La elaborarea acestui material au participat:

Luminița COSTACHE (coordonator din partea UNICEF)

Ștefan COJOCARU (coordonator HoltIS)
Ecaterina CROITOR, Elena-Simona APOPEI, Anda IONESCU, Diana Florinela PRICOPE, Alexandra SASU.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ASOCIAŢIA "HOLTIS"
Parenting apreciativ / Holtis. - Iaşi : Expert Projects, 2019-
30 vol.
ISBN 978-606-8927-03-9
Vol. 18. : Cum sprijinim copilul să depăşească stările traumatice. - 2023. - Conţine bibliografie. -
ISBN 978-606-8927-28-2
I. UNICEF
159.9
37
 Cuprins
MOTTO ......................................................................................................................................................... 7
INTRODUCERE .............................................................................................................................................. 7
Mesaje cheie ............................................................................................................................................ 8
Obiective .................................................................................................................................................. 8
Agenda...................................................................................................................................................... 9
Materiale necesare................................................................................................................................. 10
Pregătirea sesiunii .................................................................................................................................. 10
ORGANIZAREA SESIUNII ............................................................................................................................. 12
Bun venit/Anunţuri................................................................................................................................. 12
Conceptul de traumă psihică.................................................................................................................. 12
Activitatea 1: Ce este trauma psihică? ............................................................................................... 12
Tabloul de analiză al traumei psihice ..................................................................................................... 15
Activitatea 2: Brainstorming cadrul de analiză al traumei psihice ..................................................... 15
Activitatea 3: Brainstorming mediile dezvoltării evenimentelor cu risc traumatic ........................... 15
Evenimente/situații traumatizante ce pot apărea în mediul familial ................................................ 15
Evenimente/situații traumatizante ce pot apărea în mediul școlar................................................... 16
Evenimente cu risc traumatic din grupul de joacă/socializare al copilului ........................................ 16
Evenimente cu risc traumatic care pot să apară în alte contexte ...................................................... 16
Traume „mici” (sau microtraume) și traume „mari” .............................................................................. 19
Reacțiile la traumă și fazele traumei ...................................................................................................... 21
Asemănări și deosebiri între reacțiile traumatice ale adultului și cele ale copilului .............................. 24
Diferența dintre stres și traumă ............................................................................................................. 26
Simptomele traumei la copii .................................................................................................................. 28
Ce înseamnă VINDECARE?...................................................................................................................... 31
Activitatea 4: Caută în pătratul dezvoltării, intră în spirala vindecătoare ......................................... 31
Activitate alternativă .......................................................................................................................... 33
Dezvoltarea rezilienței – premisă pentru redobândirea echilibrului emoțional.................................... 42
Activitatea 5: Descifrarea rezilienței .................................................................................................. 43
Prezentarea activităţii pentru acasă................................................................................................... 43
Sfaturi utile pentru părinți...................................................................................................................... 45
Timp pentru comunicare în grup............................................................................................................ 46
Recapitularea sesiunii şi încheiere ......................................................................................................... 46
MATERIALE AUXILIARE ............................................................................................................................... 48
 ANEXA 1 .................................................................................................................................................. 48
ANEXA 2 .................................................................................................................................................. 49
ANEXA 3 .................................................................................................................................................. 49
ANEXA 4 .................................................................................................................................................. 50
ANEXA 5 .................................................................................................................................................. 50
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................................. 52
 MOTTO

„Oamenii supraviețuiesc nu prin grija față de ei înșiși ci prin iubirea celorlalți față de ei.” - Lev Tolstoi

„Dat fiind că trauma ne menține într-o stare de șoc dincolo de cuvinte, calea de ieșire din ea este pavată
cu cuvinte atent asamblate, unul câte unul, până când întreaga poveste poate fi revelată.” - Dr. Bessel
Van Der Kolk

„Cea mai mare descoperire a generației mele este aceea că ființele umane își pot transforma viața prin
modificarea atitudinii lor mentale.” - William James

„Ne naștem fără să știm cine suntem, fără să știm să gândim. Știm doar să simțim. Prin intermediul
sentimentelor noastre, modul în care suntem crescuți creează traiectoria vieții noastre viitoare.” -
Natasha Khazanov

Nu individul este „bolnav”, ci problema o reprezintă relațiile din cauza cărora suferă individul. - Franz
Ruppert

INTRODUCERE

Atunci când un părinte are în atenție rezolvarea traumei copilului, unul dintre aspectele
importante este psihoeducația. Pentru a-și putea sprijini copilul sau/și pentru a cere ajutor specializat,
părintele trebuie să învețe să observe, să exprime ceea ce observă, să se cunoască pe sine însuși suficient
de bine încât să-și poată identifica reacțiile la diferiți stimuli și totodată să fie capabil să înțeleagă, ce se
întâmplă „în capul” copilului care se poartă într-un anumit fel, care este trist sau anxios și în ce fel poate
acționa pentru a reacționa mai bine la ceea ce i se întâmplă, evident, ținând cont de vârsta acestuia.

Pentru a avea posibilitatea de a merge în direcția vindecării – personale sau/și a copilului, una din
condițiile de bază este ca în fața unor emoții neplăcute în primul rând să le conștientizeze; există mai
multe variante de reacție: să ne temem de ele, să le respingem, să ne frământăm asupra lor sau să le
lăsăm să „se stingă” în mod natural, acceptându-le. Dacă una din primele variante va fi cea îmbrățișată,
nu doar că activitatea creierului de prelucrare și de evacuare a acestor emoții va fi îngreunată, ci mai mult
decât atât, creierul va învăța să perceapă acele emoții ca pe un pericol, situație care va duce spre
concentrarea asupra lor și implicit spre amplificarea acestora. Părintele intră astfel într-un cerc vicios,
pentru că emoțiile devin din ce în ce mai puternice ca intensitate, durează mai mult și astfel cresc și
frământările. Dacă părintele alege ultima variantă, cu alte cuvinte dacă lasă emoțiile să treacă de la sine,
în mod natural, în ritmul lor, ele vor dispărea destul de repede, creierul neavând suficiente resurse să le
păstreze multă vreme.

Cu alte cuvinte, una dintre cele mai importante condiții ale inițierii procesului de vindecare este
acceptarea prezenței emoțiilor neplăcute ca pe un fenomen normal, și acestea făcând parte din realitatea
noastră, a tuturor.
 MESAJE CHEIE

➢ Trauma este o parte integrantă din viețile noastre, ale tuturor. Trauma la copii este o experiență
cu impact negativ asupra dezvoltării fizice, emoționale și cognitive a copilului.
➢ Cauzele posibile ale traumei la copii includ abuzul, neglijarea, violența domestică, accidentele,
dezastrele naturale, războaiele sau pierderea unei persoane dragi; în acest inventar al cauzelor
posibile ale traumelor sunt incluse și traumele dezvoltate în copilăria timpurie care țin de
atasament, mai ales până la doi ani și evenimentele care pot să pară netraumatizante din
perspectiva adultului, evenimente care intră în sfera firescului, dar sunt percepute diferit de
copilul foarte mic.
➢ Simptomele traumei la copii pot varia în funcție de vârstă, tipul și severitatea traumei, dar pot
include: anxietate, frică, retragere socială, iritabilitate, agresivitate, dificultăți de concentrare,
coșmaruri, regresie comportamentală sau somatică.
➢ Intervenția timpurie este esențială pentru a ajuta copiii traumatizați să se recupereze și să își
restabilească stima de sine și încrederea în sine.
➢ Transformarea traumei promovează integrarea sănătoasă a gândurilor și a sentimentelor;
➢ Trauma, mică sau mare, poate avea impact asupra comportamentului și dezvoltării copilului. Este
important ca părinții să se informeze în privința modului în care pot sprijini recuperarea copilului.
➢ Ajutorul specializat, cum ar fi terapie individuală sau de familie, este foarte util în cazul în care
copilul a trecut prin traume severe. Profesioniștii pot oferi instrumente și strategii specifice pentru
a sprijini recuperarea și vindecarea copilului.
➢ Părinții ar trebui să învețe și să încurajeze abilitățile de gestionare a stresului la copil. Acestea pot
include tehnici de respirație, relaxare și concentrare, exerciții fizice regulate și activități creative
care să îi ajute pe copii să se elibereze de tensiunea acumulată.
➢ Construirea unei rețele de sprijin prin conectarea cu alte persoane care trec prin experiențe
similare sau alăturarea la grupurile de suport pentru părinți. Această rețea de sprijin poate oferi
o înțelegere și susținere reciprocă, precum și o oportunitate de a împărtăși resurse și strategii
utile.
➢ Părinții joacă un rol esențial în modelarea unui comportament pozitiv și empatic. Părinții trebuie
să fie un exemplu pentru copii, manifestând încredere, stabilitate emoțională și empatie în relația
cu ei.

OBIECTIVE

Până la sfârşitul acestei sesiuni, părinţii:

➢ Vor deține informații despre conceptul de traumă și despre tipuri de evenimente traumatice;
➢ Vor fi mai conștienți de semnele și simptomele unui copil traumatizat;
➢ Vor reflecta asupra consecințelor pe termen scurt și lung ale traumei asupra dezvoltării copilului;
➢ Se vor familiariza cu strategii de intervenție pentru vindecarea traumelor la copii;
➢ Vor conștientiza care sunt tipurile de comportamente, de comunicare și de abordare a copilului
pentru a preveni sau a reduce efectele negative ale traumei asupra copiilor;

8
➢ Vor reflecta asupra conectării cu propriile emoții, cu propria persoană, a conectării cu copilul și cu
mediul;
➢ Vor înțelege că trauma nu este o sentință pe viață și nu înseamnă că o persoană este defectă sau
ireparabilă. Cu sprijin adecvat, o persoană își poate vindeca traumele, indiferent de momentul
evoluției lor în procesul de dezvoltare umană și poate duce o viață împlinită.

AGENDA

Durată Activitatea

5 minute Bun venit/Anunţuri

10 minute Conceptul de traumă psihică

10 minute Tabloul de analiză al traumei psihice

10 minute Evenimente/situații cu risc de traumatizare din diverse medii

10 minute Traume „mici” și traume „mari”

10 minute Reacțiile la traumă și fazele traumei

15 minute Pauză

10 minute Asemănări și deosebiri între reacțiile traumatice ale adultului și cele ale copilului

10 minute Diferența dintre stres și traumă

5 minute Simptomele traumei la copii

10 minute Ce înseamnă vindecare?

15 minute Dezvoltarea rezilienței - premisă pentru redobândirea echilibrului emoțional

10 minute Timp pentru comunicare în grup

5 minute Recapitularea sesiunii şi încheiere

9
 MATERIALE NECESARE

Materiale multiplicate pentru distribuire.

Rechizite:

➢ Ecusoane;
➢ Flipchart;
➢ Markere colorate;
➢ Pixuri, creioane colorate şi hârtie.

Logistică:

➢ Laptop;
➢ Videoproiector;
➢ Ecran proiecție.

Protocol:

➢ Farfurii de unică folosinţă, pahare şi şerveţele;

➢ Cafea, ceai, suc şi apă minerală;
➢ Gustări pentru părinţi.

PREGĂTIREA SESIUNII

Recapitulați agenda pentru acest modul, citiți materialul care tratează pe larg fiecare subiect de
pe agendă. Încercați să anticipați ce se va întâmpla la curs și gândiți-vă cum veți trata fiecare situație sau
întrebare.

Pregătiţi foile pentru flipchart. Aduceţi copii ale materialelor distribuite la sesiunile anterioare.

Aranjaţi încăperea astfel încât părinţii să poată sta în semicerc şi să vadă flipchartul şi pe ceilalţi
participanţi.

Telefonaţi părinţilor care trec prin situaţii de criză, oricui a lipsit de la ultima oră de curs sau oricui
simţiţi că are nevoie de sprijin individual.

Pregătiţi protocolul pentru părinţi.

10
11
 ORGANIZAREA SESIUNII
BUN VENIT/ANUNŢURI

Educatorul parental întâmpină părinții, le mulțumește pentru prezență și îi invită să își ocupe
locurile din sală. Se asigură că toată lumea se simte confortabil. Educatorul parental inițiază o discuție de
început care vizează perioada care a trecut, ce anume au făcut părinții în acest interval de timp, ce
anunțuri au de făcut, ce realizări/progrese au apărut în relația lor cu copilul pe care îl au. Totodată,
educatorul parental face o scurtă prezentare a tematicii acestei întâlniri, precizând scopul și eventualele
activități care vor fi realizate în grup sau individual.

