Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Noţiuni generale privind

prelucrările prin deformare plastică

Prelucrarea prin deformare plastică este un procedeu

tehnologic de realizare a formei şi dimensiunilor unor corpuri
solide, metalice sau nemetalice, în anumite condiţii de precizie,
calitate a suprafeţei şi productivitate, prin solicitare mecanică –
zonală sau în întreaga masă – a materialului din care sunt
executate, peste limita de elasticitate a acestuia.

Dacă solicitările sunt zonele şi peste limita de curgere,

rezultatul este separarea unei părţi din material de prelucrat în
raport cu cealaltă parte şi realizarea – în acest mod – a
suprafeţelor necesare corpului ce trebuie să rezulte prin prelucrare.

1 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Prelucrările care se finalizează cu separare de material constituie

grupa operaţiilor tehnologice cunoscute sub denumirea generică de
tăieri.

Dacă solicitările sunt zonale sau în întreaga masă şi au valori peste

limita de elasticitate, dar sub cea de rupere, au ca rezultat redistribuirea
materialului semifabricatului supus prelucrării şi schimbarea, în acest
mod, a formei şi dimensiunilor acestuia în vederea realizării suprafeţelor
necesare corpului ce urmează să rezulte. Aceste prelucrări, realizate fără
separare de material, formează grupa operaţiilor de matriţare.
Prelucrarea prin deformare plastică se aplică materialelor metalice la temperatura
mediului ambiant, la temperaturi ridicate sau cu mult sub zero grade. Ca urmare, în
funcţie de temperatura pe care o au materialele în timpul prelucrării, operaţiile
tehnologice de deformare plastică se împart în patru subgrupe:
- de prelucrare la cald, când temperatura materialului este peste cea de recristalizare;
- de prelucrare la semicald;
- de prelucrare la rece, când se execută la temperatura mediului ambiant;
- de prelucrare sub zero grade, tinzând către – 2730C, în cazul aplicării criogeniei.

2 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Realizarea stării de tensiuni şi deformaţii necesară prelucrărilor prin

deformare plastică se asigură de maşini-unelte sau utilaje specializate.
Acestea dispun de forţa şi de lucrul mecanic impuse de efectuarea
operaţiilor tehnologice.

Aplicarea sarcinilor mecanice exterioare – forţe şi momente – asupra

materialului de prelucrat, pe direcţiile şi în mărimile necesare, este realizată
de maşinile sau instalaţiile utilizate în acest scop, prin intermediul unor scule
speciale sau cel al unor medii adecvate. Sub acest aspect sarcinile de
prelucrare se transmit materialului de prelucrat prin:
- medii solide continue, ce alcătuiesc sculele de tăiere sau matriţare (cuţite,
ştanţe sau matriţe);
- lichide – apă, ulei mineral şi altele – în cazurile ambutisărilor hidrostatice şi
cele ale tăierilor cu jet de apă;
- gazoase – prelucrări cu destinderea gazelor, explozii în aer ş.a.;
- solide pulverulente – în cazurile prelucrărilor prin explozii în medii
pulverulente (nisip, alice ş.a.);
- câmpuri magnetice – la prelucrările în câmp magnetic.

3 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Deformare plastică se execută în cadrul unor sisteme de prelucrare

specifice. Încadrarea acestora în sistemul general al prelucrărilor,
rezultă din schema prezentată în fig. 1.1.

4 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Domenii de utilizare a prelucrărilor prin deformare

Prelucrările prin deformare îşi găsesc o largă aplicare permiţând
dezvoltarea în ritm rapid a unor ramuri de producţie tradiţionale, dar şi a
unora noi. Se aplică cu succes în următoarele domenii ale producţiei:
- industria de automobile şi tractoare – în care între 30-40 % din
componentele mecanice sunt executate prin deformare plastică la rece şi la
cald;
- industria electrochimică şi electrică unde 60-80 % din părţile metalice
ale produselor se obţin prin deformare plastică la rece;
- industria de mecanică fină (aparataj, instrumente de măsură şi control
ş.a.) unde 40-55 % din componente se execută prin deformare plastică;
- industria aparatelor de zbor, în proporţie de 30-40 %;
- industria bunurilor de larg consum, 70-90 %;
- industria de armament.

