Tradus şi revizuit de IER (www.ier.

ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

Hotărârea
din 16 iunie 2015
În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei
(Cererea nr. 64569/09)
Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

PROCEDURA......................................................................................................................................... 2
ÎN FAPT.................................................................................................................................................. 2
I. Circumstanţele cauzei...................................................................................................................... 2
A. Originea cauzei........................................................................................................................... 3
B. Articolul şi comentariile publicate în portalul internet de ştiri.......................................................3
C. Procesul civil împotriva societăţii reclamante..............................................................................5
D. Evoluţia ulterioară....................................................................................................................... 8
II. Dreptul şi practica interne relevante................................................................................................ 9
III. Instrumente internaţionale relevante............................................................................................12
A. Consiliul Europei....................................................................................................................... 12
B. Alte surse internaţionale............................................................................................................ 15
IV. norme relevante ale Uniunii Europene şi elemente de drept comparat.......................................15
A. Instrumentele şi jurisprudenţa organelor Uniunii Europene.......................................................15
B. Drept comparat......................................................................................................................... 20
ÎN DREPT............................................................................................................................................. 20
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie..................................................................20
A. Hotărârea Camerei................................................................................................................... 20
B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere................................................................................21
C. Observaţiile intervenienţilor....................................................................................................... 25
D. Motivarea Curţii......................................................................................................................... 27
Pentru aceste motive,........................................................................................................................... 37
Opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Karakaş, de Gaetano şi Kjølbro............38
Opinia concordantă a judecătorului Zupančič.................................................................................40
Opinia separată comună a judecătorilor Sajó şi Tsotsoria.............................................................42
ANEXĂ................................................................................................................................................. 52
 În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann,
preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Işıl Karakaş, Ineta Ziemele, Boštjan M.
Zupančič, András Sajó, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Vincent A. De Gaetano, Angelika Nußberger,
Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Helena Jäderblom, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro,
judecători, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iulie 2014 şi 18 martie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 64569/09 îndreptată împotriva Republicii Estonia, prin care
Delfi AS, o societate pe acţiuni înregistrată în Estonia (societatea reclamantă), a sesizat Curtea la
4 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Societatea reclamantă a fost reprezentată de domnul V. Otsmann şi doamna K. Turk, avocaţi în
Tallinn. Guvernul estonian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna M.
Kuurberg, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Societatea reclamantă consideră faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile
scrise de terţi în portalul său internet de ştiri ca fiind o încălcare a dreptului său la libertate de
exprimare care contravine art. 10 din Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii –
Regulamentul). La 1 februarie 2011, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din
Regulament). Cauza a fost astfel repartizată Secţiei întâi în compunerea sa remaniată. La 10
octombrie 2013, o cameră compusă din Isabelle Berro-Lefèvre, preşedinte, Elisabeth Steiner, Khanlar
Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Ksenija Turković, Dmitry Dedov, judecători, şi
André Wampach, grefier adjunct de secţie, a pronunţat o hotărâre în care, în unanimitate, Camera a
declarat cererea admisibilă şi a constatat neîncălcarea art. 10 din Convenţie.
5. La 8 ianuarie 2014, societatea reclamantă a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră, în
conformitate cu art. 43 din Convenţie. Colegiul Marii Camere a încuviinţat cererea în data de 17
februarie 2014.
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi 5 din Convenţie şi
art. 24 din Regulament.
7. Societatea reclamantă şi Guvernul au prezentat observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din
Regulament) cu privire la fondul cauzei.
8. De asemenea, s-au primit observaţii scrise din partea organizaţiilor enumerate în continuare,
care au primit încuviinţarea preşedintelui Marii Camere să intervină ca terţi în procedura scrisă (art. 36
§ 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament): Helsinki Foundation for Human Rights; Article 19;
Access; Media Legal Defence Initiative (MLDI) şi cele 28 de organizaţii asociate; în solidar, European
Digital Media Association (EDiMA), Computer and Communications Industry Association (CCIA
Europe) şi EuroISPA, o grupare paneuropeană de asociaţii de furnizori europeni de servicii de
internet.
9. La 9 iulie 2014, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59
§ 3 din Regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern
doamnele M. Kuurberg, agent,
M. Kaur,
K. Mägi, consilieri;
– pentru societatea reclamantă
domnul V. Otsmann,
doamna K. Turk, consilieri.

Curtea a ascultat declaraţiile prezentate de domnul Otsmann şi doamnele Turk şi Kuurberg,

precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecătorii Ziemele, Spano, Raimondi,
Villiger şi Bianku.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

10. Societatea reclamantă este o societate pe acţiuni (aktsiaselts) înregistrată în Estonia.

 A. Originea cauzei

11. Societatea reclamantă are în proprietate Delfi, un portal internet de ştiri în care se publicau
zilnic circa 330 de articole de ştiri la data depunerii cererii. Delfi este unul dintre cele mai mari portaluri
internet de ştiri din Estonia. Acesta publică ştiri în limbile estoniană şi rusă în Estonia, dar
funcţionează şi în Letonia şi Lituania.
12. În perioada în litigiu, la finalul articolelor de ştiri apăreau termenii „Adaugă un comentariu” şi
câmpuri pentru comentarii, numele autorului comentariului şi adresa sa de e-mail (acest ultim câmp
era opţional). Sub aceste câmpuri, apăreau două butoane: „Adaugă comentariu” şi „Citeşte
comentariile”. Butonul „Citeşte comentariile” permitea accesul la secţiunea cu comentariile altora, care
era o rubrică separată de articol. Comentariile se încărcau automat şi, ca atare, nu erau modificate
sau moderate de societatea reclamantă. Articolele înregistrau zilnic circa 10 000 de comentarii, pe
care majoritatea cititorilor le scriau sub pseudonime.
13. Exista însă un sistem de notificare şi retragere în vigoare: oricare cititor putea semnala un
comentariu ca leim (termenul estonian pentru un mesaj ofensator sau calomnios ori un mesaj care
instigă la ură pe internet), iar comentariul era şters rapid. Mai mult, exista un sistem pentru ştergerea
automată a comentariilor care conţineau rădăcini ale unor cuvinte obscene. În plus, persoana care se
considera victima unui comentariu calomnios putea sesiza direct societatea reclamantă, care ştergea
imediat comentariul.
14. Societatea reclamantă a luat măsuri pentru a-i informa pe utilizatori că respectivele comentarii
scrise pe website nu exprimă opinia societăţii şi că autorii comentariilor sunt răspunzători pentru
conţinutul lor. De asemenea, societatea a afişat pe website-ul Delfi „Reguli pentru comentarii”, cu
următorul conţinut:

„Forumul Delfi este un mijloc tehnic ce permite utilizatorilor să scrie comentarii. Delfi nu aduce
modificări comentariilor. Autorul comentariilor este răspunzător pentru conţinutul acestora. Vă
rugăm să reţineţi că au existat cazuri în care instanţele estoniene au sancţionat autorii pentru
conţinutul unui comentariu [...]
Delfi interzice comentariile al căror conţinut nu respectă bunele practici; acestea sunt
comentariile care:
– conţin ameninţări;
– conţin insulte;
– instigă la ostilitate şi violenţă;
– instigă la activităţi ilegale [...]
– conţin referiri fără legătură cu subiectul, spam sau publicitate;
– sunt lipsite de temei şi/sau legătură cu subiectul;
– conţin expresii obscene şi vulgarităţi [...]
Delfi îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii şi de a restricţiona accesul autorilor
la scrierea altor comentarii [...]”

În text se explica, de asemenea, funcţionarea sistemului de notificare şi retragere.

15. Guvernul a declarat că Delfi avea, în Estonia, antecedente notorii de publicare a unor
comentarii calomnioase şi degradante. Astfel, la 22 septembrie 2005, săptămânalul Eesti Ekspress a
publicat o scrisoare deschisă adresată de redacţie ministrului justiţiei, Procurorului general şi
Avocatului poporului, în care se exprima îngrijorarea faţă de ironizarea continuă a persoanelor pe
website-urile publice din Estonia. În scrisoare, Delfi a fost menţionat ca o sursă de calomniere
agresivă şi arogantă. Destinatarii scrisorii deschise au dat un răspuns în ediţia din 29 septembrie 2005
a Eesti Ekspress. Ministrul justiţiei a subliniat că persoanele calomniate au dreptul de a-şi apăra, în
justiţie, onoarea şi reputaţia formulând o acţiune în despăgubire împotriva societăţii Delfi. Procurorul
general a citat motivele juridice care pot aduce sub incidenţa legii penale ameninţările, instigarea la
ură socială şi agresiunile sexuale săvârşite asupra minorilor; acesta a remarcat că răspunderea pentru
fapte de calomnie şi insultă intra în cadrul procedurii civile. Avocatul poporului a citat normele de drept
având ca obiect garantarea libertăţii de exprimare şi protecţia dreptului oricărei persoane la onoare şi
reputaţie, în special art. 1043 şi art. 1046 din Legea privind obligaţiile (Võlaõigusseadus).

B. Articolul şi comentariile publicate în portalul internet de ştiri

16. La 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat „SLK a
distrus un drum de gheaţă proiectat”. Drumurile de gheaţă sunt drumuri publice formate pe marea
îngheţată şi deschise între partea continentală a Estoniei şi unele insule în timpul iernii. Abrevierea
SLK provine de la Saaremaa Laevakompanii AS (Compania Maritimă Saaremaa, o societate pe
acţiuni). SLK asigură servicii publice de transport cu feribotul între partea continentală şi unele insule.
În perioada în litigiu, L. era acţionarul unic sau majoritar al SLK şi membru al comitetului de
supraveghere al societăţii.
17. În zilele de 24 şi 25 ianuarie 2006, articolul a înregistrat 185 de comentarii. Aproximativ 20
dintre acestea conţineau ameninţări şi insulte la adresa persoanei lui L.
18. La 9 martie 2006, avocaţii lui L. au solicitat societăţii reclamante eliminarea comentariilor
calomnioase şi au cerut să îi plătească clientului lor suma de 500 000 coroane estoniene (kroons -
EEK) [aproximativ 32 000 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral. Cererea viza
următoarele 20 de comentarii:

„1. sunt curenţi în [V]äinameri

2/ apa din larg e mai aproape de locurile menţionate, iar gheaţa e mai subţire.
Propunere – să facem ca în 1905, să mergem în [K]uressaare cu nişte beţe şi să-i băgăm pe
[L.] şi [Le.] în sac
2. onanişti nenorociţi [...]
oricum se scaldă în bani datorită monopolului şi subvenţiilor de stat şi acum începură să se
teamă că maşinile se pot duce în insule timp de câteva zile fără să le intre vreun ban în portofele.
arză-te-ar focul în nava ta, jidan scârbos!
3. bine că iniţiativa lui [La.] nu a destrămat liniile instigatorilor de pe internet. haideţi băieţi, cu
[L.] în cuptor!
4. [micule L.] du-te şi îneacă-te
5. aha... nu prea cred că asta e o întâmplare... tâmpiţii dracului
6. pungaşul!!! [în limba rusă]
7. Ce vă văitaţi atâta, omorâţi-l odată pe nemernic[.] Pe viitor, să ştie şi ceilalţi [...] ce îi
aşteaptă, că şi ei vor avea o singură viaţă.
8. are [mare] dreptate. Să fie linşat, să fie un avertisment pentru ceilalţi [insulari] şi aşa-zişi
bărbaţi. Astfel nu o să se mai întâmple aşa ceva! Oricum, [L.] îşi merită soarta cu prisosinţă, pe
bune.
9. „un om bun trăieşte [mult], un împuţit [o zi sau două]”
10. Dacă ar exista un drum de gheaţă, [lumea] ar putea economisi 500 [EEK] la o maşină
plină, împuţitul de [L.] să plătească pentru economia asta, de ce le trebuie 3 [ore] feriboturilor tale
dacă sunt spărgătoare de gheaţă aşa de bune, să se ducă să spargă gheaţa din portul Pärnu [...]
în schimb, maimuţă împuţită, o să trec [strâmtoarea] oricum şi dacă mă înec, e din vina ta
11. şi nu se poate opune nimeni acestui rahat?
12. [locuitori din insulele Saaremaa şi Hiiumaa], faceţi-l knockout pe smintitul ăsta.
13. mă întreb dacă [L.] nu o să fie desfiinţat în Saaremaa? să le-o facă ălor lui chiar aşa.
14. Oamenii or să trăncănească câteva zile pe internet, dar ticăloşii (şi cu cei care au
susţinere şi pe care chiar noi i-am ales să ne reprezinte) bagă banii în buzunarele lor şi nu dau
atenţie disputei de pe internet – nu doare pe nimeni de problema asta.
Cândva, [M.] şi alţi moguli făceau pe şefii, dar lăcomia s-a întors împotriva lor (odihnească-se
în pace †). O să se întoarcă şi împotriva ticăloşilor ăstora mai devreme sau mai târziu. Ce
seamănă, aia culeg, dar ar trebui totuşi să fie opriţi (prin linşare, fiindcă statul este neputincios în
privinţa lor – ei sunt de fapt cei care conduc statul), deoarece pe ei îi preocupă numai prezentul.
După ei, potopul.
15. [V.] ăsta o să primească un tort exploziv de la mine.
drace, cum pui un ceaun pe foc şi iese fum pe coşul de la saună, ciorile din Saaremaa se
adună acolo – crezând că [...] urmează să fie sacrificat un porc. nici gând
16. ticăloşii!!!! Şi Ofelia are o clasă de spărgător de gheaţă, deci asta nu explică de ce mai era
nevoie de Ola!!!
17. Statul estonian, condus de gunoaie [şi] finanţat de gunoaie, sigur că nu împiedică sau
pedepseşte actele antisociale ale gunoaielor. Dar de, există un Sf. Mihail1 pentru fiecare [L.]... şi
asta nu se compară deloc cu Mihailul unui berbec. Chiar îmi pare rău de [L.] – e şi el om la urma
urmei... :D :D :D
18. dacă după asemenea acte s-ar întâmpla ca din senin [L.] să fie în concediu medical şi în
cazul viitoarei distrugeri a drumului de gheaţă...va îndrăzni [atunci] să se poarte ca un porc a treia
oară? :)
19. nenorocitul dracului, [L.] ăla... ar fi putut să-mi ia şi copilul cu el... oricum societatea lui nu
e în stare să asigure un serviciu de feribot normal şi preţurile sunt de aşa natură... un adevărat
nemernic... se pune întrebarea ale cui buzunare şi guri le-a umplut cu bani de se poartă ca un
porc an de an

1
Este o aluzie la un proverb estonian, „orice berbec îşi are Sf. Mihail”, care se referă la un obicei vechi în cadrul
căruia se sacrifica un berbec în fiecare toamnă, în jur de Sf. Mihail (29 septembrie), dar care în prezent este
folosit în sensul că nimeni nu scapă de soarta sa.
 20. nu poţi face pâine din rahat; iar hârtia şi internetul suportă orice; aşa, doar pentru
amuzamentul nostru (pe bune că statul şi [L.] nu se preocupă de părerea oamenilor)... doar
pentru amuzament, fără a mă lăcomi la bani - fac piş în urechea lui [L.] şi caca pe capul lui. :)”

19. Societatea reclamantă a şters comentariile injurioase în aceeaşi zi, adică la 6 săptămâni după
ce au fost scrise.
20. La 23 martie 2006, societatea reclamantă a răspuns cererii avocaţilor lui L. şi l-a informat pe
acesta că respectivele comentarii au fost şterse conform sistemului de notificare şi retragere, dar că
respinge cererea pentru despăgubiri.

C. Procesul civil împotriva societăţii reclamante

21. La 13 aprilie 2006, L. a formulat la Tribunalul Harju o acţiune civilă împotriva societăţii
reclamante.
22. La şedinţa de judecată din 28 mai 2007, reprezentanţii societăţii reclamante au declarat, inter
alia, că în cazuri precum „Noaptea bronzului” (tulburarea ordinii publice în legătură cu mutarea
monumentului Soldatul de bronz în aprilie 2007), Delfi a şters zilnic între 5 000 şi 10 000 de
comentarii, tot din proprie iniţiativă.
23. Prin hotărârea din 25 iunie 2007, tribunalul a respins acţiunea introdusă de L. Instanţa a
constatat că nu se putea angaja răspunderea societăţii reclamante, în baza Legii privind serviciile
societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus), al cărei temei legal îl constituia Directiva
privind comerţul electronic (Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie
2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului
electronic, pe piaţa internă). Instanţa a considerat că se impunea o diferenţiere între domeniul
comentariilor în portalul de ştiri al societăţii reclamante şi domeniul jurnalistic al portalului;
administrarea primului domeniu de către societatea reclamantă avea, în principal, caracter mecanic şi
pasiv; societatea reclamantă nu putea fi considerată editorul comentariilor şi nici nu avea obligaţia de
a le supraveghea.
24. L. a atacat această hotărâre la Curtea de Apel Tallinn care, la 22 octombrie 2007, s-a pronunţat
în favoarea lui L., considerând că a fost greşită constatarea tribunalului că nu se putea angaja
răspunderea societăţii reclamante în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Curtea de
apel a casat hotărârea tribunalului şi i-a retrimis cauza pentru o nouă examinare.
25. Societatea reclamantă a declarat recurs la Curtea Supremă care, la 21 ianuarie 2008, a respins
examinarea acestuia.
26. La 27 iunie 2008, în urma reexaminării cauzei, Tribunalul Harju a pronunţat o soluţie favorabilă
lui L. Conform instrucţiunilor primite de la curtea de apel, instanţa s-a bazat pe Legea privind obligaţiile
(Võlaõigusseadus) şi a declarat inaplicabilă Legea privind serviciile societăţii informaţionale. S-a
constatat că societatea reclamantă a afişat pe site-ul său internet o notă care avertiza că nu se
editează comentariile, se interzice scrierea unor comentarii care contravin bunelor practici, iar
societatea reclamantă îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii. S-a observat totodată că
s-a instituit un sistem prin care utilizatorii puteau sesiza societatea despre existenţa unor comentarii
neadecvate. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că aceste măsuri nu erau suficiente şi nu
ofereau o protecţie corespunzătoare a drepturilor personalităţii terţilor. Instanţa a constatat că
societatea reclamantă însăşi trebuia considerată a fi cea care publică comentariile şi că nu-şi putea
declina răspunderea publicând o clauză de exonerare, conform căreia nu este răspunzătoare pentru
conţinutul comentariilor.
27. Tribunalul a constatat că ştirea propriu-zisă publicată în portalul de ştiri Delfi era echilibrată;
însă unele comentarii erau vulgare, jignitoare şi calomnioase şi aduceau atingere onoarei, demnităţii şi
reputaţiei lui L. Instanţa a hotărât că acele comentarii depăşeau limitele criticii justificate şi constituiau
simple insulte. Tribunalul a concluzionat că libertatea de exprimare nu cuprindea apărarea
comentariilor respective şi că au fost încălcate drepturile personalităţii lui L.; instanţa i-a acordat
acestuia 5 000 EEK (320 EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
28. La 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Tallinn a menţinut hotărârea tribunalului. Instanţa a
subliniat că societatea reclamantă nu era obligată să efectueze un control preliminar asupra
comentariilor scrise în portalul său de ştiri; însă, dat fiind că a optat să nu facă aşa ceva, ar fi trebuit să
creeze un alt sistem eficient care ar fi asigurat practic eliminarea rapidă a comentariilor ilicite din
portal. S-a considerat că măsurile luate de societatea reclamantă nu erau suficiente şi că faptul de a
impune victimelor potenţiale sarcina supravegherii comentariilor contravenea principiului bunei-
credinţe.
29. Curtea de apel a respins argumentul societăţii reclamante, conform căruia aceasta era
exonerată de răspundere în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Instanţa a reţinut că
Delfi nu era un simplu intermediar în privinţa comentariilor şi că activitatea sa nu avea un caracter pur
tehnic, automat şi pasiv; din contră, îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Instanţa a concluzionat
aşadar că societatea reclamantă era mai degrabă furnizorul unor servicii de conţinut decât al unor
servicii tehnice.
30. La 10 iunie 2009, Curtea Supremă a respins recursul societăţii reclamante. Înalta instanţă a
confirmat hotărârea curţii de apel pe fond, însă a modificat parţial motivarea acesteia.
31. Curtea Supremă a declarat, în special, următoarele:

„10. Camera [Curţii Supreme] consideră că motivele invocate în recurs nu permit infirmarea
hotărârii curţii de apel. Concluzia la care aceasta a ajuns în hotărârea sa este corectă, însă
raţionamentul juridic pe care l-a aplicat trebuie modificat şi completat în baza art. 692 alin. (2)
Cod de procedură civilă.
11. Părţile nu contestă următoarele aspecte:
– la 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat «SLK
a distrus un drum de gheaţă proiectat»;
– recurenta acorda persoanelor care accesau portalul internet posibilitatea de a scrie
comentarii la articole;
– printre comentariile scrise [avaldatud]2 la articolul respectiv erau 20 care îl denigrau pe
intimat [L.];
– recurenta a eliminat cele 20 de comentarii după ce a primit scrisoarea intimatului din data de
9 martie 2006.
12. Litigiul juridic între părţi priveşte aspectul dacă recurenta a publicat aceste comentarii în
calitate de întreprinzător în sensul Legii privind obligaţiile, dacă aceste comentarii sunt ilicite în
virtutea conţinutului lor şi dacă recurenta este răspunzătoare pentru afişarea comentariilor ilicite.
13. Camera a concluzionat, ca şi curtea de apel, că circumstanţele care înlătură răspunderea
menţionate la art. 10 din Legea SSI [Legea privind serviciile societăţii informaţionale] nu sunt
aplicabile în cazul recurentei.
În conformitate cu art. 2 alin. (6) din Legea privind reglementările şi normele tehnice, un
serviciu al societăţii informaţionale este un serviciu specificat la art. 2 alin. (1) din Legea SSI.
Conform acestei dispoziţii, «serviciile societăţii informaţionale» sunt servicii prestate sub formă de
activităţi economice sau profesionale ca răspuns la o cerere directă din partea destinatarului
acestor servicii fără ca părţile să fie prezente simultan în acelaşi loc; aceste servicii implică
prelucrarea, stocarea sau transmiterea datelor prin mijloace electronice destinate prelucrării şi
stocării digitale a datelor. Prin urmare, existenţa unei furnizări de servicii ale societăţii
informaţionale necesită ca serviciile respective să fie furnizate fără prezenţa fizică a părţilor, ca
datele să fie transmise prin mijloace electronice şi ca serviciul să fie furnizat contra cost la
cererea utilizatorului serviciului.
Articolele 8-11 din Legea SSI definesc răspunderea furnizorilor de servicii diferite ale societăţii
informaţionale. Art. 10 prevede că, în cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea
informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător
pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca: 1) furnizorul să
nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în
despăgubiri, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea
sau informaţia este vădit ilicită; 2) furnizorul să ia măsuri de îndată ce ia cunoştinţă sau cunoaşte
astfel de fapte pentru eliminarea sau blocarea conţinutului respectiv. Dispoziţia respectivă se
aplică aşadar atunci când serviciul furnizat constă în stocarea datelor pe un server [al furnizorului
de servicii] şi acordarea de acces utilizatorilor la datele respective. Sub rezerva condiţiilor
formulate în acest articol, răspunderea furnizorului unui astfel de serviciu nu poate fi angajată
pentru conţinutul pe care îl stochează deoarece acest furnizor are doar rol de intermediar în
sensul dispoziţiei sus-menţionate şi nu creează dar nici nu modifică acel conţinut.
Întrucât Legea privind serviciile societăţii informaţionale transpune pe piaţa internă Directiva
2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte
juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic (Directiva
privind comerţul electronic) este, de asemenea, necesar, pentru interpretarea dispoziţiilor
acesteia, să se ţină seama de principiile şi obiectivele acestei directive. Articolele 12-15 din
directivă, care constituie temeiul articolelor 8-11 din Legea SSI, sunt completate de considerentul
42 din preambul, în conformitate cu care derogările în materie de răspundere prevăzute la
articolele 12-15 se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul
societăţii informaţionale se limitează la procesul tehnic de exploatare şi de a acorda acces la o
reţea de comunicaţii cu privire la care informaţiile furnizate prin terţi sunt transmise sau stocate
temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăţi eficacitatea transmiterii; această activitate are
caracter pur tehnic, automat şi pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societăţii
informaţionale nu cunoaşte şi nici nu controlează informaţiile transmise sau stocate. Prin urmare,
2
Termenii estonieni avaldama şi avaldaja înseamnă atât a aduce la cunoştinţa publicului/persoană care aduce la
cunoştinţa publicului, cât şi a dezvălui/persoană care dezvăluie.
furnizorii de servicii aşa-zise «de conţinut» care controlează conţinutul informaţiilor stocate nu pot
invoca derogările prevăzute la articolele 12-15 din directivă.
Camera [Curţii Supreme] consideră, ca şi curtea de apel, că activităţile recurentei în momentul
afişării comentariilor nu au caracter pur tehnic, automat şi pasiv. Obiectivul recurentei nu este
simpla furnizare a unui serviciu de intermediar. Aceasta a integrat secţiunea comentariilor în
portalul de ştiri, invitându-i pe vizitatorii website-ului să adauge la ştiri propriile lor judecăţi
[hinnangud] şi opinii (comentarii). În această secţiune, recurenta invită activ cititorii să comenteze
ştirile care apar în portal. Numărul de accesări pe care aceasta îl înregistrează depinde de
numărul de comentarii; veniturile obţinute din anunţurile publicitare afişate în portal depind şi ele
de [numărul de accesări]. Astfel, publicarea comentariilor reprezintă pentru recurentă un interes
economic. Faptul că nu le scrie ea însăşi nu înseamnă că nu are niciun control asupra secţiunii
de comentarii. Stabileşte regulile pentru această secţiune şi aduce modificări acesteia (ştergând
anumite comentarii) dacă regulile sunt încălcate. Utilizatorii, din contră, nu pot modifica sau
şterge comentariile pe care le-au scris. Aceştia pot doar să semnaleze comentariile neadecvate.
Astfel, recurenta poate selecta ce comentarii vor fi publicate şi cele care nu vor fi publicate. Faptul
că nu s-a folosit de această posibilitate nu înseamnă că nu avea niciun control asupra afişării
comentariilor. Camera consideră, similar curţii de apel, că recurenta, care gestionează datele
stocate în secţiunea comentariilor, prestează un serviciu de conţinut, motiv pentru care
circumstanţele care înlătură răspunderea menţionate la art. 10 din Legea SSI nu sunt aplicabile
în speţă.
14. Nu se contestă faptul că recurenta a publicat în portalul internet Delfi, în data de 24
ianuarie 2006, un articol intitulat «SLK a distrus un drum de gheaţă proiectat». Tribunalul a
hotărât că era necesar să se reţină că societatea a fost totodată cea care a publicat comentariile
legate de articol. Curtea de apel, de acord cu această opinie, a reţinut că faptul că recurenta s-a
considerat victimă a încălcării dreptului la libertate de exprimare a arătat că aceasta a înţeles că
ea a fost cea care a publicat comentariile, nu autorii acestora. În opinia Camerei [Curţii Supreme],
atât recurenta, cât şi autorii comentariilor în acest caz sunt editorii acestora, în sensul Legii
privind obligaţiile. Intimatul este liber să aleagă partea împotriva căreia doreşte să îndrepte
acţiunea. În speţă, acesta a ales să acţioneze în justiţie societatea recurentă [Delfi].
Camera a definit termenii «dezvăluire» şi «persoană care face o dezvăluire» la pct. 24 din
hotărârea pronunţată la 21 decembrie 2005 în cauza civilă nr. 3-2-1-95-05. Camera a declarat că,
în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile, «dezvăluire» [avaldamine] înseamnă
comunicarea de informaţii către terţi, iar «persoană care face o dezvăluire» înseamnă persoana
care comunică informaţii către terţi. Camera a precizat că, în cazul publicării [avaldamine] de
informaţii în mass-media, cel care publică/dezvăluie [avaldaja] poate fi atât societatea mass-
media, cât şi persoana care a transmis informaţiile respective. Publicarea de ştiri şi comentarii pe
un portal internet reprezintă, de asemenea, o activitate jurnalistică [ajakirjanduslik tegevus]. Cu
toate acestea, natura mass-media pe Internet [Internetiajakirjandus] face imposibil să i se
pretindă în mod rezonabil operatorului unui portal să modifice comentariile anterior publicării lor
ca şi când website-ul ar fi o publicaţie de presă scrisă [trükiajakirjanduse väljaanne]. Deşi editorul
[väljaandja] [unui articol de presă scrisă] se află, deoarece le supune controlului editorial, la
originea publicării comentariilor, într-un portal de internet, cu toate acestea, autorii comentariilor
sunt cei aflaţi la originea publicării lor şi cei care le pun la dispoziţia publicului prin intermediul
portalului. Operatorul portalului nu este aşadar persoana căreia i se dezvăluie informaţia. Cu
toate acestea, din cauza interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea
comentariilor, atât editorul [väljaandja] de publicaţii tipărite, cât şi operatorul unui portal internet
sunt editori/cei care dezvăluie informaţii [avaldajad] pentru acele comentarii în calitate de
profesionişti.
În cazurile care implică o judecată de valoare [väärtushinnang] care discreditează o persoană
şi aduce atingere onoarei şi reputaţiei sale, faptul că judecata de valoare decurge din informaţii
publicate/dezvăluite sau că este negativă din cauza propriului sens este irelevant pentru definirea
publicării/dezvăluirii şi editor/persoană care dezvăluie [...]. Astfel, într-un asemenea caz,
constituie publicare/dezvăluite comunicarea către terţi a unei judecăţi de valoare [art. 1046
alin. (1) din Legea privind obligaţiile] şi/sau de informaţii care pot transmite o judecată de valoare
unei persoane; oricine comunică astfel de judecăţi [hinnangud] şi informaţii unui terţ este cel care
face public/dezvăluie. În speţă, comentariile au fost făcute accesibile unui număr nelimitat de
persoane (publicul larg).
15. Ca răspuns la motivele invocate de [Delfi] în susţinerea recursului, şi anume faptul că a
fost făcută de către curtea de apel o aplicare eronată a art. 45 din Constituţie în sensul că
aceasta s-a bazat, pentru a justifica ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare, pe principiul
bunei-credinţe şi nu pe lege, şi că ştergerea unui comentariu din portal ar aduce atingere libertăţii
de exprimare a persoanei care a scris comentariul, Camera explică următoarele.
 Exercitarea oricărui drept fundamental este delimitată de art. 19 alin. (2) din Constituţie, care
prevede că orice persoană trebuie să onoreze şi să respecte drepturile şi libertăţile altora şi
trebuie să respecte legea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale şi în îndeplinirea obligaţiilor
sale. Prima teză de la art. 45 alin. (1) din Constituţie stabileşte dreptul oricărei persoane la
libertatea de exprimare, cu alte cuvinte dreptul de a difuza informaţii cu orice conţinut în orice fel.
Acest drept este totuşi limitat de interzicerea oricărei atingeri calomnioase aduse onoarei şi
reputaţiei, astfel cum se prevede în Constituţie (art. 17). Camera consideră că, în caz de conflict
între libertatea de exprimare pe de o parte, şi onoarea şi reputaţia cuiva pe de altă parte, trebuie
să se ţină seama de faptul că art. 17 din Constituţie, care are forma unei interdicţii, nu exclude
complet orice restrângere a dreptului la onoare şi reputaţie, ci se limitează la sancţionarea
calomniei (art. 1046 din Legea privind obligaţiile). Cu alte cuvinte, nerespectarea acestei
interdicţii nu ar fi constituţională (art. 11 din Constituţie). A doua teză de la art. 45 alin. (1) din
Constituţie prevede că legea poate restrânge libertatea de exprimare pentru a proteja dreptul la
onoare şi reputaţie.
Se poate considera că următoarele dispoziţii din Legea privind obligaţiile restrâng libertatea de
exprimare în interesul protejării dreptului la onoare şi reputaţie: art. 1045 alin. (1) pct. 4, art. 1046
alin. (1), art. 1047 alin. (1), (2) şi (4), art. 1055 alin. (1) şi (2) şi art. 134 alin. (2). Tribunalul a
considerat că atingerea adusă onoarei intimatului nu a fost justificată şi a fost aşadar ilegală
întrucât comentariile nu au discutat subiectul ştirii, ci au constat pur şi simplu în insulte aduse
intimatului pentru a-l denigra. Curtea de apel a fost de acord cu această opinie. Camera
consideră, la rândul său, că, dacă art. 1046 din Legea privind obligaţiile se interpretează în
conformitate cu Constituţia, se impune concluzia că este ilegal să se aducă atingere onoarei unei
persoane. Aprecierea din punct de vedere juridic a celor 20 de comentarii injurioase, făcută de
instanţele [inferioare], este întemeiată. Acestea au ajuns, în mod întemeiat, la concluzia că
respectivele comentarii erau calomnioase deoarece erau vulgare, aduceau atingere demnităţii
umane şi conţineau ameninţări.
Spre deosebire de curtea de apel, Camera [Curţii Supreme] nu consideră că ştergerea
comentariilor ilicite şi contrare drepturilor personalităţii petentului nu a cauzat o ingerinţă în
exercitarea, de către autorii comentariilor, a libertăţii lor de exprimare. Camera consideră că
aplicarea oricărei măsuri care restrânge un drept fundamental în vreun fel poate fi considerată ca
o ingerinţă în exercitarea acestui drept fundamental. Cu toate acestea, ingerinţa cauzată de un
operator profesionist al unui portal internet în exercitarea libertăţii de exprimare de către
persoane care scriu comentarii se justifică prin obligaţia de a respecta onoarea şi reputaţia
terţilor, pe care i-o stabileşte Constituţia (art. 17) şi legea (art. 1046 din Legea privind obligaţiile),
pe de o parte, şi prin obligaţia de a se asigura că nu cauzează un prejudiciu altei persoane
[art. 1045 alin. (1) pct. 4 din Legea privind obligaţiile], pe de altă parte.
16. Curtea de apel a constatat că, prin conţinutul lor, comentariile formulate într-un limbaj
neadecvat erau ilicite. Judecăţile de valoare [...] constituie afirmaţii neadecvate atunci când îi este
evident oricărui cititor avizat că sensul lor este vulgar şi că au scopul de a aduce atingere
demnităţii umane şi de a ridiculiza o persoană. Comentariile nu aveau conţinut de natură să
necesite o verificare excesiv de dificilă la iniţiativa operatorului portalului. Afirmaţia recurentei că
nu a avut cunoştinţă şi că nu avea de ce să fie la curent despre caracterul ilicit al comentariilor
este, prin urmare, nefondată.
În baza obligaţiei sale legale de a se asigura că nu se aduce atingere altor persoane,
recurenta ar fi trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit. Dar aceasta nu
a făcut aşa ceva. În conformitate cu art. 1047 alin. (3) din Legea privind obligaţiile, dezvăluirea de
informaţii sau de afirmaţii nu este considerată ilegală dacă persoana care prezintă informaţiile
sau alte fapte ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea fapte are un interes legitim în
dezvăluirea lor, şi dacă persoana care prezintă informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o
meticulozitate pe măsura gravităţii potenţialei încălcări. Cu toate acestea, publicarea unor
judecăţi de valoare care sunt formulate în limbaj neadecvat şi care aduc atingere onoarei unui terţ
nu se poate justifica prin invocarea condiţiilor prevăzute în această dispoziţie: astfel de judecăţi
nu rezultă din informaţiile dezvăluite, ci sunt create şi publicate în scopul de a aduce atingere
onoarei şi reputaţiei ţintei lor. Publicarea unor comentarii cu caracter vădit ilicit este ea însăşi
ilicită. Mai mult decât atât, odată publicate comentariile, recurenta, care ar fi trebuit să aibă
cunoştinţă de conţinutul lor ilicit, nu le-a şters din portal din proprie iniţiativă. În aceste condiţii,
instanţele nu s-au arătat nerezonabile atunci când au declarat ilicită inactivitatea recurentei. Prin
urmare, recurenta este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat intimatului, instanţele stabilind că
aceasta nu a dovedit că nu a avut nicio culpă [süü] [art. 1050 alin. (1) din Legea privind
obligaţiile].”