CONCEPTUL DE TRAUMĂ PSIHICĂ

Activitatea 1: Ce este trauma psihică?

Afişaţi o coală de flipchart şi rugaţi părinţii să răspundă la întrebarea: „Reflectaţi un moment şi

spuneţi ce vă vine în minte atunci când vă gândiţi la traumă? Ați întâlnit sau ați auzit despre persoane care
au trăit situații traumatizante?”

Se recomandă să petreceţi un timp discutând cu părinţii despre ce cred ei că este trauma și să

treceți în revistă tipurile de situații enumerate. Împărțiți coala de flipchart în două coloane și notați într-
una dintre acestea definițiile primite de la părinți, iar în cealaltă situațiile enumerate.

Definiţie: Trauma vine din limba greacă și înseamnă „vătămare” sau „rană”.

Trauma psihică reprezintă o rană produsă în interiorul sistemului nostru de personalitate din
cauza unei situații care, în momentul în care este trăită, este percepută ca fiind amenințătoare pentru
siguranța fizică sau psihică a individului, iar acesta nu dispune de mijloacele necesare pentru a păstra
controlul asupra propriei persoane sau asupra situației. Această pierdere a controlului afectează în mod
profund individul, îi perturbă felul în care se înțelege pe sine și înțelege lumea și generează sentimente de
neputință, de lipsă de apărare, de neajutorare.

Trauma este un răspuns emoțional la un eveniment perceput ca fiind negativ sau șocant care
poate avea efecte pe termen lung asupra sănătății mintale și fizice a unei persoane.

Trauma nu este o slăbiciune sau o vină, ci o reacție normală a organismului și a minții la situații
considerate anormale sau amenințătoare.

O trăsătură des întâlnită a traumei este incapacitatea de a articula ceea ce se întâmplă. Mark
Wolynn în „Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele familiale moștenite”, explică faptul că
nu doar că ne pierdem cuvintele, dar uneori ni se întâmplă același lucru și cu amintirile noastre. În timpul
unui eveniment traumatic, procesele noastre de gândire devin dispersate și dezorganizate în așa fel încât
nu mai recunoaștem amintirile respective ca aparținând evenimentului originar.

În schimb, fragmente de amintire, sub formă de imagini, senzații corporale și cuvinte sunt stocate
în inconștientul nostru și pot fi activate mai târziu de orice lucru, factor declanșator care aduce chiar și pe

12
departe cu experiența originară. Inconștient, ajungem să reacționăm la anumite persoane, la anumite
situații cu răspunsuri vechi, familiare, care evocă trecutul. Wolynn, amintindu-l pe Jung și Freud, afirmă
că „nimic din ceea ce este prea greu de procesat nu se stinge de la sine ci dimpotrivă, este stocat în
inconștientul nostru”.

Fiecare dintre noi am fost influențați de mediul în care ne-am născut, comportamentul ne-a fost
modelat de persoanele importante din jurul nostru și de evenimentele trăite. Copii fiind, asimilăm foarte
multe lucruri de la prietenii noștri, familia noastră, figurile de atașament, și de la toți cei pe care îi întâlnim.
Și, deși nu suntem conștienți și poate că nici nu ne amintim de trăirile din copilărie, noi înregistrăm aceste
experiențe în inconștientul nostru și în corpul nostru.

13
14
 TABLOUL DE ANALIZĂ AL TRAUMEI PSIHICE

Activitatea 2: Brainstorming cadrul de analiză al traumei psihice

Afişaţi o coală de flipchart şi continuați interacțiunea cu părinții: „Ați prezentat adineauri o serie de
situații care produc trauma psihică și am trecut în revistă etimologia termenului, respectiv „rană”. Aș vrea
acum să vă gândiți și să răspundeți la următoarele întrebări:

➢ Oamenii suferă la fel?

➢ O persoană de aceeași vârstă cu o alta, care are contexte de familie și de mediu asemănătoare,
va avea aceeași/aceleași reacție/reacții în fața unei situații considerate de dumneavoastră
cauzatoare de traumă psihică?
➢ Ce părere aveți, este posibil ca doi copii de aceeași vârstă, proveniți din familii asemănătoare,
având aceeași experiență culturală (locuiesc în aceeași țară, în același mediu: rural sau urban, sunt
elevi la aceeași școală), care trăiesc în același timp un eveniment, să fie unul traumatizat în urma
trăirii acestuia, iar celălalt nu?

Notaţi părerile expuse de aceştia și numărați câte răspunsuri de „DA” și câte răspunsuri de „NU”
ați primit. Dezbateți.

Atunci când vorbim despre traumă psihică avem în atenție trei concepte și nu unul singur, care
compun tabloul de analiză al traumei psihice:

➢ Evenimentul sau situația trăită de persoană care poate crea premisele pierderii controlului și
poate distorsiona înțelegerea cu privire la sine și la lumea înconjurătoare;
➢ Trauma psihică în sine;
➢ Reacția/reacțiile pe care le are individul ca urmare a trecerii prin situația sau evenimentul
respectiv, denumită reacție traumatică;
➢ Evenimente cu risc traumatic.

Activitatea 3: Brainstorming mediile dezvoltării evenimentelor cu risc traumatic

Împărțiți părinții în 4 grupe. Rugați fiecare grupă să enumere pe o coală de hârtie:

➢ Grupa 1: evenimente cu risc traumatic din mediul familial;

➢ Grupa 2: evenimente cu risc traumatic din mediul școlar;
➢ Grupa 3: evenimente cu risc traumatic din grupul de joacă/socializare al copilului;
➢ Grupa 4: evenimente cu risc traumatic care pot să apară în alte contexte, diferite de cele de mai
sus.

Fiecare grupă va alege un reprezentant care va prezenta în plen concluziile grupului. Dezbateți
rezultatele obținute din perspectiva pericolelor de traumatizare la care ființa umană este expusă
permanent.

Evenimente/situații traumatizante ce pot apărea în mediul familial

➢ Violență domestică, manifestată asupra copilului sau asupra altor membri ai familiei;
➢ Abuzul de orice natură, inclusiv sexual, precum și neglijarea copilului;

15
➢ Separarea sau divorțul părinților;
➢ Situația materială precară, la limita subzistenței;
➢ Boala fizică sau psihică severă a unuia dintre părinți, care îl împiedică pe acesta să-și îndeplinească
sarcinile parentale;
➢ Abuzul emoțional asupra copilului: respingerea afectivității, critica extremă, amenințarea cu
abandonul;
➢ Schimbarea frecventă a așteptărilor părinților, reacțiile emoționale excesive ale părinților
generate de oboseală excesivă și managementul defectuos al stărilor de furie, toate acestea
însemnând inconsecvența părinților în educația copiilor și exprimând lipsa de coerență și de
unitate în stabilirea și aplicarea regulilor și limitelor pentru comportamentul copiilor.
➢ Privarea de somn sau înfometarea;
➢ Obligarea copiilor să preia sarcinile părinților: procurare hrană, curățenia spațiului de locuit (cu
referire la sarcini care depășesc capacitatea copilului în acord cu vârsta acestuia), îngrijirea fraților
mai mici;
➢ Adresarea de expresii jignitoare la adresa copilului și efectuarea de către persoanele de îngrijire a
unor previziuni sumbre: „Ai să ajungi un vagabond”, „Praful se va alege de tine dacă eu nu voi mai
fi lângă tine”, „Ești un leneș”, „Semeni cu taică-tu, o să ajungi ca el, un alcoolic!” etc.
➢ Compararea în mod repetat a copilului cu alți copii: „De ce ea poate și tu nu?”, „Colega ta ce notă
a luat? Nu puteai și tu să înveți mai mult?”.

Evenimente/situații traumatizante ce pot apărea în mediul școlar

➢ Violența verbală, inclusiv criticarea extremă a copilului;

➢ Lipsa de atenție, marginalizarea, inclusiv punerea la colț sau izolarea în alt mod a copilului;
➢ Ridiculizarea copilului sau alte forme de violență emoțională;
➢ Bătaia de orice fel a copilului;
➢ Violență fizică, verbală, emoțională.

Evenimente cu risc traumatic din grupul de joacă/socializare al copilului

➢ Bătaia la care a fost supus copilul de către alți copii;

➢ Coruperea unui copil de către ceilalți copii din grup de a participa la acte antisociale (furt, tâlhării,
bătaia altor copii mai mici) prin amenințări de diverse tipuri (fizice sau psihice);
➢ Refuzul copiilor de a se juca cu el;
➢ Amenințarea cu bătaia sau chiar cu moartea;
➢ Hărțuirea sexuală;
➢ Folosirea de porecle fără acordul copilului;
➢ Umilirea copilului și folosirea de expresii jignitoare.

Evenimente cu risc traumatic care pot să apară în alte contexte

➢ Obligarea adolescentelor/adolescenților să ofere favoruri sexuale pentru „debutul în modeling”,

fiind amăgite/amăgiți cu o carieră pe podium;
➢ Copilul a fost martor al unui accident rutier sau al altui tip de accident cu victime;
➢ Copilul a fost martor la decesul unei persoane;
➢ Difuzarea în mediul online a unor fotografii în postură intimă a copilului și umilirea copilului.

16
 Majoritatea părinţilor vor recunoaşte, probabil, că au întâlnit măcar una-două situații din cele mai
sus prezentate sau chiar au avut față de propriii copii un comportament sau limbaj ce pot genera o rană
emoțională, adică o traumă. Asigurați participanții că nu există părinți perfecți, că fiecare părinte poate
greși la un moment dat, dar că acest lucru nu este iremediabil. Pașii spre vindecare presupun
recunoașterea și verbalizarea de către copil a emoțiilor simțite dar și recunoașterea de către părinte a
emoțiilor trăite (inclusiv vină și neputință). Aceste demersuri vor duce la creșterea gradului de
conștientizare de sine și vor favoriza empatia și dragostea și a speranței că putem învăța să trăim în
armonie cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.

17
18
 TRAUME „MICI” (SAU MICROTRAUME) ȘI TRAUME „MARI”

Atunci când vorbim despre „funcționalitatea” ființele umane nu putem separa corpul de minte,
demonstrat fiind faptul că gândurile ne influențează și ne generează anumite stări, iar sănătatea și boala
rezultă dintr-o rețea de circumstanțe, relații, evenimente și experiențe.

Anumite șocuri resimțite de către ființa umană sub formă de cuvinte, senzații, atitudini pot să
altereze funcționarea corpului nostru, a minții noastre sau să altereze crearea și păstrarea relațiilor
sociale, iar amintirea unui anumit eveniment poate distorsiona experiențele pe care individul le trăiește.
Rănile psihice pe care le suferim pot apărea chiar înainte ca dezvoltarea creierului să permită povestirea
în cuvinte a ceea ce ni s-a întâmplat sau, chiar dacă s-a depășit etapa preverbală, rănile pot fi stocate în
părți din noi pe care cuvintele și gândurile nu le pot accesa în mod direct.

Literatura de specialitate vorbește în acest sens de codificarea traumatică de nivel subverbal.

(Peter Levine). Așadar, trauma este ceea ce se întâmplă în interiorul unei persoane ca urmare a
evenimentelor dificile sau dureroase trăite. Nu este vorba despre evenimente în sine ci, așa cum afirmă
Gabor Mate: „Trauma nu este ce ți se întâmplă, ci ceea ce se întâmplă în interiorul tău”.

Trauma nerezolvată ne ține blocați în trecut, ne limitează capacitatea de a explora lumea și

reprezintă o barieră în calea creșterii. Persoana care are rana respectivă sau se va proteja excesiv pentru
a nu rupe cicatricea și a provoca din nou durere (văzând pericole acolo unde ele nu există!) dacă
evenimentul traumatizant s-a produs în trecut și nu a fost integrat, vindecat, sau, dacă rana nu este
cicatrizată, înseamnă că ea produce durere în fiecare moment („carne vie”), iar gândurile,
comportamentele, atitudinile persoanei respective vor fi corelate cu durerea resimțită.

Traumele se produc ca urmare a experiențelor adverse din copilărie: abuz, neglijență, exploatare,
pierderea persoanei de îngrijire prin moarte sau abandon, acestea fiind considerate „traume mari”. Există
și așa numitele „traume mici” sau „microtraume” care sunt de fapt „adversități mai puțin memorabile,
dar dureroase și mult mai răspândite ale copilăriei” (Gabor Mate). Copiii pot suferi „traume mici” prin
jigniri, porecle, dar și prin situații în care nevoile lor emoționale nu au fost satisfăcute. Cu alte cuvinte,
acele situații în care copiii nu s-au simțit văzuți, auziți, validați, ceea ce produce durere psihică, ruptură de
propria persoană și de cele mai multe ori încercarea disperată a copilului de a intra în grațiile adultului
pentru a primi în schimb validare și/sau afecțiune.

