(sau....sau; fie...fie; ori...ori); adversativ (dar, iar, însă, ci);
conclusive (deci, prin urmare, aşadar).

Raportul de subordonare se exprimă prin:

 flexiune;
 joncţiune;
 topică;
 intonaţie;
 pauză.

Flexiunea, priveşte, în măsură diferită, toate tipurile de subordonare

ca mijloc singur sau asociat.

Joncţiunea priveşte, şi ea, toate raporturile de subordonare

realizându-se frecvent prin prepoziţii sau adverbe, verbe copulative şi
articole. Joncţiunea se asociază cu flexiunea, deoarece toate
elementele joncţiunii presupun o anumită formă flexionară.

Topica exprimă uneori raporturi sintactice. Ea funcţionează, de

exemplu, în cazul în care trebuie făcută diferenţa dintre subiect şi
numele predicativ în propoziţii ca aceştia suntem noi, dintre apoziţie
şi termenul determinat , complementul direct şi atribut etc.

1.5 Algoritmii de analiză a frazei

Reprezintă o operaţie complexă, bazată pe cunoştinţe de morfologie

şi de sintaxă în care este necesar să se respecte strict câteva etape:

1. lectura atentă şi înţelegerea textului;

2. identificarea predicatelor şi a subiectelor;
3. evidenţierea elementelor joncţionale;
4. delimitarea propoziţiilor prin numerotare;
5. identificarea felului propoziţiilor,
6. realizarea schemei relaţionale a frazei prin recunoaşterea
raporturilor sintactice.
 Lectura atentă şi înţelegerea exactă a textului este necesară
întrucât unele particularităţi de construcţie ca elipsa, punctuaţia,
elementele incidente , intercalări , inversiuni de topică, pot determina
erori de înţelegere şi de analiză dacă nu se înţelege exact rolul lor în
comunicare. Factorul intenţional care determină aceste fenomene
poate determina abateri aparente sau reale de la norma şi realizarea
unor raporturi de tip special între termenii frazei.

Evidenţierea predicatelor şi a subiectelor este importantă întrucât,

în analiza sintactică, predicatul reprezintă elementul esenţial.

Observarea atentă a predicatului constituie un semn pentru prezenţa

în frază a unor subordonate(subiective, predicative); adverbul
predicativ şi locuţiunea adverbială predicativă, verbele impersonale;
prezenţa subiectului logic; absenţa subiectului gramatical, prezenţa
unui verb copulativ şi absenţa numelui predicativ sunt indici pentru
recunoaşterea subordonatelor amintite.

Reţine!

1. Adverbul de negaţie care precede un predicat se grupează, în

analiză, împreună cu acesta. Nerespectarea acestui principiu duce
la modificări ale sensului propoziţiei şi la confuzii.

2. În cazul predicatului nominal în care numele predicativ este

exprimat prin adjectiv sau adverb la un alt grad de comparaţie decât
cel pozitiv, predicatul cuprinde şi elementele care formează gradul
de comparaţie respectiv.

3. De regulă, pronumele reflexiv intră în componenţa predicatului.

4. Înţelegerea exactă a textului este necesară şi pentru că, uneori,

funcţiunea de predicat al propoziţiei este preluată de altă parte de
propoziţie decât cele care au dreptul la această funcţie.

Observă cu atenţie textul următor:

...Mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a
striga. Ioane, Ioane. Şi Ion, pace.

În ultima propoziţie din text cuvântul pace are un statut interesant.

Fă un comentariu referitor la valoarea lui semantică şi sintactică.

Elementele joncţionale prin care se realizează îmbinarea

propoziţiilor în frază sunt: conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale,
pronume şi adverbe relative.

10
 Deseori, pronumele şi adverbele au şi funcţiune sintactică în
subordonata introdusă. De aceea este necesară delimitarea
subiectului, pentru a evita erori în identificarea predicatului.