În prezent există tendinţa de a se aplica şi în alte domenii ale industriei.

5 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Avantajele prelucrărilor prin deformare plastică

Aplicarea extinsă a prelucrărilor prin deformare plastică la rece, în
domenii atât de diverse se datorează numeroaselor avantaje tehnice şi
economice pe care le au comparativ cu alte procedee. Dintre avantajele
specifice acestui mod de prelucrare pot fi considerate remarcabile
următoarele:
- executarea unor corpuri complexe care prin alte procedee nu se obţin
economic sau nu pot fi efectiv realizate;
- productivitate mare;
- permit realizarea unor precizii ridicate în condiţiile unui număr mic de
prelucrări, uneori chiar într-o singură operaţie tehnologică, reducând mult
ciclul de fabricaţie, numărul de operatori şi numărul de maşini;
- consumul redus de material, mai mic cu 30-75% şi chiar mai mult
comparativ cu prelucrările prin aşchiere, fig. 1.2;

6 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

- consum redus de energie comparativ cu prelucrările prin alte procedee;

- obţinerea unor piese cu rezistenţă mecanică mare şi cu fiabilitate ridicată;
- consum redus de forţă de muncă;
- nu necesită calificare deosebită pentru operatori;
-pot fi automatizate operaţiile auxiliare astfel că se obţine productivitate
mare;
- prelucrările prin deformare sunt mai curate comparativ cu alte procedee.
Extrudare la semicald
Extrudare la rece Forjare în matriţă închisă
Aşchiere

□ - material regăsit în piesa finită, în procente;

7 ■ - consumul de energie în MJ/kg piesă. Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Tendinţe ce se manifestă în domeniul prelucrărilor mecanice prin

deformare
În tehnica prelucrării metalelor prin deformare plastică se manifestă
următoarele tendinţe:
- înlocuirea, în continuare, în toate locurile unde este posibil, a prelucrării
prin aşchiere cu cea prin deformare plastică;
- extinderea prelucrărilor prin deformare volumică, în special cele prin
extrudare, care aduc mari economii de materiale, de timp şi de energie;
- fabricarea unor echipamente – maşini, scule, mecanisme auxiliare ş.a. –
mai performante, care să asigure precizie mare şi randament ridicat;
- extinderea fabricării echipamentelor specializate în locul celor universale;
- crearea de centre de prelucrare şi celule flexibile;
- extinderea gamei materialelor de prelucrat de la laminatele tradiţionale la
materiale nemetalice şi sintetice;
- asigurarea exploatării economice prin atribuirea unor aptitudini de
mentenabilitate superioare;
- creşterea gradului de ergonomicitate prin reducerea efortului de
deservire şi a nivelului de zgomot.

8 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

ELEMENTE DE TEORIA PLASTICITĂŢII

Noţiuni privind procesul de deformare plastică

Prin deformarea plastică a unui corp solid se produce modificarea

formei şi dimensiunilor acestuia sub acţiunea unor sarcini mecanice
exterioare. În funcţie de mărimea sarcinilor exterioare şi de materialul din
care este executat corpul, deformaţiile se manifestă prin două componente:
o deformaţie elastică, reversibilă şi o deformaţie plastică, remanentă.

Starea corpurilor în care deformaţiile remanente au valori mari

comparativ cu cele elastice, fără o slăbire puternică a legăturilor
intercristaline, este cunoscută sub numele de stare plastică.

Aptitudinea materialelor de a căpăta deformaţii remanente defineşte

plasticitatea lor. De această aptitudine depinde prelucrabilitatea prin
deformare plastică.