D. Evoluţia ulterioară
 32. La 1 octombrie 2009, Delfi a anunţat în portalul său internet că persoanele care au scris
comentarii injurioase nu pot scrie comentarii noi până când nu citesc şi acceptă Regulile pentru
comentarii; s-a anunţat că conducerea societăţii a desemnat o echipă de moderatori care să se ocupe
de moderarea ulterioară a comentariilor scrise în portal. Aceşti moderatori verificau toate comentariile
raportate ca neadecvate. Aceştia supravegheau totodată respectarea Regulilor pentru comentarii.
Conform informaţiilor publicate pe website, în august 2009 numărul comentariilor scrise de cititori a
fost de 190 000; dintre acestea, moderatorii au şters 15 000 comentarii (circa 8%), majoritatea fiind
spam sau comentarii irelevante; proporţia comentariilor calomnioase a fost mai mică de 0,5% din
numărul total de comentarii.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

33. Constituţia Republicii Estonia (Eesti Vabariigi põhiseadus) prevede următoarele:

Art. 17
„Nimeni nu poate fi supus calomniei prin atingerea adusă onoarei sau reputaţiei.”

Art. 19
„(1) Orice persoană are dreptul la liberă autodezvoltare.
(2) Orice persoană respectă şi ţine seama de drepturile şi libertăţile altora şi respectă legea în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale şi în îndeplinirea obligaţiilor sale.”

Art. 45
„(1) Orice persoană are dreptul la libera răspândire a gândurilor, opiniilor, credinţelor şi a altor
informaţii prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace. Acest drept poate fi restrâns
prin lege pentru motive de apărare a ordinii publice, a moralei, a drepturilor şi libertăţilor, a
sănătăţii, a onoarei şi reputaţiei altora. Acest drept mai poate fi restrâns prin lege în cazul
funcţionarilor din administraţia centrală şi locală, pentru apărarea unui secret de stat sau de
afaceri ori a unor informaţii confidenţiale care le-au ajuns la cunoştinţă în virtutea funcţiei lor,
pentru apărarea vieţii de familie şi vieţii private a altora, precum şi în interesul justiţiei.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”

34. Art. 138 din Legea privind principii generale din Codul civil (Tsiviilseadustiku üldosa seadus)
prevede că drepturile se exercită, iar obligaţiile se îndeplinesc cu bună-credinţă. Un drept nu poate fi
exercitat contrar legii sau cu scopul de a prejudicia o altă persoană.
35. Art. 134 alin. (2) din Legea privind obligaţiile (Võlaõigusseadus) prevede:

„În cazul obligaţiei de despăgubire a unui prejudiciu cauzat [...] prin încălcarea unuia dintre
drepturile personalităţii, în special prin calomnie, persoana obligată la plată va despăgubi
persoana vătămată pentru prejudiciul moral numai dacă acest lucru este justificat de gravitatea
încălcării, în special de suferinţa fizică sau psihică.”

36. Art. 1043 din Legea privind obligaţiile prevede că o persoană (tortfeasor – autorul prejudiciului)
care cauzează în mod ilegal un prejudiciu altei persoane (victima) trebuie să plătească despăgubiri
pentru prejudiciu dacă autorului i se poate imputa culpa (süü) pentru cauzarea prejudiciului sau
răspunderea (vastutab) pentru cauzarea prejudiciului.
37. Conform art. 1045 din aceeaşi lege, un prejudiciu este cauzat ilicit dacă rezultă din încălcarea
unuia dintre drepturile personalităţii victimei.
38. Legea privind obligaţiile include şi următoarele dispoziţii relevante:

Art. 1046 – Caracterul ilicit al atingerii cauzate drepturilor personalităţii

„(1) Reprezintă un act ilicit, dacă nu există dispoziţii contrare în lege, fapta care aduce
atingere onoarei unei persoane prin emiterea unei judecăţi nejustificate, prin folosirea
nejustificată a numelui sau imaginii persoanei, sau prin încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau
a unuia dintre drepturile personalităţii. La stabilirea caracterului ilicit, se iau în considerare tipul
încălcării, motivul încălcării, precum şi gravitatea acesteia în raport cu scopul urmărit.
(2) Încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii nu este ilicită dacă încălcarea este
justificată în raport cu alte drepturi apărate prin lege şi cu drepturile terţilor sau interesul public. În
asemenea cazuri, caracterul ilicit se stabileşte în baza unei evaluări comparative a diferitelor
drepturi şi interese apărate prin lege.”
 Art. 1047 – Caracterul ilicit al dezvăluirii unor informaţii incorecte
„(1) Reprezintă a acţiune ilicită încălcarea drepturilor personalităţii sau ingerinţa în activităţile
economice ori profesionale ale unei persoane prin prezentarea [avaldamine] de informaţii
incorecte sau prin prezentarea incompletă sau înşelătoare a unei informaţii despre acea
persoană sau activităţile sale, cu excepţia cazului în care persoana dovedeşte că, la momentul
prezentării sale, nu ştia sau nu avea cunoştinţă că informaţia respectivă era incorectă sau
incompletă.
(2) Dezvăluirea unor afirmaţii care pot atinge onoarea ori a unor fapte care ar putea afecta
negativ situaţia economică a unei persoane este considerată ilicită, cu excepţia cazului în care se
face proba verităţii celor afirmate.
3) Spre deosebire de dispoziţiile de la alin. 1) şi 2) din prezentul articol, dezvăluirea de
informaţii sau de afirmaţii nu este considerată ilicită dacă persoana care prezintă informaţiile ori
persoana căreia îi sunt comunicate asemenea informaţii sau afirmaţii are un interes legitim în
dezvăluirea lor, precum şi dacă persoana care dezvăluie informaţiile a verificat informaţiile sau
faptele cu o meticulozitate pe măsura gravităţii potenţialei încălcări.
(4) În eventualitatea dezvăluirii unor informaţii incorecte, victima poate solicita ca persoana
care a dezvăluit asemenea informaţii să le infirme ori să publice o rectificare pe propria cheltuială,
indiferent dacă dezvăluirea a fost ilicită sau nu.”

Art. 1050 – Răspunderea pentru fapta săvârşită cu vinovăţie [süü]

„1) Răspunderea autorului unui prejudiciu este înlăturată dacă acesta dovedeşte că prejudiciul
nu a fost cauzat din vina acestuia [süü], dacă nu există prevederi contrare în lege.
2) Situaţia, vârsta, nivelul educaţiei, cunoştinţele, capacităţile şi celelalte aspecte care
caracterizează persoana se iau în considerare pentru a stabili vinovăţia acesteia [süü], în sensul
prezentului capitol.
3) Dacă mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru un prejudiciu şi sunt obligate la
repararea acestuia şi dacă, în mod legal, una sau mai multe dintre acestea sunt obligate la
repararea acestuia pentru că l-au cauzat în mod ilicit, cu vinovăţie sau fără, caracterul
condamnabil al comportamentului şi forma de vinovăţie a diferitelor persoane a căror răspundere
este angajată se iau în considerare la repartizarea, între acestea, a obligaţiei de a repara
prejudiciul.”

Art. 1055 – Interzicerea acţiunilor prejudiciabile

„(1) În cazul în care o persoană cauzează un prejudiciu ilicit în formă continuată ori ameninţă
cu cauzarea unui prejudiciu ilicit, victima sau persoana ameninţată are dreptul să solicite
încetarea comportamentului prejudiciabil sau încetarea ameninţărilor. În caz de vătămare a
integrităţii corporale ori a sănătăţii, încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau a oricărui altuia
dintre drepturile personalităţii, se poate solicita, inter alia, să i se interzică autorului prejudiciului
(tortfeasor) să se mai apropie de persoane (ordin de protecţie), să se reglementeze folosirea
locuinţei sau comunicaţiilor ori să se aplice alte măsuri similare.
(2) Dreptul de a solicita încetarea comportamentului prejudiciabil menţionat la alin. (1) al
prezentului articol nu se aplică în cazul în care se poate considera în mod rezonabil ca un astfel
de comportament intră într-un cadru tolerabil al relaţiilor umane sau răspunde unui interes public
semnificativ. În acest caz, victima are dreptul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în
mod ilicit.
[...]”

39. Legea privind serviciile societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus) prevede
următoarele:

Art. 8 – Răspunderea limitată în caz de simplă transmitere a informaţiilor şi acordare a

accesului la reţeaua publică de comunicaţii de date
„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în simpla transmitere într-o reţea publică de
comunicaţii de date a unor informaţii oferite de un destinatar al serviciului sau în acordarea
accesului la o reţea publică de comunicaţii de date, furnizorul serviciului nu este răspunzător
pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:
1. să nu iniţieze transmiterea;
2. să nu selecteze destinatarul transmiterii şi
3. să nu selecteze sau să nu modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.
(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului în sensul alin. (1) de la prezentul
articol includ stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp
cât stocarea serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua publică de comunicaţii de
 date şi cu condiţia ca durata stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod
rezonabil.”

Art. 9 – Răspunderea limitată în caz de stocare temporară

a informaţiilor în memoria cache
(1) În cazul în care se furnizează un serviciu constând în transmiterea printr-o reţea publică de
comunicaţii de date a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul de servicii nu
este răspunzător pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiilor transmise,
dacă metoda transmiterii necesită stocare-caching din motive tehnice şi stocarea-caching
serveşte exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi
destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiţia ca:
1. furnizorul să nu modifice informaţia;
2. furnizorul să respecte condiţiile de acces la informaţie;
3. furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, recunoscute pe scară
largă şi folosite de întreprinderile din sector;
4. furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în
industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei;
5. furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor stocate sau pentru a bloca
accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă de faptul că informaţiile transmise iniţial au fost
eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau de faptul că o instanţă, poliţia sau o autoritate
publică de supraveghere a dispus eliminarea lor.”

Art. 10 – Răspunderea limitată în caz de furnizare

a unui serviciu de stocare a informaţiilor
„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informaţiilor furnizate de un
destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător pentru informaţiile stocate
la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:
1. furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce
priveşte acţiunile în despăgubiri, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să
rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită;
2. furnizorul, de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi dă seama de faptele prevăzute la punctul 1,
acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
(2) Alin. (1) nu se aplică în cazul în care destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau
sub controlul furnizorului.”

Art. 11 – Absenţa obligaţiei în materie de supraveghere

„(1) Un furnizor de servicii prevăzute la art. 8-10 din prezenta lege nu are obligaţia de a
supraveghea informaţiile în momentul simplei transmiteri a acestora sau al furnizării accesului la
acestea, al stocării lor temporare în memoria cache sau al stocării lor la cererea unui destinatar al
serviciului, după cum furnizorul de servicii nu are nici obligaţia de a căuta în mod activ informaţii
sau circumstanţe care indică o activitate ilicită.
(2) Dispoziţiile alin. 1 din prezentul articol nu restrâng dreptul unui funcţionar însărcinat cu
supravegherea să solicite dezvăluirea unor astfel de informaţii de către un furnizor de servicii.
(3) Furnizorii de servicii au obligaţia de a informa prompt autorităţile de supraveghere
competente despre presupuse activităţi ilicite desfăşurate sau presupuse informaţii ilicite furnizate
de destinatarii serviciilor lor menţionate la art. 8-10 din prezenta lege, precum şi obligaţia de a
comunica autorităţilor competente informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor
cu care au încheiat un acord de stocare-hosting.
[...]”

40. La art. 244 şi următoarele Cod de procedură civilă (Tsiviilkohtumenetluse seadustik) se

prevede o procedură de administrare a probelor prealabilă procesului (eeltõendamismenetlus), în
cadrul căreia se pot strânge elemente de probă într-o fază anterioară procedurii judiciare în cazul în
care există motive să se creadă că există riscul ca acestea să dispară ori utilizarea lor să fie dificilă
ulterior.
41. În hotărârea din 21 decembrie 2005 (cauza nr. 3-2-1-95-05), Curtea Supremă a constatat că, în
sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile, dezvăluire [avaldamine] înseamnă comunicarea unor
informaţii către terţi. Prin urmare, o persoană care a transmis informaţii unui editor media
[meediaväljaanne] poate fi considerată o persoană care a făcut afirmaţii calomnioase [avaldaja], chiar
dacă nu este cea care publică articolul [ajaleheartikli avaldaja] în cauză. Curtea Supremă a confirmat
această poziţie în hotărârile ulterioare, de exemplu în hotărârea din 21 decembrie 2010 (cauza
nr. 3-2-1-67-10).
 42. În mai multe cauze interne, au fost depuse plângeri pentru calomnie împotriva mai multor părţi,
de exemplu, împotriva editurii unui ziar şi autorului unui articol (hotărârea Curţii Supreme din 7 mai
1998 în cauza nr. 3-2-1-61-98) ori împotriva editurii unui ziar şi persoanei intervievate care a făcut
afirmaţiile (hotărârea Curţii Supreme din 1 decembrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-99-97). În alte cauze,
plângerile au fost îndreptate exclusiv împotriva editorului unui ziar (hotărârea Curţii Supreme din 30
octombrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-123-97 şi hotărârea din 10 octombrie 2007 în cauza nr. 3-2-1-53-
07).
43. Ulterior hotărârii Curţii Supreme din 10 iunie 2009 în cauza nr. 3-2-1-43-09, care se află la
originea prezentei cauze, mai multe instanţe de fond au soluţionat în acelaşi mod problema
răspunderii în cazul comentariilor scrise la articole de ştiri publicate online. Astfel, în hotărârea din 21
februarie 2012 (cauza nr. 2-08-76058), Curtea de Apel Tallinn a menţinut hotărârea prin care instanţa
de fond, învestită cu judecarea unei cauze îndreptate împotriva editurii unui ziar, l-a declarat pe editor
răspunzător pentru comentariile calomnioase scrise de cititorii ziarului în secţiunea de comentarii de
pe websiteul propriu. Instanţele au considerat că editura este un furnizor de servicii de conţinut.
Acestea au respins cererea editurii pentru a solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) să
pronunţe o hotărâre preliminară considerând că este evident că editura nu întruneşte condiţiile în baza
cărora un operator poate fi considerat furnizor de servicii pasiv în sensul interpretării date de CJUE şi
Curtea Supremă, precum şi că normele aplicabile în speţă sunt suficient de clare. Instanţele au
considerat inutil să solicite alte clarificări de la CJUE. De asemenea, au subliniat că, în conformitate cu
hotărârea din 23 martie 2010 [cauzele conexate C-236/08-C-238/08, Google France şi Google,
Culegerea de jurisprudenţă a CJUE din 2010, p. I-2417], este sarcina instanţelor naţionale să
examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă comportamentul său
este pur tehnic, automat şi pasiv, presupunând lipsa cunoaşterii sau a controlului datelor pe care le
stochează. Instanţele au considerat că, în prezenta cauză, situaţia era diferită. Referitor la
comentariile calomnioase în sine, editorul le ştersese deja la data pronunţării hotărârii: instanţele nu s-
au pronunţat aşadar asupra acestei chestiuni şi au respins cererea de acordare a unei despăgubiri,
introdusă de reclamant. O hotărâre similară a fost pronunţată la 27 iunie 2013 în cauza nr. 2-10-
46710: în hotărârea pronunţată în cauză, care a avut ca obiect comentariile calomnioase scrise de
utilizatorii unui portal internet de ştiri, Curtea de Apel Tallinn a declarat portalul răspunzător pentru
situaţie şi a respins cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral.

III. INSTRUMENTE INTERNAŢIONALE RELEVANTE

A. Consiliul Europei

44. La 28 mai 2003, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat, la cea de a 840-a
şedinţă a adjuncţilor miniştrilor, Declaraţia privind libertatea de comunicare pe internet. În partea
relevantă a declaraţiei se prevăd următoarele:

„Statele membre ale Consiliului Europei,

[...]
Convinse, de asemenea, că este necesar să se limiteze răspunderea furnizorilor de servicii
când acţionează doar ca simpli transmiţători, sau când, de bună-credinţă, asigură acces sau
găzduiesc conţinut din partea unei terţe părţi;
Reamintind în acest sens Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale
comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic);
Evidenţiind că libertatea de comunicare pe internet nu ar trebui să prejudicieze demnitatea
umană, drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora, în special ale minorilor;
Considerând că trebuie găsit un echilibru între respectarea voinţei utilizatorilor internetului de
a nu li se divulga identitatea şi necesitatea ca autorităţile de aplicare a legii să poată da de urma
celor răspunzători de săvârşirea de infracţiuni;
[...]
Declară că încearcă să respecte următoarele principii în domeniul comunicaţiilor pe internet:

Principiul 1: Regulile conţinutului pentru internet

Statele membre nu ar trebui să supună conţinutul de pe internet unor restricţii care le
depăşesc pe cele aplicate altor mijloace de furnizare de conţinut.
[...]

Principiul 3: Absenţa unui control prealabil din partea statului

Autorităţile publice nu ar trebui, prin măsuri generale de blocare sau filtrare, să refuze accesul
publicului la informaţii sau alt tip de comunicare pe internet, indiferent de frontiere. Aceasta nu
 împiedică instalarea de filtre de protecţie pentru minori, în special în locurile accesibile pentru ei,
cum ar fi şcoli sau biblioteci.
Cu condiţia respectării mecanismelor de protecţie de la art. 10 § 2 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se pot lua măsuri pentru a impune
eliminarea conţinutului clar identificabil din internet sau, alternativ, blocarea accesului la acesta,
dacă autorităţile naţionale competente au luat o decizie provizorie sau finală privind ilegalitatea
lui.
[...]

Principiul 6: Răspunderea limitată a furnizorilor de servicii pentru conţinutul de pe

internet
Statele membre nu ar trebui să impună furnizorilor de servicii o obligaţie generală de a
supraveghea conţinutul de pe internet pentru care oferă acces, pe care îl transmit sau îl
stochează, nici de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe care indică o activitate ilegală.
Statele membre ar trebui să se asigure că furnizorii de servicii nu sunt consideraţi răspunzători
pentru conţinutul de pe internet atunci când atribuţiile lor sunt limitate, după cum o defineşte
legea naţională, la transmiterea informaţiilor sau furnizarea accesului la internet.
În cazurile în care atribuţiile furnizorilor de servicii sunt mai largi şi aceştia stochează conţinut
care provine de la terţi, statele membre îi pot considera co-răspunzători dacă nu acţionează
prompt pentru a înlătura sau bloca accesul la informaţii sau servicii de îndată ce aceştia iau
cunoştinţă, după cum este definit de către legea naţională, de natura lor ilegală, sau în cazul unei
acţiuni în despăgubiri, de fapte sau circumstanţe care evidenţiază ilegalitatea activităţii sau
informaţiei.
Atunci când se definesc conform legii naţionale obligaţiile furnizorilor de servicii, după cum au
fost menţionate în paragraful precedent, trebuie acordată o atenţie corespunzătoare respectării
libertăţii de exprimare a celor care au făcut ca informaţiile să fie disponibile de la bun început, cât
şi dreptului corespunzător al utilizatorilor la acele informaţii.
În toate cazurile, sus-menţionatele limitări ale răspunderii nu ar trebui să afecteze posibilitatea
de a se interveni cu acţiuni în încetare în cazul în care furnizorii de servicii sunt obligaţi să
înceteze sau să prevină, pe cât posibil, o încălcare a legii.

Principiul 7: Anonimatul
Pentru a asigura protecţia împotriva supravegherii online şi a spori libera exprimare a
informaţiilor şi ideilor, statele membre trebuie să respecte voinţa utilizatorilor de internet de a nu
îşi face cunoscută identitatea. Aceasta nu împiedică statele membre să ia măsuri şi să
colaboreze pentru a-i descoperi pe cei răspunzători de săvârşirea unor infracţiuni, în conformitate
cu legea internă, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
alte acorduri internaţionale în domeniile justiţiei şi poliţiei.”

45. În Recomandarea CM/Rec(2007)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la

măsurile pentru promovarea valorii de serviciu public a internetului (adoptată la 7 noiembrie 2007), s-a
menţionat faptul că internetul poate, pe de o parte, să favorizeze în mod considerabil exercitarea
anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, iar pe de altă parte, să împiedice drepturile
respective dar şi altele. Comitetul a recomandat statelor membre să stabilească limitele rolurilor şi
responsabilităţilor tuturor părţilor principale implicate în domeniul noilor tehnologii ale informaţiilor şi
comunicaţiilor elaborând un cadru normativ clar în acest sens.
46. Recomandarea CM/Rec(2011)7 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la
noul concept de mass-media (adoptată la 21 septembrie 2011) este formulată astfel:

„[...]
Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15 lit. b din Statutul Consiliului Europei,
recomandă statelor membre:
– să adopte un concept de mass-media, nou şi extins, care include toţi factorii care participă la
producerea şi difuzarea, către o populaţie care poate fi mare, de conţinut (informaţii, analize,
comentarii, opinii, educaţie, cultură, artă şi divertisment în formă scrisă, sonoră, vizuală,
audiovizuală sau orice altă formă) şi de aplicaţii concepute pentru a facilita comunicarea
interactivă în masă (exemplu: reţele sociale) sau alte experienţe interactive la scară mare bazate
pe conţinut (exemplu: jocuri online), menţinând totuşi (în toate cazurile sus-menţionate)
supravegherea sau controlul editorial asupra conţinutului;
– să evalueze necesitatea unor reglementări pentru toţi actorii care furnizează servicii sau
produse în ecosistemul mediatic pentru a garanta fiecărei persoane dreptul de a căuta, primi şi
transmite informaţii în conformitate cu art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului,
precum şi pentru a extinde asupra actorilor respectivi garanţiile aplicabile împotriva ingerinţelor
 care altminteri ar putea aduce atingere drepturilor consacrate de art. 10, inclusiv în situaţiile care
riscă să conducă la autolimitare sau autocenzură nejustificată;
– să aplice criteriile prevăzute în anexa la recomandare atunci când elaborează un răspuns
gradual şi diferenţiat pentru actorii care se încadrează în noul concept de mass-media, bazate pe
normele relevante ale Consiliului Europei în materie de mass-media, ţinând seama de funcţiile
specifice ale actorilor în activitatea mediatică şi de impactul potenţial şi importanţa acestora
pentru funcţionarea sau ameliorarea bunei guvernanţe într-o societate democratică;
[...]”

Părţile relevante din anexa la recomandare sunt formulate astfel:

„7. În cadrul unei abordări diferenţiate şi graduale, fiecare actor ale cărui servicii sunt
identificate ca media sau ca activitate intermediară ori auxiliară beneficiază atât de forma
corespunzătoare (diferenţiată), cât şi de nivelul corespunzător (gradual) de protecţie, iar
responsabilităţile fiecăruia sunt de asemenea delimitate în conformitate cu art. 10 din Convenţia
europeană a drepturilor omului şi cu alte norme relevante adoptate de Consiliul Europei.
[...]
30. Controlul editorial poate fi evidenţiat prin deciziile strategice specifice actorului respectiv cu
privire la conţinutul pe care trebuie să îl facă accesibil ori să îl promoveze, precum şi cu privire la
modul de prezentare sau organizare a conţinutului. Mijloacele de comunicare tradiţionale publică
uneori politici editoriale scrise, însă referirea la controlul editorial poate fi găsită şi în instrucţiunile
sau criteriile interne pentru selectarea sau procesarea conţinutului (de exemplu: verificare sau
validare). În noile medii de comunicare, politicile editoriale pot fi integrate în declaraţiile de
misiune sau în condiţiile generale de utilizare a serviciului (care pot include dispoziţii foarte
detaliate privind conţinutul) sau pot fi formulate într-un mod neoficial precum un angajament de
respectare a anumitor principii (de exemplu: netichetă, motto).
[...]
32. Procesarea editorială poate face apel la utilizatori (de exemplu: examinarea inter pares şi
solicitarea retragerii anumitor materiale), deciziile finale fiind luate în conformitate cu o procedură
definită la nivel intern, ţinând seama de criterii precise (moderare reactivă). În ceea ce priveşte
conţinutul generat de utilizator, noile mijloace de comunicare folosesc deseori moderarea a
posteriori (denumită deseori post-moderare), care poate fi imperceptibilă la prima vedere.
Procesarea editorială poate fi, de asemenea, automatizată (de exemplu: algoritmi prealabili care
selecţionează conţinutul sau îl compară cu materialul protejat prin drept de autor).
[...]
35. Încă o dată, ar trebui observat că fiecărui nivel de procesare editorială îi corespunde un
anumit nivel de răspundere editorială. Se impune un răspuns diferenţiat şi gradual în funcţie de
nivelul de control editorial sau de modalităţile editoriale (de exemplu: pre-moderarea în
comparaţie cu post-moderarea).
36. În consecinţă, nu poate fi considerat media un furnizor de servicii intermediare sau
auxiliare care contribuie la funcţionarea unui media sau la accesarea acestuia din urmă, dar care
nu exercită (sau nu ar trebui să exercite) el însuşi controlul editorial şi nu are aşadar răspundere
editorială (sau are doar o răspundere limitată). Acţiunea sa este totuşi utilă în domeniul mediatic.
Chiar dacă decurge din obligaţii legale (cum ar fi, de exemplu, retragerea conţinutului în urma
unei hotărâri judecătoreşti), o acţiune întreprinsă de un furnizor de servicii intermediare sau
auxiliare nu ar trebui considerată ca fiind control editorial în sensul celor menţionate mai sus.
[...]
63. Trebuie subliniat aici rolul important al intermediarilor. Aceştia oferă alternative şi mijloace
sau canale complementare pentru difuzarea de conţinut, ceea ce permite sectorului media să-şi
extindă sfera de funcţionare şi să-şi atingă obiectivele într-un mod mai eficient. Pe o piaţă
competitivă pentru intermediari şi auxiliari, aceştia pot reduce în mod semnificativ riscul unei
ingerinţe din partea autorităţilor. Cu toate acestea, având în vedere nivelul încrederii pe care
sectorul media trebuie să îl aibă în noul ecosistem, există totodată riscul unei cenzuri aplicate prin
intermediari şi auxiliari. Anumite situaţii sunt expuse, de asemenea, riscului unei cenzuri private
(aplicate prin intermediari şi auxiliari asupra sectorului media în care furnizează servicii sau
asupra conţinutului pe care îl difuzează).”