Delimitarea propoziţiilor se face ţinând seama de regula generală a

unui singur predicat într-o propoziţie. Analiza trebuie să ţină seama de
conjuncţiile corelative care marchează mai clar felul unui raport
sintactic.

O situaţie specială o constituie delimitarea propoziţiilor în cazul

alăturării a două sau mai multe conjuncţii diferite. Astfel, frecvent, o
conjuncţie subordonatoare este aşezată alături de una
coordonatoare, evident, fără nici o legătură între ele. Cele două
conjuncţii trebuie separate între ele prin bare, căci ele introduc
propoziţii cu valori diferite.

Exerciţiul nr. 3

Delimitează propoziţiile din textele de mai jos; arată care sunt

elementele joncţionale şi ce funcţie au în frază; precizează
raporturile sintactice existente:

a. „Azi dimineaţă, neavând treabă, mă scobor la gârlă. Lăsasem în

ajun undiţa acolo într-un tufiş ...” (Brătescu Voineşti)

b. „Căci în clipa aceea, în faţa lor,... pentru întâia oară înţelegeam

ce mare lucru e pentru cineva să aibă părinţi buni şi uniţi.” (Brătescu
Voineşti)
.........................................................................................................
.........................................................................................................
.........................................................................................................
.........................................................................................................
.........................................................................................................
.........................................................................................................
........................................................................................................
.........................................................................................................
.........................................................................................................
........................................................................................................
........................................................................................................

Foloseşte spaţiul punctat pentru răspuns!

Identificarea propoziţiilor constă în gruparea lor după criteriile ştiute,

respectând situaţiile de intercalare sau de incidenţă a unor propoziţii,
precum şi lipsa predicatului.

10
 Raportul de coordonare este un raport de egalitate, de independenţă
logică şi se stabileşte atât între propoziţii principale, cât şi între
subordonate de acelaşi fel, având aceeaşi propoziţie regentă şi acelaşi
element regent. Unele propoziţii încep cu o conjuncţie coordonatoare
şi, dar, iar, însă, care stabilesc un raport de coordonare între fraze.

1.6 Procedee şi structuri sintactice

1.6.1 Contragerea propoziţiilor şi dezvoltarea părţilor de propoziţie

Cele două procedee sintactice au în comun ideea corespondenţei

dintre părţile de propoziţie şi subordonatele respective.

Contragerea presupune în primul rând modificări la nivelul

predicatului prin transformarea lui într-un element nepredicativ.

Statutul de propoziţie depinde de prezenţa predicaţiei, aşa încât pentru

contragerea unei subordonate în partea de propoziţie
corespunzătoare, este necesară eliminarea acesteia.

Eliminarea predicatului se face fie prin menţinerea verbului într-o

situaţie nepredicativă (mod nepersonal), fie prin înlocuirea lui cu un
derivat substantival, nume de acţiune sau de agent sau cu un derivat
adjectival. Important este să fie înlăturat orice element verbal, mai ales
când e vorba despre verbul copulativ.

Exemple de enunţuri contrase prin înlăturarea elementelor verbale

(predicative):

Băiatul pe care l-am întâlnit, mi s-a părut interesant – băiatul întâlnit

mi s-a părut interesant; când am plecat în excursie mi-a spus să fiu
atent – la plecarea în excursie mi-a spus să fiu atent; cine
călătoreşte întâlneşte tot felul de oameni – călătorul întâlneşte tot
felul de oameni; oamenii care sunt vorbăreţi mă deranjează –
oamenii vorbăreţi mă deranjează.

În ce priveşte elementul de relaţie, natura morfologică a fiecăruia,

determină tipul de modificare concret:

- de obicei dispar pronumele şi adverbele relative;

- conjuncţiile sunt înlocuite prin prepoziţii sau adverbe.

Dezvoltarea sau expansiunea unei părţi de propoziţie într-o

subordonată se face în sens invers adică prin intervenţia unui element
predicativ şi a unui element de relaţie. Predicaţia presupune
transformarea unei structuri nepredicative (la mod nepersonal) în verb
predicativ, sau prin transformarea unui derivat verbal – substantiv sau
adjectiv – în verb cu valoare de predicat.