9 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Metalele şi aliajele lor sunt corpuri cu structură cristalină. Cristalul

metalic, aşa cum se ştie este o reţea alcătuită din ioni şi atomi neutri care
sunt înconjuraţi de un gaz electronic.
Marea majoritate a metalelor cristalizează în trei tipuri de reţele:
- reţea cu cristale cubice având volum centrat (Fe, Mg, Mo);
- reţea cu cristaline cubice având feţe centrate;
- reţea cu cristale hexagonale.
Planul ABCD, fig.1.3 a, care include numărul maxim de atomi într
-un cristal, este numit plan de cristalizare.
Deoarece deformarea cristalului se produce pe baza deplasării
unei părţi a acestuia în raport cu cealaltă parte de-a lungul planelor de
cristalizare, acestea mai sunt numite şi plane de alunecare.

a.- cub cu volum centrat;

b.- cub cu feţe centrate;
c.- poliedru hexagonal

10 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Cu cât cristalul este mai simplu şi cu cât numărul planelor de alunecare

este mai mare, cu atât metalul este mai plastic. Când cristalul este
complex, iar numărul planelor de alunecare este mai mic, metalele sau
aliajele lor vor avea proprietăţi de plasticitate mai reduse. Pe această bază
se poate explica de ce metalele care au la bază cristale cu volum centrat –
având şase plane diagonale, de alunecare, fig. 1.3 a, sunt mai plastice
decât cele cu cristale hexagonale, care au numai două plane de alunecare,
fig. 1.3 c.
Datorită numărului extrem de mare al centrelor de cristalizare, care se
formează în timpul răcirii metalului lichid, corpurile metalice se compun din
conglomerate de grăunţi, orientaţi diferit, numite policristale sau agregate
policristaline. În fig. 1.4 se prezintă un agregat policristalin.

Fig. 1.4. Agregat policristalin al

unui metal

11 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Atomii din reţeaua cristalină a uni corp asupra căruia nu acţionează o sarcină
mecanică exterioară, dispun de o energie potenţială minimă şi se găsesc într-un
echilibru reciproc. Când asupra corpului acţionează forţe sau momente exterioare,
în acesta apar eforturi interioare care provoacă creşterea energiei potenţiale a
atomilor. Când energia potenţială acumulată atinge o valoare limită, se produce
scoaterea atomilor reţelei cristaline din poziţia de echilibru iniţială şi trecerea lor într
-o altă poziţie de echilibru, adică corpul respectiv se deformează plastic.
Cercetările asupra modurilor de deformare plastică au relevat că acestea se
produce prin:
- alunecarea sau translare, având caracteristică deplasarea relativă a diferitelor
părţi ale cristalului după planele de alunecare specifice, aşa cum este ilustrat în fig.
1.4 a;
- prin maclare sau înjumătăţire, când o parte a cristalului ce se deformează trece
într-o poziţie simetrică în raport cu cealaltă parte faţă de un plan numit plan de
înjumătăţire, fig. 1.5 b.

a.- deformare prin alunecare;

b.- deformare prin maclare.

12 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

13 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Cristalele din grupa celor cubice cu volum sau cu suprafeţe

centrate se deformează prin alunecare, iar cele hexagonale se deformează
prin maclare.
Deformarea plastică prin alunecare este un proces complex. Ea nu
se produce simultan pe toate planele de alunecare şi nu toţi atomii de pe un
plan trec simultan dintr-o poziţie de echilibru în alta. Dacă deformarea s-ar
produce simultan pe toate planele de alunecare şi toţi atomii ar trece dintr-o
poziţie de echilibru în alta, atunci cantitatea de căldură ce s-ar dezvolta pe
suprafeţele de alunecare ar ridica temperatura metalului peste limita de
topire a acestuia. Deoarece alunecarea şi trecerea atomilor în diverse poziţii
de echilibru se produc succesiv, reţeaua cristalină rămâne permanent
tensionată, iar temperatura ce apare în procesul de deformare plastică la
rece rămâne la valori relativ mici.
Teoria plasticităţii explică procesul de deformare prin prezenţa
dislocaţiilor în cristale. Defectele apărute din diverse motive în periodicitatea
reţelei cristaline se numesc dislocaţii.

14 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Dislocaţia apare când numărul ionilor şi atomilor dintr-un

plan de alunecare se deosebeşte cu o unitate de numărul celor din planul
vecin, fig. 1.6.
Rezistenţa scăzută a monocristalului real – afectat de dislocaţii, faţă de
a celui ideal – în care toţi atomii aferenţi unui plan de alunecare sunt exact
la locurile lor se datorează faptului că forţa care deplasează dislocaţia cu o
distanţă inter-iono-atomică, fig. 1.7, este cu mult mai mică decât cea
necesară efectuării aceleiaşi deplasări în cazul unor plane în care nu există
defecte.