Persoanele care nu și-au vindecat traumele din copilărie dezvoltă de obicei o percepție negativă
de sine bazată pe rușine („Mi-e rușine că nu sunt atât de bun(ă) precum ar vrea șeful(a)/iubitul(a), că nu
mă pot ridica la înălțimea așteptărilor. Nu merit să trăiesc/nu merit acesată relație/nu merit această
funcție”). Trauma așează de fapt o lentilă între persoană și lumea înconjurătoare, distorsionând grav
realitatea și împiedicând persoana să se dezvolte cu compasiune față de sine.

19
20
 REACȚIILE LA TRAUMĂ ȘI FAZELE TRAUMEI

Reacția la traumă reprezintă un răspuns automat înnăscut în fața unui pericol, prezent la toate
ființele umane. Practic, structurile complexe ale sistemului nervos răspunzătoare de aceste reacții îi
permit unei persoane să reacționeze în 4 moduri specifice: luptă, fugă, înghețare, complianță (înțeleasă
ca supunere).

➢ Luptă - o reacție de luptă este declanșată atunci când o pesoană răspunde brusc cu agresivitate
la ceva amenințător.
➢ Fugă - o reacție de fugă este declanșată atunci când o persoană răspunde la o amenințare
percepută fugind sau, simbolic, lansându-se în hiperactivitate.
➢ Îngheață - o reacție de înghețare este declanșată atunci când o persoană, realizând că rezistența
este inutilă, renunță, se amorțește în disociere și/sau se prăbușește ca și cum ar accepta
inevitabilitatea de a fi rănit.
➢ Complianța - o reacție de complianță este declanșată atunci când o persoană răspunde la
amenințare încercând să fie plăcută sau utilă pentru a-l domoli și împiedica anticipat pe un
atacator.

Copiii traumatizați deseori au tendința de a se îndrepta cu precădere către unul dintre aceste
modele de reacție pentru a supraviețui, dar limitează și restrâng mult modul în care reacționează în fața
vieții. Din nefericire, este posibil ca ei să rămână tributari acestor tipare chiar și la vârsta adultă, atunci
când nu mai e nevoie să se bazeze pe un anumit tipar de reacție și atunci când efectiv pericolul nu mai
există.

Șocul produs în interiorul ființei umane de un eveniment traumatizant poate fi resimțit la mai
multe niveluri și intensități. Astfel, putem vorbi despre:

➢ Blocaje și perturbări ale stării de sănătate fizică și psihică;

➢ Dificultăți de a construi și de a păstra o relație cu persoane considerate semnificative pentru
individ;
➢ Afectarea imaginii de sine;
➢ Viziune sumbră asupra viitorului sau incapacitatea de a privi în viitor;
➢ Tulburarea capacității de a învăța sau de a munci (lipsa de vitalitate, de energie psihică sau
hiperactivitatea).

Reacțiile traumatice capătă valențe specifice în timp, care încadrează trauma în 4 faze:

➢ Faza de șoc - poate dura câteva minute, câteva ore, câteva zile. Este faza în care persoana
traumatizată nu mai este capabilă să manifeste reacții în timp real, „îngheață” în gândire și simțire.
➢ Faza de negare - când persoana realizează ce s-a întâmplat, dar îi este greu să accepte că i s-a
întâmplat sieși, că nu a reușit să-și utilizeze anumite abilități și competențe (dacă acestea sunt
formate) pentru a întrerupe situația traumatică, persoana se blamează și apare foarte puternic
sentimentul de rușine.
➢ Faza de acțiune - poate să dureze aproximativ o lună de zile. În această fază persoana traumatizată
manifestă foarte multă furie, inclusiv asupra persoanelor care îi oferă sprijin. Se instalează ulterior
o stare de depresie, se accentuează sentimentul de rușine („Mi s-a întâmplat mie pentru că sunt

21
 slab, nepriceput, pentru că nu am muncit destul, pentru că sunt un om rău etc). Apar tulburările
de somn, de memorie, de desfășurare a acțiunilor cotidiene.
➢ Faza de descărcare - este faza la care se ajunge dacă persoana traumatizată reușește prin propriile
resurse și cu ajutorul rețelei de sprijin să privească spre tabloul traumei, să înțeleagă ce s-a
întâmplat să-și permită să simtă durerea, neputința și alte emoții dificil de gestionat. În situația în
care nu se întâmplă cele menționate, este posibil ca persoana să ajungă în repetate rânduri la
traumatizare.

Reacţii la traumatizare pot fi resimțite:

➢ Fiziologic - în corp, senzații, manifestări;

➢ Emoţional - frică, durere, neputință;
➢ Cognitiv - amintiri, gânduri automate;
➢ Comportamental - reacții (dez)adaptative.

22
23
 ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE REACȚIILE TRAUMATICE ALE ADULTULUI ȘI CELE
ALE COPILULUI

Traumele ne pot schimba ideile cu privire la cine suntem și care este sensul vieții noastre. Adesea,
traumele amplifică durerea și confuzia resimțite, împământenindu-se în ființa persoanei traumatizate
senzația că este responsabilă pentru ce i s-a întâmplat. Astfel, sentimentul de vină cu privire la faptul că
și-a făcut rău sieși sau altor persoane, se reflectă asupra persoanei ca un perpetuum mobile, ducând la
epuizare fizică și psihică. Dr. James S. Gordon, fondatorul și directorul executiv al Centrului pentru
Medicină Minte-Corp și profesor la Facultatea de Medicină a Universității din Georgetown precizează că
66% dintre femeile și 35% dintre bărbații care au trăit multe evenimente adverse în copilărie suferă de
depresie cronică și au o probabilitate să aibă o tentativă de sinucidere, față de persoanele care nu au
experimentat evenimente adverse.

Traumatizarea copilului este gravă întrucât creierul se află încă în proces de dezvoltare, iar acesta
nu înțelege prea bine ce i se întâmplă, nu deține un limbaj suficient de dezvoltat care să-i permită să
verbalizeze ceea ce simte. Copilul crește astfel cu frici interiorizate, cu imagini și sentimente segmentate,
disociate pe care nu le poate explica, ceea ce produce o serie de afecțiuni fizice sau psihice.

La copii, reacțiile la traumă și evoluția copiilor după evenimentul/evenimentele traumatice vor

depinde de factori precum:

➢ Nivelul de dezvoltare emoțională, cognitivă, psihosexuală și socială;

➢ Specificul familiei din care fac parte, modelele parentale;
➢ Existența sau nonexistența rețelelor de sprijin, inclusiv școală și comunitate;
➢ Apartenența la un grup de egali și relațiile pe care le au cu membrii grupului.

Și în cazul copiilor și în cazul adulților, reacțiile traumatice presupun:

➢ Repetitivitate: coșmaruri, imagini sau frânturi de imagini care revin în minte din momentul
evenimentului traumatizant;
➢ Evitare: a unor locuri în care s-a produs evenimentul, a unor persoane martori sau protagoniști ai
evenimentului traumatic, a unor activități etc.;
➢ Simptome neuro-vegetative: tulburări de somn, iritabilitate, accese de furie, dificultăți de
concentrare, hipervigilență.

24
25
 DIFERENȚA DINTRE STRES ȘI TRAUMĂ

Stresul reprezintă un răspuns emoţional, fiziologic și psihologic al organismului la orice solicitare

percepută ca o ameninţare la bunăstarea unei persoane. În acest context stresul este resimțit ca o
tensiune, o presiune care ne ajută să ne adaptăm unor condiții noi sau care ne scot din zona de confort.
Orice proces de dezvoltare implică un anumit nivel de stres, care permite acomodarea cu procese noi,
adaptarea, învățarea. Stresul optim este în fapt volumul echilibrat și moderat de stres care însoțește
dezvoltarea noilor neuroni și a conexiunilor neuronale, corelate cu menținerea sănătății creierului.

De reținut este faptul că în cazul copilului mic, acesta își poate regla stresul dacă părintele îl
reglează pe al său. Un exemplu în acest sens este copilul mic care în situația în care va fi îngrijit de o mamă
anxioasă va plânge mai mult decât un copil a cărui mamă nu are astfel de probleme.

Copilul mare, inclusiv adolescentul, își poate regla singur stresul dacă este susținut și învățat.
Pentru un copil mic, situația stresantă îndelungată a părintelui poate duce la o experiență traumatizantă.
De aceea programul de educație parentală începe cu sesiunea Cum să fii un părinte înțelept? în cadrul
căreia se acordă o mare importanță conceptului de grijă a părintelui față de sine însuși.

Trauma psihică este o experiența personală în care din cauza unor factori din exterior (situaționali)
asemănători cu aceia care au generat întâmplarea violentă copleșitoare unică - ,,şocul” se produce
COPLEȘIREA, adică persoanei în cauză îi sunt anihilate posibilitățile personale de autoreglare, provocând
sentimente profunde de neputință, teamă, vulnerabilitate fără protecție care duce la o deteriorare de
lungă durată a vitalității, identității și capacităților de autoreglare.

În cazul traumei, care înseamnă pierdere, ruptură, gol, clivaj, copilul nu se poate regla singur.
Experiențele traumatizante din categoria „Traume mari” (abuz, neglijență, exploatare, pierderea
persoanei de îngrijire prin moarte sau abandon) necesită un plan riguros în vederea recuperării și sprijin
de specialitate. Experiențele traumatizante din categoria „Traume mici” (copiii nu s-au simțit văzuți, auziți,
validați) necesită sprijinirea diadei copil-părinte/părinți/persoană de îngrijire pentru recuperare și
vindecare. Așa cum precizează Pete Walker în lucrarea sa „PTSD: 13 pași esențiali ai procesului de
vindecare. Recuperarea în urma traumei, abuzului sau neglijenței emoționale din copilărie”, criticarea
(considerată „traumă mică”) în mod repetat a copilului, mai ales atunci când este asociată cu furia și cu o
atitudine disprețuitoare a părinților este atât de dăunătoare încât poate schimba structura creierului la
copii. Cuvintele de blam ale părintelui sunt interiorizate de către copil, iar din cauza faptului că și le-a tot
repetat, de-a lungul timpului, se ajunge la construirea unor căi neuronale puternice de ură și dezgust de
sine.

De menționat este faptul că în unele dintre situații, părinții sau persoanele de îngrijire au oferit
sprijin copilului și s-au străduit să îndeplinească nevoile copilului, iubesc și au iubit copilul, dar acesta, în
ciuda eforturilor adulților, nu a simțit acest lucru, dimpotrivă s-a simțit neînțeles și îndurerat, s-a simțit
„invizibil” rămânând blocat în amintiri care relevă poate o stângăcie a părintelui în procesul educațional
sau o inabilitate. Pentru majoritatea copiilor, aceste situații nu lasă urme în timp, pentru alții ele au efect
traumatizant și necesită analizate și tratate ca atare.

26
27
 SIMPTOMELE TRAUMEI LA COPII

Simptomele traumei pot varia în funcție de vârsta copilului, de tipul și durata evenimentului
traumatic, de relația cu agresorul și de sprijinul primit după traumă.

Cum recunoaștem semnele traumei la preșcolari? Copiii mici nu pot exprima verbal ceea ce au
trăit sau simt, asa că ei vor manifesta simptome fizice, comportamentale sau emoționale care pot indica
o suferință interioară. Unele dintre aceste simptome pot fi:

Copiii mici: 0-6 (7) ani - pot manifesta simptome precum:

➢ agitație neurovegetativă (tremor, tresăriri), tresăriri la sunete puternice, neobișnuite;

➢ hiperactivitate motorie sau dimpotrivă, pasivitate, lipsa explorării;
➢ lipsa responsivității perceptive (nu aude, nu vede, nu simte tactil);
➢ ,,înghețare”, imobilizare bruscă a întregului corp;
➢ răspunsuri de alarmă la stimuli care amintesc de eveniment;
➢ lipsa contactului vizual;
➢ tulburări de atenție, dificultate de concentrare;
➢ dureri fără cauze organice (dureri de stomac, dureri de cap);
➢ îmbolnăviri repetate, sistem imunitar scăzut;
➢ enurezis, encoprezis;
➢ numeroase ticuri;
➢ comportamente de autoliniștire – suzeta, suptul degetelor, obiectelor, legănare;
➢ neajutorare, neputință (,,nu vreau”, ,,nu pot”);
➢ neliniște, plâns excesiv, neobișnuit;
➢ stare de confuzie, inclusiv cognitivă;
➢ tulburări de somn, dificultăți de adormire/trezire și/sau coșmaruri fără amintire precisă;
➢ evitarea dormitului singur (eventual se scoală și verifică dacă părintele este acolo);
➢ tulburări ale comportamentului alimentar – refuză mâncarea, este foarte selectiv cu privire la
aceasta;
➢ pierderea bruscă a apetitului;
➢ pierderi ale abilităților motorii sau lingvistice, regresie în deprinderi;
➢ frică generalizată;
➢ anxietate de separare, ,,agățare” de persoanele semnificative;
➢ ,,agățare” de obiecte;
➢ hipervigilență, timp crescut de adaptare la locuri/situații noi;
➢ refuzul/evitarea activităților noi sau a locurilor noi;
➢ refuzul frecventării grădiniței;
➢ dificultăți în a vorbi despre eveniment, lipsa verbalizarilor;
➢ evitarea comunicării în anumite medii – mutismul electiv;
➢ dificultăți în identificarea emoțiilor;
➢ împietrirea mimicii, posturii;
➢ tantrumuri, crize de nervi numeroase.