Predicaţia presupune de, asemenea, introducerea unui predicat sau a

unui verb copulativ.
 În ce priveşte relaţia, aceasta se realizează fie prin introducerea unui
pronume sau adverb relativ, fie prin înlocuirea cu conjuncţii a
prepoziţiilor sau a adverbelor relative.

Exemple de expansiune:
A călători cu trenul – să călătoreşti cu trenul; la plecarea în excursie
– când am plecat în excursie; oamenii vorbăreţi – oamenii care
sunt vorbăreţi.

Modificările care au loc în cazul expansiunii reprezintă exact inversul

celor care au loc în cazul contragerilor.

1.6.2 Structuri sintactice

Tautologia
Exemple de tautologii: frate, frate, da brânza-i pe bani; face ce face şi
reuşeşte.
În propoziţie termenii tautologiei se pot afla în raporturi sintactice
diferite:
subiect - predicat - legea e lege;
complement - predicat: de mâncat mănânci; de dormit dormi

În frază tautologia poate să însemne repetarea a două propoziţii:

Ce-i frumos e frumos.
Valorile tautologiei:
Subliniază o calitate sau o acţiune (al doilea termen exprimă, de
obicei, identitatea cu cel dintâi):
 subliniază calitatea acestuia: Un Cezanne e un Cezanne. (G.
Călinescu, Scrinul negru);
 exprimă exclusivitatea: Şcoala nu e glumă, şcoala e şcoală;
 întăreşte sensul exprimat anterior: "…astfel calomniatorul ar
fi fost învins, pe nedrept, dar ar fi fost învins”. (B.
Delavrancea)
În frază, între elementele repetiţiei tautologice pot exista diferenţe
formale de articulare; de mod; de diateză, de persoană, de intonaţie.

Propoziţiile care alcătuiesc termenii tautologiei se pot găsi în raport de

subordonare subiectivă, predicativă, completivă directă, temporală,
finală sau concesivă.

Aceeaşi frază poate să cuprindă propoziţii care conţin, fiecare, câte o

tautologie, aflându-se fie în raport de coordonare, fie de subordonare:
Mintea-i minte şi norocu-i noroc,
Când femeia-i femeie, gospodăria e gospodărie.

Elipsa constă în omiterea unor elemente necesare din punct de

vedere gramatical sau lexical. Cuvintele respective nu sunt rostite de
către vorbitori, deşi aceştia le au în minte, le consideră subînţelese sau
le evită special în scopuri stilistice:
"La calomniatorul Caion în tot ce-a făcut … interes, perversitate,
patimă şi egoism”. (Barbu Delavrancea)
Elipsa poate avea mai multe cauze: nevoia de concizie, graba
vorbitorului, intenţia de expresivitate.
Prin omiterea unor elemente care nu sunt absolut necesare pentru
transmiterea unei informaţii se realizează construcţii sintactice noi,
care sporesc posibilităţile expresive ale limbii.

Reţine!
“Iarna pe gheaţă şi la săniuş”, (I. Creangă); cum e turcu şi pistolul:
În exemplele date, lipsesc predicatele (unul sau amândouă), fiecare
cuvânt prezent în enunţ păstrâdu-şi propriul înţeles lexical.

În cazul elipselor lexicale, sensul cuvintelor lipsă este preluat de

celelalte cuvinte: are temperatură, expresia cuprinde în implicit,
adjectivul mare sau ridicată (are temperatură ridicată).