47. La 16 aprilie 2014, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea CM/Rec(2014)6 către statele
membre cu privire la Ghidul drepturilor omului pentru utilizatorii de internet. În părţile relevante din ghid
se prevăd următoarele:

Libertatea de exprimare şi de informare

 „Aveţi dreptul de a căuta, obţine şi comunica informaţii şi idei la liberă alegere, fără nicio
ingerinţă şi indiferent de frontiere. Asta înseamnă că:
1. aveţi dreptul de a vă exprima online şi de a accesa informaţii şi opiniile şi afirmaţiile altor
persoane. Acest drept include discursul politic, punctele de vedere despre religie şi convingerile
şi exprimările care sunt primite favorabil sau considerate inofensive, dar şi cele care îi pot ofensa,
şoca sau deranja pe alţii. Ar trebui să ţineţi seama în mod corespunzător de reputaţia sau
drepturile altora, inclusiv dreptul acestora la viaţă privată;
2. se pot aplica restricţii expresiilor care instigă la discriminare, ură sau violenţă. Restricţiile
trebuie să respecte cadrul legal, să fie definite strict şi aplicate sub control judecătoresc;
[...]
6. aveţi libertatea de a nu vă divulga identitatea online, folosind, de exemplu, un pseudonim.
Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că autorităţile naţionale pot lua măsuri care să conducă la
aflarea identităţii voastre.”

B. Alte surse internaţionale

48. În Raportul din 16 mai 2011 către Consiliul drepturilor omului (A/HRC/17/27), Raportorul
special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protejarea dreptului la libertatea de opinie
şi de exprimare a declarat următoarele:

„25. Tipurile legitime de informaţii care pot fi restricţionate includ materialele pornografice cu
minori (pentru a proteja drepturile copiilor), discursurile de instigare la ură (pentru a proteja
drepturile comunităţilor vizate), calomnia (pentru a proteja drepturile şi reputaţia altor persoane
împotriva atacurilor nefondate), instigarea publică şi directă la genocid (pentru a proteja drepturile
altora) şi apologia urii etnice, rasiale sau religioase care constituie instigare la discriminare,
ostilitate şi violenţă (pentru a proteja drepturile altora, de exemplu dreptul la viaţă).
[...]
27. În plus, raportorul special subliniază că, din cauza specificităţii internetului, restricţiile şi
reglementările care ar putea fi considerate legitime şi proporţionale pentru mijloacele de
comunicare tradiţionale deseori nu sunt potrivite pentru internet. De exemplu, în caz de calomnie,
dată fiind posibilitatea persoanei vătămate de a-şi exercita dreptul la replică pentru repararea
prejudiciului cauzat, sancţiunile aplicate pentru calomnie offline s-ar putea dovedi inutile sau
disproporţionate.
[...]
43. Raportorul special consideră că cenzura nu ar trebui niciodată să fie delegată unei entităţi
private şi că nimeni nu ar trebui tras la răspundere pentru un conţinut difuzat pe internet dacă nu
este autorul acestuia. Într-adevăr, niciun stat nu ar trebui să utilizeze intermediarii ori să îi oblige
la aplicarea cenzurii în numele său. [...]
[...]
74. Intermediarii au un rol fundamental în măsura în care permit utilizatorilor de internet să
exercite dreptul la libertate de exprimare şi de acces la informaţii. Ţinând seama de influenţa lor
fără precedent asupra informaţiilor care circulă pe internet şi asupra modului în care acestea sunt
difuzate, statele caută tot mai mult să exercite control asupra acestora şi să îi considere
răspunzători în faţa legii pentru faptul că nu au împiedicat accesul la conţinut considerat ilegal.”

49. În declaraţia comună adoptată la 21 decembrie 2005, Raportorul special al Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protejarea dreptului la libertatea de opinie şi de exprimare,
Reprezentantul OSCE pentru libertatea mass-media şi Raportorul special al OSA pentru libertate de
exprimare au afirmat următoarele:

„Nimeni nu ar trebui tras la răspundere pentru conţinutul difuzat pe internet dacă nu este
autorul acestuia, cu excepţia cazurilor în care şi-a asumat conţinutul respectiv sau a refuzat să se
conformeze unei hotărâri judecătoreşti pentru retragerea conţinutului.”

IV. NORME RELEVANTE ALE UNIUNII EUROPENE ŞI ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

A. Instrumentele şi jurisprudenţa organelor Uniunii Europene

1. Directiva 2000/31/CE

50. Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind
anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe
piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic) prevede următoarele:
 „(9) În multe cazuri, libera circulaţie a serviciilor societăţii informaţionale poate fi o reflectare
specifică, în legislaţia comunitară, a unui principiu mai general, şi anume libertatea de exprimare,
definită la articolul 10 alineatul (1) din Convenţia de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, ratificată de toate statele membre. Din acest motiv, directivele care reglementează
prestarea serviciilor societăţii informaţionale trebuie să garanteze că această activitate poate fi
exercitată liber în temeiul articolului menţionat, sub singura rezervă a restricţiilor prevăzute la
alineatul (2) din acelaşi articol şi la articolul 46 alineatul (1) din tratat. Prezenta directivă nu aduce
atingere normelor şi principiilor fundamentale de drept intern privind libertatea de exprimare.
[...]
(42) Derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă se referă numai la
cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societăţii informaţionale se limitează la
procesul tehnic de exploatare şi de a acorda acces la o reţea de comunicaţii cu privire la care
informaţiile furnizate prin terţi sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a
îmbunătăţi eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat şi pasiv,
ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societăţii informaţionale nu cunoaşte şi nici nu
controlează informaţiile transmise sau stocate.
(43) Un furnizor de servicii poate beneficia de derogări pentru «simpla transmitere» şi pentru
forma de stocare denumită «caching» în cazul în care nu este implicat în nici un fel în informaţia
transmisă. Aceasta presupune, printre altele, că nu modifică informaţia pe care o transmite.
Această cerinţă nu se referă la manipulările cu caracter tehnic care au loc în cursul transmiterii,
deoarece acestea nu alterează integritatea informaţiei conţinute în transmitere.
(44) Un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul dintre destinatarii
serviciului său în scopul de a întreprinde acţiuni ilegale depăşeşte activităţile de «simplă
transmitere» sau de stocare-caching şi, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de
răspundere prevăzute pentru acest tip de activitate.
(45) Limitările răspunderii furnizorilor de servicii intermediare prevăzute în prezenta directivă
nu aduc atingere posibilităţii de a se interveni cu acţiuni în încetare de diferite tipuri. Aceste
acţiuni în încetare pot lua în special forma unor hotărâri ale instanţelor judecătoreşti sau ale
autorităţilor administrative care impun încetarea oricărei încălcări sau prevenirea acesteia,
inclusiv prin înlăturarea informaţiilor ilicite sau blocarea accesului la acestea.
(46) Pentru a beneficia de limitarea răspunderii, furnizorul unui serviciu al societăţii
informaţionale care constă în stocarea informaţiilor trebuie să acţioneze rapid pentru înlăturarea
informaţiilor în cauză sau pentru blocarea accesului la acestea de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi
dă seama de caracterul ilicit al acestor activităţi. Este oportun să se procedeze la înlăturarea
informaţiilor în cauză sau blocarea accesului la acestea cu respectarea principiului libertăţii de
exprimare şi a procedurilor stabilite în acest sens la nivel naţional. Prezenta directivă nu
afectează posibilitatea statelor membre de a defini cerinţe specifice care trebuie îndeplinite
prompt înainte de înlăturarea informaţiilor sau de blocare a accesului la acestea.
(47) Statele membre nu pot impune furnizorilor de servicii obligaţia de supraveghere decât în
legătură cu obligaţiile cu caracter general. Aceasta nu priveşte obligaţiile de supraveghere
aplicabile într-un caz specific şi, mai ales, nu afectează deciziile autorităţilor naţionale luate în
conformitate cu legislaţia internă.
(48) Prezenta directivă nu aduce atingere în nici un mod posibilităţii statelor membre de a cere
furnizorilor de servicii care deţin informaţii furnizate de destinatarii serviciilor lor să acţioneze cu
precauţiile care sunt de aşteptat în mod rezonabil din partea lor şi care sunt definite de legislaţia
internă în scopul de a depista şi a preveni anumite tipuri de activităţi ilicite.
[...]

Articolul 1
Obiectiv şi sferă de aplicare
(1) Prezenta directivă îşi propune să contribuie la buna funcţionare a pieţei interne prin
asigurarea liberei circulaţii a serviciilor societăţii informaţionale între statele membre.
[...]

Articolul 2
Definiţii
În sensul prezentei directive, următorii termeni au înţelesurile de mai jos:
(a) «servicii ale societăţii informaţionale»: servicii în sensul articolului 1 alineatul (2) din
Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE;
(b) «furnizor de servicii»: orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societăţii
informaţionale;
 (c) «furnizor de servicii stabilit»: furnizor de servicii care desfăşoară efectiv o activitate
economică utilizând un sediu stabil pe o perioadă nedeterminată. Prezenţa şi folosirea mijloacelor
tehnice şi a tehnologiilor necesare furnizării serviciului nu constituie, în sine, sediu al
prestatorului; [...]
[...]

Secţiunea 4: Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari

Articolul 12
„Simpla transmitere” („Mere conduit”)
(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea într-o reţea
de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la
reţeaua de comunicaţii, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil
pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:
(a) să nu iniţieze transmiterea;
(b) să nu selecteze destinatarul transmiterii şi
(c) să nu selecteze sau să modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.
(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului prevăzute la alineatul (1) includ
stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea
serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua de comunicaţii şi cu condiţia ca durata
stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate
administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele
membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.

Articolul 13
Stocarea – caching
(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea printr-o reţea
de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, statele membre veghează
ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru stocarea automată, intermediară şi
temporară a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru a face mai
eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi destinatari ai serviciului, la cerere, cu
condiţia ca:
(a) furnizorul să nu modifice informaţia;
(b) furnizorul să îndeplinească condiţiile de acces la informaţie;
(c) furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, larg recunoscute pe
scară largă şi folosite de întreprinderile din sector;
(d) furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în
industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei
şi
(e) furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor pe care le-a stocat sau
pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă că informaţiile transmise iniţial au
fost eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau că o instanţă sau o autoritate administrativă a
dispus eliminarea informaţiei sau blocarea acesteia.
(2) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate
administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele
membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.

Articolul 14
Stocarea – hosting
(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societăţii informaţionale constă în
stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie
responsabil pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:
(a) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce
priveşte acţiunile în daune, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că
activitatea sau informaţia este vădit ilicită
sau
(b) furnizorul, din momentul în care ia la cunoştinţă despre acestea, acţionează prompt pentru
a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea
sau sub controlul furnizorului.
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate
administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele
 membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină şi nici nu afectează posibilitatea ca statele
membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informaţiilor sau blocării accesului la
acestea.

Articolul 15
Absenţa obligaţiei generale în materie de supraveghere
(1) Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligaţia generală de supraveghere a
informaţiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la
articolele 12, 13 şi 14 şi nici obligaţia generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe din
care să rezulte că activităţile sunt ilicite.
(2) Statele membre pot institui obligaţia furnizorilor de servicii ale societăţii informaţionale de a
informa prompt autorităţile publice competente despre presupuse activităţi ilicite pe care le-ar
desfăşura destinatarii serviciilor lor ori despre presupuse informaţii ilicite pe care aceştia le-ar
furniza sau obligaţia de a comunica autorităţilor competente, la cererea acestora, informaţii care
să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare –
hosting.”

2. Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE

51. Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a
unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice,
astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE, prevede următoarele:

Articolul 1
„În sensul prezentei directive, termenii utilizaţi au următoarele înţelesuri:
(2) «serviciu» – orice serviciu al societăţii informaţionale, adică orice serviciu prestat în mod
normal în scopul obţinerii unei remuneraţii, la distanţă, prin mijloace electronice şi la solicitarea
individuală a beneficiarului serviciului.
În sensul prezentei definiţii:
–- «la distanţă» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părţile să fie prezente simultan;
–- «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis iniţial şi primit la destinaţie
prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) şi
stocarea datelor, şi este transmis integral, transferat şi recepţionat prin cablu, radio, mijloace
optice sau alte mijloace electromagnetice;
–- «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin
transmiterea datelor în urma solicitării individuale.
În anexa V este prezentată o listă indicativă de servicii care nu fac obiectul prezentei definiţii.
Prezenta directivă nu se aplică:
–- serviciilor de radiodifuziune;
— serviciilor de difuzare a emisiunilor de televiziune prevăzute la litera (a) din Directiva
89/552/CEE.”

3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

52. În hotărârea din 23 martie 2010 (cauzele conexate C-236/08―C-238/08, Google France şi
Google), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că, pentru a verifica dacă răspunderea
furnizorului serviciului de referenţiere ar putea fi limitată în temeiul art. 14 din Directiva 2000/31,
trebuie să se examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă
comportamentul său este pur tehnic, automat şi pasiv, presupunând lipsa cunoaşterii sau a controlului
datelor pe care le stochează. Instanţa a hotărât că art. 14 din Directiva privind comerţul electronic
trebuie interpretat în sensul că norma prevăzută de acest articol se aplică furnizorului unui serviciu de
referenţiere pe internet atunci când acest furnizor nu a jucat un rol activ de natură să îi confere o
cunoaştere sau un control al datelor stocate. Dacă acesta nu a jucat un astfel de rol, furnizorul
respectiv nu poate fi ţinut răspunzător pentru datele pe care le-a stocat la cererea unei persoane care
publică anunţuri, cu excepţia cazului în care, luând cunoştinţă de caracterul ilicit al acestor date sau de
activităţile persoanei care publică anunţuri, acesta nu a acţionat în mod prompt pentru înlăturarea ori
pentru blocarea accesului la datele respective.
53. În hotărârea din 12 iulie 2011 (cauza C-324/09, L’Oréal şi alţii), CJUE a dispus că articolul 14
alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei pieţe
online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaştere sau un
control al datelor stocate. Operatorul menţionat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistenţă
constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea
acestora. Instanţa a precizat însă că, dacă operatorul pieţei online nu a jucat un asemenea rol activ şi
în consecinţă, furnizarea de servicii intră în domeniul de aplicare al art. 14 alin. (1) din Directiva
2000/31, nu se poate prevala totuşi de exonerarea de răspundere prevăzută de această dispoziţie în
cazul în care a avut cunoştinţă de fapte sau de împrejurări pe baza cărora un operator economic
diligent ar fi trebuit să remarce nelegalitatea ofertelor de vânzare în cauză şi, în ipoteza unei astfel de
cunoştinţe, nu a acţionat prompt în conformitate cu alin. (1) lit. (b) al articolului 14 menţionat.
54. În hotărârea din 24 noiembrie 2011 (cauza C-70/10, Scarlet Extended), CJUE a dispus că nu
se poate adresa unui furnizor de acces la internet o somaţie de a institui un sistem de filtrare a tuturor
comunicaţiilor electronice care circulă prin intermediul serviciilor sale, în special prin folosirea
programelor informatice „peer-to-peer” care se aplică, fără deosebire, întregii sale clientele, cu titlu
preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru perioadă nelimitată, apt să identifice în cadrul reţelei
acestui furnizor circulaţia de fişiere electronice care conţin o operă muzicală, cinematografică sau
audiovizuală cu privire la care solicitantul pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală în
vederea blocării transferului de fişiere al căror schimb aduce atingere dreptului de autor.
55. În hotărârea din 16 februarie 2012 (cauza C-360/10, Sabam), CJUE a dispus că directivele
2000/31/CE, 2001/29/CE şi 2004/48/CE se opun unei somaţii adresate de o instanţă naţională unui
furnizor de servicii de stocare de a institui un sistem de filtrare a informaţiilor stocate pe serverele sale
de utilizatorii serviciilor sale, care se aplică, fără deosebire, ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv,
pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fişiere electronice care
conţin opere muzicale, cinematografice sau audiovizuale cu privire la care solicitantul pretinde că
deţine drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării punerii la dispoziţia publicului a
respectivelor opere care încalcă dreptul de autor.
56. În hotărârea din 13 mai 2014 (cauza C-131/12, Google Spain şi Google), CJUE – învestită cu
interpretarea Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995
privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi
libera circulaţie a acestor date – a dispus că activitatea unui motor de căutare pe internet trebuie
calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal” în sensul Directivei 95/46/CE şi că această
prelucrare a datelor cu caracter personal, realizată de operatorul unui motor de căutare, poate afecta
în mod semnificativ drepturile fundamentale la respectarea vieţii private şi la protecţia datelor cu
caracter personal (garantate prin articolele 7 şi 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene) în cazul în care căutarea cu ajutorul acestui motor este efectuată plecând de la numele
unei persoane fizice, întrucât prelucrarea menţionată permite oricărui utilizator de internet să îşi
formeze, prin intermediul listei de rezultate, o idee de ansamblu structurată cu privire la informaţiile
referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet [...] şi să stabilească astfel un profil mai
mult sau mai puţin detaliat al acestei persoane. Instanţa a adăugat că efectul ingerinţei în drepturile
amintite ale persoanei vizate este agravat ca urmare a rolului important pe care îl au în societatea
modernă internetul şi motoarele de căutare, care conferă informaţiilor cuprinse într-o asemenea listă
de rezultate un caracter ubicuu. CJUE a considerat că, având în vedere gravitatea potenţială a acestei
ingerinţe, ea nu poate fi justificată doar prin interesul economic al operatorului motorului. Instanţa a
considerat că trebuie căutat un echilibru just între interesul legitim al utilizatorilor de internet de a avea
acces la informaţie şi drepturile fundamentale ale persoanei vizate şi a stabilit că drepturile persoanei
vizate protejate prevalează, ca regulă generală, asupra interesului utilizatorilor de internet, dar că
acest echilibru poate să depindă însă, în cazuri particulare, de natura informaţiei în discuţie şi de
caracterul sensibil al acesteia în ceea ce priveşte viaţa privată a persoanei vizate, precum şi de
interesul publicului de a dispune de informaţia respectivă. CJUE a precizat că, în anumite cazuri,
operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine din lista de rezultate, afişată în urma unei
căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terţi şi
care conţin informaţii referitoare la această persoană, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă
publicarea lor în sine pe paginile menţionate este licită. S-a precizat că dispoziţiile sunt valabile în
special atunci când datele sunt neadecvate, atunci când nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt
excesive în raport cu scopurile pentru care au fost procesate şi cu timpul care s-a scurs.
57. În hotărârea din 11 septembrie 2014 (cauza C-291/13, Papasavvas), CJUE a dispus că,
întrucât o societate editoare de presă care publică pe site-ul său internet versiunea electronică a unui
ziar are, în principiu, cunoştinţă despre informaţiile pe care le publică şi exercită un control asupra
acestora, ea nu poate fi considerată drept „furnizor intermediar”, în sensul articolelor 12-14 din
Directiva 2000/31, indiferent dacă accesul la site este contra cost sau gratuit. Instanţa a concluzionat
că limitările răspunderii civile prevăzute la articolele 12-14 din Directiva 2000/31 nu vizează situaţia
unei societăţi editoare de presă care dispune de un site internet pe care este publicată versiunea
electronică a unui ziar, această societate fiind, pe de altă parte, remunerată din veniturile generate de
publicitatea comercială difuzată pe acest site, în măsura în care aceasta are cunoştinţă despre
informaţiile pe care le publică şi exercită un control asupra acestora, indiferent dacă accesul la site-ul
respectiv este gratuit sau contra cost.
 B. Drept comparat

58. Din informaţiile de care dispune Curtea, reiese că în unele state membre atât ale Consiliului
Europei, cât şi ale Uniunii Europene, Directiva privind comerţul electronic, în forma transpusă în
dreptul intern, constituie un izvor primar de drept în domeniul respectiv. -De asemenea, se pare că, cu
cât operatorul este mai implicat în conţinutul terţilor înainte de încărcarea lui online – prin cenzură
prealabilă, prin modificarea acestuia, prin selectarea destinatarilor, prin apelul la comentarii pe teme
definite în prealabil sau prin asumarea conţinutului – cu atât mai mult riscă să fie considerat
răspunzător pentru acel conţinut. Unele ţări au adoptat norme suplimentare referitoare expres la
procedurile pentru eliminarea conţinutului internet considerat ilicit, precum şi dispoziţii referitoare la
repartizarea răspunderii în acest context.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENŢIE

59. Societatea reclamantă susţine că faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile
scrise de utilizatorii portalului internet de ştiri i-a încălcat libertatea de exprimare astfel cum este
prevăzută la art. 10 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună
societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

60. Guvernul contestă acest argument.

A. Hotărârea Camerei

61. În hotărârea din 10 octombrie 2013, Camera a constatat, pentru început, divergenţa dintre părţi
cu privire la rolul societăţii reclamante în speţă: în opinia Guvernului, aceasta trebuia considerată ca
fiind cea care a făcut publice comentariile calomnioase; în schimb, societatea considera că în joc se
afla libertatea sa de a transmite un conţinut creat şi publicat de terţi şi că nu era editorul comentariilor
scrise de utilizatori. Camera nu a încercat să stabilească exact rolul ce îi trebuia atribuit în acest sens,
constatând pur şi simplu că părţile nu contestă, în fond, faptul că deciziile pronunţate de instanţele
interne în speţă constituiau o ingerinţă în exercitarea, de către societatea reclamantă, a dreptului la
libertate de exprimare garantat prin art. 10 din Convenţie.
62. În ceea ce priveşte legalitatea măsurii în litigiu, Camera a respins argumentul societăţii
reclamante, conform căruia ingerinţa în exercitarea, de către societate, a dreptului la libertate de
exprimare nu era o măsură „prevăzută de lege”. Observând că instanţele estoniene au concluzionat
că activităţile societăţii reclamante nu intrau sub incidenţa Directivei privind comerţul electronic şi nici a
Legii privind serviciile societăţii informaţionale, Camera a reamintit că sarcina Curţii nu este de a se
substitui instanţelor interne şi că autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au sarcina
să interpreteze legislaţia internă. Camera a mai stabilit că, coroborate cu jurisprudenţa relevantă,
dispoziţiile relevante de drept civil – deşi sunt destul de generale şi nu sunt la fel de detaliate în
comparaţie cu, de exemplu, Legea privind serviciile societăţii informaţionale – prevedeau clar că un
editor media este răspunzător pentru declaraţiile calomnioase făcute în publicaţia media proprie.
Având în vedere faptul că societatea reclamantă era operatorul profesionist al unuia dintre cele mai
importante portaluri internet de ştiri din Estonia şi că reputaţia i se datora parţial comentariilor scrise în
secţiunea de comentarii a acestuia, Camera a considerat că societatea reclamantă se afla în
posibilitatea de a evalua riscurile legate de activităţile ei şi ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o
măsură rezonabilă, consecinţele pe care acestea le-ar putea avea.
63. Camera a considerat că restrângerea libertăţii de exprimare a societăţii reclamante a urmărit
scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Aceasta a considerat că faptul că autorii
comentariilor erau, în principiu, răspunzători pentru acestea nu exclude scopul legitim al considerării
societăţii reclamante ca fiind răspunzătoare pentru orice prejudiciu adus reputaţiei şi drepturilor altora.
 64. Referitor la proporţionalitatea ingerinţei în exercitarea, de către societatea reclamantă, a
libertăţii sale de exprimare, Camera a reţinut că nu s-a contestat faptul că respectivele comentarii erau
calomnioase. Pentru a evalua proporţionalitatea ingerinţei, Camera a examinat, în primul rând,
contextul comentariilor; în al doilea rând – măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a preveni
sau şterge comentariile calomnioase; în al treilea rând – răspunderea autorilor reali ai comentariilor ca
alternativă la răspunderea societăţii reclamante; în al patrulea rând – consecinţele procedurii interne
pentru societatea reclamantă.
65. În special, Camera a considerat că articolul societăţii reclamante care a înregistrat comentariile
calomnioase aborda un subiect ce prezenta un anumit grad de interes public şi că societatea
reclamantă ar fi trebuit să prevadă că acesta ar putea cauza reacţii negative şi să dea dovadă de
precauţie pentru a evita să fie considerată răspunzătoare pentru eventuala atingere adusă reputaţiei
altora. Camera a făcut mai multe constatări: filtrul automat prealabil şi sistemul de notificare şi
retragere folosite de societatea reclamantă nu asigurau o protecţie suficientă a drepturilor terţilor;
publicarea articolelor de ştiri şi a comentariilor cititorilor la acele articole făcea parte din activitatea
profesională a societăţii reclamante; veniturile din publicitate depindeau de numărul de cititori şi de
comentarii la acele articole; societatea dispunea de mijloace pentru a exercita un control considerabil
asupra comentariilor scrise de cititori şi pentru a prevedea natura comentariilor pe care le puteau
genera articolele, precum şi pentru a lua măsurile tehnice sau manuale pentru a preveni afişarea
publică a afirmaţiilor calomnioase. Camera a observat, în special, faptul că nu exista o posibilitate
realistă de a declanşa o acţiune civilă împotriva autorilor comentariilor deoarece era foarte dificil de
stabilit identitatea acestora. În fine, Camera a declarat că nu este convinsă că măsurile prin care o
parte vătămată poate depune plângere numai împotriva autorilor comentariilor calomnioase i-ar fi
garantat persoanei vătămate o protecţie efectivă a dreptului la respectarea vieţii private. Constatând
că a fost alegerea societăţii reclamante să permită comentarii din partea utilizatorilor neînregistraţi în
prealabil, Camera a considerat că societatea şi-a asumat o anumită răspundere pentru acele
comentarii. Pentru toate aceste motive şi pentru valoarea modică a sumei pe care societatea a fost
obligată să o plătească cu titlu de despăgubiri, Camera a hotărât că restrângerea libertăţii de
exprimare a societăţii reclamante a fost justificată şi proporţională cu scopul urmărit. Prin urmare,
Camera a constatat că nu s-a încălcat art. 10 din Convenţie.

B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere

1. Societatea reclamantă

a) Observaţii generale

66. Societatea reclamantă susţine că, în prezent, există tot mai mulţi utilizatori de internet care
generează ei înşişi conţinutul publicat pe internet şi că această contribuţie este foarte valoroasă:
comentariile la articole de ştiri sunt adesea la originea dezbaterilor importante din societate şi chiar îi
informează pe jurnalişti despre aspecte necunoscute de public, contribuind astfel la declanşarea unor
investigaţii jurnalistice. Posibilitatea ca „orice persoană” să îmbogăţească dezbaterea publică
promovează democraţia şi este cea mai bună modalitate de a concretiza obiectivele libertăţii de
exprimare. Constituie o provocare, în acest context, să se asigure faptul că cei care încalcă drepturile
altora răspund pentru acţiunile lor, evitând totodată cenzura.
67. În ceea ce priveşte conţinutul generat de utilizatori, societatea reclamantă consideră că este
suficient ca furnizorul de servicii de stocare-hosting să elimine imediat conţinutul imediat ce ia
cunoştinţă de caracterul lui ilicit. Societatea consideră că, în cazul în care Curtea ar considera, din
contră, că măsura este insuficientă, efectul ar fi fie interzicerea discursului public anonim, fie
restrângerea arbitrară – de către intermediar – a libertăţii de exprimare a comentatorilor, intermediarul
fiind astfel împins să greşească în sensul unei precauţii excesive pentru a evita riscul angajării
răspunderii sale.

b) Cu privire la rolul Delfi

68. Societatea reclamantă a solicitat Marii Camere să examineze toate circumstanţele cauzei,
inclusiv aspectul dacă aceasta ar trebui considerată o societate editoare de presă tradiţională sau un
intermediar. Mai susţine că ar trebui să fie considerată nu ca o societate editoare de presă,
argumentând că acest tip de societate este răspunzătoare pentru conţinutul publicat indiferent de
autorul lui, ci ca un intermediar, şi că, în această calitate, a fost îndreptăţită să respecte cadrul legal
precis şi previzibil care, în opinia sa, limitează obligaţia de a controla comentariile scrise de terţi.
Potrivit acesteia, intermediarii nu sunt cel mai bine plasaţi pentru a judeca legalitatea conţinutului
generat de utilizatori, în special în domeniul calomniei, deoarece consideră că numai victima este în
măsură să spună dacă un conţinut i-a prejudiciat sau nu reputaţia.
 c) Cu privire la temeiul legal

69. Societatea reclamantă a susţinut că ingerinţa în exercitarea libertăţii sale de exprimare – care
afectează în special dreptul de stocare a conţinutului şi de a permite utilizatorilor să-şi exprime opinia
– nu era prevăzută de lege. Aceasta susţine că nu este prevăzut în textele de lege sau în
jurisprudenţă că intermediarii ar trebui consideraţi ca fiind editorii unui conţinut despre care nu au
cunoştinţă. Din contră, legea a exclus expres posibilitatea ca furnizorii de servicii să fie consideraţi
răspunzători pentru conţinutul generat de terţi. În această privinţă, societatea reclamantă citează
Directiva UE privind comerţul electronic, Legea privind serviciile societăţii informaţionale din Estonia şi
Declaraţia Consiliului Europei privind libertatea de comunicare pe internet. Directiva UE prevede o
limitare a răspunderii în baza raportării însoţite de procedurile de eliminare a conţinutului ilicit. În acest
context, răspunderea furnizorilor de servicii nu este angajată în cazul în care, de îndată ce iau efectiv
cunoştinţă de activităţi ilicite, aceştia acţionează prompt pentru a elimina conţinutul respectiv sau a
bloca accesul la acesta. De asemenea, înlăturarea sau blocarea conţinutului trebuie făcute cu
respectarea principiului libertăţii de exprimare şi a procedurilor stabilite în acest sens la nivel naţional
(considerentul 46 din preambulul directivei). Societatea reclamantă susţine că dispoziţiile pe care le
invocă sunt, fără îndoială, formulate cu suficientă precizie pentru a permite cetăţenilor să îşi
reglementeze conduita. Societatea susţine că astfel a acţionat în deplină conformitate cu normele de
drept aplicabile din moment ce a înlăturat comentariile calomnioase în aceeaşi zi în care a primit
cererea de înlăturare de la persoana care s-a considerat calomniată.
70. Societatea reclamantă adaugă că, chiar şi în cadrul dreptului pozitiv privind răspunderea
delictuală, distribuitorii (servicii poştale, biblioteci, librării etc.) nu sunt consideraţi editori. Prin urmare,
îi este greu să înţeleagă cum a putut Camera să considere că legislaţia privind răspunderea civilă
delictuală în vigoare a fost aplicată în speţă într-un „domeniu nou corespunzător noilor tehnologii”,
adică în cazul unui operator al unui portal internet de ştiri al cărui serviciu constă, în opinia sa, în a
permite utilizatorilor de internet să interacţioneze între ei dar şi cu jurnaliştii şi de a comunica idei
interesante pentru a încuraja dezbaterile privind chestiunile de interes public. Societatea consideră că
nicio lege nu îi impune obligaţia de a controla în mod activ comentariile scrise de utilizatori.