Fig. 1.6. Atomii şi dislocaţiile într-o reţea cristalină

15 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Fig. 1.7. Deplasarea dislocaţiilor în reţea

Deformaţia policristalului se produce în două moduri care se manifestă simultan:

- intracristalin, caz în care poate fi rezultatul alunecărilor sau maclărilor în cristal;
- intercristalin, când se deplasează cristalele unele în raport cu altele.
Deformarea intercristalină este rezultatul deplasărilor şi rotirilor monocristalelor corpului
solid. Ca urmare a deplasărilor şi rotirii monocristalelor se produce modificarea unghiului
dintre direcţia forţei exterioare şi direcţia iniţială a planelor de alunecare. În acest mod un
număr tot mai mare de grăunţi din structura corpului se va orienta cu reţeaua cristalină
astfel încât noile lor poziţii să fie cât mai favorabile producerii deformărilor plastice prin
alunecare şi maclare. În paralel cu deplasarea şi rotirea reciprocă a monocristalelor se
produce şi deformarea substanţei intercristaline.

16 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare
Efecte ale deformării plastice a metalelor
Urmările procesului de deformare plastică la rece a metalelor pot fi identificate
prin diverse forme de manifestare, specifice, mai importante fiind:
- modificarea formei monocristalelor (grăunţilor);
- reorientarea grăunţilor şi formarea unei anumite structuri a materialului prelucrat
(deformat) cu atât mai evidente cu cât deformaţiile sunt mai mari;
- creşterea rezistenţei la deformare a materialului prelucrat, datorită ecruisării
acestuia;
- modificarea integrităţii intercristaline şi intracristaline a grăunţilor şi a marginilor
cristalelor;
- apariţia tensiunilor interne ca urmare a modificării integrale a formei şi poziţiei
reciproce a grăunţilor şi a structurii neuniforme a materialului metalic supus prelucrării
prin deformare plastică.
Efectele deformării plastice se manifestă prin modificări ale parametrilor fizico
-mecanici ai materialelor ce se prelucrează prin acest procedeu tehnologic.
Ecruisarea, ca formă de manifestare a procesului de deformare plastică,
măreşte duritatea materialului, limita de curgere şi rezistenţa la rupere. În acelaşi timp
reduce alungirea şi gâtuirea relativă.
Tensiunile remanente din materialele prelucrate prin deformare plastică sunt
dăunătoare. Peste anumite limite valorice ele pot provoca apariţia fisurilor în corpuri
chiar şi atunci când acestea nu sunt solicitate.
Redobândirea proprietăţilor fizico-mecanice iniţiale ale materialelor se poate
obţine prin aplicarea unor tratamente (termice) speciale. Prin recoacerea de
17 recristalizare, se refac forma şi mărimea cristalelor. Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Curba caracteristică a deformării

Corpurile metalice supuse la solicitări de întindere, se deformează plastic
conform celor prezentate mai înainte. Reprezentând grafic relaţia dintre
forţa de întindere F şi alungirea l pentru o epruvetă dată, se obţine o
diagramă de forma celei din fig. 1.8. Pe diagramă se remarcă forţa FC de
la care începând materialul se deformează, în continuare, fără să mai
crească semnificativ. Această forţă marchează momentul din care începe
deformarea plastică accentuată a lui. Se mai remarcă forţa Fmax la care
se produce ruperea materialului.