Trebuie să se facă distincţie între elipsă şi subînţelegere. Atunci

când pentru a se evita repetarea vorbitorul nu mai preia unele
elemente enunţate deja, este vorba de o subînţelegere, nu de o
elipsă:
“Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici (nu mi-aş dori) ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.”
(M. Eminescu, Scrisoarea III)

Subînţelegerea este un fenomen întâlnit în general, în dialog sau,

uneori, în descriere, unde vorbitorii nu sesizează lipsa cuvântului
pentru că el a fost deja rostit puţin înainte.
Dacă în cazul subînţelegerii, elementele omise pot fi completate
precis, datorită existenţei lor într-o secvenţă anterioară, în cazul
elipsei, înlocuirea se face aproximativ.
Elipsa se caracterizează, de obicei, prin aspectul afectiv pe care-l
construieşte. Când elementul eliptic este predicatul, autorul creează o
atmosferă de rapiditate sau de încordare a acţiunii în desfăşurare.
Repetiţia eliptică
Uneori, repetarea unui grup de cuvinte sau a unei propoziţii se face
eliminându-se unul sau mai multe elemente.
Cuvinte şi expresii provenite din elipsă din cei doi termeni sau
numai dintr-unul.

Există cazuri în care o expresie eliptică devine fixă, în sensul că

vorbitorul nu mai subînţelege nimic, ci o foloseşte ca un tot de sine
stătător. Repetarea unor construcţii eliptice poate determina formarea
unor expresii care, păstrând înţelesul general, dar aproximativ, iniţial
încep să fie utilizate în situaţii diferite cu sensuri improprii: are
temperatură, are tensiune.
 În alte cazuri poate fi omis un substantiv determinat ca în cazul
cuvintelor (pătlăgică) roşie, vânătă etc., sau în cazul expresiei sărac
lipit (pământului).

Expresii eliptice pot apărea şi datorită omiterii unei propoziţii: ai avut

dreptate, ei şi? (ce-i cu asta?).

Anacolutul este o construcţie sintactică de tip special care constă în

întreruperea şi modificarea unei construcţii sintactice, în cadrul
aceleiaşi unităţi. Este o construcţie specifică limbii vorbite şi exprimării
orale insuficient organizate logic.

Cauza cea mai frecventă a anacolutului este tendinţa vorbitorului de a

se exprima repede.

Tipuri de anacolut

Situaţii sintactice în care se creează anacolut:

Tipuri de
anacolut  un termen al frazei cumulează mai multe funcţii sintactice:
cine mă caută, nu sunt acasă;
 propoziţia cu care începe enunţul este părăsită prin
intercalarea unei subordonate şi continuarea enunţului cu o
altă construcţie: Moşneagul când a văzut-o i s-au umplut
ochii de lacrimi;
 într-o atributivă introdusă prin care, atunci când în nominativ
mai apare un subiect: l-am căutat pe Gheorghe care nefiind
acasă, l-am luat pe Ion.

Cuvinte şi construcţii incidente

Cuvintele şi construcţiile sintactice care aduc o informaţie

suplimentară în cadru unui enunţ de bază se numesc incidente. Ele
sunt rotite cu o înclinaţie deosebită, putând ocupa orice poziţie în text.

Chiar dacă, din punct de vedere gramatical cuvintele şi expresiile

incidente nu sunt legate de propoziţia în interiorul căreia apar, ele
arată totuşi, uneori, atitudinea vorbitorului faţă de tot enunţul sau
numai de un fragment al acestuia, sau aduc o explicaţie suplimentară,
o completare, etc.
E frumuşel, mânca-l-ar mama.

În general, cuvintele şi construcţiile incidente exprimă:

 o explicaţie : mulţumirea, că acesta e sentimentul

încercat, mă face să spun asta; găsit, spre norocul meu,
paginile pierdute;
 convingerea (în măsură mai mare sau mai mică): nu
ştiu, zău, dacă să te cred;
 intervenţia autorului în vorbirea unui interlocutor: mie,
spunea tata, îmi place foarte mult Crăciunul.
1.7 Scheme recapitulative

Fraza

Unităţile sintaxei Propoziţia

Părţile de propoziţie (principale, secundare)

După scopul Propoziţii enunţiative

comunicării
Propoziţii interogative

După atitudinea Propoziţii afective (exclamative)

vorbitorului
Propoziţii neafective
(neexclamative)