d) Cu privire la existenţa unui scop legitim

71. Societatea reclamantă admite că ingerinţa în litigiu a urmărit un scop legitim.

e) Cu privire la necesitatea măsurii într-o societate democratică

72. Societatea reclamantă consideră că ingerinţa în litigiu nu a fost o măsură necesară într-o
societate democratică. Aceasta susţine că hotărârea Camerei îi lasă doar două posibilităţi: fie să
angajeze o mulţime de moderatori foarte bine instruiţi pentru a verifica, în timp real, fiecare secţiune
de comentarii de la fiecare articol, precum şi pentru a depista orice mesaj care ar putea fi considerat
calomnios (sau ar putea încălca drepturile de proprietate intelectuală ale altora, printre altele), astfel
încât, în cele din urmă, moderatorii ar elimina din precauţie orice comentariu sensibil, limitând toate
discuţiile la subiecte mai puţin controversate; fie să evite acest risc atât de mare închizând pur şi
simplu aceste forumuri. În ambele cazuri, acest lucru ar echivala cu a renunţa să îi ofere cititorului
obişnuit, lucru făcut posibil de tehnologie, posibilitatea de a comenta în mod liber ştirile zilei
asumându-şi în mod independent răspunderea pentru propriile comentarii.
73. Societatea reclamantă susţine că hotărârea Curţii Supreme a avut un „efect inhibitor” asupra
exercitării libertăţii de exprimare şi că a restrâns libertatea sa de a comunica informaţii. În opinia sa,
hotărârea introduce obligaţia de a cenzura persoanele fizice.
74. În susţinerea argumentului că ingerinţa în litigiu nu a fost necesară într-o societate
democratică, societatea reclamantă invocă următoarele elemente.
75. În primul rând, utilizatorii au reacţionat în comentariile lor la un eveniment cauzat de compania
maritimă Saaremaa, nu la articol în sine. Acesta a fost echilibrat şi neutru şi a tratat un subiect care
prezenta o mare importanţă pentru locuitorii din cea mai mare insulă a Estoniei şi afecta viaţa lor de zi
cu zi. Astfel, nu articolul, ci compania maritimă este cauza reacţiilor negative din partea cititorilor.
76. În al doilea rând, societatea reclamantă a luat măsuri suficiente pentru a preveni publicarea de
comentarii calomnioase şi a le şterge pe cele care au fost totuşi scrise. În cazul de faţă, aceasta a
şters comentariile respective în aceeaşi zi în care a fost sesizată despre prezenţa lor.
77. În al treilea rând, societatea reclamantă consideră că înşişi autorii comentariilor sunt cei care
trebuie consideraţi răspunzători pentru conţinutul lor. Aceasta contestă concluzia Camerei, conform
căreia ar fi dificil să se stabilească identitatea lor: în opinia sa, acest lucru ar fi posibil în cadrul
procedurii de administrare a probelor, procedură prealabilă procesului şi desfăşurată în conformitate
cu art. 244 Cod de procedură civilă; odată aflate numele şi adresele autorilor, s-ar putea declanşa
acţiuni împotriva autorilor fără probleme.
78. În al patrulea rând, societatea reclamantă susţine că nicio nevoie socială imperioasă nu le
impune furnizorilor de servicii obligaţia de a-şi asuma o răspundere strictă. Societatea susţine că
există un consens european în a considera că niciun furnizor de servicii nu ar trebui considerat
răspunzător pentru conţinutul al cărui autor nu este şi că, prin urmare, marja de apreciere de care
beneficiază statele contractante în acest domeniu este restrânsă în mod necesar. De asemenea,
societatea consideră că faptul că a fost obligată doar la plata unei sume modice cu titlu de
despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de persoana vizată în comentarii nu justifică ingerinţa în
litigiu. A adăugat că, dacă ar fi beneficiat de o limitare a răspunderii, victima nu ar fi fost lipsită de o
cale de atac, ci i-ar fi putut acţiona în justiţie pe autorii comentariilor. Aceasta crede că aici se
stabileşte o cenzură privată, căreia i se opune, din moment ce este suficientă aplicarea unui sistem de
protecţie a drepturilor terţilor bazat pe două mecanisme: un sistem de notificare şi retragere, pe de o
parte, şi posibilitatea de a declanşa o acţiune în justiţie împotriva autorilor de comentarii calomnioase,
pe de altă parte. În opinia sa, nu s-a stabilit în mod convingător faptul că a existat o „nevoie socială
imperioasă” de a angaja răspunderea furnizorilor de servicii de internet.
79. De asemenea, societatea reclamantă subliniază importanţa pe care anonimatul o are pentru
libertatea de exprimare pe internet; acesta încurajează participarea deplină a tuturor, inclusiv a
membrilor grupurilor marginalizate, a dizidenţilor politici şi a avertizorilor, şi le fereşte pe aceste
persoane de eventuale represalii.
80. În fine, societatea reclamantă susţine că instanţele naţionale au făcut o interpretare vădit
eronată a dreptului Uniunii Europene (UE). Prin urmare, aceasta consideră că hotărârea Camerei
creează un conflict de obligaţii şi o incertitudine juridică, în sensul că statele care ar respecta dreptul
UE cu privire la problema răspunderii furnizorilor de servicii de stocare-hosting ar săvârşi o încălcare a
Convenţiei, în timp ce cei care ar aplica criteriul prevăzut în această hotărâre ar încălca dreptul UE.

2. Guvernul

a) Observaţii generale

81. Guvernul susţine următoarele considerente în ceea ce priveşte obiectul cauzei. În primul rând,
în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să stabilească
dreptul aplicabil pe plan intern şi să îl interpreteze. De asemenea, CJUE este cea care trebuie să
interpreteze dreptul UE. În speţă, instanţele naţionale au concluzionat în decizii motivate că legea
aplicabilă a fost Legea estoniană privind obligaţiile, nu Directiva privind comerţul electronic sau Legea
privind serviciile societăţii informaţionale. Marea Cameră ar trebui să plece de la acelaşi principiu; nu
pot fi admisibile afirmaţiile societăţii reclamante privind aplicabilitatea dreptului comunitar. În al doilea
rând, Guvernul susţine că, deoarece există diferite tipuri de portaluri internet, problema răspunderii
operatorilor acestora nu poate fi tratată în mod global. Prezenta cauză are ca obiect doar activităţile
portalului Delfi în perioada în litigiu. În acest sens, Guvernul subliniază faptul că societatea Delfi a
invitat în mod activ cititorii să comenteze articolele, articole pe care ea însăşi le-a ales şi le-a publicat
în acelaşi loc în care au fost scrise comentariile la acestea, care au fost scrise sub anonimat şi puteau
fi modificate şi şterse doar de către societate. Acesta este contextul specific în care ar trebui evaluată
răspunderea societăţii reclamante.
82. Guvernul observă că nu se contestă caracterul calomnios al comentariilor în litigiu.
83. Contrazicând afirmaţiile societăţii reclamante, Guvernul susţine că aceasta nu era obligată să
refuze comentariile anonime ori să-şi modifice modelul de afaceri. Din contră, Delfi rămâne cel mai
mare portal internet din Estonia, în continuare există posibilitatea de a scrie comentarii anonime, iar
numărul de comentarii scrise lunar a crescut de la 190 000 în 2009 la 300 000 în 2013. Potrivit unui
articol publicat la 26 septembrie 2013, Delfi ştergea 20 000 – 30 000 de comentarii în fiecare lună
(adică 7-10% din numărul total de comentarii). Postimees, al doilea portal ca mărime, ştergea până la
7% din cele 120 000 de comentarii scrise. Fiecare dintre cele două portaluri avea cinci angajaţi pentru
a elimina comentariile calomnioase. În decembrie 2013, Delfi a început să utilizeze o secţiune de
comentarii în două părţi pentru a separa comentariile utilizatorilor înregistraţi de comentariile
utilizatorilor anonimi.

b) Cu privire la temeiul legal

84. Guvernul susţine că ingerinţa în litigiu a fost „prevăzută de lege”. Acesta se întemeiază pe
legislaţia şi jurisprudenţa interne, rezumate la pct. 32-36, 38 şi 39 din hotărârea Camerei, precum şi pe
jurisprudenţa Curţii în materie, menţionată tot în hotărârea Camerei. Afirmă că în Estonia nu există
jurisprudenţă în temeiul căreia societatea Delfi – care îi invita pe cititori să scrie comentarii la articole
pe care ea însăşi le selecta şi le publica – ar fi putut să presupună că, deoarece articolele publicate se
încadrau în contextul noilor mijloace de comunicare, proprietarul unui portal internet nu poate fi
considerat răspunzător pentru prejudiciul cauzat de comentariile la articolele sale. În opinia sa,
comentariile făceau parte integrantă din ştirile publicate şi, în plus, numai Delfi putea să le
administreze. De asemenea, într-o perioadă în care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti interne în
cauza Delfi, ar fi fost mai mult decât clar că mijloacele de comunicare prin internet au o influenţă mare
asupra publicului şi că, pentru a proteja viaţa privată a terţilor, era totodată necesar să se aplice
normele în materie de răspundere a acestor noi mijloace de comunicare.
85. Guvernul reiterează că trebuie ignorate trimiterile la dreptul UE şi la Legea privind serviciile
societăţii informaţionale pe care societatea reclamantă le-a citat. Acesta susţine că Marea Cameră se
poate pronunţa doar asupra aspectului dacă efectele interpretării asupra Legii privind obligaţiile de
către instanţele naţionale sunt compatibile cu art. 10 § 2 din Convenţie, precum şi că aceasta nu se
poate pronunţa cu privire la legislaţia pe care instanţele au declarat-o inaplicabilă. Acesta a adăugat
că instanţele naţionale au acordat o atenţie suficientă clarificării aspectului dacă societatea reclamantă
trebuia considerată ca fiind un furnizor de servicii de stocare-caching sau de servicii de stocare-
hosting, pentru a concluziona că nu era cazul. În special, în caz de stocare-hosting, furnizorul de
servicii oferă doar un serviciu de stocare a datelor, în timp ce datele stocate, inserarea, modificarea,
ştergerea şi conţinutul acestora rămân sub controlul utilizatorilor serviciului. În schimb, în secţiunea de
comentarii din portalul Delfi, cei care scriau comentarii pierdeau controlul asupra comentariilor de
îndată ce le adăugau şi nu mai puteau modifica sau şterge propriile comentarii. Instanţele naţionale au
luat în considerare, de asemenea, celelalte aspecte ale cauzei: Delfi a ales articolele şi titlurile
acestora; i-a invitat pe cititori să scrie comentarii în conformitate cu regulile stabilite chiar de societate,
potrivit cărora comentariile trebuie să aibă legătură cu articolul; a obţinut venituri din publicitate cu atât
mai mari cu cât numărul de comentarii la articole era mai mare; şi, în final, a verificat unele comentarii.
Pe această bază, instanţele naţionale au concluzionat că societatea reclamantă nu a acţionat ca
simplu furnizor de servicii tehnice intermediare şi nu ar putea fi considerată ca furnizor de servicii de
stocare-cache sau ca furnizor de servicii de stocare-hosting. Guvernul a adăugat că CJUE nu a avut
niciodată de soluţionat o cauză similară cauzei Delfi şi că, în orice caz, chiar dacă jurisprudenţa CJUE
– de exemplu, L’Oréal şi alţii – era relevantă în prezenta cauză, se impunea concluzia că rolul jucat de
Delfi a fost unul activ şi că, prin urmare, societatea reclamantă nu putea beneficia de exonerarea de
răspundere prevăzută în Directiva privind comerţul electronic.

c) Cu privire la existenţa unui scop legitim

86. Guvernul susţine că ingerinţa în exercitarea, de către societatea reclamantă, a drepturilor

protejate prin art. 10 a urmărit un scop legitim, şi anume protejarea onoarei altora.

d) Cu privire la necesitatea acestei măsuri într-o societate democratică

87. În ceea ce priveşte necesitatea ingerinţei în litigiu într-o societate democratică, Guvernul
subliniază de la început importanţa unui echilibru just între drepturile garantate de art. 10 şi, respectiv,
de art. 8 din Convenţie.
88. Guvernul se bazează foarte mult pe raţionamentul expus în acest sens în hotărârea Camerei.
În plus, acesta invocă următoarele argumente.
89. În primul rând, în ceea ce priveşte contextul comentariilor, Guvernul observă că instanţele
naţionale au acordat importanţă faptului că selectarea şi publicarea articolelor de ştiri, ca şi publicarea
comentariilor cititorilor în aceeaşi secţiune făceau parte din activitatea profesională de publicare de
informaţii exercitată de societatea reclamantă. Adaugă că Delfi îi invita pe cititori să comenteze
articolele, cu titlu provocator deseori, şi că afişa numărul de comentarii pe pagina principală imediat
sub titlul fiecărui articol, cu caractere roşii şi aldine, astfel încât să genereze şi mai multe comentarii,
contribuţii care îi aduceau venituri din publicitate.
90. În al doilea rând, în ceea ce priveşte măsurile aplicate de societatea reclamantă, Guvernul
consideră că este important să asigure protecţia terţilor în domeniul internetului, devenit un mijloc de
comunicare în masă deschis majorităţii populaţiei şi utilizat zi de zi. Adaugă că răspunderea societăţii
reclamante pentru comentarii rezultă, de asemenea, în mod clar din faptul că autorii lor nu puteau să
le modifice şi nici să le elimine după ce acestea erau publicate în portalul de ştiri; numai Delfi avea
mijloacele tehnice pentru aşa ceva. De asemenea, acesta consideră că tot ce se publică pe Internet
se răspândeşte atât de rapid încât măsurile luate câteva săptămâni sau chiar câteva zile mai târziu
pentru a proteja onoarea persoanelor vizate nu mai sunt suficiente pentru că, în acest stadiu,
comentariile calomnioase au ajuns deja la public şi au cauzat un prejudiciu. Precizează că cele mai
mari portaluri de ştiri internaţionale nu permit adăugarea de comentarii sub anonimat (respectiv
comentarii scrise de utilizatori neînregistraţi) şi citează o opinie conform căreia tendinţa este de a nu
se mai permite anonimatul. De asemenea, acesta precizează că deseori comentariile scrise sub
protecţia anonimatului sunt mai calomnioase decât cele scrise de utilizatorii înregistraţi şi că afirmaţiile
virulente atrag mai mulţi cititori. Potrivit acestuia, tocmai din acest motiv portalul Delfi a devenit notoriu.
91. În al treilea rând, în ceea ce priveşte răspunderea autorilor comentariilor, Guvernul susţine că,
în cadrul acţiunilor civile, care sunt preferabile acţiunilor penale în materie de calomnie, nu sunt
posibile măsuri de cercetare precum instituirea unei supravegheri. În ceea ce priveşte procedura de
administrare a probelor prealabilă procesului, Guvernul consideră că nu este vorba de o soluţie
rezonabilă în cazul comentariilor anonime: în primul rând, nu se poate determina întotdeauna adresa
IP (Internet Protocol) a calculatorului utilizat pentru scrierea comentariului – de exemplu în cazul în
care datele referitoare la utilizator sau la comentariu au fost şterse sau dacă s-a folosit un server
intermediar (proxy) anonim; pe de altă parte, chiar şi în ipoteza că se reuşeşte identificarea
calculatorului utilizat, poate fi totuşi imposibil de identificat persoana care a scris comentariul – de
exemplu în cazul în care s-a folosit un calculator public, un punct de conectare (hotspot) Wi-Fi, o
adresă IP dinamică sau un server situat într-o ţară străină ori din alte motive tehnice.
92. În al patrulea rând, în ceea ce priveşte consecinţele acţiunii interne pentru societatea
reclamantă, Guvernul susţine că Delfi nu a fost obligată să îşi schimbe modelul de afaceri ori să
interzică orice comentariu anonim. Numărul total de comentarii publicate în portal a crescut chiar –
este vorba în principal de comentarii anonime – deşi Delfi avea angajaţi deja cinci moderatori. De
asemenea, Guvernul subliniază că această constatare a răspunderii societăţii nu are ca obiect
obligarea acesteia la plata de despăgubiri exemplare sau punitive: suma pe care Delfi a fost obligată
să o plătească cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral este de altfel derizorie (320 EUR) şi, în
jurisprudenţa ulterioară (a se vedea supra, pct. 43), instanţele au hotărât că o constatare a unei
încălcări sau ştergerea comentariului în litigiu poate constitui o reparaţie suficientă. În concluzie,
Guvernul susţine că faptul că societatea reclamantă a fost declarată responsabilă civilmente nu a avut
un „efect inhibitor” asupra libertăţii de exprimare, ci a fost o măsură justificată şi proporţională.
93. În cele din urmă, referindu-se la legile şi practicile din mai multe state europene, Guvernul
susţine că nu există la nivel european un consens cu privire la scutirea de răspundere a proprietarului
unui portal internet care acţionează ca furnizor de servicii de conţinut şi distribuitor de comentarii
anonime la propriile sale articole şi nici vreo tendinţă în acest sens.

C. Observaţiile intervenienţilor

1. Helsinki Foundation for Human Rights (Fundaţia Helsinki pentru drepturile omului)

94. Fundaţia Helsinki pentru drepturile omului din Varşovia subliniază că există diferenţe între
internet şi mijloacele de comunicare tradiţionale. Aceasta consideră că furnizorii de servicii online,
precum Delfi, joacă simultan două roluri: pe de o parte, cel de furnizor de servicii de conţinut în ceea
ce priveşte articolele pe care le publică; pe de altă parte, cel de furnizor servicii de stocare în ceea ce
priveşte comentariile scrise de terţi. Aceasta susţine că moderarea conţinutului generat de utilizatorii
de internet şi capacitatea de a bloca accesul la acest conţinut nu trebuie considerate ca o exercitare a
unui control editorial efectiv. Furnizorii de servicii intermediare nu ar trebui comparaţi cu mass-media
tradiţionale şi nici supuşi aceluiaşi regim de răspundere ca şi acestea.
95. Fundaţia Helsinki consideră că autorii comentariilor calomnioase sunt cei care trebuie să poarte
răspunderea pentru acestea şi că statul ar trebui să stabilească un cadru normativ care să îi identifice
şi să îi acţioneze în justiţie pe autorii infracţiunilor online. Cu toate acestea, fundaţia consideră că
posibilitatea de a publica anonim conţinutul pe internet trebuie considerată ca fiind valoroasă.

2. Article 19 (Articolul 19)

96. Articolul 19 consideră că una dintre caracteristicile cele mai inovatoare ale internetului este
uşurinţa cu care oricine poate, prin acest mijloc, să comunice punctul său de vedere lumii întregi, fără
a fi obligat să obţină aprobarea prealabilă a unui editor. Platformele de comentarii permit şi
încurajează dezbaterea publică în cea mai pură formă, iar asta are puţin de a face cu comunicarea de
informaţii de actualitate. De fapt şi de formă, secţiunea dedicată comentariilor de pe website-urile de
ştiri ar trebui văzută mai degrabă ca un semn că ziarele îşi însuşesc modelul de dezbatere privată
apărut pe internet, nu invers. Articolul 19 consideră că faptul de a considera website-urile
răspunzătoare pentru comentariile scrise de utilizatori ar echivala cu a le impune o sarcină
inacceptabilă.
97. Potrivit Articolului 19, Directiva privind comerţul electronic a fost concepută pentru a împiedica
posibilitatea ca website-urile să fie trase la răspundere pentru comentariile scrise de vizitatori,
indiferent de conţinutul lor. Articolul 19 consideră că, deşi website-urile de ştiri trebuie să rămână
supuse normelor obişnuite privind răspunderea pentru articolele pe care le publică, cu toate acestea,
în ceea ce priveşte secţiunile lor de comentarii, acestea trebuie să fie considerate ca fiind gazde
(hosts), nu editori. În calitate de gazde (hosts), website-urile ar trebui, în principiu, în opinia sa, să nu
fie considerate răspunzătoare pentru conţinutul generat de utilizatori atunci când nu sunt direct
implicate în modificarea acestui conţinut. Articolul 19 consideră că gazdele nu ar trebui să fie trase la
răspundere atunci când au luat toate măsurile rezonabile pentru a elimina conţinutul în momentul
sesizării şi nici să fie considerate automat răspunzătoare pentru simplul motiv că au decis să nu
şteargă un comentariu care le-a fost sesizat.

3. Access

98. În opinia Access, folosirea anonimatului şi pseudonimelor încurajează exercitarea unor drepturi
fundamentale, precum dreptul la viaţă privată şi dreptul la libertate de exprimare. În opinia sa, o
interdicţie legală privind utilizarea anonimă a internetului ar constitui o încălcare a dreptului la
respectarea vieţii private şi a dreptului la libertatea de exprimare, drepturi protejate de art. 8 şi art. 10
din Convenţie, iar aplicarea unor restricţii generale asupra posibilităţii de a se exprima sub protecţia
anonimatului sau a unui pseudonim ar aduce atingere înseşi esenţei acestor drepturi. Access
menţionează, de asemenea, o linie de jurisprudenţă care, în mai multe ţări, a protejat de mult timp
dreptul la comunicare anonimă, online şi offline.
99. De asemenea, Access subliniază că serviciile concepute pentru a oferi un nivel mai mare de
confidenţialitate şi de anonimat pe internet au câştigat popularitate în urma dezvăluirilor care arătau o
supraveghere masivă a utilizatorilor de servicii conectate online. Aceasta adaugă că aplicarea de
restricţii la exprimarea pe internet persoanelor identificate ar prejudicia economia digitală. Organizaţia
citează unele cercetări care au concluzionat că cei mai importanţi contribuitori online au fost cei care
folosesc pseudonime.
100. În ceea ce priveşte obligaţia utilizatorului de a folosi identitatea sa reală, Access precizează
că aplicarea acestei măsuri în China a determinat o scădere dramatică a numărului de comentarii
publicate. De asemenea, experimentul a demonstrat în Coreea că această obligaţie nu a făcut posibilă
îmbunătăţirea semnificativă a comentariilor, ci a dus la discriminare faţă de societăţile locale de
internet, utilizatorii îndreptându-se în acest caz către platforme internaţionale care au permis în
continuare publicarea de comentarii sub anonimat ori sub pseudonim.

4. Media Legal Defence Initiative

101. Media Legal Defence Initiative (MLDI) a prezentat observaţii în numele a 28 de organizaţii
neguvernamentale şi editori media. MLDI observă faptul că marea majoritate a mijloacelor de
comunicare online permit cititorilor să comenteze conţinutul publicat. Datorită posibilităţii de a scrie
comentarii, cititorii pot dezbate ştirile între ei dar şi împreună cu jurnaliştii. Astfel, mass-media nu mai
reprezintă un flux de comunicare cu sens unic, ci devin o formă de discurs participativ care dă
cuvântul cititorilor şi permite exprimarea unor puncte de vedere diferite.
102. MLDI observă că limita dintre acces şi conţinut tinde să se estompeze şi că „intermediarii”
includ serviciile de căutare avansată, website-urile de vânzare şi cumpărare online, aplicaţiile Web 2.0
şi website-urile reţelelor sociale. Din perspectiva utilizatorilor, toate aceste servicii facilitează accesul
la conţinut şi utilizarea acestuia, fiind de o importanţă crucială pentru exercitarea dreptului la libertatea
de exprimare.
103. MLDI susţine că este sarcina statelor să instituie un cadru normativ care să protejeze şi să
promoveze libertatea de exprimare garantând în acelaşi timp alte drepturi şi interese. Această
organizaţie prezintă detaliat cadrul normativ instituit pentru răspunderea intermediarilor în SUA şi UE.
Organizaţia observă că abordarea americană şi abordarea europeană sunt diferite dar totuşi similare
în măsura în care ambele recunosc că este esenţial un anumit nivel de protecţie al intermediarilor şi
că intermediarii nu sunt obligaţi să monitorizeze conţinutul generat de utilizatorii de internet. De
asemenea, organizaţia observă că, în anumite state membre, procedurile de notificare şi retragere au
avut efectul de a impune intermediarilor o răspundere excesivă şi de a retrage conţinut legitim.
104. MLDI prezintă, de asemenea, bunele practici care apar în domeniul reglementării de către
mijloacele de comunicare a conţinutului creat de utilizatorii de internet. Aceasta subliniază că
majoritatea publicaţiilor din America de Nord şi Europa nu filtrează şi nu controlează comentariile
înainte de a apărea online, dar aplică moderarea ulterioară. Numeroase mijloace de comunicare
online folosesc totodată programe de filtrare şi recurg la mecanisme concepute pentru a bloca
posibilitatea de a adăuga comentarii în cazul utilizatorilor care încalcă în mod repetat regulile.
Majoritatea mijloacelor de comunicare online, inclusiv marile portaluri de ştiri din Europa, impun
obligaţia de înregistrare utilizatorilor care doresc să scrie un comentariu, dar nu şi obligaţia de a-şi
dezvălui adevărata identitate.

5. EDIMA, CCIA Europa şi EuroISPA

 105. European Digital Media Association (EDiMA), Computer and Communications Industry
Association (CCIA Europe) şi EuroISPA, o grupare paneuropeană de asociaţii de furnizori europeni de
servicii de internet, au prezentat observaţii comune.
106. Aceste asociaţii precizează că în prezent se deduce – din legislaţie, din acordurile
internaţionale şi recomandările internaţionale – un echilibru prin care, în primul rând, răspunderea
furnizorilor de servicii de stocare-hosting nu poate fi angajată pentru un conţinut despre care nu au
„cunoştinţă reală”; în al doilea rând, statele nu pot impune furnizorilor de servicii de stocare-hosting
obligaţia de a efectua o verificare generală a conţinutului.
107. Asociaţiile observă că, chiar dacă unele informaţii online provin din surse tradiţionale precum
ziarele, şi pe bună dreptate sunt reglementate de legislaţia aplicabilă editorilor, o mare cantitate de
conţinut online provine mai degrabă de la persoane care îşi pot exprima astfel punctul de vedere, fără
a fi nevoite să recurgă la editurile tradiţionale. Forumurile de comentarii sunt fundamental diferite de
publicaţiile tradiţionale în sensul că, spre deosebire de acestea, forumurile permit exercitarea dreptului
la replică.
108. Intervenientele consideră că, din punct de vedere tehnologic, nu se poate face deosebire între
tehnicile şi procedurile de operare a unui forum de discuţii privind ştirile online, precum Delfi, şi
serviciile de stocare-hosting, precum platformele de media/reţele sociale, bloguri/microbloguri şi alte
website-uri similare. Conţinutul creat şi distribuit electronic de utilizatori va fi făcut public automat, fără
intervenţia vreunei persoane. Pentru numeroşi furnizori de servicii de stocare-hosting, considerentele
de scară fac practic imposibilă exercitarea de către persoane a supravegherii prealabile asupra
întregului conţinut generat de utilizatori. Pentru website-urile mici şi societăţile comerciale tinere (start-
up), controlarea conţinutului riscă să fie extrem de dificilă şi să aibă un cost prohibitiv.
109. În opinia intervenientelor, cadrul legal şi practica în materie de stocare-hosting de conţinut pe
internet în legislaţia UE şi diverse legislaţii naţionale prevăd un sistem de notificare şi retragere. Acest
echilibru între răspunderea utilizatorilor de internet şi răspunderea furnizorilor de servicii de stocare
permit platformelor să identifice şi să înlăture afirmaţiile calomnioase şi alte afirmaţii ilicite, lăsând
totuşi utilizatorilor posibilitatea de a discuta liber subiecte controversate care sunt supuse dezbaterii
publice; astfel, operarea platformelor de discuţii devine posibilă pe scară largă.