28
Copiii școlari: 6 (7)-12 ani - pot manifesta simptome precum:

➢ pierderea interesului pentru activități;

➢ dificultăți de concentrare și învățare;
➢ refuzul de a merge la școală;
➢ coșmaruri;
➢ jocuri sau desene repetitive legate de traumă;
➢ furie;
➢ agresivitate sau retragere;
➢ stare de confuzie, inclusiv cognitivă;
➢ tulburări de somn, dificultăți de adormire/trezire și/sau coșmaruri fără amintire precisă;
➢ tulburări ale comportamentului alimentar – inclusiv bulimie sau pierderea bruscă a apetitului.

Adolescenții: 12-18 ani - pot manifesta simptome precum:

➢ comportament neobișnuit, distructiv sau autodistructiv;

➢ schimbarea relațiilor cu familia și prietenii;
➢ sentimente de vinovăție;
➢ rușine sau depresie;
➢ maturizare bruscă sau infantilizare;
➢ dependențe: de alcool, tutun, substanțe interzise etc.

29
30
 CE ÎNSEAMNĂ VINDECARE?

În urma unor evenimente traumatice, în funcție de intensitatea lor, frecvența producerii,

predispozițiile genetice, este posibil să se observe la copii și în general la persoanele afectate de acestea,
o diminuare sau o absență a unor trăsături esențiale ale ființei umane sănătoase. A ne vindeca de traumele
suferite, înseamnă a ne oferi posibilitatea de a utiliza cât de mult posibil potențialul psihic și fizic cu care
am fost înzestrați și să aducem la un grad optim de funcționare acele caracteristici specifice ființei umane
sănătoase, respectiv:

➢ Acceptare de sine;
➢ Simț clar al realității;
➢ Compasiune față de propria persoană;
➢ Autoprotecție și autoîngrijire;
➢ Capacitatea de a găsi alinare în relații;
➢ Capacitate de a verbaliza ceea ce simțim/dorim;
➢ Voință și motivație;
➢ Liniște sufletească;
➢ Stimă de sine și încredere în sine;
➢ Îmbrățișarea credinței că viața este un dar frumos și merită să ne găsim sensul vieții.

Activitatea 4: Caută în pătratul dezvoltării, intră în spirala vindecătoare

Ia un pix și o hârtie. Desenează un pătrat, iar în interiorul acestuia prin două linii perpendiculare
desenează alte 4 pătrate, ca în imaginea de mai jos (dar utilizează întreaga foaie de hârtie pe care o deții).

În prima etapă, acordă atenție CUVÂNTULUI cum vorbești cu tine și cu copilul tău. Folosești
credințe iraționale:

„Sunt un prost, nu merit să fiu iubit, numai prostii fac, nu-s în stare de nimic.”

sau manifești compasiune:

„Atât am putut să fac în acea situație.”

„Cu toții suntem supuși greșelii.”

„Toți oamenii au și calități și defecte, dar putem să trăim suficient de bine cu toate acestea.”

„Data viitoare voi ști mai bine cum să procedez.”

„În esență sunt o persoană bună.” etc.

31
Fii atent și dacă aceste formulări, în prima sau în a doua variantă, le folosești și cu copilul tău.

Ia-ți un răgaz de câteva minute și scrie în primul pătrat câteva laude pe care ai putea să le transmiți
copilului și feedback-uri pozitive. Stabilește când anume vei face prima oară (de la momentul exercițiului)
acest lucru.

În a doua etapă acordă atenție EMOȚIILOR. Răspunde-ți la întrebările:

Am manifestat respect și grijă pentru copil? În ce situații?

Cum am reacționat când copilul meu și-a descărcat furia?

Am devenit și eu furios sau l-am rănit prin atitudinea mea?

Au fost situații în care i-am dat copilului un exemplu despre ce înseamnă descărcarea sănătoasă a furiei?

Cum mi-am manifestat față de copil iubirea, căldura, compasiunea?

Cum am reacționat în fața lacrimilor copilului?

Am plâns eu în fața lui spunându-i că „nu mai rezist” și că voi pleca de acasă, ca să descurce singur să
vadă cum e sau am știut să fiu calmă, am rămas lângă el, i-am dat timp ca să se calmeze fără să o fac pe
„superiorul atotștiutor”?

Ia-ți răgaz de câteva minute și scrie pe scurt, în al doilea pătrat, cum ți-ar fi plăcut să reacționezi în situațiile
de criză trăite alături de copilul tău. Stabilește când anume vei discuta cu copilul tău despre cum v-ați
simțit ambii, permițându-i și lui să se ventileze emoțional pentru a nu reprima emoții.

În a treia etapă acordă atenția DEZVOLTĂRII SPIRITUALE și răspunde la întrebări precum:

Ce anume te face să te simți bine?

Natura, Dumnezeu, lectura, conexiunea cu alți oameni?

Dar pe copilul tău ce anume îl face să se simtă bine?

Când i-ai creat ultima oară copilului tău experiențe de bucurie și distracție?

Când ați fost ultima dată în natură?

Ia-ți un răgaz de câteva minute și scrie în al treilea pătrat cum vei contribui în viitorul apropiat la
dezvoltarea spirituală a copilului tău și când se va întâmpla acest lucru.

În a patra etapă acordă atenție DEZVOLTĂRII FIZICE și răspunde la întrebările:

La noi în familie se mănâncă sănătos?

Copilul meu cunoaște principiile unei alimentații sănătoase?

Reușesc să insuflu copilului meu dorința de a avea un corp sănătos și armonios?

Știu care sunt preferințele alimentare ale copilului meu?

32
Analizați dacă aveți comportamente alimentare compulsive. Creez contexte de mișcare pentru copilul
meu?

Practicăm vreun sport?

Ne plimbăm prin parc?

Copilul meu joacă fotbal/tenis etc. cu prietenii/familia?

Am acordat timp și energie pentru a-mi învăța copil să se autoîngrijească?

În general, mă consider o persoană îngrijită?

În medie, câte ore de somn am pe noapte? Dar copilul meu?

Acord interes pentru a învăța copilul ce înseamnă echilibrul între odihnă, joacă/relaxare și
învățare/muncă?

Eu mă odihnesc suficient astfel încât să am o stare în general bună sau din cauza lipsei de somn devin
irascibil și nervos?

Analizați-vă postura: mersul, cum stați la birou, poziția pe care o utilizați în general pe scaun atunci
când sunteți relaxat, analizați dacă țineți spatele drept sau dimpotrivă, aveți în general umerii căzuți în
față.

Ia-ți un răgaz de câteva minute și fă-ți un plan pentru a progresa în ceea ce înseamnă dezvoltarea
fizică sănătoasă a ta, a copilului tău, a familiei tale. Precizează când anume vei pune în practică cele scrise.
Scrie ideile în cel de-al patrulea pătrat.

CUVÂNT EMOȚIE
- -
- -
- -
DEZVOLTARE SPIRITUALĂ DEZVOLTARE FIZICĂ
- -
- -
- -

Activitate alternativă

Ia o coală de hârtie, creioane colorate sau pur și simplu un creion sau un pix și desenează-te. Nu
contează talentul tău la desen. E important doar faptul că pe măsură ce realizezi această activitate să îți
propui să așezi compasiune în fiecare element desenat. În timp ce desenezi, propune-ți să fii bun și
tolerant cu tine și cu toate caracteristicile tale, indiferent cât de mult ai criticat până în acest moment
corpul tău, părul tău, forma ochilor, a nasului, a buzelor etc. Desenează-te gândindu-te că ești cea mai
iubită și mai minunată ființă de pe pământ. Privește-te detașat de tine, ca și cum te-ai vedea pe o scenă.
Când ai terminat desenul, privește-l și imaginează că îți oferi ție, persoana din desen atenție, căldură, grijă.

33
Folosindu-ți puterea imaginației și a minții, oferă-ți o îmbrățișare, o mângâiere, un zâmbet și continuă
exercițiul gândindu-te la ce anume te-ar face să te simți bine: astfel oferă-ți mental o limonadă, o bucățică
de prăjitură, un scăunel de așezat picioarele, o pătură moale și pufoasă sau un șervețel umed și răcoros
pentru față.

În timp ce faci acest exercițiu conștientizează respirația, apoi fii conștient de câtă stare de bine
aduc unele gesturi pentru sinele tău. Privește-te ca pe o persoană plăcută, ușor de îndrăgit. Lasă la o parte
judecata critică și manifestă iubire față de tine. Imaginează-ți cum te umpli de energie bună și entuziasm.
Rămâi câteva clipe în această stare.

La finalizarea exercițiului împărtășiți cu ceilalți participanți ce ați simțit, ce a fost bine și ce v-a
indus disconfort, analizați dacă puteți utiliza acest exercițiu pentru dobândirea unei stări de acceptare și
de iubire față de propria persoană. Următorul pas (pe care îl recomandați părinților să îl facă acasă, când
vor avea puțin timp doar pentru ei) este ca după dobândirea stării de acceptare și iubire de sine, să repete
exercițiul, dar de data aceasta desenând propriul copil. Amintiți-le că uneori copiii sunt „greu de iubit”
(părinții ar spune: atunci când avem senzația că nu sunt așa cum îi învățăm noi să fie), dar în acele
momente au cea mai mare nevoie de iubire.

Pentru părinții care conștientizează importanța lor în viața copiilor, care sunt dispuși să
investească timp, energie, afecțiune, pentru recuperarea în urma unor situații traumatizante, vindecarea
propriilor copii înseamnă:

➢ Validare;
➢ Iubire;
➢ Normare a timpului;
➢ Disciplinare pozitivă;
➢ Empatie;
➢ Conectare;
➢ Acceptare;
➢ Restructurare cognitivă (rescrierea scenariului);
➢ Energie/entuziasm.

VALIDARE - majoritatea părinților traumatizați își rănesc propriul copil atunci când acesta își
exprimă emoțiile (mai puțin plăcute). În cazul unor situații petrecute în familie, părintele se adresează
copilului cu formule de tipul: „Nu mai plânge sau îți dau eu motive să plângi!”. Acest tip de atitudine, duce
în timp la blocarea emoțională a copilului și la incapacitatea sa, în copilăria rămasă sau în viața de adult
de a reacționa emoțional în acord cu situațiile trăite.

Când nu validăm și nu acceptăm emoțiile copiilor sau când sugerăm că ar trebui să le oprească
pentru că sunt caraghioase, deplasate etc., la copil ajunge de fapt mesajul: „Nu mă interesează
sentimentele tale, nu ai decât să le păstrezi pentru tine”. În acest context, copilul va învăța în timp să nu-
și mai facă părinții părtași la viața lui interioară, iar viața lor emoțională va începe să se comprime, ducând
la scăderea capacității de a participa în relații și interacțiuni care să îl împlinească.

34
Ce are părintele de făcut?

➢ Să-și îndrume copilul pentru a face față cuvintelor răutăcioase pe care copilul le-a primit de la
terți, să facă față dezamăgirilor arătând compasiune și înțelegere. („Înțeleg că ți-e frică”. „Cred că
ești trist în acest moment.”)
➢ Să-și ierte cu ușurință copiii pentru greșelile normale, pentru „neascultări”, în felul acesta copilul
învățând iertarea. Copilul va dobândi astfel abilitatea de a vedea binele în sine și în alții și va fi
ferit de o percepție negativă asupra lumii.
➢ Să facă față sentimentelor de furie și rănire într-un mod constructiv și binevoitor.