Fig. 1.8. Graficul dependenţei dintre forţă şi

deformare la metale
18 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Dacă se reprezintă deformarea în coordonatele: şi

în care L0 este lungimea epruvetei supusă la întindere cu forţa F, iar A0 este

aria secţiunii iniţiale, se obţine o diagramă interdependentă de dimensiunile
epruvetei. Graficul din fig. 1.9 cunoscut şi sub denumirea de curbă
caracteristică, permite evidenţierea unor mărimi importante utilizate în
tehnica de prelucrare a metalelor. Punctul A de pe curba σ = f(ε), până la
care curba caracteristică este o linie
dreaptă, în limitele căreia se păstrează
un raport constant între tensiuni şi
deformaţii, marchează limita de
proporţionalitate notată cu σp .
Porţiunea OA este cunoscută ca zonă
de proporţionalitate a curbei
caracteristice. În această zonă se
respectă strict legea lui Hooke
exprimată prin relaţia:

19 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Ordonata punctului B, până la care materialul se comportă perfect

elastic, adică după încetarea acţiunii forţei F el revine la lungimea La,
marchează limita de elasticitate e. Pentru a se ţine seama că nici un
material nu este perfect elastic şi că sub diverse sarcini capătă anumite
deformaţii remanente, în practică se utilizează termenul de limita de
elasticitate tehnică. Efortul unitar căruia îi corespunde o deformaţie
remanentă de 0,01% este cunoscut sub numele de elasticitate tehnică şi
notează prin 0,01.

Limita de curgere este marcată, pe curba caracteristică, prin

ordonata punctului C. Valoarea efortului unitar la care alungirea corpului
solicitat creşte când forţa F se menţine constantă, reprezintă limita de
curgere şi se notează prin c. După atingerea limitei de curgere, curba
caracteristică parcurge un traseu aproape orizontal, uneori sinuos, pe
porţiunea CD, numit palier de curgere.

20 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

La unele materiale nu se poate

evidenţia net limita de curgere, aşa cum rezultă
din fig. 1.10. De aceea, în practică se utilizează
limita de curgere tehnică.
Valoarea eforului unitar căreia îi
corespunde, după descărcarea epruvetei, o
alungire remanentă de 0,2%, defineşte limita de
curgere tehnică şi se notează prin 0,2 [5]. În
fig.1.10 alungirea remanentă este marcată prin
segmentul OC’.

Diverse materiale metalice, aşa cum este şi cazul

oţelurilor casante, nu au palier de curgere sau au o
alungire foarte mică, astfel că ruperea se produce
imediat după depăşirea limitei de curgere. Acestea
sunt considerate nedeformabile plastic sau greu
deformabile. Legătura dintre tensiuni şi lungirea
specifică la aceste materiale poate fi exprimată prin Fig. 1.11. Curba caracteristică a unor
relaţia: materiale greu deformabile plastic
în care n şi E0 sunt constante ce
21 depind de material. Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare
Ipoteze de plasticitate
Stări limită, suprafaţa deformaţiilor. Când sub acţiunea forţelor
externe într-un corp se dezvoltă o stare de tensiune care determină
producerea unor deformaţii permanente mari, fără ruperea legăturilor de
coeziune, atunci apare starea plastică. Începutul stării plastice – punctul C
fig.1.9 – şi începutul distrugerii continuităţii materialului – punctul E –
constituie două stări limită. Asupra stării de plasticitate influenţează starea de
tensiuni caracterizată de cele 9 componente cunoscute din Teoria Plasticităţii
[9]. În cazul când studiul stării de tensiune se face în raport cu un sistem de
axe principale, această stare este definită numai prin trei componente
normale principale, fig. 1.12.
Prezintă interes deosebit cunoaşterea condiţiilor în care decurge
deformaţia plastică a metalului şi rezistenţa pe care aceasta o opune la
deformare.
Starea de tensiune pentru care apare deformarea plastică a unui
corp (curgerea plastică) este definită de combinaţiile celor trei eforturi
normale principale. Mulţimea combinaţiilor posibile ale celor trei eforturi poate
fi exprimată prin relaţia:

care reprezintă o suprafaţă numită suprafaţa deformaţiilor plastice.