Clasificarea Propoziţii reale (asertive,

propoziţiilor narative)
Propoziţii optative
După sens Propoziţii potenţiale
Propoziţii dubitative
Propoziţii imperative

După aspectul Propoziţii pozitive (afirmative)

afirmativ/negativ
Propoziţii negative
simple
Propoziţii analizabile

După structură dezvoltate

Propoziţii neanalizabile

Fraze compuse numai prin raporturi de coordonare

Tipuri de fraze Fraze compuse numai prin raporturi de subordonare

Fraze compuse prin raporturi de coordonare şi de subordonare

 Raport de interdependenţă între subiect şi predicat

Raporturile Raport de coordonare între părţile de propoziţie şi

sintactice propoziţiile de acelaşi fel
în propoziţie

şi frază atribut  regent

Raport de subordonare complement  regent
propoziţii subordonate 
propoziţii regente.

Flexiunea

Joncţiunea

Mijloace de exprimare a raporturilor sintactice în propoziţie şi frază Juxtapunerea

Topica

Intonaţia

Pauza
1.8 Lucrare de verificare

1. Delimitează propoziţiile din următoarele texte şi clasifică-le

după criteriile învăţate. Reciteşte paragraful referitor la analiza
frazei. La nevoie consultă-te cu tutorele.

a) „Copilo, pune-ţi mâna pe genunchii mei/ Eu cred că veşnicia s-

a născut la sat/ Aici orice gând e mai încet …” (L. Blaga)
b) „Plângea şi în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari şi curaţi şi
se uita când la omul cocoţat în căruţă, când la caii graşi şi voinici,
aburiţi de gerul sănătos al muntelui.
-Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! a exclamat Moromete furios
Apoi a strigat: Bălosule, opreşte!
-Ce s-a întâmplat, Moromete?
-Hai să dăm porumbul, că nu e rost.” (M. Preda)
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

2. Identifică părţile principale şi pe cele secundare din următoarele

texte şi comentează, în cazul celor secundare, legătura dintre
elementul determinat şi cel regent.

a) „Peste vârfuri trece lună / Codru-şi bate frunza lin / Dintre ramuri
de arin / Melancolic cornul sună / De ce taci,când fermecată / inima-
mi spre tine-ntorn / Mai suna-vei dulce corn / Pentru mine
vreodată.”(M. Eminescu)
b) „Eu sunt acum bătrână şi fiindcă am avut şi am atât de multe
bucurii în viaţă, nu înţeleg nemulţumirea celor tineri şi mă tem ca nu
cumva, căutând acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acela
de care am avut parte până în ziua de astăzi şi să dau la sfârşitul
vieţii mele de amărăciunea pe care n-o cunosc decât de frică.” (I.
Slavici)
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

3.Analizează părţile de propoziţie din textul de mai jos:

„Da ce vânt te-a adus şi cum ai putut străbate prin aceste locuri,
femeie hăi?!” (I.Creangă)
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

4. Fii atent la următoarele propoziţii; observă tipul lor şi modul de
compunere (subiectul la persoana a doua - sugerat de forma
verbului), care cuprinde şi un substantiv în vocativ; fă un comentariu
referitor la propoziţiile negative;
Ai înţeles, (măi) Ioane ?; Ai înţeles, Ioane?; Ai înţeles, măi?
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

5. Identifică raporturile de coordonare şi de subordonare între

propoziţiile din textele de mai jos şi fă un comentariu gramatical:
a) Vorba dulce mult aduce.
b) Atâta linşte-i în jur / încât îmi pare că aud / cum se izbesc de
geam razele de lună … (L.Blaga)
c) „Lupul, mielul,leul, mânzul,câine,şoarece,pisoi / Stau în fabulă
la sfadă, ca la teatru, câte doi.” (T.Arghezi)
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….

Foloseşte spaţiile punctate pentru răspuns!