IUBIRE (să simtă) – un copil care crește fără o sursă sigură de iubire și protecție, dezvoltă de obicei
anxietate socială și va considera periculos faptul de a cere sprijin sau de a avea nevoie de ceva sau cineva.
Un copil care nu a simțit iubire va avea foarte limitată (sau chiar inexistentă) capacitatea de a simți alinare
în relația cu o altă persoană. Copilul care simte că este demn de iubire, că merită să fie iubit, care simte
că este iubit, acceptă cu mai multă ușurință introducerea cu blândețe și căldură a limitelor și regulilor în
educația copilului. Introducerea treptată a acestora, demonstrând copilului iubirea prin cuvinte,
comportamente, atitudini, permite copilului să poată echilibra satisfacerea propriilor nevoi cu ajutorul
acordat celorlalți, ca și ei să și le satisfacă pe ale lor. În caz contrar, al lipsei iubirii necondiționate, copilul
devenit adult va cere în permanență de la prieteni sau partener noi și noi dovezi de iubire și nu va fi capabil
să dezvolte relații pe termen lung.

Ce are părintele de făcut?

➢ Să conștientizeze că răbdarea și încurajarea sunt mai eficiente decât critica și respingerea;

➢ Să-și exprime iubirea inclusiv verbal prin expresii de tipul: „Sunt foarte bucuros/bucuroasă că te-
ai născut, că te am!”, „Îmi place cine ești și fac tot posibilul să fiu mereu de partea ta/lângă tine”,
„Nu trebuie să fii perfect pentru a obține iubirea și protecția mea”, „Accept toate emoțiile și
sentimentele tale”, „Sunt foarte mândru/mândră de tine”, „Poți avea propriile tale preferințe și
gusturi”, „Mă bucur mereu să te văd”, „Poți face greșeli, ele sunt prietenii tăi”.

NORMARE A TIMPULUI - în 1999, în studiul realizat de către Catherine Sellenet la laboratorul

Matisse cu privire la diviziunea familială a muncii, îngrijirea copiilor a fost considerată pentru prima dată
o categorie separată de analiză (separat de timpul domestic). În urma cercetării, se evidențiază că
totalitatea sarcinilor parentale reprezintă în medie 9 ore şi 17 minute pe săptămână, împărţite după cum
urmează:

➢ timpul de socializare parentală (citit povești, discuții pe diverse teme cu copilul, vizite la muzee,
în parc, învățarea și practicarea de jocuri și sporturi etc): 19 ore şi 36 de minute – 3 h;
➢ timpul parental domestic (ex: gătit pentru copil, igienizarea spațiului de locuit): 10 ore şi 12
minute – 2 h;
➢ timpul parental taxi (dusul/adusul copilului la/de la școală, grădiniță, cluburi dezvoltare abilități,
spații de petrecere a timpului și altele): 5 ore şi 20 minute – mai puțin de o oră;
➢ timpul parental şcolar (sprijin pentru efectuarea temelor, participare la ședințele cu părinții): 3
ore şi 9 minute – în jur de 30 min pe zi.

35
Ce are părintele de făcut?

➢ În economia fiecărei zile să-și aloce timp pentru a sta de vorbă cu copilul (nu pentru a-l informa ci
pentru a identifica ce îi place, ce îi aduce starea de bine, dacă are nevoie de îndrumare în luarea
deciziilor), pentru a desfășura activități împreună etc.
➢ Atunci când petrece timp cu copilul să lase la o parte, pe cât posibil alte preocupări: vorbit mult la
telefon pentru chestiuni profesionale sau personale, îndeplinit sarcini domestice.

DISCIPLINARE POZITIVĂ – înseamnă a sprijini copilul în dezvoltarea autocontrolului, a comunica

cu claritate, a respecta copilul și a-i câștiga respectul, a sprijini copilul în a lua decizii, a construi copilului
abilități și încredere, a-l învăța pe copil să respecte sentimentele altora și în niciun caz a lăsa copilul „de
capul lui” făcând ce vrea fără ghidaj și fără reguli, a pedepsi prin lovire și țipăt. Pilonii de bază ai disciplinării
pozitive sunt căldura (siguranța fizică, siguranța emoțională, atașamentul sigur) și structura (ghidaj,
informații, limite). Atunci când sunt implicați în procesul disciplinar, copiii se simt mai respectați, acceptă
cu mai multă ușurință ideea/propunerea/provocarea părintelui și astfel sunt mai dispuși să coopereze și
chiar să găsească soluții pentru asigurarea nevoii de disciplină. Chiar și în cazul copiilor foarte mici este
nevoie să îi implicăm în acest proces, solicitând într-un mod simplu și afectuos să-și analizeze propriile
acțiuni și să găsească o soluție pentru evitarea unor probleme pe viitor. Întrebări de tipul: „Mai ții minte
când te-ai enervat ieri și ai aruncat toate hainele pe jos? Tu nu ești genul de copil care face astfel de lucruri.
Ce s-a întâmplat?” pun bazele capacității copilului de a reflecta, de a face introspecție, chiar dacă
răspunsurile s-ar putea să fie pe măsura vârstei (mici!) a copilului. De asemenea, induc copilului ideea că
mesajele lui sunt importante pentru părinte.

Ce are de făcut părintele?

➢ Defocusarea de pe „comportament rău” și focusarea pe „comportament tipic vârstei”;

➢ Transferul: dinspre furie spre înțelegere; dinspre „a pedepsi” către „a educa”; dinspre reacțiile
imediate, către obiectivele pe termen lung și abilitățile de rezolvare de probleme;
➢ În funcție de vârsta copilului, pentru reușita procesului de disciplinare pozitivă, în centrul
intervenției parentale se vor afla:
➢ Pentru copilul de 0-2 ani: dezvoltarea atașamentului și a încrederii ținând cont de primele
forme de conectare interpersonală;
➢ Pentru copilul de 2-3 ani: cultivarea curiozității și a abilităților de comunicare;
➢ Pentru copilul de 3-4 ani: conturarea identității psihologice și conștientizarea sinelui în
diferite contexte (eu sunt eu, mama e mama, trecerea de la simbioză la autonomie);
➢ Pentru copilul de 4-6 ani: dezvoltarea încrederii în forțele proprii, comunicare cu ceilalți,
dezvoltarea rezilienței în fața eșecului (jocul poate fi câștigat și de alți copii/membri ai
familiei), rezolvarea nonviolentă a conflictelor și dezvoltarea autonomiei;
➢ Pentru copilul de 6-12 ani: stimularea dorinței de cunoaștere și acceptarea diferențelor
dintre ființele umane, compasiunea față de ceilalți, dezvoltarea rezilienței;
➢ Pentru copilul de 13-18 ani: a-i arăta copilului încredere și a-i oferi posibilitatea să
experimenteze pe diverse planuri, sprijin și ghidaj.

EMPATIE – în termeni simpli, înseamnă a avea capacitatea de a te simți în experiența celuilalt. Ea

ține de recunoașterea modului în care copilul se simte și este sprijinită de ascultare atentă și activă și de
parafrazare care ne permit să-i demonstrăm celuilalt că îl înțelegem. O mare parte a populației devine din
ce în ce mai disociată de experiența emoțională completă, respingând din paleta emoțională așa numitele

36
emoții dificile și consumând nejustificat de multă energie și alte tipuri de resurse pentru a-și îmbunătăți
starea de spirit și pentru a fi fericiți. Un părinte inteligent din punct de vedere emoțional va renunța la
„goana după fericire” pentru copilul său și îi va permite să experimenteze întreaga gamă de emoții umane.
Atunci când nu este autentică, bucuria acoperă de fapt foarte multă tristețe.

Franz Ruppert în „Simbioză și autonomie. Traumă și iubire dincolo de complicațiile simbiotice”

afirmă că în starea empatică începe o formă de interacțiune cu ceilalți, fundamental diferită de cea din
starea anxioasă și agresivă. În modul empatic, un individ poate chiar atenua anxietățile și agresivitatea
adversarului, înțelegându-i sentimentele și stările interne, iar efectul pozitiv al empatiei este faptul că se
activează comportamentul empatic și la adversar.

Adevărata empatie față de o altă persoană o poate avea doar cine și-a dezvoltat un sentiment de
compasiune pentru sine însuși.

Ce are de făcut părintele?

➢ Înlocuirea expresiilor de genul: „Pentru atâta lucru plângi? Fii serios, nu merită!” cu expresii de
tipul: „Înțeleg că ești supărat/furios/frustat! Vrei să îmi spui mai multe?”.
➢ Renunțarea la bucuria cu orice preț și la ideea de fericire permanentă ca fiind nerealistă.
➢ Identificarea cadrelor în care familia își poate lua „porția de râs și stare de bine”.
➢ Să învețe copilul să-și accepte propriile emoții FĂRĂ să se identifice cu acestea. Suntem mult mai
mult decât emoțiile noastre. Noi ne conținem emoțiile (frica e o părticică din tine, dezamăgirea e
o părticică din tine) și nu emoțiile ne conțin pe noi.
➢ Să reflecteze la faptul că dezvoltarea empatiei generează și sentimentul interconectării și să ofere
copilului ocazii de a exersa reflectarea la sentimentele și experiența pe care o are altcineva într-o
anumită situație.
➢ Să își ofere oportunități de dezvoltare a compasiunii față de sine, ca premisă a dezvoltării empatiei
față de copil.

CONECTARE - Conectarea oferă un teren propice (siguranță, căldură) care permite copilului să-și
dezvolte capacitatea de a realiza introspecții, de a fi conștient de propriile trăiri și de viața interioară, de
a evolua către un stil propriu de viață. Un părinte care a înțeles ce înseamnă conexiunea, va permite
copilului să fie suficient de liber pentru a se individualiza, pentru a-și dezvolta pe deplin potențialul
simțindu-se confortabil „în propria piele”, indiferent de contextul de viață pe care îl trăiește.

Relațiile interpersonale reprezintă probabil una dintre cele mai importante surse de energie și de
vitalitate pentru ființa umană. Atunci când relația se stabilește cu persoane care nu contează atât de mult
pentru noi, găsim mai ușor o formă de rezolvare a conflictelor, dar când relația se stabilește cu o persoană
semnificativă (relația părinte-copil) aceasta relevă tot ceea ce e mai bun în noi, dar nu numai. Ea vine „la
pachet” și cu suferință. De multe ori, în relația cu copilul, în momentele de criză relațională, părintele este
tentat să demonstreze copilului câtă dreptate are el, adultul trecut prin viață. Dar acest lucru nu face decât
să deconecteze părintele de copilul său. Putem aminti și alți factori ai deconectării: retragerea din
interacțiune și refuzul fără explicații din comunicare, impunerea forțată a unor reguli sau decizii fără a
exista negocierea părinte-copil, reactivitatea și impulsivitatea, judecarea celuilalt și reactivarea mintală a
„defectelor”/punctelor slabe ale copilului, exprimarea unor critici răutăcioase.

A fi conectat cu copilul înseamnă eliminarea progresivă a dorinței de „perfecțiune a copilului”și

eliminarea de către adult a dramatizării („Ce va ajunge din el dacă nu se schimbă?”, „Dacă nu mă ascultă

37
va ajunge foarte rău!”), încetarea părintelui să persecute pentru „slăbiciuni” normale, specifice vârstei, și
o dată cu acestea creșterea capacității părintelui de a se relaxa în prezența copilului și cu privire la copil.
Renunțarea părintelui la „iluzia salvării” duce la armonie psihică și permite copilului să se dezvolte treptat,
armonios, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional. După cum ar spune Pete Walker: „Progres, nu
perfecțiune!”

Conectarea dă posibilitatea copiilor de a se simți auziți, văzuți și de a transforma, cu pași mici dar
siguri haosul în seninătate. A ne conecta cu copilul înseamnă a fi prezenți pentru copil, a transmite liniște,
a da dovadă că îi înțelegem și validăm emoțiile, a asculta, a reflecta la ceea ce transmite copilul.

Ce are părintele de făcut?

➢ Acceptarea necondiționată a gândurilor, emoțiilor, acceptarea durerii provocate de anumite

emoții sau îngrijorări cu privire la copil, fără a respinge realitatea actuală.
➢ Cultivarea dialogului intenționat ca instrument de comunicare și de menținere a siguranței
relaționale.
➢ Acceptarea vulnerabilității umane și oferirea de dovezi ale iubirii și compasiunii.
➢ Stai lângă copil chiar și atunci când te cerți cu el. A refuza comunicarea sau a închide copilul în
camera lui reprezintă un abuz emoțional și poate lăsa urme adânci în psihicul copilului (faceți
distincția între refuzul comunicării și decizia comună de a lua o pauză pentru ca ambele părți să-
și ia timpul necesar pentru a se calma).
➢ Evită să ții prelegeri copilului, evită amenințările, criticile și pedepsele chiar dacă în unele
momente acestea ți se par de neînlocuit.
➢ Poți să recurgi la explicații logice abia după ce te-ai conectat emoțional la copil.