22 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Fig. 1.12. Stările de solicitare, de bază, reprezentate prin

tensiunile principale normale
a.- starea de solicitare unidirecţională;
b.- starea plană de solicitare;
c.- starea de solicitare spaţială

23 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Ecuaţia suprafeţei deformaţiilor plastice permite stabilirea

imediată a combinaţiilor tensiunilor pentru care apare curgerea plastică.
Deoarece ecuaţia nu este însă, cunoscută dinainte, în mecanica mediilor
continue se practică studierea stării de plasticitate pe baza unor ipoteze a
căror expresie analitică reprezintă suprafaţa prezumtivă a deformaţiilor
plastice.
În prezent se utilizează unele ipoteze de plasticitate care au fost
confirmate de practică într-o măsură satisfăcătoare. Efectiv sunt utilizate
două ipoteze:
1.- Ipoteza tensiunilor tangenţiale maxime constante, (ipoteza Tresca–
St.-Venant);
2.- Ipoteza energetică sau ipoteza Huber–Mises–Hencky.

Ipoteza tensiunilor tangenţiale maxime. Aşa cum s-a precizat,

deformaţia plastică a unui corp metalic se produce prin alunecarea ce
apare de-a lungul unor plane cristalografice. Alunecarea se produce când
în aceste plane apar eforturi tangenţiale cu valoare maximă. Valoarea
eforturilor tangenţiale maxime se calculează cu relaţiile:

24 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

În cazul stării de tensiune monoaxiale, 2 = 3 = 0, iar 1 = c, astfel că:

Condiţia de plasticitate apare ca o constantă a diferenţei tensiunilor

normale şi este egală cu tensiunea de curgere. Relaţiile (1.6) reprezintă
ecuaţiile unor plane paralele cu direcţia efortului care nu intră în expresia
considerată. Suprafeţele definite de ecuaţiile de mai sus sunt suprafeţele
deformării plastice şi reprezintă feţele unei prisme egal înclinată faţă de axele
de coordonate.

25 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Dacă studiul comportării plastice a corpurilor metalice se face în raport cu un

sistem de axe oarecare, pentru care se cunosc componentele tensiunilor în
raport cu axele x, y, z, condiţia de plasticitate se exprimă cu relaţia:

iar tensiunile normale principale se obţine din expresiile:

Conform ipotezei Saint–Venant starea plastică a unui corp apare şi se menţine

atunci când diferenţa tensiunilor normale principale este egală cu limita de
curgere a materialului corespunzătoare solicitării de întindere (monoaxiale) s-au
atunci când tensiunile tangenţiale maxime sunt egale cu jumătatea limitei de
curgere a materialului.
26 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Ipoteza energetică de plasticitate. Starea plastică apare atunci când

energia potenţială acumulată într-un corp sub influenţa solicitărilor
exterioare, atinge o valoare maximă limită.

Wa = W v + W f
Energia potenţială acumulată de un corp în care acţionează tensiunile
1, 2, 3 şi care suferă deformaţiile 1 , 2 , 3 se determină cu relaţia:

27 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Energia necesară pentru modificarea volumului se poate calcula cu relaţia:

V/V este variaţia specifică a volumului

V/V = 1 + 2 + 3 =3·εmed

28 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Egalând cele două expresii şi considerând că starea plastică apare atunci când
tensiunea 1 = c, se obţine expresia:

condiţia energetică de plasticitate

Deoarece utilizarea relaţiei în forma obţinută este anevoioasă, uneori, în

practică se foloseşte o altă formă simplificată a acesteia, exprimată prin:

29 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare
LEGI ALE DEFORMĂRII PLASTICE
Legea coexistenţei deformaţiilor
Conform cele prezentate, pe curba caracteristică lungirea specifică
totală εt existentă în timpul acţiunii sarcinii exterioare este rezultatul sumei
deformării plastice εp şi elastic εe. Revenirea materialului la starea dinaintea
aplicării sarcinii exterioare nu se face după dreapta CE, ci după dreapta
înclinată CE’ paralelă cu OA. Deci în timpul acţiunii sarcinii exterioare în
metalul supus deformării se dezvoltă atât deformaţii plastice, cât şi elastice.
Datorită existenţei deformaţiei elastice în procesul de presare se produc
variaţii de volum. Deoarece însă deformaţiile elastice sunt foarte mici
comparativ cu cele plastice se poate considera că volumul corpului prelucrat
prin presare rămâne constant (Vdupă deformare  Vînainte de deformare).