D. Motivarea Curţii

1. Observaţii preliminare şi întinderea competenţei Curţii

110. Pentru început, Curtea observă că posibilitatea persoanelor fizice de a se exprima pe internet
constituie un instrument fără precedent în exercitarea libertăţii de exprimare. Acesta este un fapt
necontestat, recunoscut de Curte în mai multe rânduri [Ahmet Yıldırım împotriva Turciei, nr. 3111/10,
pct. 48, CEDO 2012; Times Newspapers Ltd (nr. 1 şi 2) împotriva Regatului Unit, nr. 3002/03 şi
23676/03, pct. 27, CEDO 2009]. Cu toate acestea, beneficiile acestui mijloc de comunicare sunt
însoţite de o serie de riscuri. Afirmaţiile vădit ilicite, mai ales afirmaţiile calomnioase, care instigă la ură
sau la violenţă, se pot difuza ca niciodată până acum în întreaga lume în câteva secunde şi, uneori,
rămân online pentru o lungă perioadă de timp. Acestea sunt cele două realităţi contradictorii care se
află în centrul acestei cauze. Având în vedere necesitatea de a proteja valorile care stau la baza
Convenţiei şi având în vedere că drepturile pe care aceasta le protejează, respectiv, la art. 10 şi art. 8
merită acelaşi respect, este necesar să se găsească un echilibru care păstrează esenţa fiecăruia
dintre aceste drepturi. Astfel, deşi recunoaşte beneficiile semnificative pe care internetul le oferă
pentru exercitarea libertăţii de exprimare, Curtea consideră că trebuie păstrată, în principiu,
posibilitatea ca persoanele vătămate în urma declaraţiilor calomnioase sau a altor tipuri de conţinut
ilicit să introducă o acţiune în răspundere care să poată constitui o cale de atac efectivă împotriva
încălcării drepturilor personalităţii.
111. Pe această bază şi având în vedere, în special, că este prima dată când este învestită cu
examinarea unui capăt de cerere ţinând de acest domeniu al inovaţiei tehnologice în plină evoluţie,
Curtea consideră că este necesar să definească întinderea motivării sale în lumina faptelor din
prezenta cauză.
112. În primul rând, Curtea observă că Curtea Supremă (la pct. 14 din hotărârea din 10 iunie 2009,
citat la pct. 31 supra) s-a exprimat astfel: „Publicarea de ştiri şi comentarii pe un portal internet
reprezintă, de asemenea, o activitate jurnalistică. Cu toate acestea, natura mass-media pe internet
face imposibil să i se pretindă în mod rezonabil operatorului unui portal să modifice comentariile
anterior publicării lor ca şi când website-ul ar fi o publicaţie de presă scrisă. Deşi editorul [unui articol
de presă scrisă] se află, deoarece le supune controlului editorial, la originea publicării comentariilor,
într-un portal internet, cu toate acestea, autorii comentariilor sunt cei aflaţi la originea publicării lor şi
cei care le pun la dispoziţia publicului prin intermediul portalului. Operatorul portalului nu este aşadar
persoana căreia i se dezvăluie informaţia. Cu toate acestea, din cauza interesului economic pe care îl
reprezintă pentru ei publicarea comentariilor, atât editorul de publicaţii tipărite, cât şi operatorul unui
portal internet sunt editori/cei care dezvăluie informaţii pentru acele comentarii în calitate de
profesionişti.”
113. Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune în discuţie distincţia făcută de judecătorii Curţii
Supreme în acest raţionament. Dimpotrivă, aceasta consideră că punctul de plecare al reflecţiei
acestora, şi anume recunoaşterea diferenţelor dintre operatorul unui portal şi editorul tradiţional, este
în concordanţă cu instrumentele internaţionale în acest domeniu, instrumente în care se observă o
anumită tendinţă către stabilirea unei distincţii între principiile juridice care reglementează activitatea
mijloacelor de comunicare tipărite şi audiovizuale tradiţionale, pe de o parte, şi activitatea mijloacelor
de comunicare pe internet, pe de altă parte. În recenta Recomandare a Comitetului de Miniştri către
statele membre ale Consiliului Europei cu privire la noul concept de mass-media, această distincţie
este formulată astfel: „În cadrul unei abordări diferenţiate şi graduale, fiecare actor ale cărui servicii
sunt identificate ca media sau ca activitate intermediară ori auxiliară beneficiază atât de forma
corespunzătoare (diferenţiată), cât şi de nivelul corespunzător (gradual) de protecţie, iar
responsabilităţile fiecăruia sunt de asemenea delimitate în conformitate cu art. 10 din Convenţia
europeană a drepturilor omului şi cu alte norme relevante adoptate de Consiliul Europei” [pct. 7 din
anexa la Recomandarea CM/Rec(2011)7, citat la pct. 46 supra]. Prin urmare, Curtea consideră că, din
cauza naturii speciale a internetului, „îndatoririle şi responsabilităţile” pe care trebuie să şi le asume un
portal internet de ştiri, în sensul art. 10, pot fi într-o anumită măsură diferite de cele ale unui editor
tradiţional în ceea ce priveşte conţinutul furnizat de terţi.
114. În al doilea rând, Curtea observă că Curtea Supremă a declarat: „Evaluarea juridică a celor
douăzeci de comentarii injurioase, făcută de instanţele [inferioare], este întemeiată. Acestea au ajuns,
în mod întemeiat, la concluzia că aceste comentarii erau calomnioase deoarece erau vulgare,
aduceau atingere demnităţii umane şi conţineau ameninţări” (pct. 15 din hotărâre, citat la pct. 31
supra). Curtea Supremă a reiterat, la pct. 16 din hotărârea sa, că respectivele comentarii încalcă
„demnitatea umană” şi sunt „vădit ilicite”. Curtea observă că această caracterizare şi această analiză a
naturii ilicite a comentariilor (a se vedea supra, pct. 18) se bazează în mod clar pe faptul că
majoritatea acestora se interpretează la prima vedere ca instigare la ură sau la violenţă împotriva lui L.
115. În consecinţă, Curtea consideră că prezenta cauză are ca obiect „îndatoririle şi
responsabilităţile”, în sensul art. 10 § 2 din Convenţie, care le revin portalurilor internet de ştiri atunci
când oferă, în scopuri comerciale, o platformă pentru publicarea de comentarii de către utilizatori cu
privire la informaţiile publicate anterior şi când unii utilizatori – înregistraţi sau anonimi – scriu
comentarii vădit ilicite care încălcă drepturile personalităţii terţilor şi care constituie un discurs
instigator la ură şi instigare la violenţă împotriva acestor terţi. Curtea subliniază că prezenta cauză are
ca obiect un important portal internet de ştiri operat în mod profesionist şi în scopuri comerciale, care
publică informaţii de actualitate redactate de serviciile sale şi invită cititorii să le comenteze.
116. Prin urmare, prezenta cauză nu are ca obiect alte tipuri de forumuri internet care pot să
publice comentarii scrise de utilizatori – ca de exemplu forumurile de discuţii sau website-urile de
avizier electronic, unde utilizatorii îşi pot exprima liber ideile cu privire la orice subiect fără ca discuţia
să fie dirijată prin intervenţiile administratorului forumului sau platformele de reţele sociale unde
furnizorul platformei nu produce niciun conţinut şi unde furnizorul de conţinut poate fi o persoană
privată care administrează un website sau un blog în timpul său liber.
117. De asemenea, Curtea reaminteşte că portalul de ştiri al societăţii reclamante era unul dintre
cele mai mari mijloace de comunicare pe internet din ţară; acesta avea numeroşi cititori, iar natura
polemică a comentariilor scrise aici a fost subiectul unor preocupări exprimate public (supra, pct. 15).
În plus, după cum s-a subliniat mai sus, comentariile în litigiu, astfel cum au fost examinate de Curtea
Supremă, au constat, în principal, în discurs instigator la ură şi afirmaţii care instigau direct la violenţă.
Astfel, nu era necesară supunerea lor unei analize lingvistice sau juridice pentru a stabili că sunt ilicite:
caracterul lor ilicit acestora reieşea la prima vedere. Acestea fiind spuse, Curtea va proceda la
examinarea capetelor de cerere formulate de societatea reclamantă.

2. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

118. Curtea observă că părţile nu contestă faptul că hotărârile pronunţate de instanţele naţionale
au constituit o ingerinţă în exercitarea, de către societatea reclamantă, a dreptului său la libertatea de
exprimare garantat prin art. 10 din Convenţie. Curtea nu constată niciun motiv pentru a desprinde o
concluzie diferită.
119. Pentru a fi în conformitate cu Convenţia, ingerinţa trebuie să fie „prevăzută de lege”, să
urmărească unul sau mai multe dintre scopurile legitime vizate de art. 10 § 2 şi să fie „necesară într-o
societate democratică”.

3. Cu privire la legalitatea ingerinţei

 120. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută de lege”
de la art. 10 impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei legal în dreptul intern, ci vizează
totodată calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabililor şi previzibilă în
efectele ei [a se vedea, printre altele, VgT Verein gegen Tierfabriken împotriva Elveţiei, nr. 24699/94,
pct. 52, CEDO 2001-VI; Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000-V;
Gawęda împotriva Poloniei, nr. 26229/95, pct. 39, CEDO 2002-II; Maestri împotriva Italiei (MC),
nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I]. Cu toate acestea, este în primul rând de competenţa autorităţilor
naţionale, în special a instanţelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern [Centro Europa 7 S.r.l. şi
Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 140, CEDO 2012; Kruslin împotriva Franţei, 24
aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176-A; Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998, pct. 59, Culegere de
hotărâri şi decizii 1998-II].
121. Una din cerinţele care decurg din formularea „prevăzută de lege” este previzibilitatea. Astfel, o
normă nu poate fi considerată „lege” în sensul art. 10 § 2 decât dacă este formulată cu suficientă
precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi reglementeze conduita; acesta trebuie să fie în măsură –
la nevoie, cu ajutorul unor îndrumări corespunzătoare – să prevadă, într-un grad rezonabil în acele
circumstanţe, consecinţele pe care o acţiune le poate avea. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să
fie previzibile cu certitudine absolută. Certitudinea, deşi dezirabilă, este uneori însoţită de o rigiditate
excesivă; însă legea trebuie să fie în măsură să se adapteze la schimbările de situaţie. În consecinţă,
numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mică măsură, sunt vagi şi
a căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică [a se vedea, de exemplu, Lindon,
Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 41, CEDO 2007-
IV; Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano, citată anterior, pct. 141].
122. Nivelul preciziei legislaţiei interne – care nu poate în niciun caz să prevadă fiecare
eventualitate – depinde într-o mare măsură de conţinutul legii în cauză, de domeniul pe care este
menită să îl acopere şi de numărul şi statutul persoanelor cărora li se adresează (Centro Europa 7
S.r.l. şi Di Stefano, citată anterior, pct. 142). Curtea a declarat în alte rânduri că este de aşteptat din
partea persoanelor care desfăşoară o activitate profesională, care sunt obişnuite cu obligaţia de a
acţiona cu un nivel ridicat de precauţie atunci când îşi exercită meseria, să fie foarte atente când
evaluează riscurile pe care le implică activitatea (Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July, citată anterior,
pct. 41, cu trimiterile la Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 35, Culegere 1996-V;
Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 43-45, CEDO 2004-VI).
123. În prezenta cauză, opiniile părţilor erau diferite cu privire la măsura în care ingerinţa în
libertatea de exprimare a societăţii reclamante era „prevăzută de lege”. Societatea reclamantă susţine
că nicio normă de drept intern nu prevedea că un intermediar trebuie considerat editorul profesional al
comentariilor scrise de terţi pe website-ul său, indiferent dacă a avut sau nu cunoştinţă de conţinutul
lor exact. Din contră, aceasta susţine că atât dreptul intern, cât şi legislaţia europeană cu privire la
furnizorii de servicii de internet interzic expres tragerea acestora la răspundere pentru conţinutul
generat de terţi.
124. Guvernul, la rândul său, se referă la dispoziţiile relevante din dreptul civil şi jurisprudenţa
naţională, în conformitate cu care editorii de publicaţii sunt – în opinia sa – răspunzători pentru
publicaţiile lor în egală măsură cu autorii acestora. Acesta adaugă că nu există jurisprudenţă în
temeiul căreia societatea reclamantă ar fi putut să presupună că, deoarece articolele publicate se
încadrau în contextul noilor mijloace de comunicare, proprietarul unui portal internet de ştiri nu este
răspunzător pentru comentariile generate de articolele sale. Consideră că Curtea ar trebui să plece de
la faptele constatate şi de la legislaţia aplicată şi interpretată de instanţele naţionale, nu să ia în
considerare trimiterile făcute de societatea reclamantă la dreptul comunitar. De altfel, acesta
consideră că dispoziţiile de drept comunitar invocate de societatea reclamantă confirmă în realitate
interpretările şi concluziile instanţelor naţionale.
125. Curtea observă că diferenţa de opinie între părţi cu privire la dreptul care trebuie aplicat
rezultă din diferenţa lor de opinie privind clasificarea societăţii reclamante. Societatea se consideră un
intermediar în ceea ce priveşte comentariile terţilor; Guvernul este de părere că ar trebui considerată
ca un editor media, inclusiv în privinţa comentariilor.
126. Curtea a observat (supra, pct. 112 şi 113) că Curtea Supremă a recunoscut diferenţele dintre
rolurile aparţinând editorului de publicaţii tipărite şi, respectiv, operatorului unui portal internet care
prezintă publicaţii mass-media în scopuri comerciale, dar a constatat totodată că, din cauza
„interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea comentariilor, atât editorul de publicaţii
tipărite cât şi operatorul unui portal internet sunt editori/cei care dezvăluie informaţii pentru acele
comentarii în calitate de profesionişti” în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile (pct. 14 din
hotărâre, citat la pct. 31 supra).
127. Curtea consideră că, în esenţă, societatea reclamantă susţine că instanţele naţionale nu ar fi
trebuit să aplice, în circumstanţele cauzei, dispoziţiile generale ale Legii privind obligaţiile, ci
dispoziţiile legislaţiei naţionale şi europene cu privire la furnizorii de servicii de internet. În mod similar
Camerei, Marea Cameră reaminteşte, în acest context, faptul că nu este de competenţa să se
substituie instanţelor interne. Este, în primul rând, de competenţa autorităţilor naţionale, în special a
instanţelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern [a se vedea, printre altele, Centro Europa 7 S.r.l.
şi Di Stefano, citată anterior, pct. 140; Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 35, CEDO
1999-III]. De asemenea, Curtea reiterează că nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la
oportunitatea tehnicilor alese de legiuitorul statului pârât pentru a reglementa un anumit domeniu; rolul
său se limitează la a verifica dacă metodele adoptate şi efectele acestora sunt în conformitate cu
Convenţia [Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 67, CEDO 2004-I]. Astfel,
Curtea se va limita la a verifica dacă aplicarea de către Curtea Supremă a dispoziţiilor generale din
Legea privind obligaţiile în situaţia societăţii reclamante a fost previzibilă în sensul art. 10 § 2 din
Convenţie.
128. În baza dispoziţiilor relevante din Constituţie, Legea privind Codul civil (principii generale) şi
Legea privind obligaţiile (supra, pct. 33-38), astfel cum au fost interpretate şi aplicate de instanţele
naţionale, societatea reclamantă a fost considerată o societate editoare de presă şi a fost declarată
răspunzătoare pentru publicarea unor comentarii vădit ilicite. Instanţele naţionale au ales să aplice
aceste norme după ce au constatat că reglementarea specială prevăzută în Legea privind serviciile
societăţii informaţionale, care a transpus în legislaţia estoniană Directiva privind comerţul electronic,
nu era aplicabilă în cauză deoarece directiva respectivă avea ca obiect activităţile cu caracter pur
tehnic, automat şi pasiv, ceea ce, în opinia lor, nu era valabil în privinţa activităţilor reclamantei şi
deoarece obiectivul acesteia din urmă nu a fost pur şi simpla furnizarea unui serviciu de intermediar
(pct. 13 din hotărârea Curţii Supreme, citată la pct. 31 supra). În acest context special, Curtea ţine
seama de faptul că unele ţări au recunoscut că importanţa şi complexitatea problemei, care necesită
un echilibru just între diferite interese şi drepturi fundamentale, impun adoptarea unor norme specifice
pentru situaţii precum cea în litigiu în prezenta cauză (supra, pct. 58). Această abordare se
circumscrie „abordării diferenţiate şi graduale” faţă de normele care reglementează noile mijloace de
comunicare pe care o recomandă Consiliul Europei (supra, pct. 46) şi este susţinută de jurisprudenţa
Curţii (a se vedea, mutatis mutatis, Comitetul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel împotriva
Ucrainei, nr. 33014/05, pct. 63-64, CEDO 2011). Cu toate acestea, deşi există posibilitatea de a urma
diferite abordări în legislaţie pentru a ţine seama de caracterul noilor mijloace de comunicare, Curtea
consideră că, în circumstanţele cauzei, era previzibilă, pornind de la dispoziţiile din Constituţie, din
Legea privind Codul civil (principii generale) şi Legea privind obligaţiile, citite prin prisma jurisprudenţei
relevante, faptul că un editor media care operează un portal internet de ştiri în scopuri comerciale ar
putea, în principiu, să fie tras la răspundere în conformitate cu legislaţia internă pentru publicarea în
portalul său a unor comentarii vădit ilicite precum cele în litigiu în prezenta cauză.
129. Curtea concluzionează aşadar că, în calitatea ei de editor profesionist, societatea reclamantă
ar fi trebuit măcar să cunoască legislaţia şi jurisprudenţa şi ar fi putut totodată să solicite consiliere
juridică. Observă, în acest context, că portalul de ştiri Delfi este unul dintre cele mai importante din
Estonia. Au fost exprimate public preocupări anterior publicării comentariilor în litigiu, iar ministrul
justiţiei a declarat că victimele calomniilor pot iniţia acţiuni în despăgubiri împotriva societăţii Delfi
(supra, pct. 15). Prin urmare, Curtea consideră că societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a
evalua riscurile legate de activităţile ei şi ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o măsură
rezonabilă, consecinţele pe care acestea le-ar putea avea. Ingerinţa în litigiu a fost aşadar „prevăzută
de lege” în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 10 din Convenţie.

4. Cu privire la existenţa unui scop legitim

130. În faţa Marii Camere, părţile nu contestă faptul că restrângerea libertăţii de exprimare a
societăţii reclamante a urmărit scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Curtea nu
constată niciun motiv pentru a desprinde o concluzie diferită.

5. Cu privire la necesitatea măsurii într-o societate democratică

a) Principii generale

131. Principiile fundamentale pentru ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare să fie

„necesară într-o societate democratică” sunt bine stabilite în jurisprudenţa Curţii şi pot fi rezumate
după cum urmează [a se vedea, printre altele, Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 46,
Culegere 1998-VI; Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 87, CEDO 2005-II;
Mişcarea raeliană elveţiană împotriva Elveţiei (MC), nr. 16354/06, pct. 48, CEDO-2012; Animal
Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 100, CEDO 2013]:

„i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi
democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane.
Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau
 „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc,
şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă,
fără de care nu există o „societate democratică”. În forma consacrată la art. 10, aceasta este
însoţită de excepţii care [...] necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge
trebuie să fie stabilită în mod convingător [...]
ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele
contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa
unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în acelaşi timp
legislaţia şi deciziile prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă
independentă. Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire
la aspectul dacă o «restricţie» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10.
iii. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne
competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 10, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în
virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul
pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în
litigiu trebuie considerată în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă aceasta era
«proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru
a o justifica sunt «relevante şi suficiente» [...] Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile
naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o
apreciere acceptabilă a faptelor relevante [...]”

132. Curtea a subliniat, de asemenea, rolul esenţial al presei într-o societate democratică: deşi nu
trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor altora, dar
şi de necesitatea de a împiedica dezvăluirea de informaţii confidenţiale, presa are totuşi datoria de a
comunica, în conformitate cu îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind toate
chestiunile de interes public [Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A
nr. 298; De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere 1997-I; Bladet
Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 58, CEDO 1999-III]. Pe de altă parte,
libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibila recurgere la o doză de exagerare sau chiar de
provocare (Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, pct. 38, seria A nr. 313; Bladet
Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 59). Limitele criticii acceptabile sunt mai largi în cazul
autorităţilor sau politicienilor decât în cazul unei persoane particulare (a se vedea, de exemplu,
Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, pct. 46, seria A nr. 236; Incal împotriva Turciei, 9 iunie
1998, pct. 54, Culegere 1998-IV; Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 62, CEDO 2001-I).
133. De asemenea, Curtea a declarat deja că, datorită accesibilităţii lor şi a capacităţii lor de a
stoca şi transmite mari cantităţi de date, site-urile internet contribuie în mare măsură la îmbunătăţirea
accesului publicului la ştiri şi, în general, la facilitarea comunicării de informaţii (Ahmet Yıldırım, citată
anterior, pct. 48; Times Newspapers Ltd, citată anterior, pct. 27). În acelaşi timp, comunicaţiile online
şi conţinutul acestora prezintă un risc mult mai mare decât presa de a aduce atingere exercitarea şi
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în special dreptului la respectarea vieţii private
(Comitetul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel, citată anterior, pct. 63).
134. În ceea ce priveşte „îndatoririle şi responsabilităţile” de jurnalist, impactul potenţial al mijlocului
de comunicare respectiv este important şi există consens asupra faptului că mijloacele de comunicare
audiovizuale au deseori efecte mult mai rapide şi puternice decât presa scrisă [a se vedea Decizia
Comisiei din 16 aprilie 1991 privind admisibilitatea cererii nr. 15404/89, Purcell şi alţii împotriva
Irlandei, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 262]. Un reportaj obiectiv şi echilibrat poate folosi metode
foarte diferite în funcţie, printre altele, de mijloacele de comunicare în cauză (Jersild, citată anterior,
pct. 31).
135. Mai mult decât atât, „sancţionarea unui jurnalist pentru asistenţă în diseminarea declaraţiilor
făcute de o altă persoană într-un interviu ar stânjeni grav contribuţia presei la discutarea chestiunilor
de interes public şi nu ar trebui să fie avută în vedere în lipsa unor motive deosebit de grave” (Jersild,
citată anterior, pct. 35; Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 62, CEDO 2001-III; şi,
mutatis mutandis, Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 76918/01, pct. 31, 14 decembrie
2006; Print Zeitungsverlag GmbH împotriva Austriei, nr. 26547/07, pct. 39, 10 octombrie 2013).
136. De asemenea, Curtea a declarat deja că, în temeiul art. 17 din Convenţie, discursul
incompatibil cu valorile proclamate şi garantate de Convenţie nu este protejat de art. 10. Exemple din
acest fel de discurs, despre care societatea reclamantă ar fi trebuit să ştie, includ afirmaţiile prin care
se neagă Holocaustul, se justifică politica pro-nazistă, se asociază toţi musulmanii unei fapte grave de
terorism ori se consideră că evreii sunt sursa răului în Rusia [Lehideux şi Isorni împotriva Franţei, 23
septembrie 1998, pct. 47 şi 53, Culegere 1998-VII; Garaudy împotriva Franţei (dec.), nr. 65831/01,
CEDO 2003-IX; Norwood împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 23131/03, CEDO 2004-XI; Witzsch
împotriva Germaniei (dec.), nr. 7485/03, 13 decembrie 2005; Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.),
nr. 35222/04, 20 februarie 2007].
 137. De asemenea, Curtea reaminteşte că dreptul la protecţia reputaţiei este un drept protejat de
art. 8 din Convenţie ca parte a dreptului la respectarea vieţii private (Chauvy şi alţii, citată anterior,
pct. 70; Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007; Polanco Torres şi Movilla
Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010). Cu toate acestea, pentru ca
art. 8 să aibă efect, atacul asupra reputaţiei persoanei trebuie să fie de o anumită gravitate şi de o
manieră care aduce atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieţii private [A.
împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009; Axel Springer AG împotriva Germaniei,
(MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012].
138. Atunci când examinează dacă o ingerinţă în libertatea de exprimare este totuşi necesară într-
o societate democratică în scopul „protejării reputaţiei sau drepturilor altora”, Curtea poate fi nevoită
să stabilească dacă autorităţile naţionale au realizat un echilibru just între două valori care sunt
garantate de Convenţie şi care pot intra în conflict una cu cealaltă în unele cauze: pe de o parte,
libertatea de exprimare, apărată prin art. 10; pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private,
garantat prin art. 8 (Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie
2007; MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011; Axel Springer
AG, citată anterior, pct. 84).
139. Curtea a declarat deja, în cauze anterioare, că drepturile garantate prin art. 8 şi, respectiv,
art. 10 merită în principiu să fie respectate în egală măsură, iar soluţia pronunţată într-o cerere nu ar
trebui în mod normal să depindă de faptul că a fost introdusă la Curte în temeiul art. 10 din Convenţie,
de către editorul unui articol calomnios, ori în temeiul art. 8 din Convenţie, de către persoana vizată de
articol. În consecinţă, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri [Axel
Springer AG, citată anterior, pct. 87; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), 40660/08 şi
60641/08, pct. 106, CEDO 2012 – cu trimiterile la cauzele Hachette Filipacchi Associés, citată
anterior, pct. 41; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010, şi
Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011]. În cazul în care autorităţile
naţionale pun în echilibru aceste drepturi cu respectarea criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii,
trebuie să existe motive serioase pentru ca instanţa europeană să înlocuiască cu interpretarea sa pe
cea a instanţelor naţionale [Axel Springer AG, citată anterior, pct. 88; Von Hannover (nr. 2), citată
anterior, pct. 107, cu trimiterile la MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155, precum şi Palomo
Sánchez şi alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, 12
septembrie 2011]. Cu alte cuvinte, Curtea a recunoscut, în general, larga marjă de apreciere a statului
atunci când trebuie să găsească un echilibru între interese private concurente sau diferite drepturi
apărate de Convenţie [Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 77, CEDO 2007-I;
Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 113, CEDO
1999-III; Ashby Donald şi alţii împotriva Franţei, nr. 36769/08, pct. 40, 10 ianuarie 2013].

b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză

i. Elementele evaluării proporţionalităţii

140. Curtea observă că nu se contestă caracterul vădit ilicit al comentariilor scrise de cititori ca
răspuns la articolul publicat pe portalul internet de ştiri al Delfi, astfel cum au apărut în secţiunea de
comentarii. Societatea reclamantă a şters comentariile de îndată ce a fost sesizată de partea
vătămată şi le-a descris ca „ilicite” şi „contrare legii” în faţa Camerei (pct. 84 din hotărârea camerei).
De asemenea, Curtea consideră că majoritatea comentariilor în litigiu constituie discurs care instigă la
ură sau instigare la violenţă şi, prin urmare, nu erau protejate de art. 10 (supra, pct. 136). Obiectul
prezentei cauze nu îl constituie aşadar libertatea de exprimare a autorilor comentariilor respective.
Aspectul pe care trebuie să-l soluţioneze Curtea este dacă deciziile prin care instanţele naţionale au
declarat societatea reclamantă răspunzătoare pentru comentariile scrise de terţi au constituit o
încălcare, în privinţa societăţii reclamante, a libertăţii de a comunica informaţii, libertate protejată de
art. 10 din Convenţie.
141. Curtea observă că, deşi societatea reclamantă a şters comentariile respective de pe website
de îndată ce a primit o notificare în acest sens de la avocaţii lui L. (supra, pct. 18 şi 19), Curtea
Supremă a declarat-o răspunzătoare în temeiul Legii privind obligaţiile pe motiv că reclamanta ar fi
trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit. În acest sens, înalta instanţă a
amintit că, potrivit art. 1047 alin. 3) din Legea din obligaţiile, dezvăluirea de informaţii sau de afirmaţii
nu este considerată ilegală dacă persoana care prezintă informaţiile ori persoana căreia îi sunt
comunicate asemenea informaţii sau afirmaţii are un interes legitim în dezvăluirea lor şi dacă
persoana care prezintă informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o meticulozitate „pe măsura
gravităţii potenţialei încălcări”. Observând că, odată publicate comentariile, societatea reclamantă –
care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de conţinutul lor ilicit – nu le-a şters din portal din proprie iniţiativă,
instanţa a declarat ilegală inactivitatea societăţii reclamante deoarece aceasta nu a „dovedit că nu are
nicio culpă” în sensul art. 1050 alin. 1) din Legea privind obligaţiile (pct. 16 din hotărârea Curţii
Supreme, citat la pct. 31 supra).
142. În lumina raţionamentului Curţii Supreme, Curtea trebuie, în conformitate cu jurisprudenţa sa
constantă, să determine dacă decizia instanţelor naţionale de a declara societatea reclamantă
răspunzătoare s-a bazat pe motive relevante şi suficiente în circumstanţele deosebite ale cauzei
(supra, pct. 131). Curtea observă că, pentru a soluţiona problema dacă deciziile prin care instanţele
naţionale au declarat societatea reclamantă răspunzătoare pentru comentariile scrise de terţi au
încălcat libertatea de exprimare a reclamantei, Camera s-a bazat pe următoarele elemente: în primul
rând – contextul comentariilor; în al doilea rând – măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a
preveni publicarea comentariilor calomnioase sau pentru a le şterge pe cele publicate deja; în al
treilea rând – posibilitatea de a trage la răspundere pe autorii reali ai comentariilor ca alternativă la
angajarea răspunderii societăţii reclamante; în al patrulea rând – consecinţele procedurii interne
pentru societatea reclamantă (pct. 85 şi urm. din hotărârea Camerei).
143. Marea Cameră consideră, de asemenea, că aceste elemente sunt relevante pentru evaluarea
concretă a proporţionalităţii ingerinţei în litigiu, având în vedere totodată sfera de aplicare a examinării
sale în prezenta cauză (supra, pct. 112-117).

ii. Contextul comentariilor

144. În ceea ce priveşte contextul comentariilor, Curtea acceptă faptul că articolul referitor la
compania maritimă publicat pe portalul de ştiri Delfi a fost echilibrat şi fără expresii calomnioase şi
faptul că nimeni nu a pretins în timpul procedurii interne că articolul ar fi conţinut declaraţii ilicite. De
asemenea, Curtea este conştientă de faptul că chiar şi un articol echilibrat cu un subiect aparent
neutru poate provoca dezbateri aprinse pe internet. În plus, Curtea acordă o importanţă deosebită, în
contextul actual, caracterului portalului de ştiri Delfi. Curtea reaminteşte că acesta este un portal
internet de ştiri operat în mod profesionist în cadrul unei activităţi comerciale, având scopul de a
strânge un număr mare de comentarii la ştirile pe care le publică. Curtea observă că Curtea Supremă
a remarcat în mod expres faptul că societatea reclamantă a integrat în website secţiunea de
comentarii pe pagina unde erau publicate articolele de ştiri şi că invita utilizatorii de internet să adauge
la ştiri propriile lor judecăţi şi opinii (comentarii). Constatând faptul că, în această secţiune, societatea
reclamantă invita activ cititorii să comenteze articolele publicate în portal, precum şi faptul că numărul
de comentarii influenţa numărul de accesări ale portalului, care la rândul său influenţa veniturile
obţinute de societatea reclamantă din anunţurile publicitare publicate în portal, Curtea Supremă a
concluzionat că respectivele comentarii reprezintă un interes economic pentru societatea reclamantă.
Instanţa supremă a considerat că faptul că aceasta din urmă nu scria ea însăşi comentariile nu
însemna că nu avea niciun control asupra secţiunii respective (pct. 13 din hotărârea Curţii Supreme,
citat la pct. 31 supra).
145. În acest sens, Curtea mai observă că Regulile pentru comentarii ale website-ului Delfi
precizau că societatea reclamantă interzice scrierea de comentarii care sunt lipsite de temei şi/sau de
legătură cu subiectul, care contravin bunelor practici, care conţin ameninţări, insulte, expresii obscene
sau vulgare, sau care instigă la ostilitate, violenţă ori activităţi ilegale. Respectivele comentarii puteau
fi şterse, iar posibilitatea autorilor lor de a scrie altele putea fi restricţionată. În plus, autorii
comentariilor nu puteau să le modifice ori să le şteargă după ce le introduceau în portal: doar
societatea reclamantă avea mijloacele tehnice pentru aceste operaţiuni. În lumina celor de mai sus şi
a raţionamentului Curţii Supreme, Marea Cameră concluzionează, în mod similar Camerei, că este
necesar să se considere că societatea reclamantă exercita un nivel semnificativ de control asupra
comentariilor publicate în propriul portal.
146. Pe scurt, Curtea consideră că Curtea Supremă a stabilit în mod suficient faptul că rolul
societăţii reclamante în afişarea publică a comentariilor adăugate la articolele publicate în portalul de
ştiri Delfi îl depăşea pe cel al unui furnizor pasiv de servicii pur tehnice. Prin urmare, Marea Cameră
concluzionează că Curtea Supremă şi-a întemeiat raţionamentul în această chestiune pe motive
relevante în conformitate cu art. 10 din Convenţie.