ACCEPTARE – este recunoașterea faptului că în prezent lucrurile sunt așa cum sunt. Nici nu
respingem, nici nu tolerăm ceva. Învățăm să stăm cu realitatea. Gabor Mate scria în Mitul normalității.
Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică, că acceptarea este vitalizantă pentru că „permite furiei
să fie, dacă aceasta este prezentă, ne sporește sentimentul de libertate de acțiune și autocontrol și face
loc oricărei experiențe autentice proprii”. (Notă: sunt excluse din această definiție abuzul și neglijarea,
pentru că resemnarea în fața acestora ar însemna respingerea unor părți din noi înșine, renunțarea la
nevoile și valorile voastre, ceea ce nu are de a face cu conceptul de acceptare așa cum a fost prezentat!)

În cazul copiilor abuzați sau abandonați sau chiar în cazul copiilor care au fost des criticați și
comparați cu alții, copilul traumatizat învață regulile persoanelor de îngrijire pentru a obține atenție și
afecțiune. Străduindu-se în permanență să găsească o modalitate de a câștiga bunăvoința părinților,
copilul adoptă perfecționismul ca strategie pentru a reduce amenințarea pe care o reprezintă părinții și
pentru a obține o mai mare implicare din partea lor. Speranța copilului este în acest caz că, dacă devine
„așa cum vor părinții/îngrijitorii”: suficient de „cuminte”, suficient de „inteligent”, „drăguț”, părinții vor
avea în sfârșit grijă de el. Atunci când copilul nu reușește toate acestea, exigențele părinților îl fac pe copil
să se simtă defect, insuficient, gândire pe care o va purta cu el și în viața de adult în relația cu sine și cu
cei din jur. La vârsta adultă, e posibil ca acest copil traumatizat devenit adult să fie cel mai mare critic al
său care nu cunoaște compasiunea față de sine și autoprotecția. În plus, dezvoltă sentimentul de rușine
toxică – pe motiv că „nu este perfect” așa cum îl vor ceilalți.

Una din sursele recuperării este compasiunea. Compasiunea arătată de către părinți copilului face
loc compasiunii de sine care permite revenirea la momente dificile trăite și creează în mod firesc
autoprotecția.

38
 În multe dintre situații, cuvintele critice pe care copilul le-a interiorizat de-a lungul timpului, îl fac
pe acesta fie să adopte o atitudine judicativă, sarcastică, răutăcioasă față de cei din jur sau față de propria
persoană, mărind prăpastia relațională cu propria persoană sau cu ceilalți.

Ce are părintele de făcut?

➢ Să se concentreze pe progres, nu pe rezultat.

➢ Să încurajeze copilul pe parcursul activităților de dobândire a unei deprinderi de viață
independentă, a activităților desfășurate cu scopul dobândirii de noi competențe școlare etc..
➢ Să conștientizeze faptul că valoarea unui copil nu este același lucru cu performanța sa. („Te iubesc
indiferent de notele tale.”)
➢ Dacă simt nevoia de a face comparații, să compare copilul de „ieri” cu copilul „de azi”, să analizeze
progresele copilului în timp (fără întrebări de tipul: Ce notă a luat X? Tu de ce n-ai reușit aceeași
performanță?).

Atunci când părintele învață să-și accepte copilul (de exemplu, prin eliminarea sindromului „Copilul de
nota 10”) copilul va învăța mai ușor să se accepte pe sine. Schimbarea va veni în acest caz pentru că va fi
atât copilul, cât și părintele pregătit pentru schimbare.

RESTRUCTURARE COGNITIVĂ (rescrierea scenariului) - ține de a învăța copilul să aleagă modalități

sănătoase și mai corecte de a vorbi cu sine însuși și de a se raporta la propria persoană, dar și la cei din
jur, la lumea înconjurătoare. Este un proces care permite copiilor să minimizeze influența pe care cei care
au produs rana (copii de aceeași vârstă, frați, cadre didactice sau chiar un părinte) o au asupra copilului.

Pe de altă parte, în același context, al restructurării cognitive, putem vorbi, așa cum amintea
Gaspar Gyorgy în „Mindfulness urban” despre: „curajul de a nu crede tot ce gândești”. Poate că nu putem
avea control asupra gândurilor noastre, pentru că ele vin pur și simplu fără a fi chemate, dar este indicat
să ne raportăm la acestea ca fiind simple gânduri și nu adevăruri absolute, general valabile. Aceasta ar fi
o bună alternativă de a ne observa gândurile (ca pe ceva ce vine și pleacă) și de a ne poziționa în mod
conștient în relația cu ele. Altfel spus nu gândurile negative ne fac rău așa cum nici cele pozitive nu ne fac
întotdeauna bine (uneori ne atrag într-o capcană iluzorie și ne îndepărtează de realitate) ci contopirea
noastră cu propriile gânduri. Suntem stăpânii gândurilor noastre și nu invers!

Ce are părintele de făcut?

➢ Învățați copiii că gândurile sunt una, și realitatea e alta. Noi suntem noi și gândurile... sunt doar
gânduri, iar faptele sunt altceva.
➢ Învățați copiii să observe în mod detașat, cu compasiune, iar o minte sănătoasă este o minte
flexibilă și receptivă la noi informații.
➢ Învățați copiii să privească o situație din mai multe perspective.

ENERGIE PARENTALĂ - este capacitatea părinților de a-și susține și încuraja copiii în dezvoltarea
lor fizică, emoțională, socială și intelectuală. Energia parentală depinde de mai mulți factori, cum ar fi
starea de sănătate, nivelul de stres, resursele materiale și relaționale, valorile și așteptările personale.
Energia parentală nu este constantă, ci fluctuează în funcție de situații și provocări.

Pentru a avea o energie parentală optimă, părinții trebuie să își îngrijească propriile nevoi fizice și
psihologice, să își gestioneze eficient stresul și emoțiile negative, să își dezvolte abilități de comunicare și
rezolvare a conflictelor, să își cultive o atitudine pozitivă și realistă față de rolul lor și să își creeze o rețea

39
de sprijin social. De asemenea, părinții trebuie să își adapteze stilul parental la nevoile și caracteristicile
fiecărui copil, să îi ofere afecțiune, siguranță, stimulare și autonomie, să îi asculte și să îi respecte opiniile
și sentimentele.

Energia parentală este esențială pentru bunăstarea familiei și pentru creșterea copiilor sănătoși,
fericiți și competenți. Prin energia parentală, părinții le transmit copiilor valori, modele și resurse care îi
vor ajuta să se dezvolte armonios și să se adapteze la mediul în care trăiesc.

Poate ar fi util de reținut faptul că persoanele traumatizate rămân blocate în trecut: devin extrem
de preocupate de răul pe care l-au suportat în diversele sale forme (cuvinte, comportamente, gesturi etc),
pe care în mod conștient vor să îl lase în urmă, dar față de care continuă să se comporte și să simtă ca și
cum încă s-ar întâmpla. Incapabili să lase în urmă trauma, energia lor este absorbită de ținerea sub control
a acestor emoții, în dauna concentrării atenției către cererile din prezent. De ceea devine de o importanță
majoră identificarea traumelor sau a microtraumelor pe care însuși părintele le-a trăit pentru că uneori,
deși e catalogat de cei din jur „moale” sau „cam leneș”, în fapt, el încă se poate afla sub copleșirea unui
trecut pe care nu l-a procesat din punct de vedere mental în totalitate.

Ce are părintele de făcut?

➢ Utilizează energia psihică și fizică pe care o deții pentru a face lucrurile în prezent, acceptând
momentul actual și renunță să îți mai consumi energia pe cum ai să eviți tragedii imaginare din
viitor. Renunță să te mai ancorezi în gânduri precum: „Nu ar trebui să mi se întâmple asta!”, „Nu
merit așa ceva!” ci îmbrățișează realitatea, oricât de greu ar fi, trece în revistă valorile tale
fundamentale și fă-ți un plan, în pași mici despre ce ai de făcut pentru a rezolva o situație sau
pentru a te dezvolta.
➢ Trăiește-ți viața în mod conștient și asta te va ajuta să realizezi câtă energie deții, de unde o poți
procura pe cea bună, cum poți să o transmiți copilului tău pentru a intra în comuniune/în sintonie
cu el.
➢ Identifică ceea ce îți place, oferă-ți oportunități de a te încărca cu energie; oferă și copilului
alternative pentru a-și utiliza în mod sănătos energia pe care o deține, pentru a se reîncărca cu
energie, FĂRĂ a supraîncărca programul copilului.

40
41
 DEZVOLTAREA REZILIENȚEI – PREMISĂ PENTRU REDOBÂNDIREA ECHILIBRULUI
EMOȚIONAL

În ciuda unor evenimente traumatizante trăite (certuri în familie, părinți alcoolici, părinți cu un
nivel educațional foarte scăzut, boala psihică a unuia dintre părinți, lipsuri materiale majore) unii copii
reușesc să-și gestioneze viața cu succes, fiind adaptați atât din punct de vedere personal și profesional și
simțindu-se integrați socio-profesional. Spunem în acest context că acei copii sunt rezilienți, utilizând
pentru termenul de reziliență una dintre cele mai simple definiții întâlnite în literatura din domeniul
psihologiei, dată de Ann S. Masten și J. Douglas Coatsworth de la Institutul de Dezvoltare a Copilului din
Minnesota: „A avea rezultate bune în ciuda expunerii la adversitate”. Termenul de reziliență își are
originea în domeniu tehnic, însemnând capacitatea unui material de a rezista, de a reveni la forma inițială
după ce a suferit un șoc.

În contextul dezbaterilor despre tratarea traumei, reziliența capătă o importanță centrală, pentru
că dezvoltarea acesteia permite copilului să iasă din „înghețare” (a se vedea reacțiile la traumă), din
victimizare, utilizând resursele pe care propriul organism, propria minte, le-a păstrat intacte pentru a face
față evenimentelor generale de viață și pentru a genera noi resurse/abilități. Boris Cyrulnik în „Murmurul
fantomelor” scria că: „Nimeni nu pretinde că reziliența este o rețetă a fericirii. Este o strategie de luptă
împotriva nefericirii, care ne ajută să-i smulgem vieții clipe de plăcere, în ciuda murmurului de fantome din
străfundul memoriei.”

Ca și factori relevanți pentru dezvoltarea rezilienței, Cyrulnik amintește:

➢ Inteligența - existența capacității de a prelucra date, de a învăța, de a face corelații.

➢ Relațiile afective - prin intermediul cărora copilul are posibilitatea oglindirii (proces prin care o
persoană își adaptează comportamentul, atitudinea sau emoțiile la cele ale altei persoane, de
obicei pentru a crea o legătură sau a reduce un conflict), descoperirii, remodelării, restructurării,
prin intermediul unei persoane semnificative.
➢ Empatia și generozitatea – prin manifestarea acestor două abilități, copilul traumatizat poate
recupera din respectul și stima de sine pierdute ca urmare a traumei.
➢ Sensul - ca rezultat al procesului de recunoaștere și integrare a informației senzoriale despre
lumea externă; este influențat de factori cognitivi, afectivi, sociali și culturali, care determină
modul în care individul interpretează realitatea și este important pentru adaptarea și dezvoltarea
psihologică a omului, pentru că oferă orientare, motivație și dă valoare acțiunilor sale.

Părinții interesați să dezvolte la copiii lor această capacitate dinamică numită reziliență vor
înțelege că nu vor ști neapărat cum vor trece aceștia printr-o anumită situație, dar vor facilita prin factorii
enumerați o varietate de moduri de a gândi, de a reacționa emoțional și social pentru a se putea adapta
și pentru a rămâne capabili funcționali. Christina Berndt, citând-o pe Brigid Daniel în „Reziliența. Secretul
puterii psihice. Cum devenim mai rezistență la stres, depresii și epuizare psihică” afirmă:

„AM, SUNT, POT- cele trei fundamente ale rezilienței:

AM oameni care mă simpatizează și mă ajută.

SUNT o persoană simpatică și respectuoasă cu mine și cu alții.