Pentru fiecare subiect se acordă câte 20 de puncte. Punctaj total
– 100 de puncte.
1.9 Răspunsuri şi comentarii
Exerciţiul nr. 1

a. Închinare-aş, propoziţie enunţiativă, optativă; Şi n-am cui,

propoziţie enunţiativă, asertivă, reală; Închinare-aş murgului,
propoziţie enunţiativă, optativă.
b. Plouă de două zile , propoziţie enunţiativă, asertivă, exprimă o
aţiune reală; şi drumurile sunt impracticabile, propoziţie enunţiativă,
asertivă, exprimă o acţiune reală, întărind aserţiunea anterioară.
Mai bine – atenţie: propoziţie cu predicat exprimat printr-un
predicat nominal cu verb predicativ absent. Este vorba despre o
expresie verbală impersonală.
Propoziţia este enunţiativă optativă şi urmată de altă optativă nu-ţi
spuneam. Este exprimată o acţiune, posibilă, dorită (prea târziu în
relaţie cu acţiunea concretă şi, prin urmare, nerealizată).
Parlamentul va adopta un pachet de legi, de importanţă imediată,
propoziţie enunţiativă, asertivă, posibilă, realizabilă.

Exerciţiul nr. 2
Neanalizabile: Da; Ei!; Cât; Ba.
Insuficientă: Mulgeţi
Propoziţiile sunt realizate în structuri ale oralităţii. Ele au o
autonomie parţială, determinată de convenţia limbii vorbite şi de
experienţa de vorbitor.
Dacă nu ai rezolvat corect exerciţiile 1 şi 2, reciteşte secvenţa
Clasificarea propoziţiilor!

Exerciţiul nr. 3
a. Enunţul 1 are două propoziţii principale aflate în raport de
coordonare prin juxtapunere:
Azi dimineaţă neavând treabă, mă scobor la gârlă;
Lăsasem în ajun, undiţa acolo într-un tufiş.
De fapt, semantic, propoziţia nr.2 are valoare explicativă faţă de
prima, funcţionând ca o determinare cauzală.
b. Enunţul al doilea cuprinde trei propoziţii:
căci în clipa aceea, în faţa lor, pentru întâia oară, înţelegeam
ce mare lucru e pentru cineva
să aibă părinţi buni şi uniţi.
Propoziţia nr.1 are aspectul unei subordonate cauzale introduse
prin conjuncţia subordonatoare căci;
Propoziţia nr.2 este o propoziţie subordonată completivă directă,
introdusă prin pronumele relativ ce cu valoare adverbială;
Propoziţia nr. 3 este o propoziţie subordonată subiectivă introdusă
prin conjuncţia să şi cerută de expresia verbală e mare lucru.
Pentru a rezolva corect exerciţiul 3 trebuie să citeşti cu atenţie
Algoritmii de analiză a frazei şi Raporturile dintre părţile de
propoziţie.
1.10 Surse bibliografice
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed.Humanitas,
Bucureşti, 1997 Mircea Borcilă, Studii de stilistică, poetică şi
semiotică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980
Matei Cerkez, Cristina Ionescu, Exerciţii de gramatică a limbii
române, Ed. Diacon Coresi, Bucureşti, 1995
Matei Cerkez, Cristina Ionescu. Gramatică şi stilistică, All,
Bucureşti, 1997
Matei Cerkez, Silvia Stoian, Limba română contemporană.
Sintaxa, Proiectul pentru învăţământul rural (PIR), 2011
Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1982
Ion Gheţie, Introducere în studiul limbii române literare, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Iulian Ghiţă, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1975 Iorgu Iordan, Limba literară, Scrisul
românesc, Craiova, 1977
Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, Ed. Didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1981
Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Ed.
Lider, Bucureşti, 1997
Domniţa Tomescu, Analiza gramaticală a textului. Metodă şi
dificultăţi, All, Bucureşti, 2003
Em. Vasiliu, Introducere în teoria textului, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1990
Carmen Vlad, Sensul, dimensiunea esenţială a textului, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1994.