Legea rezistenţei minime la deformare

Deformaţia maximă a corpului se produce pe direcţia în care
rezistenţa la deformare a acestuia este minimă. Pe această direcţie se va
deplasa cea mai mare cantitate a materialului supus prelucrării.

30 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Legea volumelor constante

Materialele supuse prelucrărilor prin deformare plastică la rece sunt
obţinute prin laminare. Aceste materiale se caracterizează prin proprietatea
de a nu-şi modifica volumul în timpul prelucrării prin deformare plastică la
rece, respectându-se relaţia potrivit căreia volumul înainte de deformare
este egal cu cel de după deformare: Vd.d = Vî.def..
Pentru un volum elementar de material de dimensiuni x, y, z,
înainte de prelucrare şi x1, y1, z1 după prelucrare, din condiţia de constanţă
a volumelor rezultă:
x1·y1·z1 = x·y·z  ln x1 + ln y1 + ln z1 = ln x + ln y + ln z

- grade de deformare logaritmice pe direcţiile x, y, z.

Valorile gradelor de deformare pe aceste direcţii sunt aproximativ

egale cu deformaţiile specifice pe aceleaşi direcţii.
x1 = x + X; y1 = y + Y şi z1 =z + z,
31 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

x1 = x + X; y1 = y + Y z1 =z + z,

Se dezvoltă în serie fiecare termen şi se reţine numai primul termen

x + y + z = 0
expresia matematică a legii volumelor constante

32 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Materiale pentru prelucrări prin deformare plastică la rece

Condiţii generale de alegere a materialelor
Materialele metalice din care se execută diverse piese finite, sau
semifabricate, prin deformare plastică la rece, sunt alese în faza de proiectare
a produsului luând în considerare mai multe condiţii. Principalele condiţii de
care se ţine seama la alegerea materialului pentru executarea oricărei
componente metalice sunt:
 Condiţiile fundamentale, prin care se urmăreşte corelarea funcţiilor
piesei, în ansamblul în care este integrată, cu caracteristicile materialului de
execuţie a acesteia. Trebuie să se asigure rezistenţa mecanică, rezistenţa la
uzare, proprietăţi magnetice, electrice ş.a.;
 Condiţii tehnologice prin care se urmăreşte existenţa capacităţii
materialului de a fi prelucrat prin deformare plastică;
 Condiţii economice prin care se urmăreşte utilizarea celui mai potrivit
material care asigură costuri minime. Materialele constituie 80-85% din costul
total al unei piese prelucrată prin deformare plastică la rece şi de aceea
alegerea corectă a acestora, pentru anumite scopuri, este deosebit de
importantă;
 Condiţii de mediu, prin care se urmăreşte satisfacerea cerinţei de
păstrare a echilibrului natural.
33 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Materiale folosite pentru prelucrări prin deformare la rece

Pentru prelucrarea mecanică prin deformare plastică la rece se

utilizează o mare varietate de materiale împărţite convenţional, în două grupe:
- metalice – oţel, cupru, aluminiu, zirconiu, nichel, titan şi aliaje ale acestora,
molibden, herbiu, aur, argint ş.a.;
- nemetalice – polietilenă, teflon, textolit, carton, pâslă, piele, lignomet ş.a.
Materialele metalice folosite pentru prelucrare prin deformare plastică
la rece sunt de regulă laminate în diverse forme:
- table-foi, benzi, platbenzi ş.a.;
- bare de diverse profiluri în secţiune normală (pătrat, hexagon, profile U, T,
L ş.a.);
- sârmă;
- ţevi (tuburi).
Ele se execută în diverse sortimente şi au dimensiuni în conformitate
cu diverse standarde sau cu normele de fabricaţie ale firmelor producătoare.