POT găsi căi de a rezolva probleme și de a mă descurca în general. ”

42
 Activitatea 5: Descifrarea rezilienței

Împărțiți părinții în trei grupe.

Oferiți fiecărei grupe câte o foaie de hârtie pe care a fost imprimat unul din cei trei factori ai
rezilienței, cu exemplele aferente, prezentate în Anexa 5. Invitați-i să analizeze împreună exemplele
enumerate și să completeze lista cu altele din aceeași categorie.

Fiecare grupă își va alege un purtător de cuvânt care va prezenta concluziile grupului cu privire la
factorul dezbătut și cum pot părinții contribui la dezvoltarea acestuia, în funcție de categorii de vârstă ale
copiilor.

Prezentarea activităţii pentru acasă.

Odată conștientizate elementele care favorizează trauma dar și rolul părintelui în prevenirea sau
vindecarea acesteia, este importantă dobândirea unor abilități parentale care să permită schimbarea – în
relația cu copilul și conectarea cu el, în întregul proces educațional.

Orice abilitate nouă este mai ușor de înțeles și de executat atunci când, prin repetiție, părinții
reușesc să stăpânească, pe rând, câte o singură sarcină, simplă, trecând apoi la următoarea care poate fi
mai complexă decât prima. În timp, toate acțiunile devin ordonate, capătă fluență și sens și realizăm că
„suntem pe drumul cel bun”.

O temă pentru acasă este trăirea „aici și acum” trăirea conștientă care să permită construirea unui
algoritm relațional ușor de aplicat dar confortabil atât pentru părinte cât și pentru copil.

Păstrați atenția asupra acronimului VINDECARE cu toate înțelesurile și sensurile specifice pe care
le-ați descoperit în relația cu propria persoană și cu copilul dumneavoastră.

Pentru aceasta, cel puțin până la următoarea ședință din programul de educație parentală, la
finalul fiecărei zile, treceți în revistă următoarele aspecte:

➢ Cum m-am descurcat astăzi?

➢ Când m-am abătut de la starea de bine, de la convingerile și valorile mele parentale și de ce?
➢ Care au fost factorii perturbatori, la ce anume am reacționat și unde?
➢ Care a fost momentul în care m-am deconectat de mine însumi/însămi și am făcut loc reactivității?
➢ Cum pot proceda mai bine dacă voi mai trece prin situații similare?
➢ Ce a funcționat foarte bine astăzi?
➢ Ce mi-a adus mulțumire?
➢ Mi-am acordat timp mie pentru a-mi încărca bateriile? M-am conectat cu copilul? În ce fel?
➢ Ce notă aș da acestei zile?
➢ Pentru ce sunt recunoscător/recunoscătoare astăzi?

O dată practicat exercițiul pentru o perioadă mai îndelungată el va deveni obișnuință și ne va

permite ancorarea în trăirea conștientă, cu sens și împlinire.

43
44
 SFATURI UTILE PENTRU PĂRINȚI

➢ Atunci când copiii se nasc, ei se adaptează unei alte vieți, după ce au experimentat-o pe cea
intrauterină. Stabilirea contactului vizual cu o mamă iubitoare sau cu o altă persoană de îngrijire
este la fel de importantă ca și prima respirație (pe care medicii se asigură să o faciliteze prin
eliberarea căilor respiratorii) sau a învăța să te hrănești. Acest contact vizual îi oferă nou-
născutului sentimentul că este primit în lume cu bucurie și iubire. Necesitatea de a fi primit în
acest fel continuă în primele luni ale vieții unui copil, iar dezvoltarea în parametrii normali a
creierului depinde de contactul cu îngrijitorii (mama și/sau altcineva) și de schimbul de priviri
dintre bebeluși și îngrijitorii săi, de momentele de conectare (exemplu: mama sau persoana de
îngrijire, într-o stare de calm, ține bebelușul în brațe, îl mângâie și îi vorbește cu o voce caldă) și
de plăcere împărtășită.
➢ Există părinți convinși că sunt cei mai iubitori din lume (cu referire la propriul copil) dar care nu se
întreabă dacă bebelușul sau copilul mic este în regulă ci presupun acest lucru. Astfel de părinți nu
reușesc să simtă cu adevărat starea copilului de bine emoțional și nu văd semnele de suferință
(sau aleg să le ignore), astfel că nu răspund în mod sigur și prompt solicitărilor de ajutor, alinare
sau empatie a copilului. În majoritatea situațiilor de acest fel, părinții se lasă ghidați de mesaje
precum: „Nu-i acorda prea multă atenție pentru că va deveni un alintat.”, „Lasă-l să plângă pentru
că așa își dezvoltă plămânii.”, „Nu-l lua în brațe pentru că îl înveți așa și nu-l mai poți dezvăța.”.
Consecințele grave ale acestui tip de neglijare emoțională timpurie sunt experiența de a te simți
ignorat, nedorit și dezvoltarea sentimentului că nimeni nu are grijă de tine. A fi ignorat poate
conduce la o anxietate puternică, deoarece pentru un copil mic este periculos să fie ignorat.
Experiența de a fi lipsit de părinți atunci când ai nevoie și de a nu îți fi satisfăcute nevoile, va crea
o persoană care se simte adesea descumpănită de viață, ceea ce înseamnă că tocmai situațiile
care implică o anumită spontaneitate, cum ar fi alegerea de a fi jucăuș, va provoca foarte multă
anxietate. Va crea, de asemenea, o persoană care nu așteaptă niciun ajutor și nicio susținere de
la ceilalți și care consideră de la sine înțeles că nu se poate baza decât pe sine însăși.
➢ Sugarii și copiii mici sunt mult mai dependenți de un contact bun și de încredere, iar întreruperile
contactului (ignorarea sau neglijarea) vor avea efecte mult mai grave asupra lor decât asupra
copiilor mai mari. Acest lucru este adevărat în ciuda faptului că acei copii nu-și vor aminti mai
târziu aceste întreruperi (care contribuie la dezvoltarea unui atașament așa numit nesecurizant),
dar amintirile vor fi sedimentate într-o formă implicită și vor afecta persoana la maturitate.
➢ În cazul bebelușilor, trauma poate să apară și ca urmare a faptului că plânsul excesiv (care
înseamnă solicitarea de satisfacere a unei nevoi) generează furie părintelui sau persoanei de
îngrijire, iar bebelușul primește ajutor fără compasiune (înregistrându-se inclusiv bruscări ale
copilului atunci când îi sunt schimbate scutecele sau este hrănit) sau părintele amână să ofere
ajutor copilului. În astfel de situații, la care adăugăm și situațiile în care mama nu și-a dorit copilul
sau părinții sunt prea preocupați de situația financiară, de rezolvarea unor chestiuni locative sau
alte probleme care îi împiedică să-și manifeste empatia și iubirea față de copil, depresia mamei
(ceea ce înseamnă că nu are capacitatea prin însăși natura afecțiunii psihice de a stabili un bun
contact cu copilul) produc copilului experiența de a se simți ignorat și nedorit. Acest lucru se
întâmplă în ciuda faptul că bebelușul se află în etapa preverbală. Altfel spus, el nu va fi capabil să
exprime în cuvinte aceste experiențe traumatizante, dar acestea vor fi înregistrate în
subconștient. Din aceste motive, el va fi susceptibil inclusiv de a dezvolta legături de atașament
foarte nesigure care pot persista până la vârsta adultă.

45
 ➢ Creierul nostru poate repeta un ciclu nesfârșit de amintiri traumatizante - de pierdere sau abuz,
de vătămare sau neputință și durerea și rușinea care le însoțesc. Aceste amintiri ne pot afecta la
fel de profund ca trauma inițială și pot prelungi și amplifica semnificativ perturbările fizice și
emoționale;
➢ Efectele pe termen lung ale traumei la copii pot fi grave și pot duce la tulburări de stres post-
traumatic (PTSD), depresie, abuz de substanțe, probleme de învățare sau comportament
antisocial.
➢ Emoțiile sunt o parte perfect naturală a vieții omenești și pot deveni prietenii și aliații noștri în
drumul către vindecare. În general, copilul învață de la o vârstă foarte fragedă să-și folosească
intelectul ca să-și dea seama cum să-și gestioneze viața, dar a învăța să identifice și să gestioneze
propriile sentimente și emoții nu o poate face singur pentru că această educație are loc în contact
cu alții. Ascultarea activă și susținerea emoțională sunt fundamentale: este important ca părintele
să ofere un spațiu sigur și empatic în care copilul să poată vorbi despre traumă și să exprime
emoțiile asociate.
➢ Copilul trebuie încurajat să-și cunoască și să-și exprime emoțiile într-un mod sănătos și
constructiv. Pot să folosească tehnici precum jurnalul emoțional, desenul sau jocurile de rol
pentru a explora și a exprima emoțiile pe care le resimt.
➢ Rutinele și limitele clare pot crea un sentiment de siguranță și stabilitate pentru copilul
traumatizat. Părinții ar trebui să creeze o rutină zilnică și să stabilească limite adecvate, și să se
asigure că acestea sunt respectate și că există un echilibru între flexibilitate și structură.
➢ Microtraumele sau „micile traume” sunt cauzate de incidente aparent nevinovate, de regulă
remarci umilitoare, invadarea spațiului personal într-un mod ostentativ, șantajul emoțional,
critica, dar care apar suficient de des în viața de zi cu zi a unei persoane încât să producă vătămare
psihică.
➢ Rănile ascunse „se infectează”, rănile neîmpărtășite amplifică singurătatea și cresc suferința,
adâncind și prelungind atât devastarea biologică, cât și pe cea psihologică.
➢ Copilul să fie încurajat să se implice în activități care îi aduc bucurie și satisfacție, deoarece acestea
pot sprijini procesul de vindecare și recuperare.
➢ Fiecare copil se recuperează într-un mod unic și în ritmul său. Fiecare progres mic este important
și este important să se ofere copilului timpul și spațiul necesare pentru a se vindeca și a depăși
traumele.

TIMP PENTRU COMUNICARE ÎN GRUP

Solicitaţi părinţilor să vă comunice ce stări, emoții, gânduri au experimentat pe parcursul sesiunii.

Recomandaţi participanților să fie atenţi la propriile evenimente traumatice petrecute în copilăria lor.
Întrebați-i dacă există elemente din sesiunea prezentă pe care le pot aplica în viața proprie și în relația cu
copilul.

RECAPITULAREA SESIUNII ŞI ÎNCHEIERE

Recapitulaţi ideile principale ale sesiunii. Încurajaţi părinţii în eforturile lor. Deşi este posibil ca ei
să fi avut prea puţină instruire despre ce înseamnă conștientizarea emoțiilor, a propriilor stări, despre

46
conectare, conștientizarea emoțiilor copiilor, despre capacitatea părinților de a fi proactivi și nu reactivi,
abilităţile pe care le învăţăm aici pot să ne ajute foarte mult în relaţiile noastre prezente.

Mulţumiţi tuturor pentru participare!

47
 MATERIALE AUXILIARE
ANEXA 1

Cum să îți sprijini copilul să se vindece în urma traumelor produse de bullying?