iii. Răspunderea autorilor comentariilor

147. În ceea ce priveşte întrebarea dacă ar fi oportun, într-o situaţie precum cea din prezenta
cauză, să se considere că răspunderea aparţine autorilor comentariilor, nu portalului internet de ştiri,
Curtea ia în considerare interesul utilizatorilor de internet pentru nedivulgarea identităţii lor. Anonimatul
este de mult timp un mod de a evita represaliile sau atenţia nedorită. Ca atare, acesta poate promova
în mare măsură libera circulaţie de informaţii şi idei, în special pe internet. Cu toate acestea, Curtea nu
pierde din vedere facilitatea, amploarea şi viteza cu care se transmit informaţiile pe internet, precum şi
persistenţa lor după ce au fost publicate în acest mijloc de comunicare; toate acestea pot agrava în
mod semnificativ efectele afirmaţiilor ilicite care circulă pe internet, comparativ cu cele transmise prin
mijloacele de comunicare tradiţionale. De asemenea, Curtea face trimitere în acest sens la hotărârea
care a fost pronunţată recent de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Google Spain şi
Google (care a avut ca obiect, chiar dacă într-un context diferit, problema prezenţei pe internet pe
termen lung a unor date care aduc o gravă atingere vieţii private a unei persoane) şi unde CJUE a
concluzionat că drepturile fundamentale ale persoanei prevalează, ca regulă generală, asupra
intereselor economice ale operatorului unui motor de căutare şi asupra intereselor altor utilizatori de
internet (supra, pct. 56).
148. Curtea observă că pe internet sunt posibile diferite grade de anonimat. Un utilizator poate fi
anonim faţă de publicul larg, putând fi în acelaşi timp identificat de un furnizor de servicii cu ajutorul
contului sau datelor de contact, care nu pot fi verificate sau supuse unei verificări mai mult sau mai
puţin detaliate, variind de la o verificare limitată (de exemplu, prin activarea unui cont cu ajutorul unei
adrese de e-mail sau al unui cont dintr-o reţea de socializare) până la autentificarea securizată – fie
prin utilizarea cardului naţional de identitate electronică, fie prin date de autentificare bancară online
care permit o identificare relativ sigură a utilizatorului de internet. De asemenea, un furnizor de servicii
poate lăsa utilizatorilor săi un grad considerabil de anonimat prin faptul că nu le cere deloc să se
identifice, caz în care nu se poate da de urma acestora – într-o măsură limitată – decât prin
intermediul informaţiilor stocate de furnizorii de acces la internet. Comunicarea unor astfel de
informaţii necesită, de obicei, o dispoziţie emisă de organele de anchetă sau autorităţile judiciare, şi
este supusă unor condiţii restrictive. Aceasta poate fi totuşi necesară în unele cauze pentru a-i
identifica şi trimite în judecată pe autorii faptelor.
149. Astfel, în cauza K.U. împotriva Finlandei (nr. 2872/02, pct. 49, CEDO 2008), care a avut ca
obiect infracţiunea de „calomnie” în contextul unor acuzaţii referitoare la sexualitatea unui minor,
Curtea a precizat că „chiar dacă libertatea exprimare şi confidenţialitatea comunicaţiilor sunt
preocupări primare şi dacă utilizatorii telecomunicaţiilor şi serviciilor de internet trebuie să aibă
garanţia că viaţa lor privată şi libertatea lor de exprimare vor fi respectate, această garanţie nu poate fi
absolută, şi, uneori, trebuie să cedeze în faţa altor imperative legitime, cum ar fi apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale sau protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Curtea a respins argumentul
Guvernului, conform căruia reclamantul a avut posibilitatea de a obţine despăgubiri din partea
furnizorului de acces la internet, hotărând că această cale de a obţine reparaţii nu era suficientă în
circumstanţele cauzei. Curtea a precizat că ar trebui să existe o cale de atac pentru a-l identifica pe
autorul infracţiunilor şi a-l trimite în judecată. Dar la momentul respectiv, cadrul normativ al statului
pârât nu permitea emiterea unui ordin în baza căruia furnizorul de acces la internet să dezvăluie
informaţiile necesare în acest scop (ibidem, pct. 47 şi 49). Deşi cauza K.U. împotriva Finlandei a avut
ca obiect elementele constitutive ale unei infracţiuni în dreptul intern şi o ingerinţă în viaţa privată a
victimei mai gravă decât cea din prezenta cauză, este evident din motivarea Curţii în această cauză
că, oricât de important ar fi, anonimatul pe internet trebuie totuşi să fie pus în echilibru cu alte drepturi
şi interese.
150. În ceea ce priveşte stabilirea identităţii autorilor comentariilor în cadrul unei proceduri civile,
Curtea observă că părţile nu sunt de acord cu privire la posibilitatea de a realiza acest lucru în
practică. În baza informaţiilor care i-au fost transmise, Curtea observă că, în „procedura de
administrare a probelor prealabilă procesului” – prevăzută la art. 244 Cod de procedură civilă (supra,
pct. 40), instanţele din Estonia au admis cererile introduse de justiţiabili care, considerându-se
calomniaţi, au solicitat ca unele ziare online sau portaluri de ştiri să dezvăluie adresele IP ale autorilor
unor comentarii prezumtiv calomnioase şi ca furnizorii de acces la internet care le-au alocat acele
adrese IP să dezvăluie numele şi adresele acestor persoane. În exemplele citate de Guvern, această
abordare a condus la rezultate mixte: în anumite cazuri, a fost posibilă identificarea computerului de la
care au fost trimise comentariile; în alte cazuri, identificarea s-a dovedit imposibilă din diferite motive
tehnice.
151. Conform hotărârii Curţii Supreme în speţă, partea vătămată a avut posibilitatea de a declanşa
o acţiune în justiţie împotriva societăţii reclamante sau împotriva autorilor comentariilor. Rezultatele
incerte ale măsurilor pentru aflarea identităţii autorilor comentariilor, cumulate cu faptul că societatea
reclamantă nu a stabilit în acest scop instrumente care ar fi permis potenţialelor victime ale discursului
instigator la ură să introducă o acţiune în justiţie eficientă împotriva autorilor comentariilor determină
Curtea să concluzioneze că Curtea Supremă şi-a întemeiat hotărârea pe motive relevante şi
suficiente. De asemenea, Curtea reaminteşte, în acest context, că, în hotărârea Krone Verlag (nr. 4), a
declarat că faptul de a atribui societăţii media – a cărei situaţie financiară este în general mai bună
decât cea a autorului unor calomnii – riscul de a fi obligată să plătească o reparaţie persoanei
calomniate nu constituie în sine o ingerinţă disproporţionată în exercitarea, de către acea societate, a
libertăţii sale de exprimare [Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei (nr. 4), nr. 72331/01,
pct. 32, 9 noiembrie 2006].

iv. Măsurile luate de societatea reclamantă

 152. Curtea observă că societatea reclamantă afişa pe website-ul său numărul de comentarii
generate de fiecare articol. Prin urmare, Curtea consideră că editorii portalului de ştiri nu ar fi trebuit să
aibă dificultăţi la identificarea secţiunilor în care aveau loc replicile cele mai aprinse. Articolul în litigiu a
generat 185 de comentarii, un număr vizibil mai mare decât media. Societatea reclamantă a şters
comentariile respective la aproape 6 săptămâni după ce au fost afişate pe website, în urma notificării
din partea avocaţilor persoanei vizate (supra, pct. 17-19).
153. Curtea observă că instanţa supremă a declarat în hotărârea sa: „în baza obligaţiei sale legale
de a se asigura că nu se aduce atingere altor persoane, [societatea reclamantă] ar fi trebuit să
împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit”; de asemenea, instanţa a declarat că „odată
publicate comentariile, [recurenta, care] ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de conţinutul lor ilicit, nu le-a
şters din portal din proprie iniţiativă” (pct. 16 din hotărâre, citat la pct. 31 supra). Prin urmare, instanţa
supremă nu a clarificat în mod expres aspectul dacă societatea reclamantă a avut obligaţia de a
preveni scrierea de comentarii pe website-ul său sau dacă ar fi fost suficient, în dreptul intern, ca
aceasta să şteargă comentariile în cauză imediat după publicarea lor pentru a evita angajarea
răspunderii sale în conformitate cu Legea privind obligaţiile. Curtea consideră că nimic din motivele pe
care Curtea Supremă şi-a bazat decizia de constatare a unei ingerinţe în drepturile garantate de
Convenţie ale societăţii reclamante nu fac posibilă afirmaţia că aceasta ar fi intenţionat să restrângă
drepturile reclamantei mai mult decât era necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. Pe această
bază şi având în vedere libertatea de a comunica informaţii consacrată la art. 10, Curtea va porni
aşadar de la principiul că hotărârea Curţii Supreme trebuie înţeleasă în sensul că ştergerea
comentariilor de către societatea reclamantă imediat după publicarea lor ar fi fost suficientă pentru a
nu fi considerată răspunzătoare în conformitate cu legislaţia internă. În consecinţă, având în vedere
concluziile de mai sus (supra, pct. 145), conform cărora este necesar să se considere că societatea
reclamantă a exercitat un control semnificativ asupra comentariilor introduse în portalul său, Curtea
consideră că faptul de a impune societăţii reclamante obligaţia de a şterge din website, imediat după
publicarea lor, comentariile care constituiau discurs instigator la ură şi instigare la violenţă – despre
care se putea înţelege la prima vedere că sunt vădit ilicite – nu constituie, în principiu, o ingerinţă
disproporţionată în exercitarea de către aceasta a libertăţii sale de exprimare.
154. Întrebarea relevantă în speţă este aceea dacă concluzia instanţelor naţionale – conform
căreia societatea reclamantă a fost în mod justificat declarată răspunzătoare ca urmare a faptului că
nu a şters comentariile imediat după publicare – era bazată pe motive relevante şi suficiente. În acest
sens, este necesar să se clarifice mai întâi dacă societatea reclamantă a stabilit sau nu mecanisme
pentru a filtra comentariile care constituie discurs ce instigă la ură sau discurs ce instigă la violenţă.
155. Curtea observă că societatea reclamantă a luat măsuri în acest sens. În portalul de ştiri Delfi
exista o clauză restrictivă care preciza că autorii comentariilor – nu societatea reclamantă – sunt cei
care îşi asumă răspunderea pentru afirmaţiile lor şi avertiza că este interzisă scrierea de comentarii
care sunt lipsite de temei şi/sau de legătură cu subiectul, care contravin bunelor practici, care conţin
ameninţări, insulte, expresii obscene sau vulgare, sau care instigă la ostilitate, violenţă ori activităţi
ilegale. În plus, portalul avea un sistem automat pentru ştergerea comentariilor care conţineau rădăcini
ale unor cuvinte obscene, precum şi un sistem de notificare şi retragere în cadrul căruia orice
persoană putea aduce comentariile nepotrivite în atenţia administratorilor, semnalându-le cu un simplu
clic pe un buton prevăzut în acest scop. De asemenea, în unele cazuri, administratorii portalului au
şters din proprie iniţiativă anumite comentarii neadecvate.
156. Prin urmare, Curtea consideră că nu se poate spune că societatea reclamantă şi-a neglijat
complet obligaţia de a evita prejudicierea altor persoane. Totuşi, lucru şi mai important, filtrul automat
bazat pe anumite cuvinte nu a reuşit să blocheze afirmaţiile odioase care se încadrează în discursul
de instigare la ură sau de instigare la violenţă pe care le-au scris cititorii şi, astfel, a limitat capacitatea
societăţii reclamante de a le şterge rapid. Curtea reaminteşte că majoritatea cuvintelor şi expresiilor
din aceste comentarii nu erau metafore sofisticate, nu aveau semnificaţii ascunse şi nici nu constituiau
ameninţări subtile. Afirmaţiile în litigiu erau expresii clare de ură şi ameninţări flagrante la integritatea
fizică a lui L. Astfel, chiar dacă filtrul automat putea fi de ajutor în unele cazuri, faptele cauzei arată că
acesta nu a fost suficient pentru a depista comentariile al căror conţinut nu constituie un discurs
protejat de art. 10 din Convenţie (supra, pct. 136). Curtea observă că, drept urmare a acestei
deficienţe a mecanismului de filtrare, aceste comentarii vădit ilicite au rămas online timp de
6 săptămâni (supra, pct. 18).
157. Curtea observă, în acest sens, că, în unele situaţii, administratorii portalului au şters efectiv
comentariile neadecvate din proprie iniţiativă şi că, pare-se la câtva timp după faptele aflate la originea
prezentei cauze, societatea reclamantă a înfiinţat o echipă de moderatori cărora li s-a repartizat
special această sarcină. Având în vedere faptul că toată lumea are mai multe posibilităţi de a-şi face
auzită vocea pe internet, Curtea consideră că obligaţia unui important portal de ştiri de a lua măsuri
eficiente pentru a limita propagarea unor afirmaţii ce ţin de discursul care instigă la ură sau la violenţă
– reprezentând problema care face obiectul acestei cauze – nu poate fi în niciun fel echivalentă unei
„cenzuri private”. Recunoscând, în acelaşi timp, că „site-urile internet contribuie în mod semnificativ la
îmbunătăţirea accesului publicului la ştiri şi, în general, la facilitarea comunicării de informaţii" (Ahmet
Yıldırım, citată anterior, pct. 48; Times Newspapers Ltd, citată anterior, pct. 27), Curtea reiterează că
este, de asemenea, conştientă de faptul că comunicarea online şi conţinutul acesteia pot cauza
prejudicii altora (Comitetul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel, citată anterior, pct. 63; a se vedea,
de asemenea, Mosley, citată anterior, pct. 130).
158. În plus, în funcţie de circumstanţe, este posibil să nu existe o victimă individuală identificabilă,
de exemplu, în anumite cazuri de discurs care instigă la ură împotriva unui grup de persoane sau
discurs care instigă direct la violenţă, ca de exemplu în cazul multora dintre comentariile care fac
obiectul prezentei cauze. De asemenea, chiar şi atunci când există o victimă identificabilă, este posibil
ca aceasta să nu fie în măsură să sesizeze furnizorul de servicii internet despre pretinsa încălcare a
drepturilor sale. Curtea acordă importanţă considerentului că unei potenţiale victime a unor afirmaţii
care constituie discurs instigator la ură îi este mai dificil să supravegheze continuu internetul decât îi
este unui mare portal de ştiri online să prevină publicarea unor astfel de afirmaţii ori să le şteargă rapid
pe cele publicate deja.
159. În cele din urmă, Curtea observă că societatea reclamantă îi solicită (supra, pct. 78) să ţină
seama în mod corespunzător de faptul că a creat un sistem de notificare şi retragere. Însoţit de
proceduri eficiente care permit o reacţie rapidă, sistemul poate, în opinia Curţii, să fie în multe cazuri
un instrument adecvat pentru a crea un echilibru între drepturile şi interesele tuturor celor implicaţi. Cu
toate acestea, în situaţii precum cea examinată în prezenta cauză, în care comentariile terţilor apar ca
un discurs instigator la ură şi ameninţări directe la integritatea fizică a unei persoane, în sensul
jurisprudenţei sale (pct. 136), Curtea consideră, aşa cum s-a arătat mai sus (pct. 153), că, pentru a
proteja drepturile şi interesele persoanelor şi ale societăţii în ansamblu, statele contractante pot fi
îndreptăţite să considere răspunzătoare portalurile internet de ştiri, fără ca aceasta să constituie o
încălcare a art. 10 din Convenţie, în cazul în care portalurile nu iau măsuri pentru a elimina
comentariile vădit ilegale imediat după publicarea lor, chiar şi în absenţa unei sesizări din partea
presupusei victime sau a terţilor.

v. Consecinţele pentru societatea reclamantă

160. În fine, în ceea ce priveşte consecinţele avute de procedura internă pentru societatea
reclamantă, Marea Cameră observă că reclamanta a fost obligată să plătească părţii vătămate suma
de 320 EUR pentru prejudiciul moral. Marea Cameră consideră, în mod similar Camerei, că această
sumă nu poate fi considerată disproporţionată în raport cu încălcarea drepturilor personalităţii
constatată de instanţele naţionale, având în vedere totodată faptul că societatea reclamantă opera în
mod profesional unul dintre cele mai importante portaluri internet de ştiri din Estonia (pct. 93 din
hotărârea Camerei). Curtea subliniază, în această privinţă, că ţine seama totodată de cauzele având
ca obiect răspunderea operatorilor de portaluri internet de ştiri soluţionate de instanţele naţionale
ulterior cauzei Delfi (supra, pct. 43). Curtea observă că, în aceste cauze, instanţele de grad inferior s-
au conformat hotărârii Curţii Supreme pronunţate în cauza Delfi, dar nu au acordat despăgubiri pentru
prejudiciul moral. Cu alte cuvinte, rezultatul concret pentru aceşti operatori în cauzele ulterioare Delfi
este acela că au fost obligaţi să elimine comentariile calomnioase, dar nu au fost obligaţi să plătească
despăgubiri pentru prejudiciul moral.
161. De asemenea, Curtea observă că nu rezultă că societatea reclamantă a trebuit să-şi schimbe
modelul de afaceri ca urmare a procedurii interne. Potrivit informaţiilor disponibile, portalul de ştiri Delfi
a rămas una dintre cele mai mari publicaţii internet din Estonia şi de departe cel mai popular în ceea
ce priveşte scrierea de comentarii, numărul acestora fiind în continuă creştere. Scrierea de comentarii
anonime – alături de care există acum posibilitatea de a scrie comentarii ca utilizator înregistrat, care
constituie prima opţiune prezentată utilizatorilor – rămâne predominantă, iar societatea reclamantă a
stabilit o echipă de moderatori care exercită o moderare a posteriori a comentariilor scrise în portal
(supra, pct. 32 şi 83). În aceste condiţii, Curtea concluzionează că ingerinţa în libertatea de exprimare
a societăţii reclamante nu a fost disproporţionată din acest motiv.

vi. Concluzie

162. Pe baza evaluării in concreto a elementelor precedente şi având în vedere raţionamentul

Curţii Supreme în speţă, în special caracterul extrem al comentariilor în litigiu, deoarece acestea au
fost scrise ca reacţie la un articol publicat de societatea reclamantă într-un portal de ştiri pe care îl
operează în mod profesional în cadrul unei activităţi comerciale, caracterul insuficient al măsurilor pe
care societatea le-a luat pentru a şterge imediat după publicare comentariile care constituie discurs de
instigare la ură şi instigare la violenţă şi pentru a asigura o şansă reală de a-i trage la răspundere pe
autorii comentariilor, precum şi caracterul moderat al sancţiunii care i-a fost aplicată, Curtea consideră
că hotărârea instanţelor naţionale de a declara compania reclamantă răspunzătoare s-a bazat pe
motive relevante şi suficiente, având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statul pârât. În
consecinţă, măsura în litigiu nu constituie o restrângere disproporţionată a dreptului societăţii
reclamante la libertate de exprimare.
Prin urmare, nu s-a încălcat art. 10 din Convenţie.

Pentru aceste motive,

CURTEA:
hotărăşte, cu 15 voturi la 2, că nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg, la 16 iunie 2015.

PREŞEDINTE, Grefier adjunct,

DEAN SPIELMANN Johan Callewaert

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se

anexează următoarele opinii separate:
– opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Karakas, De Gaetano şi Kjølbro;
– opinia concordantă a judecătorului Zupančič;
– opinia separată comună a judecătorilor Sajó şi Tsotsoria.
D.S.
J.C.
 Opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Karakaş, de Gaetano şi Kjølbro
(Traducere)

1. Suntem de acord cu concluzia că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie. Cu toate

acestea, am dori să clarificăm poziţia noastră în ceea ce priveşte două aspecte: 1) interpretarea, de
către Curte, a hotărârii Curţii Supreme; 2) principiile fundamentale ale evaluării Curţii.
2. În primul rând, interpretarea de către Curte a hotărârii Curţii Supreme (pct. 153-154) este
decisivă pentru motivarea cauzei.
3. La adoptarea deciziei sale, Curtea Supremă a luat în considerare, printre altele, faptul că Delfi
„ar fi trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit”, aceasta fiind obligată să evite
cauzarea unui prejudiciu. În plus, Curtea Supremă a hotărât că, după publicarea comentariilor
respective, Delfi, „care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de conţinutul lor ilicit, nu le-a şters din portal din
proprie iniţiativă”. Curtea Supremă a constatat că „inactivitatea [lui Delfi] [a fost] ilicită", şi că Delfi a
fost răspunzătoare deoarece „nu a dovedit lipsa culpei” (a se vedea fragmentul citat la pct. 31 din
hotărâre).
4. Există două posibile interpretări ale hotărârii Curţii Supreme: 1) Delfi a fost răspunzătoare
deoarece nu a „împiedicat” publicarea comentariilor ilicite, iar răspunderea sa a fost agravată de faptul
că nu a „eliminat" comentariile ulterior; 2) Delfi nu a „împiedicat” publicarea comentariilor ilicite şi,
întrucât ulterior nu a „eliminat” comentariile rapid, a fost răspunzătoare pentru ele.
5. Curtea a decis să interpreteze hotărârea Curţii Supreme de Justiţie în al doilea sens, evitând
astfel dificilă problemă a posibilei răspunderi a unui portal de ştiri pentru faptul că nu a „împiedicat”
publicarea unor comentarii ilicite generate de utilizatori. Dacă, în schimb, Curtea ar fi interpretat
hotărârea Curţii Supreme în primul sens, soluţia pronunţată în cauză ar fi putut fi diferită.
6. Dacă hotărârea Curţii Supreme ar fi fost interpretată în primul sens, s-ar fi consacrat o
interpretare a legislaţiei interne care ar implica riscul de a impune sarcini excesive unui portal de ştiri
precum Delfi. De fapt, pentru a evita răspunderea pentru comentarii scrise de cititorii articolelor sale,
un portal de ştiri ar trebui să împiedice publicarea unor astfel de comentarii (şi, de asemenea, ar trebui
să elimine astfel de comentarii care au fost publicate deja). Acest lucru ar putea necesita, în practică,
un sistem eficient de supraveghere ‒ fie automat, fie manual. Cu alte cuvinte, un portal de ştiri ar
trebui să supravegheze în prealabil comentariile pentru a evita publicarea comentariilor vădit ilicite
scrise de cititori. În plus, dacă răspunderea unui portal de ştiri ar fi strâns legată de caracterul vădit
ilicit al comentariilor, fără a fi necesar ca reclamantul să dovedească faptul că portalul de ştiri a ştiut
sau ar fi trebuit să ştie că acele comentarii vor fi sau au fost publicate în portal, atunci portalul ar fi
obligat, în practică, să acţioneze plecând de la ipoteza că astfel de comentarii ar putea fi scrise de
către cititori şi, prin urmare, să ia măsurile necesare pentru a evita publicarea acestora, ceea ce ar
necesita în practică adoptarea de măsuri de monitorizare prealabilă.
7. Prin urmare, în opinia noastră, tragerea la răspundere a unui portal de ştiri pentru faptul că nu a
„împiedicat” publicarea unor comentarii scrise de utilizatori ar însemna, în practică, obligarea portalului
la o monitorizare prealabilă a fiecărui comentariu scris de utilizatori pentru a evita angajarea
răspunderii sale pentru orice comentariu ilicit. Acest lucru ar putea conduce, în practică, la o ingerinţă
disproporţionată în libertatea de exprimare a portalului de ştiri, garantată de art. 10.
8. În al doilea rând, Curtea ar fi trebuit să declare mai clar principiile fundamentale care au condus-
o la constatarea că nu a fost încălcat art. 10. În schimb, Curtea a adoptat o motivare specifică acestei
cauze şi, în acelaşi timp, a lăsat principiile relevante să fie dezvoltate mai clar în jurisprudenţa
ulterioară.
9. În opinia noastră, Curtea ar fi trebuit să profite de posibilitatea de a prezenta mai clar principiile
relevante pentru motivarea unei cauze precum speţa de faţă.
10. Un portal de ştiri precum Delfi, care îi invită pe cititorii articolelor să scrie comentarii care sunt
făcute publice în portal, îşi va asuma „îndatoririle şi responsabilităţile" conform prevederilor legislaţiei
naţionale. În plus, rezultă din art. 8 din Convenţie că statele membre au obligaţia de a proteja efectiv
reputaţia şi onoarea persoanelor fizice. Prin urmare, art. 10 din Convenţie nu poate fi interpretat ca o
interdicţie pentru statele membre de a impune obligaţii portalurilor de ştiri, precum Delfi, atunci când
permit cititorilor să scrie comentarii care apoi sunt făcute publice. De fapt, statele membre pot avea, în
anumite împrejurări, obligaţia de a proceda astfel în scopul de a proteja onoarea şi reputaţia altora.
Astfel, statele membre pot decide că un portal de ştiri trebuie să fie considerat editorul comentariilor
respective. Mai mult, statele pot să dispună că portalurile de ştiri pot fi considerate răspunzătoare
pentru comentariile vădit ilicite – cum ar fi calomniile, ameninţările şi discursul instigator la ură – care
sunt scrise de utilizatori şi făcute publice în portal. Cu toate acestea, în exercitarea competenţei lor în
acest sens, statele membre trebuie să respecte obligaţiile care le revin în temeiul art. 10 din
Convenţie. Prin urmare, legislaţia naţională nu ar trebui să limiteze libertatea de exprimare impunând
sarcini excesive portalurilor de ştiri.
 11. În opinia noastră, statele membre pot declara un portal de ştiri, precum Delfi, răspunzător
pentru comentariile vădit ilicite ‒ cum ar fi calomniile, ameninţările şi discursul instigator la ură ‒ scrise
de cititorii articolelor sale dacă portalul ştia sau ar fi trebuit să ştie că vor fi sau au fost publicate astfel
de comentarii în portal. În plus, statele membre pot declara un portal de ştiri răspunzător în astfel de
situaţii dacă acesta nu reuşeşte să acţioneze prompt atunci când este informat despre astfel de
comentarii publicate în portal.
12. Pentru a stabili dacă portalul de ştiri ştia sau ar fi trebuit să ştie că vor fi sau au fost publicate
comentarii vădit ilicite în portal se pot lua în considerare toate circumstanţele specifice şi relevante ale
cauzei, inclusiv caracterul comentariilor în cauză, contextul publicării lor, subiectul articolului care
a generat comentariile, caracterul portalului de ştiri în cauză, istoricul acestuia, numărul de comentarii
generate de articol, activitatea din portal, precum şi cât de mult timp comentariile au fost afişate în
portal.
13. Prin urmare, faptul de a considera un portal de ştiri răspunzător pentru comentariile vădit ilicite
– precum calomniile, ameninţările şi discursul instigator la ură – în aceste circumstanţe va fi, în
general, compatibil cu art. 10 din Convenţie. În plus, statele membre pot considera un portal de ştiri
răspunzător şi dacă acesta nu a luat măsuri rezonabile pentru a împiedica publicarea în portal a
comentariilor vădit ilicite sau pentru a le elimina după ce au fost făcute publice.
14. În opinia noastră, era necesar ca aceste principii fundamentale să fie prezentate mai clar în
hotărârea Curţii.
15. Având în vedere caracterul vădit ilicit al comentariilor respective, precum şi faptul că au rămas
în portalul de ştiri timp de 6 săptămâni înainte de a fi şterse, nu considerăm disproporţionat faptul că
Curtea Supremă a considerat societatea Delfi răspunzătoare pe motiv că, din moment ce „ar fi trebuit
să aibă cunoştinţă de conţinutul lor ilicit, nu le-a şters din portal din proprie iniţiativă”. De fapt,
necunoaşterea existenţei acelor comentarii vădit ilicite pe o perioadă atât de lungă de timp aproape că
echivalează cu ignoranţă voită, ceea ce nu poate servi ca temei pentru a se sustrage răspunderii
civile.
16. Prin urmare, nu am avut nicio problemă în a vota ca şi majoritatea. Cu toate acestea, Curtea ar
fi trebuit, în opinia noastră, să profite de ocazie pentru a clarifica principiile fundamentale ale motivării
sale, indiferent de caracterul sensibil al problemelor ridicate de cerere.
 Opinia concordantă a judecătorului Zupančič
(Traducere)

În general, sunt de acord cu soluţia pronunţată în prezenta cauză. Cu toate acestea, aş dori să
adaug câteva observaţii istorice şi etice simple.
Cauza priveşte protecţia integrităţii persoanei, adică a drepturilor personalităţii în Estonia şi are
urmări asupra protecţiei drepturilor respective în Europa. Timp de mulţi ani drepturile personalităţii au
fost, să zicem, discriminate faţă de libertatea de exprimare, în special libertatea presei. În opinia mea
concordantă din cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 1) (nr. 59320/00, CEDO 2004-VI), am
scris că „doctrina drepturilor personalităţii consacră un nivel mai ridicat de relaţii interpersonale
civilizate” şi cred că faptele prezentei cauze confirmă această constatare
Problema derivă din marea diferenţă dintre dreptul cutumiar, pe de o parte, şi dreptul continental,
pe de altă parte. Noţiunea de viaţă privată în dreptul american, de exemplu, îşi are originea abia în
articolul fondator scris de Warren şi Brandeis 0, şi asta ca urmare a faptului că acesta din urmă a
studiat în Germania, unde a putut să înveţe despre drepturile personalităţii în limba germană.
Noţiunea de viaţă privată, cu sensul de dreptul de a fi lăsat în pace, în special de către mass-media, a
fost, până în acel moment, mult sau mai puţin necunoscută în domeniul dreptului anglo-american.
Articolul a abordat tocmai problema abuzului din partea presei. În mod evident, în acel moment exista
doar presă tipărită, dar acest lucru i-a fost suficient judecătorului Brandeis pentru a-şi arăta indignarea
extremă.
Pe de altă parte, tradiţia continentală în domeniul drepturilor personalităţii datează de la actio
iniurirarum din dreptul roman, care asigura protecţie împotriva vătămării corporale, dar şi împotriva
convicium, adtemptata pudicitia şi infamatio necorporale0. Astfel, drepturile personalităţii pot fi
considerate predecesorul şi echivalentul drepturilor omului în dreptul privat. Protecţia, de exemplu,
împotriva calomniei şi a încălcării altor drepturi ale personalităţii are o tradiţie lungă şi imperativă pe
continent, în timp ce calomnia (libel) şi defăimarea (slander) sunt slabe echivalente în dreptul anglo-
american.
Potrivit lui Jean-Christophe Saint-Paul:
„Drepturile personalităţii constituie ansamblul de prerogative juridice ce privesc interese morale
(identitate, viaţă privată, onoare) şi corpul uman sau mijloacele realizării acestora (corespondenţă,
domiciliu, imagine), exercitate de persoane fizice sau juridice şi sancţionate prin acţiuni în justiţie civile
(acţiuni posesorii, repararea prejudiciului) şi penale.
La intersecţia dreptului civil (persoane, contracte, bunuri) cu dreptul penal şi drepturile omului,
precum şi cu procedura civilă şi penală, materia face obiectul unei bogate jurisprudenţe, în dreptul
intern şi european, bazată pe diverse surse naţionale (Codul civil, Codul penal, Legea pentru
Informatică şi Libertăţi, Legea privind libertatea presei) şi internaţionale (Convenţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale), care realizează o
balanţă judiciară între protecţia persoanei şi a altor valori, precum libertatea de expresie sau sarcina
probei.”0
Situaţia din Germania este următoarea:
„Dreptul general al personalităţii a fost recunoscut în jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie
(Bundesgerichtshof) din 1954 ca un drept fundamental, garantat constituţional de art. 1 şi art. 2 din
Legea fundamentală şi, în acelaşi timp, ca un «alt drept» protejat în dreptul civil prin art. 823 alin. (1)
din BGB [Bundesgesetzbuch – Codul civil german] (jurisprudenţă constantă de la BGHZ [Curtea
Federală de Justiţie, cauze civile] 13, 334, 338 [...]). Acesta garantează faţă de toată lumea protecţia
demnităţii umane şi a dreptului la libera dezvoltare a personalităţii. Formele speciale de manifestare a
dreptului general al personalităţii sunt dreptul la imagine (art. 22 şi urm. din KUG (Kunsturhebergesetz
– Legea privind drepturile de autor)], precum şi dreptul la nume (art. 12 din BGB). Acestea garantează
protecţia personalităţii pentru domeniul pe care îl reglementează.”0

0
Samuel D. Warren şi Louis D. Brandeis, „Dreptul la viaţă privată”, 4(5) Harvard Law Review 193-201 (1890).
Articolul este disponibil integral la http://www.jstor.org/stable/1321160?origin=JSTOR-
pdf&seq=1#page_scan_tab_contents (actualizat la 23 martie 2015).
0
A se vedea „Drepturile personalităţii în dreptul european al răspunderii civile delictuale”, Gert Brüggemeier,
Aurelia Colombi Ciacchi, Patrick O'Callaghan (ed.), Cambridge University Press, Cambridge 2010, p. 18 şi nota
51.
0
A se vedea „Droits de la personnalité”, Jean-Christophe Saint-Paul (ed.), 2013, la
http://boutique.lexisnexis.fr/jcshop3/355401/fiche_produit.htm (actualizat la 23 martie 2015).
0
A se vedea cauza Marlene Dietrich , BGH 1 ZR 49/97, la Institute for Transnational Law – Foreign Law
Translations, Texas University School of Law, la
http://www.utexas.edu/law/academics/centers/transnational/work_new/german/case.php?id=726 (actualizat la 23
martie 2015).
 Astfel, este aproape greu de crezut că această paralelă de drept privat cu mai explicita protecţie a
drepturilor personalităţii umane în dreptul constituţional şi dreptul internaţional a fost nu numai
neglijată, ci şi înlocuită deseori de considerente contrare.
De asemenea, în opinia mea, este complet inacceptabil ca unui portal internet sau oricărui alt tip
de mass-media să i se permită să publice orice fel de comentarii anonime. Se pare că am uitat că în
cazul „scrisorilor adresate editorului", nu cu mult timp în urmă, se verifica atent identitatea autorului
acestora înainte de a se avea în vedere publicarea lor. Guvernul a susţinut (a se vedea pct. 90 din
hotărâre) că cele mai mari portaluri de ştiri internaţionale nu permit comentarii anonime (adică de la
utilizatori neînregistraţi) şi a făcut trimitere la opinia că există o tendinţă de renunţare la anonimat. În
acelaşi timp, comentariile anonime tindeau să fie mai jignitoare decât comentariile persoanelor
înregistrate, iar comentariile dure atrăgeau mai mulţi cititori. Potrivit Guvernului, tocmai din acest motiv
portalul Delfi a devenit notoriu.
Pe de altă parte, în cauza Print Zeitungverlag GmbH împotriva Austriei (nr. 26547/07, hotărâre
pronunţată la 10 octombrie 2013, în aceeaşi zi cu hotărârea Camerei în cauza Delfi), Curtea a hotărât
că acordarea de despăgubiri în valoare de 2 000 euro (EUR) pentru publicarea unei scrisori anonime
în presa scrisă a fost ‒ pe bună dreptate! ‒ compatibilă cu jurisprudenţa sa anterioară0.
Mass-media a operat în trecut în conformitate cu principiul evident că marea libertate de care
beneficia presa implica un nivel proporţional de răspundere. A permite tehnic publicarea unor forme
extrem de agresive de calomnie, din cauza unui interes comercial cras, şi apoi a ridica din umeri,
susţinând că un furnizor de internet nu este răspunzător pentru aceste atacuri asupra drepturilor
personalităţii altora, este total inacceptabil.
În conformitate cu vechea tradiţie a protecţiei drepturilor personalităţii, care datează tot din vremea
dreptului roman, suma de aproximativ 300 EUR acordată cu titlu de despăgubire în prezenta cauză
este în mod clar inadecvată în materie de despăgubire pentru prejudiciul suferit de persoanele
vătămate. Simpla comparaţie cu cauza Print Zeitungverlag GmbH împotriva Austriei, sus-menţionată,
care a implicat doar două persoane vătămate şi o presă tipărită cu distribuţie foarte limitată,
demonstrează că în prezenta cauză se impunea acordarea unei despăgubiri mult mai mari.
Nu ştiu de ce instanţele naţionale ezită să judece aceste tipuri de cauze şi să ofere o protecţie
strictă a drepturilor personalităţii şi o despăgubire decentă persoanelor care au fost supuse acestor
tipuri de vătămare verbală abuzivă, dar bănuiesc că propria noastră jurisprudenţă are legătură cu
această situaţie.
Cu toate acestea, libertatea de exprimare, la fel ca toate celelalte libertăţi, trebuie să se oprească
exact în punctul în care începe efectul negativ asupra libertăţii altcuiva şi a integrităţii sale personale.