34 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Prelucrabilitatea
Prelucrabilitatea este aptitudinea materialului de a fi prelucrabil
prin procedeul dorit fără a-şi schimba fundamental şi în întreaga masă
caracteristicile iniţiale. Ea oferă informaţii în legătură cu comportarea
materialului în timpul procesului tehnologic de prelucrare.
Pentru stabilirea prelucrabilităţii sunt folosite metode generale şi
metode speciale.
Metodele generale includ verificări de bază la:
 încercări mecanice care cuprind:
1.- rezistenţa la rupere r;
2.- rezistenţa de curgere c sau 02 (limita tehnică de
curgere);
3.- alungirea specifică

 gâtuire - prin care se apreciază capacitatea de plasticitate

35 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

puţin plastice  = 10 – 15;

mediu plastice  = 15 – 20;
plastice  = 20 – 25;
înalt plastice  = 25 – 30,
 analiza chimică – conţine compoziţia chimică a materialelor ce urmează
să se prelucreze, tipul materialului şi incluziunile;
 analiza microstructurii – cuprinde constituenţii, fazele, forma grăunţilor şi
dimensiunile acestora.

Metodele speciale de încercare sunt utilizate pentru diverse forme

de prezentare a materialelor şi pentru prelucrările ce urmează a se efectua.
Prelucrabilitatea materialelor metalice se stabileşte prin încercări
diferite la cele două forme de bază ale materialelor frecvent folosite:
- pentru table;
- pentru materiale laminate, altele decât tablele.

36 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Prelucrabilitatea tablelor se stabileşte prin:

- încercări de forfecare;
- încercări de îndoire dublă şi alternantă;
- încercări pentru capacitatea de ambutisare (indicele Ericsen,
Enghelhardt, UGAL, coeficient de anizotropie ş.a.).

Aprecierea prelucrabilităţii materialelor mai cuprinde pe lângă

încercările generale şi încercări de compresiune şi răsucire.
Pentru aprecierea comportării materialelor în timpul prelucrării se
fac încercări direct pe piesele de prelucrat sau pe modele. Se utilizează:
- metoda reţelelor;
- analiza microstructurii;
- analiza macrostructurii.

37 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

Recomandări privind oţelurile folosite pentru deformare la rece

 Pentru prelucrări finalizate cu separare de metal executate prin forfecare se
recomandă oţeluri cu rezistenţă la rupere ridicată şi cu gâtuirea sau alungirea
mică la rupere.
 Pentru prelucrări ce se execută numai în zona palierului de curgere se
recomandă ca limita de curgere să fie cât mai mică, iar cea de rupere să fie
cât mai mare. În această situaţie palierul de curgere este mai mare şi permite
prelucrări cu deformări mari ale materialelor fără să se producă ruperea.
 Prelucrările ce necesită deformări mari ale semifabricatului impun o
compoziţie chimică bine determinată cu conţinut limitat al unor elemente de
aliere. Creşterea conţinutului de carbon şi a elementelor de aliere scade
plasticitatea oţelului şi măreşte rezistenţa la deformare.
 Incluziunile prezente în oţeluri au ca efect formarea de microfisuri în timpul
deformării. Oţelurile pentru tablele de caroserii auto trebuie să aibă
următoarea compoziţie chimică:

38 Capitolul 1
 Sisteme şi Tehnologii de Deformare

 Microstuctura favorabilă prelucrărilor prin deformare fără separarea de

material este cea globulară-perlitică sau ferito-perlitică, ce asigură
recristalizarea completă la recoacerile ce se prevăd în unele cazuri pentru
eliminarea ecruisării.
 Mărimea grăunţilor influenţează capacitatea de plasticitate a oţelului.
Valoarea optimă a mărimii grăunţilor este de 0,035 – 0,045 mm, care
corespunde unui punctaj 8 ÷ 6 conform STAS 5490–71. În cazul unei
granulaţii mai mari, cum este cea corespunzătoare punctajului 4, suprafaţa
piesei obţinută prin deformare devine "rugoasă" după prelucrare, căpătând
aspectul unei coji de portocală şi de aceea este de dorit să fie evitat punctajul
mic.
 Să fie evitată îmbătrânirea, care duce la ruperi frecvente ale materialului în
cadrul operaţiilor de ambutisare. Îmbătrânirea este un proces în care atomii
din reţeaua cristalină se aşează în nodurile lor din care au fost dislocaţi în
procesul de laminare. Procesul are loc pe durata depozitării. Pentru evitarea
efectelor îmbătrânirii se recomandă o prelucrare specială cunoscută sub
numele de "dresare" sau prelucrări termice.

39 Capitolul 1