➢ Identifică momentele potrivite (copilul este odihnit, suficient de dispus să comunice, tu ca părinte
nu ai sarcini urgente de realizat care necesită prezența/implicarea ta, copilul nu are sarcini școlare
urgente etc.)
➢ Arată-i copilul disponibilitatea ta de a deschide subiecte sensibile, arată-i că ești prezent pentru
el, conectează-te emoțional cu el.
➢ Așează-te lângă el, stabilește contactul vizual, zâmbește-i cu blândețe, folosește un ton cald și
calm.
➢ Ajută-l să-și conștientizeze și să-și relaxeze corpul: ajută-l să-și găsească o poziție comodă (dacă
acceptă și caută acest lucru poate chiar în poalele tale sau sprijinit de tine). Faceți câteva exerciții
ușoare de respirație, întreabă-l cum își simte mâinile, picioarele, corpul, gâtul capul.
➢ Amintește-i că e o persoană valoroasă și că ești acolo pentru el.
➢ Întreabă-l când și cât de des îi vin în minte situațiile și persoanele care l-au rănit.
➢ Stimulează-l cu blândețe să verbalizeze, să îți spună care sunt emoțiile pe care le-a simțit sau încă
le simte atunci când îi vin în minte situațiile traumatizante pe care le-a trăit.
➢ Precizează-i că sentimentele și senzațiile pe care le trăiește acum sunt DOAR AMINTIRI din trecut
care acum nu îl mai pot răni. Ajută-l să distingă trecutul de prezent și să conștientizeze că resursele
lui de protecție și autoprotecție au crescut foarte mult.
➢ Ajută-l să înțeleagă faptul că poate fi normal să se simtă înfricoșat dar că NU se afă în pericol.
➢ Amintește-i că toate emoțiile sunt normale, dar niciuna nu durează la nesfârșit: așa cum nu putem
fi fericiți sau bucuroși tot timpul, tot așa și tristețea sau furia sau deznădejdea au limite.
➢ Validează-i emoțiile și oferă-i timpul de care are nevoie pentru a plânge, pentru a -și exprima
neputința sau deznădejdea pe care le-a trăit și încurajează-l să fie blând cu propria persoană și cu
propriile gânduri.
➢ Discutați împreună despre ce anume îi declanșează durerea trăită și învață-l cum să evite locuri,
situații, persoane care ar putea să declanșeze reacții asemănătoare.
➢ Faceți împreună exerciții de imaginație: să vizualizeze un copil care l-a rănit că se face în mintea
lui din ce în ce mai mic până dispare, că vocea unui copil/adult care l-a rănit o aude din ce în ce
mai încet și mai îndepărtat până ce ea dispare.
➢ Propune-i să-ți descrie o situație în care s-a simțit rănit, dar el a făcut față și a ieșit cu bine din
situația respectivă. Identificați împreună ce resurse a avut în acele momente care pot fi utilizate
în contexte similare.
➢ Îndeamnă-l să-ți povestească trei lucruri frumoase care i s-au întâmplat în ultima săptămână. Dacă
întâmpină dificultăți, centrează discuția spre privilegii pe care le avem: auzim, vedem, mergem pe
picioarele noastre, avem părinți sau alte elemente care se potrivesc copilului tău. Practicați
recunoștința pentru tot ce sunteți și aveți.
➢ Încurajează-l să-și facă planuri pentru viitorul apropiat și întreabă-l ce și-a propus din gama de
activități care îi dau o stare de bine.

48
 ➢ Amintiți-vă împreună de evenimente plăcute și stimulează-l să-ți povestească cum s-a simțit
atunci.
➢ Enumeră punctele tari care au rezultat din situația de mai sus.
➢ Întreabă-l din nou cum se simte și dacă s-a simțit confortabil alături de tine în această activitate.
➢ S-ar putea ca lucrurile să nu vă iasă „ca la carte”. Fiți toleranți, perseverenți și aveți răbdare în
primul rând cu voi înșivă în calitate de părinți.
➢ Activează-ți instinctul de părinte și apelează la un specialist (consilier școlar, psiholog,
psihoterapeut etc) dacă tu consideri că intervenția și sprijinul tău nu sunt suficiente pentru ca al
tău copil să fie suficient de pregătit să-și privească rănile, să le vindece și să devină un adult
echilibrat mulțumit de propria sa viață.

ANEXA 2

Activitate pentru părinți și copii

Seara, după ce te-ai pregătit de culcare și te-ai așezat în pat, enumeră 3 întâmplări pozitive ale
zilei. După o săptămână de practică a acestei activități continuă încă o săptămână extinzând enumerarea
de la 3 la 6-7 întâmplări pozitive. După încă o săptămână, practică această activitate enumerând în fiecare
seară 10 evenimente pozitive pe care le-ai trăit.

La început, vei enumera lucruri foarte simple: o melodie care ți-a plăcut, pe care ai auzit-o la radio,
ceva bun ce ai mâncat, o haină care ți-a plăcut cum s-a așezat pe tine, salutul prietenos al unui coleg, joaca
de 5 minute cu animăluțul de companie, vremea bună de afară, sunetul ploii care te-a dus cu gândul la
joaca în ploaie de altădată, un film care ți-a plăcut, o conversație telefonică, o notă bună sau o sarcină
încheiată cu bine etc.

Practicat cu consecvență, acest exercițiu ne permite să ne descătușăm de „negativitatea lumii” și

să dobândim o percepție mai echilibrată asupra vieții noastre.

ANEXA 3

Antrenorul emoțional – ca stil de parenting

(Preluare: Gottman, John; Declaire, Joan, Parenting. Cum să creștem copii inteligenți emoțional, Pagina de
Psihologie, București, 2018, p. 620)

➢ Prețuiește emoțiile negative ale copilului ca pe o oportunitate de apropiere sufletească.

➢ Suportă să-i fie alături unui copil trist, furios sau speriat; nu-și pierde răbdarea față de copilul
copleșit de emoții.
➢ E conștient de ceea ce simte chiar el și își respectă propriile emoții.
➢ Privește universul emoțiilor negative ca pe o zonă importantă de parenting.
➢ E sensibil față de stările emoționale ale copilului, chiar dacă acestea abia se întrevăd subtil.
➢ Nu e încurcat și nici nu devine anxios din cauza manifestărilor emoționale ale copilului; știe ce
trebuie de făcut.
➢ Respectă emoțiile copilului.
➢ Nu-l ia peste picior și nici nu subapreciază sentimentele negative ale acestuia.

49
 ➢ Nu-i spune copilului cum ar trebui să se simtă.
➢ Nu are senzația că trebuie să rezolve fiecare dificultate pe care o are cel mic.
➢ Folosește momentele emoționale ca pe un timp potrivit pentru o serie de lucruri delicate:
➢ Îl ascultă pe copil dacă acesta dorește să vorbească.
➢ Empatizează cu el prin cuvinte blânde și prin afecțiune.
➢ Ajută copilul să-și eticheteze emoțiile.
➢ Dă sfaturi despre cum pot fi gestionate sentimentele.
➢ Trasează limite și-l învață pe copil care sunt manifestările acceptabile.
➢ Îi arată copilului cum să-și formeze deprinderi pentru rezolvarea problemelor.

Efectele acestui stil de parenting asupra copiilor:

Copiii învață să se încreadă în propriile sentimente, să-și autoregleze stările de spirit și să rezolve
concret problemele ivite. Ei vor dobândi o stimă de sine înaltă, vor învăța bine la școală și se vor descurca
ușor cu alte persoane.

ANEXA 4

Atenționări blânde pentru momente dificile

(Preluare: Crosby, Sarah, Terapie în 5 minute, Editura Trei, București, 2022, p. 56)

➢ Este în regulă să te simți nesigur uneori. Aceasta îți crește capacitatea de a suporta disconfortul.
➢ Te descurci cât de bine poți în situația în care te sfli. Acest lucru este diferit pentru noi în funcție de
zi și de moment.
➢ Ai mai avut momente dificile. Și dacă citești aceste rânduri, deja îți crește nivelul de conștientizare.
Respiră adânc.
➢ Ai început procesul de autodescoperire. Recunoaște acest fapt.
➢ Nimeni nu duce o viață perfect echilibrată(indiferent de ce imagine își proiectează pe rețelele de
socializare). Toată lumea încearcă zilnic să-și dea seama cine este. Nu ți-ai pierdut identitatea. Ești
deja întreg, doar că unele părți din tine au nevoie de timp pentru a se vindeca.

ANEXA 5

Sursele rezilienței în trei tipuri sau factori după Chok C. Hiew de la Universitatea New Brunswick,
Fredericton, Canada

(Preluare: Diana Lucia Vasile, Trauma familială și resursele compensatorii”, p. 101)

➢ Factorul „EU POT”- presupune stăpânirea abilităților interpersonale și de coping, cum ar fi:

„Mă implic activ în ajutorarea celorlalți.”

„Găsesc soluții eficiente pentru a face față problemelor.”
„Am succes la școală.”
„Mă aștept să fiu de ajutor.”
„Sunt alert și activ fizic.”
„Persist în acțiuni până reușesc.”

50
 „Știu cum să fac planuri de viitor.”

➢ Factorul „EU AM”- presupune conștientizarea factorilor suportivi din mediu, cum ar fi:

„Părinții îmi acordă multă atenție.”

„Familia are așteptări ridicate de la mine.”
„Există cineva la care pot să apelez când sunt în încurcătură.”
„Am relații calde și pozitive cu adulții.”
„Ceilalți par în general fericiți să mă vadă.”
„Părinții îmi spun că sunt o persoană plăcută și calmă.”

➢ Factorul „EU SUNT” - e vorba de factorii de sănătate mintală:

„Cred în mine.”
„Mă înțeleg.”
„Am fost expus unor situații stresante cărora am învățat să le fac față.”
„simt că lucrurile se vor termina cu bine chiar și în situații dificile”;
„Am simțul umorului.”
„Cred într-o existență superioară.”

51
 BIBLIOGRAFIE

Berndt, C. (2014). Reziliența. Secretul puterii psihice. Cum devenim mai rezistenți la stres, depresii și
epuizare psihică. București, Editura All Educațional.

Bosch, I. (2015). Terapia Integrării Trecutului. Demontarea mecanismelor defensive dobândite de-a lungul
vieții. București, Editura Curtea Veche.

Chapman, G. (2018). Iubirea ca un mod de viață. Șapte trăsături de caracter ce vor îmbunătăți relațiile cu
cei din jur. București, Editura Curtea Veche.

Clair, A.H. Trybou, V. (2023). Tu ești cel mai bun psihoterapeut al tău. Strategii pentru a-ți controla mintea.
Iași, Polirom.

Cyrulnik, B. (2005). Murmurul fantomelor. București, Editura Curtea Veche.

Crastnopol, M. (2019). Micro-trauma. Vindecarea Rănilor psihice cumulate. Editura Trei, București.

Crosby, S. (2022). Terapie în 5 minute. Editura Trei, București.

Daniel, B. (2014) Reziliența. Secretul puterii psihice. Cum devenim mai rezistență la stres, depresii și
epuizare psihică. Editura All Educational, București.

Dispenza, J. (2022). Distruge-ți obiceiurile nocive. București, Curtea Veche Publishing.

Gaspar, G. (2018). Mindfulness Urban. Exerciții de curaj, compasiune și conectare. București, Curtea Veche
Publishing.

Gordon, J. S. (2022). Transformarea traumei. Calea către speranță și vindecare. București, Editura
Lifestyle.

Gottman, J., Declaire, J. (2018). Parenting. Cum să creștem copii inteligenți emoțional. București, Pagina
de Psihologie.

Jackman, R. (2023). Terapia copilului interior. Ghid practic - 60 de exerciții terapeutice. București, Editura
Bookzone.

Jackman, R. (2023). Terapia copilului interior. Vindecă-ți traumele emoționale. București, Editura
Bookzone.

Kalsched, D. (2017). Lumea interioară a traumei. București, Editura Herald.

Levine, P. A. (2017). Traumă și memorie. Saga creierului și a corpului în căutarea trecutului încă viu. Ghid
practic pentru înțelegerea și vindecarea amintirilor traumatice. București, Editura For You.

Mate, G. (în colaborare cu Daniel Mate) (2022). Mitul normalității. Trauma, boala și vindecarea într-o
cultură toxică. București, Editura Herald.

Oaklander, V. (2018). Comoara ascunsă. O hartă către sinele copilului. București Editura Herald.

52
Rothschild, B. (2017). Trauma. 8 strategii de vindecare. București, Editura Herald.

Ruppert, F. (2015). Simbioză și autonomie. Traumă și iubire dincolo de complicațiile simbiotice. București,
Editura Trei.

Ruppert, F. (2012). Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei. București, Editura Trei.

Satir, V. (2011). Terapia familiei. București, Editura Trei.

Siegel, D. (2021). Neuroștiința fericirii. Dezvoltarea conștientă a creierului către armonie și integrare.
București, Editura Herald.

Siegel, D. Payne B. T. (2016). Inteligența parentală. Dincolo de drame și haos emoțional. București, Pagina
de psihologie.

Stahl, S. (2015). Vindecarea copilului interior. Renunță la tiparele care aduc nefericire și acceptă-te așa
cum ești., București, Editura Litera.

Stauffer, K. (2022). Neglijarea emoțională și adultul în terapie. Consecințele de lungă durată ale
dezacordajului timpuriu, București.

Van Der Kolk, B. (2018). Corpul nu uită niciodată. Cooperarea dintre creier, minte și corp pentru vindecarea
traumelor. Brașov, Editura Adevăr Divin.

Vasile, D. L. (2012). Trauma familială și resursele compensatorii. București. Editura SPER.

Walker, P. Recuperarea în urma traumei, abuzului sau neglijenței emoționale din copilărie. PTSD 13 pași
esențiali ai procesului de vindecare.

Wolynn, M. (2016). Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele familiale moștenite. București
Editura Trei.

Young, J. E., Klosko, J. S. (2017). Cum să-ți reinventezi viața. Cum să pui capăt comportamentelor negative
și să te simți din nou bine București, Editura Trei.

53