0
A se vedea în Hudoc, baza de date a Curţii, hotărârea doar în limba engleză:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-126629 (actualizat la 24 martie 2015).
 Opinia separată comună a judecătorilor Sajó şi Tsotsoria
(Traducere)

Pentru a explica dezacordul nostru, vom prezenta o analiză detaliată şi tradiţională a cauzei, aşa
cum se practică de regulă la Curte. Există, totuşi, unele probleme mai ample care sunt mult mai
importante decât dezacordul nostru faţă de descumpănitoarea abatere făcută de majoritate în raport
cu interpretarea predominantă a jurisprudenţei. Pentru început, vor fi detaliate aceste preocupări
fundamentale.
I.

Cenzura colaterală
1. În prezenta hotărâre, Curtea a aprobat un sistem de răspundere care le impune intermediarilor
de internet activi0 (respectiv, gazdele care oferă propriul lor conţinut şi oferă terţilor servicii de
intermediere pentru a comenta conţinutul respectiv) cerinţa unei cunoaşteri prezumate (constructive
knowledge) a conţinutului ce îl găzduiesc. Considerăm tulburătoare potenţialele consecinţe ale acestei
norme. Consecinţele sunt uşor de prevăzut. Din dorinţa de a preveni calomnia de toate tipurile şi
probabil toate activităţile „ilegale", va trebui ca toate comentariile să fie monitorizate din momentul în
care sunt scrise. În consecinţă, intermediarii activi şi operatorii de blog vor avea motive considerabile
să sisteze opţiunea de comentarii, iar teama de răspundere poate duce la o autocenzură suplimentară
din partea operatorilor. Aceasta este o invitaţie la auto-cenzură de cel mai rău fel.
2. Regretăm faptul că Curtea nu a ţinut seama de avertismentele profetice ale profesorului Jack
Balkin0. Aşa cum a demonstrat profesorul Balkin, infrastructura tehnologică din spatele comunicării
digitale face obiectul unor mai puţin vizibile forme de control de către autorităţile de reglementare
private şi publice, iar Curtea tocmai a adăugat încă o astfel de formă în această panoplie. Guvernele
nu cenzurează în mod direct exprimarea, însă prin presiunea exercitată şi răspunderea impusă celor
care controlează infrastructura tehnologică (ISP etc.), guvernele creează un mediu în care rezultatul
inevitabil este cenzura colaterală sau privată. Cenzura colaterală „apare atunci când statul declară o
parte privată A răspunzătoare pentru discursul unei alte părţi private B, iar A are capacitatea de a
bloca, cenzura sau controla printr-un alt mod accesul la discursul lui B”0. Deoarece A este
răspunzătoare pentru discursul unui terţ, A are motive puternice pentru a supra-cenzura, pentru a
limita accesul şi a lipsi pe B de capacitatea de a comunica folosind platforma pe care A o controlează.
Într-adevăr, teama de răspundere o determină pe A să impună restricţii prealabile la discursul lui B şi
să înăbuşe chiar şi discursul protejat. „Ceea ce pare o problemă din perspectiva exprimării libere [...]
poate părea o oportunitate din perspectiva guvernelor care nu pot localiza cu uşurinţă vorbitorii
anonimi şi doresc să se asigure că nu se propagă discursul dăunător sau ilegal” 0. Aceste instrumente
tehnologice pentru verificarea conţinutului înainte de a fi comunicat online au condus (printre altele) la:
lipsă de precizie (deliberate overbreadth); protecţii procedurale limitate (măsurile se iau în afara
contextului unui proces); transferul sarcinii costurilor erorii (entitatea care se ocupă de filtrare va greşi
în sensul protejării propriei răspunderi, în loc să protejeze libertatea de exprimare).
3. Impunerea răspunderii în sarcina intermediarilor a fost un obstacol major în calea libertăţii de
exprimare timp de mai multe secole. Tipograful Harding şi soţia sa sunt cei care au fost arestaţi pentru
tipărirea lucrării Scrisorile unui postăvar („The Drapier’s Letters”), nu autorul lor anonim (Jonathan
Swift), care a continuat să predice netulburat. Acesta a fost motivul pentru care scutirea de
răspundere a intermediarilor a devenit o problemă crucială în elaborarea primului document durabil al
constituţionalismului european, Constituţia belgiană din 18310. Aceasta este mândra tradiţie a
drepturilor omului în Europa pe care trebuie să o susţinem.
Contextul general
4. Se susţine, în general, că Curtea este învestită cu soluţionarea prezentei cauze, dar aceasta
este doar o parte din datoria noastră şi un astfel de argument este periculos prin unilateralitatea lui.

0
Termenul „active Internet intermediaries” este folosit în literatura de specialitate: a se vedea Justin Hurwitz,
„Încrederea şi interacţiunea online”, Universitatea din Pennsylvania Law Review, vol. 161: 1579.
0
Jack M. Balkin, „Old-School/New-School Speech Regulation”, Harvard Law Review 127, p. 2296 (2014).
0
Ibidem, p. 2309.
0
Ibidem, p. 2311.
0
A se vedea E. Chevalier Huyttens (ed.), Discussion du Congrès national de Belgique 1830-1831 (Tome premier,
10 novembre-31 décembre 1830), Bruxelles, Société typographique belge Adolphe Wahlen et Cie (1844). A se
vedea discursul lui Nothomb, p. 651-652.
Limbajul specific al Constituţiei 1831 a fost un compromis şi nu reflecta abordarea principială a liberalilor care au
militat pentru Constituţionalism (cu majuscule), dar chiar şi acest compromis, pe care îl găsim reprodus astăzi în
art. 25 din Constituţia belgiană, prevede că „În cazul în care autorul este cunoscut şi cu domiciliul în Belgia, nici
editorul, tipograful, nici distribuitorul nu poate fi urmărit penal”. Înapoi în 1830?
Astfel cum Curtea a rezumat problemele în Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei (nr. 25965/04,
pct. 197, CEDO 2010)0:
„Hotărârile [Curţii] servesc nu numai pentru a soluţiona cauzele cu care a fost învestită, ci, la
modul mai general, pentru a elucida, a proteja şi dezvolta normele instituite de Convenţie,
contribuind astfel la respectarea de către state a angajamentelor asumate de acestea în calitate
de părţi contractante (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 154,
seria A, nr. 25; Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980 pct. 86, seria A, nr. 39; Karner
împotriva Austriei, nr. 40016/98, pct. 26, CEDO 2003-IX). Deşi scopul principal al sistemului
Convenţiei este de a oferi despăgubiri persoanelor particulare, misiunea sa este totodată aceea
de a soluţiona problemele de ordine publică în interesul comun, ridicând astfel standardele
generale de protecţie a drepturilor omului şi extinzând jurisprudenţa în acest domeniu la nivelul
întregii comunităţi a statelor părţi la Convenţie (a se vedea Karner, citată anterior, pct. 26; Capital
Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49429/99, pct. 78-79, CEDO 2005-XII).”
5. În plus, astfel cum a precizat Curtea în cauza Animal Defenders International împotriva
Regatului Unit [(MC) nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013]:
„Reiese din această jurisprudenţă că, pentru a determina proporţionalitatea unei măsuri
generale, Curtea trebuie să evalueze în primul rând opţiunile legislative aflate la baza acesteia
(James şi alţii, pct. 36).”
6. Prezenta hotărâre se ocupă în mod expres de contextul general (a se vedea secţiunea
„Observaţii preliminare” pct. 110 şi urm.), dar fără a soluţiona „probleme de ordine publică”. Internetul
este descris ca un „instrument fără precedent”, şi deşi se face referire la beneficiile lui, este descris ca
prezentând „anumite pericole", avantajele fiind prea puţin menţionate. Nu suntem de acord. Internetul
este mai mult decât o noutate periculoasă. Este o sferă pentru un discurs public solid, cu posibilităţi
noi pentru a consolida democraţia. Comentariile constituie un element esenţial al acestei noi
modalităţi, îmbunătăţit de idei între cetăţeni. Până în prezent, aceasta a fost interpretarea Curţii în
jurisprudenţa sa (a se vedea Ashby Donald şi alţii împotriva Franţei, nr. 36769/08, pct. 34, 10 ianuarie
2013; de asemenea, Węgrzynowski şi Smolczewski împotriva Poloniei, nr. 33846/07 , pct. 58, 16 iulie
2013)0.
7. Este de remarcat, în acest context, faptul că cele 13 linii de analiză de drept comparat din
prezenta hotărâre nu se referă la practici naţionale specifice. Deşi există restricţii noi la publicarea de
conţinut pe internet în legislaţia recentă a câtorva ţări europene, abordarea estoniană este oarecum
unică. În marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei şi, de asemenea, în democraţiile
reale din lume, sistemul normativ (în conformitate cu cerinţele statului de drept) se bazează pe
conceptul de cunoaştere efectivă (actual knowledge). O normă de siguranţă o constituie regula privind
raportarea şi acţiunea (în principal „retragere şi eliminare"). Curtea nu este cunoscută pentru
dezvoltarea unor restrângeri asupra drepturilor care să contravină normelor în vigoare în statele
membre, cu excepţia câtorva cazuri în care o majoritate restrânsă a constatat că tradiţiile morale
profunde justifică o astfel de excepţie.
Consecinţe
8. Curtea a subscris la norma aplicată de Curtea Supremă din Estonia, şi anume că intermediarii
activi trebuie să elimine comentariile „imediat” după publicare (a se vedea pct. 153 din hotărâre), nu în
urma unei notificări sau din alte motive legate de cunoaşterea efectivă. Prin urmare, se solicită
intermediarilor activi să exercite un control prealabil. Mai mult decât atât, statele membre vor fi
obligate să introducă o abordare similară deoarece, în caz contrar, conform logicii prezentei hotărâri,
nu există o protecţie adecvată pentru drepturile celor care se simt calomniaţi de comentarii. Pentru a
evita problemele, pentru intermediarii activi norma de siguranţă va consta pur şi simplu în
dezactivarea comentariilor0.
9. Curtea este conştientă de consecinţele nefericite ale adoptării unei norme care poate fi
respectată doar prin monitorizarea constantă a tuturor comentariilor (şi, implicit, a întregului conţinut
generat de utilizatori). Prin urmare, declară că „prezenta cauză nu are ca obiect alte tipuri de forumuri
internet [...] sau platformele de reţele sociale [...] unde furnizorul de conţinut poate fi o persoană fizică
0
Confirmată recent de Marea Cameră în Konstantin Markin împotriva Rusiei (MC), nr. 30078/06, pct. 89, CEDO
2012.
0
Deşi pasajul din Pravoye Delo, citat în hotărâre (a se vedea pct. 128) pare să adopte o poziţie neutră cu privire
la echilibrul dintre părţile bune şi rele ale internetului, este important de reţinut că, în Pravoye Delo nu au prevalat
aspectele negative, iar argumentul privind „riscul de vătămare” a fost urmat de un „cu toate acestea”, optând în
favoarea libertăţilor de pe internet (Comitetul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel împotriva Ucrainei,
nr. 33014/05, pct. 63-64, CEDO 2011).
0
Operatorii de reţele sociale au instituţionalizat deja supra-cenzura, permiţând o politică de interzicere a site-uri şi
mesajelor care au fost „raportate”, fără a efectua o anchetă serioasă în materie. Politica adoptată de Facebook
este o altă victorie pentru mentalitatea „troll”. Trebuie reţinut că Facebook cere ca (toată) cenzura impusă de
utilizatori să aibă loc într-un mediu juridic care acordă furnizorilor de servicii imunitate în temeiul art. 230 lit. a) din
Legea privind decenţa în comunicaţii (Communications Decency Act). Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla în cazul în
care nu ar exista imunitate.
care administrează un website sau un blog în timpul său liber [ca hobby]” (a se vedea pct. 116 din
hotărâre). Este greu de imaginat cum va ajuta această încercare „să limiteze pagubele”. Libertatea de
exprimare nu poate fi o chestiune ce ţine de hobby.

II.

Rolul portalului Delfi ca intermediar activ

10. Revenind la prezenta cauză, constatăm că instanţa supremă din Estonia nu a furnizat motive
relevante şi suficiente pentru ingerinţa foarte profundă în drepturile societăţii reclamante şi nu a
realizat un echilibru corespunzător. Aceasta constituie o încălcare a Convenţiei.
11. Prezenta cauză are ca obiect ingerinţa în libertatea de exprimare a portalului Delfi ca
intermediar activ. Delfi a publicat în portalul de ştiri un articol despre distrugerea drumurilor de gheaţă
de către o societate de transport public cu feribotul şi a permis comentarii la articol. Este incontestabil
faptul că nu era nimic ilegal în articol. Instanţele naţionale au acceptat, şi suntem complet de acord,
faptul că portalul Delfi era implicat în activităţi de jurnalism şi că deschiderea unei secţiuni de
comentarii făcea parte din portalul de ştiri. Cu toate acestea, nu portalul de ştiri a fost autorul
comentariilor necenzurate. În plus, cel puţin în opinia Camerei (a se vedea pct. 86 din hotărâre),
dezbaterea în cauză viza o chestiune de „un anumit grad” de interes public. Noi credem că articolul
a abordat o problemă de interes public, iar comentariile, chiar şi cele în litigiu, făceau parte din
dezbatere, chiar dacă erau poate excesive sau inadmisibile. Societatea Delfi a fost trasă la
răspundere pentru calomnie, în conformitate cu Codul civil al Estoniei, ca urmare a comentariilor
scrise în secţiunea de comentarii aferentă articolului. Sentinţa de condamnare a avut în vedere 20 de
comentarii.
Caracterul comentariilor
12. Pe parcursul întregii hotărâri, descrierea sau caracterizarea comentariilor variază şi rămâne
nespecifică. Curtea Supremă a Estoniei are propria sa interpretare: se referă la „calomnie în scopul
denigrării” şi „denigrarea demnităţii umane şi ridiculizarea unei persoane" şi consideră societatea Delfi
răspunzătoare pentru nerespectarea onoarei şi reputaţiei persoanei în cauză. Conform pct. 117 din
prezenta hotărâre, „comentariile în litigiu [...] au constat în principal în discurs instigator la ură şi
afirmaţii care instigau direct la violenţă”0 (a se vedea, de asemenea, pct. 140). Cu toate acestea,
conform pct. 130 („scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora”), infracţiunea în litigiu viza
reputaţia şi drepturile nespecificate ale altei persoane. Nu este clar la care comentarii se referă
Curtea. Comentariul „un om bun trăieşte mult, un împuţit o zi sau două” (comentariul nr. 9 - a se vedea
pct. 18 din hotărâre) echivalează cumva cu instigare la violenţă?0
13. Este regretabil faptul că rămâne neclară caracterizarea comentariilor. Ce este cu adevărat
tulburător aici nu este precizat clar nicicum: faptul că unele comentarii sunt rasiste. Comentariul nr. 2
este o enumerare de stereotipuri antisemite încheiată cu o referire la anihilarea prin foc a
destinatarului comentariului, care este evreu.
14. Nu vom discuta aici în ce măsură unele dintre referiri îndeplinesc cerinţele stricte ale instigării
la violenţă, având în vedere caracterul internetului. Are instigarea la violenţă sau dorinţa de a vedea
pe cineva ucis aceleaşi efecte pe internet ca şi o afirmaţie similară făcută în cadrul unei întâlniri faţă-
în-faţă într-o situaţie precum cea în discuţie? Aici nu există o chemare la arme din partea unui grup
extremist. Răspunsul trebuie stabilit printr-un proces judiciar adecvat. Nu s-a luat nicio măsură cu
caracter penal împotriva autorilor comentariilor, în pofida referirii la linşaj 0. Măsura în care astfel de

0
„Discursul instigator la ură” rămâne nedefinit. „Nu există o definiţie universal acceptată a" discursului instigator la
ură. Termenul cuprinde o gamă largă de mesaje de ură, de la observaţii şi comentarii stereotipice injurioase,
derogatorii, abuzive şi negative, până la discursul de intimidare şi provocare care instigă la violenţă împotriva
anumitor persoane şi grupuri. În general, numai formele cele mai flagrante ale discursului instigator la ură, şi
anume cele care constituie o instigare la discriminare, ostilitate şi violenţă, sunt considerate ilicite” [Raport al
Raportorului Special pe probleme de minorităţi, Rita Izsák (A/HRC/28/64), Consiliul pentru Drepturile Omului, a
douăzeci şi opta sesiune].
A se vedea, de asemenea: http://www.ohchr.org/EN/NewsEvents/Pages/DisplayNews.aspx?
NewsID=15716&LangID=E#sthash.XYM1WUqO.dpuf
Lipsa unui concept identificabil în cele 20 de comentarii foarte diferite face ca aplicarea hotărârii să fie
imprevizibilă.
0
Curtea are cerinţe destul de clare cu privire la ceea ce constituie un apel inadmisibil la violenţă [a se vedea
Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 62, CEDO 1999 IV; Dağtekin împotriva Turciei,
nr. 36215/97, 13 ianuarie 2005; Erbakan împotriva Turciei, nr. 59405/00, pct. 56, 6 iulie 2006; Lindon,
Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 56-58, CEDO 2007 IV; Otegi
Mondragon împotriva Spaniei, nr. 2034/07, pct. 54, CEDO 2011; Vejdeland împotriva Suediei, nr. 1813/07,
pct. 55, 9 februarie 2012].
0
A prezentat relevanţă în Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 54-56, CEDO 2007-V), în determinarea
interesului Guvernului aflat în joc, faptul că nu s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva reclamantului; prin
urmare, argumentul referitor la protecţia securităţii naţionale s-a dovedit a fi lipsit de relevanţă.
comentarii constituie o ameninţare reală ar fi necesitat o analiză corespunzătoare. Cu toate acestea,
hotărârea pur şi simplu acceptă constatările Curţii Supreme, care declară doar că este evident
caracterul ilegal al comentariilor (după care, la fel ca şi hotărârea, le caracterizează în diferite moduri).
15. Ne vom abţine, de asemenea, de la analizarea impactului mesajelor instigatoare la ură în ceea
ce priveşte capacitatea lor de a instiga la violenţă iminentă sau chiar de a genera o ură persistentă
care să conducă la hărţuire sau ameninţări reale la adresa lui L. Rasismul şi constrângerea altora la a
trăi într-un mediu plin de ură şi ameninţări reale nu-şi pot găsi refugiul în libertatea de exprimare. Însă
această preocupare legitimă nu trebuie să îi orbească pe cei care trebuie să ia măsuri şi trebuie să li
se aducă aminte că „reglementările privind discursul care instigă la ură pun sentimentele reale, de
multe ori onorabile, înaintea drepturilor abstracte - ceea ce pare de bun simţ. Este nevoie de un efort
activ pentru a rezista impulsului de a-i reduce la tăcere pe nesimţiţii care te-au jignit.”0
Ingerinţa şi dreptul intermediarilor activi
16. Există un consens general că hotărârea Curţii Supreme a Estoniei a cauzat o ingerinţă în
libertatea de exprimare a societăţii Delfi, deşi natura acestui drept rămâne oarecum neclară. În opinia
noastră, drepturile în litigiu sunt drepturile presei. Comentariile utilizatorilor pot îmbogăţi un articol.
Drepturile unui intermediar activ includ dreptul de a permite altora să comunice şi să primească
informaţii.
Legalitatea ingerinţei: problema previzibilităţii
17. Conform metodologiei predominante la Curte, următoarea chestiune care trebuie ridicată este
legalitatea măsurii. Aceasta implică o examinare a previzibilităţii legii. Curtea a acceptat faptul că
legea aplicabilă a fost Codul civil, nu Legea privind serviciile societăţii informaţionale. Legea privind
serviciile societăţii informaţionale pare să scutească furnizorii de servicii şi oferă o „siguranţă" în
sensul că, odată ce furnizorul de servicii devine conştient de conţinutul ilegal şi îl elimină prompt,
acesta nu poate fi tras la răspundere. Nici autorităţile naţionale, nici Curtea nu explică de ce, în speţă,
este lipsită de relevanţă dispoziţia de drept comunitar cu caracter obligatoriu, care face parte din
sistemul juridic naţional; acestea nu fac decât să afirme că prezenta cauză are ca obiect publicarea de
conţinut, nu stocarea de date. Desigur, nu este de competenţa Curţii să interpreteze dreptul comunitar
ca atare. Asta nu înseamnă că nu trebuie să îl considerăm ca parte a sistemului intern, atribuindu-i
ponderea constituţională corespunzătoare. În orice caz, art. 10 (răspunderea pentru stocare) din
Legea privind serviciile societăţii informaţionale prevede o normă de „siguranţă” pentru furnizorii de
servicii în cazul stocării. În aceste condiţii, ar fi necesară o justificare rezonabilă pentru alegerea unui
grad mai mare de răspundere în conformitate cu Codul civil. Alegerea (foarte problematică) a
răspunderii unui editor nu abordează problema supremaţiei dreptului Uniunii Europene sau problema
lex specialis. Este posibil ca, în cazul în care furnizorul unui serviciu de stocare de informaţii
generează conţinut, Legea privind serviciile societăţii informaţionale să fie inaplicabilă, dar acest fapt
trebuie să fie demonstrat şi totodată trebuie să fie previzibil. În plus, furnizorul de servicii, în prezenta
cauză, nu a generat conţinutul în litigiu: acel conţinut a fost generat de utilizatori. Argumentul conform
căruia caracterul comercial al stocării datelor aduce activitatea în cadrul regimului de răspundere
aplicabil editorilor nu este convingător. Stocarea este considerată a fi o activitate comercială, dar asta
nu a schimbat situaţia pentru Legea privind serviciile societăţii informaţionale, care a permis un regim
„de siguranţă”.
18. Una dintre cerinţele care decurg din formularea „prevăzută de lege” este previzibilitatea. Astfel,
o normă nu poate fi considerată „lege” în sensul art. 10 § 2 decât dacă este formulată cu suficientă
precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi reglementeze conduita; acesta trebuie să fie în măsură –
la nevoie, cu ajutorul unor îndrumări corespunzătoare – să prevadă, într-un grad rezonabil în acele
circumstanţe, consecinţele pe care o acţiune le poate avea. Aceste consecinţe nu trebuie să fie
previzibile cu certitudine absolută [a se vedea Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei
(MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 41, CEDO 2007-IV]0. Un consilier juridic nu ar fi putut informa
societatea Delfi cu suficientă certitudine că, în cazul acesteia, nu este aplicabilă Directiva privind
aspectele juridice ale serviciilor societăţii informaţionale. Legea aplicabilă nu a fost evidentă, în
măsura în care chiar şi în 2013, o instanţă din Cipru a considerat necesar să solicite Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene o hotărâre preliminară într-o chestiune similară, şi anume răspunderea portalurilor
care publică ştiri (a se vedea cauza C-291/13, Papasavvas, CJUE). Dacă a existat o incertitudine în
2013 în Uniunea Europeană cu privire la o chestiune similară dar mai puţin complicată, care a fost
clarificată în 2014, cum ar fi putut un consilier juridic să fie suficient de sigur în 2006?

0
George Packer, „Mute Button", The New Yorker, 13 aprilie 2015.
0
Este de remarcat că restul acestui citat nu este luat în considerare în prezenta hotărâre. Paragraful iniţial
conţine o nuanţă importantă: „În consecinţă, multe legi sunt în mod inevitabil formulate în termeni care, într-o
măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare depind de practică”. În cazul de faţă,
cu toate acestea, problema este nu utilizarea de termeni vagi, ca de exemplu faptul că directiva foloseşte un
termen vag atunci când se referă la „furnizor de servicii". Problema a fost că au existat două legi şi societatea
reclamantă a considerat că directiva a fost aplicabilă cu titlu de drept comunitar şi de lege specială, în timp ce
Curtea Supremă a considerat că cealaltă lege era aplicabilă deoarece furnizorul de servicii a fost un editor.
 19. Lucru şi mai important, nu a fost previzibil faptul că răspunderea societăţii reclamante în
temeiul Codului civil ar fi angajată în calitate de editor al comentariilor. Hotărârea Curţii Supreme se
referă la o altă hotărâre a Curţii Supreme din 21 decembrie 2005. Această hotărâre, probabil deja
disponibilă societăţii Delfi la 24 ianuarie 2006 (data articolului), a fost rezumată de Curtea Supremă
după cum urmează:
„[Î]n sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile, dezvăluirea [avaldamine] înseamnă
comunicarea de informaţii către terţi, iar persoana care face dezvăluirea este o persoană care
comunică informaţiile către terţi. [...] În cazul publicării [avaldamine] de informaţii în mass-media,
persoana care face dezvăluirea/editorul [avaldaja] poate fi o societate de presă, precum şi
persoana care a transmis informaţiile la publicaţia mass-media.”
Curtea Supremă a aplicat acest considerent în felul următor:
„Publicarea de ştiri şi comentarii într-un portal internet este tot o activitate jurnalistică. Cu toate
acestea, ca urmare a naturii mass-media pe internet, nu se poate pretinde în mod rezonabil
operatorului unui portal să modifice comentariile înainte de publicarea lor ca şi când website-ul ar
fi o publicaţie de presă scrisă. Deşi editorul [unui articol de presă scrisă] se află, deoarece le
supune controlului editorial, la originea publicării comentariilor, într-un portal internet, cu toate
acestea, autorii comentariilor sunt cei aflaţi la originea publicării lor şi cei care le pun la dispoziţia
publicului prin intermediul portalului. Operatorul portalului nu este aşadar persoana căreia i se
dezvăluie informaţia. Din cauza interesului [lor] economic în publicarea de comentarii, atât
editorul [väljaandja] de publicaţii tipărite cât şi operatorul unui portal internet sunt
editori/dezvăluitori [avaldajad] în calitate de întreprinzători.”
20. Acest fapt determină, de asemenea, preocupări serioase cu privire la previzibilitatea Codului
civil aşa cum a fost aplicat în speţă. Curtea Supremă expune în mod clar că „nu este rezonabilă
pretenţia ca operatorul unui portal să editeze comentariile înainte de publicarea lor în acelaşi mod în
care acest lucru se întâmplă la o publicaţie de presă tipărită”. Operatorul unui portal internet este
numit „editor/dezvăluitor” în traducerea în limba engleză şi franceză. Termenul folosit în original în
limba estonă nu pare a fi identic cu cel folosit pentru editor („väljaandja”), ci unul diferit („avaldajad”).
Societatea reclamantă a susţinut că alţi „dezvăluitori” sau difuzori (biblioteci, librării) nu erau
consideraţi editori în cadrul dreptului pozitiv al răspunderii delictuale. De ce s-ar presupune că un
operator internet intră sub obligaţia de diligenţă aplicabilă conceptului de „väljaandja” în loc de
„avaldajad”? Aici există o contradicţie care împiedică previzibilitatea. Aşa cum Camera a recunoscut în
mod corect (a se vedea pct. 75 din hotărârea Camerei), textul dispoziţiilor relevante din Constituţie,
Codul civil (Principii generale) şi Legea privind obligaţiile a fost „destul de general şi lipsit de detalii”.
Prevederile Legii privind obligaţiile sunt toate îndreptate către o persoană sau entitate care calomniază
‒ tortfeasor, în acest caz, fiind autorul comentariilor publicate pe website-ul societăţii reclamante ‒ şi
nu abordează în mod direct situaţia inedită a unui intermediar care furnizează o platformă pentru o
astfel de activitate de exprimare, fără a fi autorul lor sau un editor în sens tradiţional. Numai un
consilier juridic profet ar fi putut fi suficient de sigur că un operator de portal va fi considerat
răspunzător pentru un comentariu despre care nu avea cunoştinţă, în temeiul unei răspunderi
obiective aplicabile editorilor care aveau deplină cunoştinţă de tot ce publicau. Este de remarcat faptul
că cele trei grade de jurisdicţie competente au aplicat trei teorii diferite ale răspunderii. Legile vag
formulate, ambigue şi deci imprevizibile au un efect inhibitor asupra libertăţii de exprimare. Aici
persistă o incertitudine tulburătoare0.
21. Curtea a hotărât anterior că „politicile privind reproducerea de material din presa scrisă şi de pe
internet pot fi supuse unui regim diferit. Politicile referitoare la acesta din urmă trebuie în mod
incontestabil să fie ajustate în funcţie de caracteristicile specifice ale tehnologiei, pentru a asigura
apărarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor în cauză” (a se vedea Comitetul de redacţie al
Pravoye Delo şi Shtekel, citată anterior, pct. 63). Acest punct de principiu oferă un reper important
atunci când se examinează dacă aplicarea dreptului intern, în prezenta cauză, a fost rezonabil de
previzibilă pentru societatea reclamantă, în ceea ce priveşte conţinutul generat de utilizatori pe
website-ul său. Recomandarea CM/Rec(2011)7 Comitetului de Miniştri cu privire la noul concept de
mass-media a menţionat că „rolurile fiecărui actor pot să se schimbe cu uşurinţă sau să evolueze fluid
şi perfect” şi a cerut o „abordare diferenţiată şi graduală”.
Caracterul necesar într-o societate democratică
22. Următoarea întrebare care necesită răspuns este cât de necesară a fost măsura care viza
evitarea discursului instigator la ură0 (care a constituit justificarea cea mai probabilă a ingerinţei, cel
puţin în opinia Curţii, dar nu şi în cea a autorităţilor naţionale ‒ a se vedea pct. 140 din hotărâre) într-o

0
În cauza Colegiul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel împotriva Ucrainei (citată anterior), având ca obiect o
dispută legată de internet examinată în conformitate cu art. 10, deşi diferită de cea din prezenta cauză, Curtea a
constatat o încălcare a art. 10 pentru unicul motiv că ingerinţa nu a fost prevăzută în mod adecvat de lege, luând
în considerare, printre altele, problemele speciale care apar în epoca internetului.
0
Uneori se menţionează şi instigarea la violenţă.
societate democratică0. Menţiunea făcută la pct. 139 cu privire la conflictul dintre drepturile prevăzute
la art. 8 şi art. 10 vizează aplicabilitatea unui exerciţiu de punere în echilibru cu o marjă mai largă de
apreciere.
23. Curtea declară, în primul rând, fapt cu care suntem de acord, că unele dintre afirmaţiile în litigiu
nu sunt protejate de Convenţie. Asta în sine nu rezolvă problema deoarece nu este posibil, în
circumstanţele cauzei, să se echivaleze expresiile folosite de autorii comentariilor cu activităţile unui
intermediar activ.
Trecerea la analiza „motivelor relevante şi suficiente”
24. Curtea consideră, la pct. 142 din hotărâre că, în cadrul analizei proporţionalităţii, sarcina sa
este de a examina „[î]n lumina raţionamentului Curţii Supreme [...] dacă decizia instanţelor naţionale
de a declara societatea reclamantă răspunzătoare s-a bazat pe motive relevante şi suficiente în
circumstanţele deosebite ale cauzei (a se vedea supra, pct. 131)”. Nu se face aici nicio referire la
principiul consacrat conform căruia Curtea, în exercitarea rolului său de control, nu este convinsă dacă
statul pârât şi-a exercitat discreţia numai în mod rezonabil, cu grijă şi cu bună-credinţă. Motivele
suficiente sunt mai mult decât pur şi simplu rezonabile.
25. Lucru şi mai important, criteriul „motivelor relevante şi suficiente” este doar o parte a analizei
proporţionalităţii0. După ce Curtea a constatat că motivele invocate sunt relevante şi suficiente, atunci
analiza proporţionalităţii mai degrabă începe în loc să se termine. Criteriul „motivelor relevante şi
suficiente” este o chestiune fundamentală pentru a determina dacă şi cum trebuie aplicată marja de
apreciere; acesta este relevant pentru stabilirea existenţei unei nevoi sociale stringente (a se vedea
referinţele citate la pct. 131 din hotărâre). De ce este necesar să se stabilească faptul că motivele
invocate de autorităţile interne au fost relevante şi suficiente (adică mai mult decât pur şi simplu
rezonabile ‒ a se vedea mai sus)? Pentru că, aşa cum Curtea a declarat întotdeauna şi reiterează, de
asemenea, în prezenta cauză (a se vedea pct. 131), „Curtea trebuie să se asigure că autorităţile
naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10 şi, bazându-se, în plus, pe o
apreciere acceptabilă a faptelor relevante [...]” (Curtea nu a făcut o evaluare a examinării, de către
autorităţile naţionale, a faptelor relevante, deşi acest considerent ar fi fost relevant.)
26. Curtea a concluzionat că Curtea Supremă a prezentat într-adevăr motive relevante şi suficiente
pentru gradul de răspundere pe care l-a aplicat. Instanţa a ajuns la această concluzie după ce a luat în
considerare următoarele aspecte relevante: contextul comentariilor, măsurile aplicate de societatea
reclamantă pentru a preveni sau elimina comentariile calomnioase, răspunderea autorilor reali ai
comentariilor ca posibilă alternativă la răspunderea societăţii reclamante, precum şi consecinţele
procedurii interne pentru societatea reclamantă. Acestea pot fi relevante, dar pot exista şi alte
considerente relevante. Vom examina doar caracterul suficient al unora dintre aceste aspecte.
Răspunderea extinsă a editorilor: interes economic de bază
27. Hotărârea Curţii Supreme a Estoniei se bazează pe prezumţia că intermediarul activ este
editor. Până acum, jurisprudenţa Curţii a mers în sens invers0. Documentele de drept internaţional
citate de Curte subliniază importanţa diferenţierii, având în vedere caracterul specific al tehnologiei
internet. S-a menţionat deja că o astfel de diferenţiere a fost recunoscută de Curtea Supremă a
Estoniei cu câteva luni înainte. Cu toate acestea, în prezenta cauză, instanţa supremă i-a echivalat pe
editori cu intermediarii activi: „din cauza interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea
comentariilor, atât editorul de publicaţii scrise cât şi operatorul unui portal internet sunt editori/cei care
dezvăluie informaţii pentru acele comentarii în calitate de profesionişti” (citat la pct. 112 din hotărâre).
Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a pune la îndoială această abordare, deşi menţionează că: [Nu
a fost] „o anumită tendinţă către stabilirea unei distincţii între principiile juridice care reglementează
activitatea mijloacelor de comunicare tipărite şi audiovizuale tradiţionale, pe de o parte, şi activitatea

0
În cazul în care punerea în echilibru a acestor două drepturi a fost realizată de autorităţile naţionale, în
conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii, Curtea ar avea nevoie de motive puternice să înlocuiască
cu opinia sa pe cea a instanţelor naţionale [a se vedea Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08,
pct. 88, 7 februarie 2012; şi Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 107,
CEDO 2012]. Acesta este, probabil, motivul pentru care analiza Curţii în prezenta cauză se concentrează asupra
suficienţei motivelor prezentate de instanţele naţionale. Cu toate acestea, instanţele naţionale au luat în
considerare doar selectiv criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii.
0
Principiile menţionate în hotărâre se referă la motive relevante şi suficiente ca parte a evaluării marjei de
apreciere. Acest lucru are sens, de exemplu, în cazul în care autorităţile naţionale invocă motive cu privire la
caracterul oportun al mijloacelor sau scopurilor; dacă acestea sunt relevante, marja de apreciere se poate
schimba şi nivelul de control se poate diminua. Cu toate acestea, în cazul de faţă, cerinţa privind prezentarea de
motive relevante şi suficiente este separată de marja de apreciere. Restrângerea unui drept protejat de
Convenţie, în cazul în care nu sunt prevăzute motivele restrângerii, este arbitrară şi, prin urmare, nu poate fi
considerată a fi necesară într-o societate democratică. Este important pentru statul de drept şi exercitarea
drepturilor ca măsura restrictivă în sine să aibă motive şi ca acestea să nu fie adăugate ex post facto. Ar fi şi mai
puţin acceptabil faptul de a permite Curţii să facă, din oficiu, propriile speculaţii cu privire la posibilele motive.
0
A se vedea Ashby Donald şi alţii, citată anterior, pct. 34, şi Węgrzynowski şi Smolczewski, citată anterior,
pct. 58.
mijloacelor de comunicare pe internet, pe de altă parte [...] Prin urmare, Curtea consideră că, din
cauza naturii speciale a internetului, «îndatoririle şi responsabilităţile» pe care trebuie să şi le asume
un portal internet de ştiri, în sensul art. 10, pot fi într-o anumită măsură diferite de cele ale unui editor
tradiţional în ceea ce priveşte conţinutul furnizat de terţi” (pct. 113 din hotărâre). Suntem complet de
acord, dar ne este imposibil să înţelegem cum o recunoaştere a diferenţei poate duce la eliminarea
editorilor şi intermediarilor activi numai în baza caracterului lor comercial. Curtea pare să accepte ca
relevantă şi suficientă poziţia Curţii Supreme a Estoniei. În această abordare, interesul economic este
suficient pentru echivalarea intermediarului activ cu un editor, deşi cei doi au fost consideraţi diferiţi în
fraza anterioară. Nu se oferă nicio explicaţie cu privire la modul în care acest lucru este compatibil cu
punctul de referinţă al Curţii, şi anume Recomandarea CM/Rec(2011)7 a Comitetului de Miniştri (citată
la pct. 46 din hotărâre), care recomandă ca intermediarului să i se aplice o „abordare graduală”.
Motivele suplimentare menţionate la pct. 115-117 vizează caracterul exprimării şi dimensiunea
intermediarului, care nu sunt nici relevante, nici suficiente în legătură cu răspunderea unui editor
tradiţional.
28. Constatarea că responsabilitatea presei (sau, în acest context, a oricărui care exprimă o
afirmaţie) este sporită de prezenţa unui interes economic nu este în acord cu jurisprudenţa. Este
adevărat că marja de apreciere este mai largă în domeniul comercial [a se vedea Mişcarea raeliană
elveţiană împotriva Elveţiei (MC), nr. 16354/06, pct. 61, CEDO 2012]. „Totuşi, este necesar să se
reducă întinderea marjei de apreciere atunci când în joc se află nu declaraţiile pur «comerciale» ale
unei anumite persoane, ci participarea sa într-o dezbatere care afectează interesul general” (a se
vedea Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 47, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI).
Faptul că articolul original şi secţiunea de comentarii (oferită publicului larg cu titlu gratuit!) fac parte
din activitatea economică a operatorului unui portal de ştiri nu schimba nimic. Articolul şi secţiunea de
comentarii aferentă sunt protejate deoarece facilitează şi participă la dezbaterea unei chestiuni de
interes public.
29. În ultimele trei secole, au fost generate idei pentru a obţine bani şi acest fapt nu a fost perceput
ca reducând nivelul de protecţie altminteri acordat exprimării. Nu trăim în lumea aristocratică a
conceptului de auctor roman care îşi permitea să nu îi pese de rentabilitatea financiară a ideilor (deşi
de foarte multe ori era dependent de buna-dispoziţie a împăratului). Nu i se poate imputa unui ziar sau
unui editor faptul că operează un debuşeu ca întreprindere comercială. Nu ne putem aştepta la o
producţie gratuită de idei. Nu va exista nicio generaţie de idei fără mijloace financiare adecvate;
recompensa materială şi caracterul comercial al întreprinderii de presă nu constituie (şi nu pot
constitui) un motiv de diminuare a nivelului de protecţie acordat presei. Informaţia este costisitoare;
comunicarea eficientă a acesteia nu este un simplu hobby. Aceeaşi platformă care a fost înţeleasă ca
fiind comercială şi deci supusă unei răspunderi extinse este totodată o platformă pentru un discurs
îmbunătăţit şi interactiv pe tema unei chestiuni de interes public. Acest aspect nu a fost luat în
considerare în cadrul exerciţiului de punere în echilibru.
30. Cu toate acestea, Curtea prezintă cel puţin un considerent relevant pentru extinderea
răspunderii unui intermediar activ. Este adevărat, desigur, că intermediarul activ poate exercita control
asupra comentariilor care apar pe website-ul său şi este, de asemenea, adevărat că, prin crearea unui
spaţiu pentru comentarii şi invitarea utilizatorilor să participe, acesta se angajează într-o activitate de
exprimare care presupune asumarea răspunderii. Cu toate acestea, natura acestui control nu
presupune identificarea sa cu un editor tradiţional.
31. Există şi alte diferenţe între un editor (având aici sensul de editor de presă, cineva care
controlează conţinutul) şi un intermediar activ:
a) la un ziar, ziaristul este de regulă un angajat (deşi există motive întemeiate pentru a proteja
un ziarist faţă de editor/angajator); şi
b) în principiu, editorul este în măsură să cunoască în prealabil conţinutul unui articol care va fi
publicat şi are capacitatea de decizie şi mijloacele pentru a controla publicarea în prealabil.
Spre deosebire de cazul editorului, aceste elemente sunt doar parţial prezente în cazul
intermediarilor activi care găzduiesc propriul lor conţinut şi monitorizează în mod activ toate datele (cu
alte cuvinte, sunt în poziţia de a le citi şi elimina după ce datele devin accesibile), ca în cazul portalului
Delfi. Intermediarul activ are control prealabil numai în măsura în care acest lucru este posibil printr-un
mecanism de filtrare. Acesta are, de asemenea, capacitatea de a elimina un mesaj sau a bloca
accesul la acesta. Cu toate acestea, în situaţii normale, intermediarul activ nu are niciun control
personal asupra persoanei care scrie mesajul. Autorul comentariului nu este angajat al editorului şi, în
cele mai multe cazuri nu este cunoscut de editor. Comentariul publicat apare fără decizia editorului.
Prin urmare, nivelul de cunoaştere şi de control diferă în mod semnificativ.
32. Controlul presupune cunoaştere. În acest sens, diferenţa dintre editor/autorul publicaţiei şi
intermediarul activ este evidentă.
Gradul de răspundere
33. Deşi Delfi nu poate fi definit ca editor, societatea oferă în mod voluntar posibilitatea unor
comentarii şi, chiar dacă această activitate este o chestiune ce ţine de libertatea de exprimare de tip
jurnalistic, aceasta nu este exonerată de răspundere. Legea privind serviciile societăţii informaţionale
are în vedere o astfel de răspundere, printre altele pentru stocare, cum este cazul aici. Legea
întemeiază răspunderea pe „cunoaştere efectivă” şi implică obligaţia de eliminare rapidă. Curtea a
constatat ca acest lucru este insuficient.
34. Curtea consideră relevant şi suficient considerentul că Curtea Supremă a limitat răspunderea
societăţii reclamante la răspundere post-publicare (a posteriori). Cu toate acestea, conform citatului de
la pct. 153 din hotărârea menţionată, Curtea Supremă a declarat că societatea reclamantă „ar fi trebuit
să împiedice publicarea comentariilor”. Faptul că instanţa, de asemenea, a hotărât că a existat
obligaţia de eliminare a comentariilor publicate nu schimbă prima sa declaraţie. Aici se pledează atât
răspunderea a priori, cât şi cea a posteriori, fapt care nu poate fi ignorat atunci când vine vorba de
evaluarea „motivelor suficiente”0. Acesta a fost criteriul în baza căruia s-a constatat culpa societăţii
Delfi pentru dezvăluirea de informaţii, care nu ar fi putut fi anulată prin eliminarea conţinutului la
cerere.
35. Obligaţia de a elimina comentariile calomnioase în lipsa cunoaşterii efective a existenţei lor şi
imediat după publicarea lor înseamnă că intermediarul activ trebuie să asigure supraveghere non-
stop. În practică, asta constituie răspundere absolută şi strictă, care nu este nicicum diferită de
controlul general prealabil. Nu se prezintă niciun motiv pentru care numai acest grad de răspundere
corespunde protejării intereselor relevante.
36. Există suficiente motive pentru această răspundere strictă 0, sub masca normelor referitoare la
vinovăţie din Codul civil? Curtea a examinat măsurile de precauţie aplicate de Delfi şi le-a găsit
neadecvate. Acestea erau măsuri destul de obişnuite: o declaraţie de declinare a răspunderii pentru
conţinutul ilegal, un mecanism de filtrare, separarea comentariilor de articol, precum şi eliminarea
imediată în urma unei notificări. Pentru Curte, a fost decisiv faptul că mecanismul de filtrare nu a
funcţionat. Nu există o examinare a caracterului adecvat al mecanismului de filtrare (a fost de ultimă
generaţie? poate exista obligaţia de a aplica sisteme de ultimă generaţie? există vreun motiv pentru
angajarea răspunderii dacă există un sistem de filtrare de ultimă generaţie?). Curtea constată că
filtrarea ar fi trebuit să fie o sarcină simplă şi că sistemul a dat greş. Nu există nicio expertiză, nicio
examinare în contradictoriu. Suntem doar asiguraţi că înfiinţarea în acest scop a unei echipe de
moderatori nu constituie „cenzură privată”. Nu se ia în considerare posibilitatea unor măsuri mai puţin
invazive; numai eliminarea „fără întârziere”, adică în momentul publicării comentariului (a se vedea
pct. 159) îndeplineşte obiectivul eliminării discursului instigator la ură şi efectele acestuia0. Acest apetit
insaţiabil pentru protecţie preventivă duce la un raţionament circular: un editor are o răspundere
similară, prin urmare, un intermediar activ este ca un editor.
37. Nici instanţele naţionale şi nici hotărârea nu au prezentat o motivare suficientă şi relevantă
pentru o normă privind răspunderea strictă de facto. Curtea a fost convinsă că putea găsi motive
relevante şi suficiente în hotărârea Curţii Supreme a Estoniei având în vedere caracterul extrem al
comentariilor, caracterul comercial al activităţii, caracterul insuficient al măsurilor aplicate de
societatea reclamantă, interesul pentru asigurarea unei posibilităţi reale ca autorii acelor comentarii să
fie traşi la răspundere, precum şi caracterul blând al sancţiunii. Aparent, acestea sunt motivele care au
determinat Curtea să subscrie la cunoaşterea constructivă (prezumată). Curtea a constatat că
obligaţia absolută a eliminării conţinutului imediat după publicare (aşa cum a fost aplicată de
societatea reclamantă) a fost proporţională cu scopul apărării persoanelor împotriva discursului
instigator la ură.
38. Am spune, în conformitate cu toate documentele internaţionale citate, că un intermediar activ
care oferă spaţiu pentru comentarii nu poate avea o responsabilitate absolută – adică o obligaţie
absolută de cunoaştere sau, în practică, de cunoaştere prezumată (constructivă). Protecţia libertăţii de
exprimare nu poate fi transformată într-un exerciţiu de impunere a unor obligaţii. Clauza „îndatoriri şi
responsabilităţi” de la art. 10 § 2 nu este o dispoziţie de sine stătătoare: aceasta s-a introdus acolo
pentru a explica de ce exercitarea libertăţii în cauză poate face obiectul unor restrângeri, care trebuie
să fie necesare într-o societate democratică. Aceasta este doar o parte din echilibrul pe care îl impune
art. 10 § 2.

0
Am citit evaluarea făcută de Curte ca o declaraţie a lipsei de claritate în ceea ce priveşte hotărârea Curţii
Supreme: „Prin urmare, instanţa supremă nu a soluţionat în mod expres chestiunea dacă societatea reclamantă a
avut obligaţia de a preveni scrierea de comentarii pe website-ul său dau dacă ar fi fost suficient, în dreptul intern,
ca aceasta să şteargă comentariile în cauză imediat după publicarea lor pentru a evita angajarea răspunderii sale
în conformitate cu Legea privind obligaţiile” (a se vedea pct. 153 din hotărâre).
0
Nu există nici o modalitate de a disculpa intermediarul activ din moment ce acesta ar fi trebuit să ştie că s-a
publicat conţinut ilegal şi ar fi trebuit să îl elimine imediat.
0
Într-o cauză privind răspunderea obişnuită, participarea victimei este un factor de luat în considerare. Delfi a fost
acuzat de faptul că conţinutul ilicit a rămas online timp de şase săptămâni. De ce L. şi societatea sa nu au urmărit
un articol dintr-un foarte important portal de ştiri cu privire la activităţile lor economice şi de ce nu au semnalat
aceste comentarii mai devreme?
 Punere în echilibru (lipsă)
39. Dacă o parte aplică abordarea punerii în balanţă, atunci trebuie luată în considerare şi cealaltă
latură a balanţei. Conform jurisprudenţei, trebuie acordată o atenţie corespunzătoare următorilor
factori, printre alţii:
– ingerinţa vizează presa şi jurnalismul. Delfi desfăşura activităţi jurnalistice, atât prin punerea la
dispoziţie a unui portal de ştiri, cât şi prin ataşarea unei secţiuni pentru comentarii la articole.
Jurnalismul nu este scutit de răspundere, dar determină un control mai strict. „Protecţia conferită
de art. 10 jurnaliştilor în legătură cu relatări privind aspecte de interes general este supusă condiţiei
ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă şi în baza unor fapte corecte şi să furnizeze informaţii
«fiabile şi exacte» în conformitate cu deontologia jurnalismului” [Stoll împotriva Elveţiei (MC),
nr. 69698/01, pct. 103, CEDO 2007-V].0 În hotărâre nu se ia deloc în considerare buna-credinţă.
Mai mult decât atât, când vine vorba de jurnalism online şi răspunderea unui intermediar activ,
trebuie acordată o atenţie cuvenită rolului de auto-reglementare al profesiei;
– Curtea a hotărât că „sancţionarea unui jurnalist pentru ajutorul acordat la răspândirea
declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar stânjeni grav contribuţia presei la
discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie avută în vedere decât dacă există
motive deosebit de serioase în acest sens” (a se vedea Jersild împotriva Danemarcei, 23
septembrie 1994, pct. 35, seria A nr. 298). Curtea a considerat ca acesta este un principiu relevant
şi suntem de acord că acest lucru este important pentru presă, inclusiv pentru portaluri de ştiri şi
intermediari activi. Totuşi, acest principiu pur şi simplu nu este dezbătut în hotărâre;
– deschiderea unei secţiuni pentru comentarii spaţiu oferă un forum pentru exprimarea unor
opinii cu privire la chestiuni publice. Ca atare, aceasta contribuie la o exprimare mai solidă şi
permite altora să primească şi să comunice informaţii care nu depind de deciziile media
centralizate. Orice restrângere aplicată mijloacelor este o ingerinţă automată în dreptul de a primi şi
de a comunica informaţii [a se vedea, de exemplu, Öztürk împotriva Turciei (MC), nr. 22479/93,
pct. 49, CEDO 1999-VI];
– dezbaterea a avut legătură cu o chestiune de interes public. Comentariile s-au legat de
comportamentul extrem de controversat al unei mari societăţi comerciale.
40. Curtea este reticentă să ia în considerare posibilitatea unor mijloace mai puţin invazive, dar - în
opinia noastră - este necesară măcar o oarecare justificare pentru a explica de ce doar echivalentul
unui control prealabil şi răspunderea absolută îndeplineşte îndatoririle şi responsabilităţile nespecifice
ale intermediarilor activi.
41. Fără a face speculaţii privind rezultatul analizei privind punerea în echilibru, observăm că
aceste considerente au fost omise. În cazul în care o parte din considerentele necesare nu au fost
incluse în exerciţiul de punere în echilibru realizat de instanţa naţională, Curtea trebuie să constate o
încălcare.
42. Nu intenţionăm să închidem ochii la problema exprimării rasiste. Faptul că secţiunea de
comentarii a facilitat din punct de vedere tehnic răspândirea rasismului ar trebui să facă parte din
analiza proporţionalităţii. De fapt, secţiunea de comentarii facilitează răspândirea tuturor opiniilor în
mod egal. Cu toate acestea, vom accepta, chiar şi fără dovezi specifice, faptul că odată cu numărul
comentariilor creşte şi probabilitatea apariţiei unor comentarii rasiste. Acceptăm acest fapt, dar numai
ca o ipoteză, deoarece nicio dovadă în acest sens nu a fost prezentată în cadrul procedurii şi nici nu a
fost menţionată de Curte.
43. Chiar şi în ipoteza riscului crescut al unor comentarii rasiste pe website-urile cu comentarii (din
nou, o chestiune ce rămâne de dovedit), rămâne necesitatea de a stabili care este nivelul adecvat de
vigilenţă în faţa unui astfel de risc. Poate că mecanismul de filtrare era insuficient pentru a face faţă
acestei provocări. Aceasta a fost poziţia adoptată de Curte, fără a defini care era nivelul adecvat de
vigilenţă în 2006 în Estonia. Noi nu ştim şi nu putem să ştim. Curtea nu poate înlocui lipsa unei analize
interne cu propria sa analiză. Mai mult decât atât, nu este de competenţa Curţii să-şi asume rolul
legislaţiei naţionale. Nu putem exclude faptul că necesitatea de a combate discursul rasist (o
chestiune de ordine publică, nu doar un drept al personalităţii) ar putea dicta o îndatorire de vigilenţă
care ar impune îndatoriri ce depăşesc sfera măsurilor aplicate de Delfi. Dar sarcina Curţii este de a

0
Curtea nu a inclus această parte a jurisprudenţei constante în analiza sa privind responsabilităţile jurnalistice de
la pct. 132, unde se menţionează că presa are totuşi datoria „de a comunica – în conformitate cu îndatoririle şi
responsabilităţile sale – informaţii şi idei privind toate chestiunile de interes public”. Aici, Curtea examinează o
cauză având ca obiect o dezbatere privind o chestiune de interes public. Nu acesta este locul în care să ne
exprimăm îndoielile referitoare la interpretarea drepturilor presei ca îndatoriri, dar observăm că formularea
alternativă este, de asemenea, utilizată în jurisprudenţa noastră: „Mass-media nu numai că are sarcina de a
comunica astfel de informaţii şi idei; publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi” (a se vedea News Verlags
GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 56, CEDO 2000-I; Dupuis şi alţii împotriva Franţei,
nr. 1914/02, pct. 35, 7 iunie 2007; Campos Dâmaso împotriva Portugaliei, nr. 17107/05, pct. 31, 24 aprilie 2008).
A se vedea, de asemenea, Axel Springer AG (citată anterior), pct. 80 şi 79.
stabili dacă ingerinţa cauzată de autorităţile naţionale s-a bazat efectiv pe motive întemeiate şi
credibile. Acestea sunt absente aici; prin urmare, a existat o încălcare a Convenţiei.
 ANEXĂ

Sperăm că acesta nu este începutul (sau confirmarea şi accelerarea) unui alt capitol de reducere la
tăcere şi că nu va restrânge potenţialul noilor media de consolidare a democraţiei. Noile tehnologii
depăşesc de multe ori cele mai abile şi încăpăţânate bariere impuse politic sau juridic. Dar istoria
oferă exemple descurajante de reglementare prin cenzură a intermediarilor cu efecte pe termen lung.
Ca un memento, prezentăm aici un rezumat al unei tentative de cenzură care i-a vizat pe intermediari.
În Anglia în perioada Reformei, sistemul de acordare a autorizaţiilor (licensing) al Bisericii Catolice
a fost preluat de stat şi a devenit instrumentul statului pentru controlul tuturor publicaţiilor tipărite.
Sistemul autorizaţiilor a permis Coroanei „să aplice cenzura înainte de publicare şi să condamne cu
uşurinţă contravenienţii”.0 Aceste legi eliminau materialele sediţioase chiar la locul de producţie în
masă ‒ tipografia. Sistemul autorizaţiilor, care iniţial implica urmărirea penală exercitată de Camera
înstelată (Star Chamber), a pedepsit orice tipograf care nu a primit autorizaţie pentru materialul pe
care intenţiona să îl tipărească (autorizaţia era condiţionată de aprobarea regelui). După desfiinţarea
Camerei înstelate a existat o scurtă încetare a legilor pentru acordarea autorizaţiilor în timpul
Războiului Civil englez. Însă Parlamentul nu a agreat răspândirea ideilor religioase şi politice radicale.
Acesta a decis să înlocuiască cenzura exercitată de Coroană cu propria sa cenzură, tot în scopul de a
proteja interesele comerciale ale breslei tipografilor. Rezultatul a fost Ordinul privind acordarea
autorizaţiilor (Licensing Order) din 14 iunie 1643, care a reintrodus în favoarea Parlamentului ordinul
dispreţuit anterior al Decretului privind Camera înstelată (autorizare prealabilă publicării; înregistrarea
tuturor materialelor tipărite cu numele autorului, tipografului şi editorului; cercetarea, sechestrarea şi
distrugerea cărţilor cu caracter ofensiv la adresa guvernării; pedepsirea tipografilor şi editorilor). După
revoluţie, oamenii tind să reinventeze aceleaşi instrumente de opresiune împotriva cărora s-au ridicat
revoluţionarii [a se vedea, de asemenea, Legea privind străinii şi sediţia (Alien and Sedition Act)
adoptată în Statele Unite.] Compania tipografilor (Stationers’ Company) a fost obligată să acţioneze în
calitate de cenzor, în schimbul monopolului asupra sectorului tipografic. Sistemul autorizaţiilor, cu
interesul financiar al breslei editorilor/tipografilor, a fost un cenzor mai eficace decât legile privind
calomnia sediţioasă.
Acest nou sistem de acordare a licenţelor a fost vizat de John Milton în Areopagitica: A Speech for
the Liberty of Unlicensed Printing (Areopagitica sau Libertatea presei şi cenzura), lansat in noiembrie
1644. Rezistenţa la auto-cenzura impusă intermediarilor (tipografii) este cea care a dat naştere lucrării
Areopagitica, primul şi cel mai importante manifest pentru libertatea de exprimare. Areopagitica a
încercat să convingă Parlamentul că sistemul autorizaţiilor nu-şi are locul în libera căutare a
adevărului. Lucrarea a susţinut că o presă necondiţionată de autorizaţii ar conduce la o piaţă a ideilor
în care ar putea triumfa adevărul. Aceasta nu a putut învinge bigotismul Parlamentului. Sperăm că va
avea mai mult succes în prezent.

0
Philip Hamburger, „The development of the law of seditious libel and the control of the press", Stanford Law
Review 37, p. 661 şi 673 (1985). A se vedea, de asemenea, John Feather, A History of British Publishing,
Routledge, a doua ediţie (2002).