Contrafort, Numărul 12 (84), decembrie 2001

Anne-Marie Thiesse

Edificarea culturală a naţiunilor europene

Anne-Marie Thiesse este coordonatoare de cercetare la CNRS (Paris), profesoară de
sociologie şi istoria civilizaţiilor la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales
(Paris), membră al grupului de experţi în chestiunea "identităţii europene" la
Consiliul Europei. Domeniile sale de interes ştiinţific sînt sociologia culturii, istoria
socială a formării identităţilor regionale şi naţionale. Principalele sale cărţi sînt:
Ecrire la France. Le mouvement littйraire rйgionaliste de langue franзaise entre la
Belle Epoque et la Libйration, Paris, P.U.F., 1991; Ils apprenaient la France,
l'exaltation des rйgions dans les discours patriotiques, Paris, Ed. de la M. S. H., 1997;
Le Roman du quotidien, lecteurs et lectures populaires а la Belle Epoque, Paris, Seuil,
2000; La Crйation des identitйs nationales - Europe, XVIII°-XX° siиcles, Paris, Seuil,
1999 (tradus în romвnă (Polirom, 2000), portugheză, italiană, japoneză).

Secolul XIX european a fost secolul naţionalităţilor. "Primăvara naţiunilor", rãscoale,

represalii, bãtãlii... Istoria ne este bine cunoscută. Dar trecerea de la Europa principilor la
Europa naţiunilor nu a fost doar rezultatul revoltelor, societăţilor secrete şi al alianţelor
strategice. Ea a fost de asemenea pregătită, iar apoi însoţită de o mare revoluţie
ideologică şi culturală, prin care naţiunile au fost constituite ca fiinţe colective şi actori
politici. Naţiunile nu s-au "trezit" în secolul trecut pentru a se elibera de tiranii, căci ele
nu au existat înainte.

Definim astăzi în mod obişnuit naţiunea ca "un grup uman în general destul de vast, care
se caracterizează prin conştiinţa unităţii sale (istorice, sociale, culturale) şi dorinţa de a
trăi împreună" (definiţie dată de Petit Robert, ediţia 1996). Dar pentru ca dorinţa de a trăi
împreună să se exprime, a trebuit mai întîi, pentru fiecare naţiune în parte, nu doar să se
dezvolte, dar şi să se construiască conştiinţa acestei unităţi. Căci ea ţinea, chiar şi în
secolul XVIII, de un postulat aflat în totală contradicţie cu realităţile cele mai evidente.
Pentru ca aceste "comunităţi imaginate"1 , care sînt naţiunile, să se nască, a trebuit mai
întîi să li se ofere o istorie, o limbă, o cultură comună. Un proiect colosal a mobilizat timp
de decenii în acest scop savanţi, scriitori şi artişti.

Ce este o naţiune? După un loc comun intelectual, creat la sfîrşitul secolului XIX, şi
recent reactivat, ar exista două concepţii antagonice de naţiune. Concepţia "subiectivă",
zisă franceză, ar fi apărut o dată cu marea Revoluţie franceză: ea face din apartenenţa
naţională expresia unei alegeri raţionale şi contractuale de adeziune la o comunitate.
Concepţia "obiectivă", calificată drept germană şi ataşată mişcării romantice, determină
apartenenţa naţională pe criterii etnice şi culturale. Această opoziţie este înşelătoare,
pentru că ambele concepţii sînt intrinsec legate, chiar dacă au fost accentuate diferit în
funcţie de contextul politic şi social.

Naţiunea, incarnare a unui popor suveran

Ideea de naţiune, în sensul pe care îl dăm astăzi acestui termen, este consubstanţială marii
revoluţii ideologice angajate la sfîrşitul seolului XVIII, care transferă legitimitatea
suveranităţii către popor şi respinge diviziunea socială în clase distincte. Spre deosebire
de un grup de populaţie definit prin supunerea faţă de unul şi acelaşi monarh, naţiunea
este considerată independentă de istoria dinastică şi militară: ea îi precede şi îi
suprevieţuieşte principelui său. Naţiunea poate fi asuprită sau împărţită, dacă
împrejurarea istorică o decide: ea are totuşi veşnica datorie de a-şi cîştiga libertatea.
Naţiunea este concepută ca o comunitate de naştere, instituind o egalitate şi o fraternitate
de principiu între membrii săi.

Ideea, aşa cum o vedem, este subversivă, odată ce pune semnul egalităţii din punct de
vedere naţional între cel mai de vază aristocrat şi cel mai sărac plugar. Dar mai este
nevoie ca această idee să fie şi împărtăşită pentru a se face o forţă de transformare
politică şi socială. Pentru aceasta este nevoie să se constituie o identitate colectivă a
membrilor naţiunii, în baza căreia se va putea dezvolta, pornind de la referinţe şi practici
comune, un sentiment comun de apartenenţă.

Această sarcină nu avea însă la început nimic firesc. Aşa cum susţinea Ernest Gellner2 ,
eterogenitatea culturală era o regulă în imperiile, regatele şi principatele din epoca
prenaţională. Referinţele identitare ale indivizilor erau determinate de statutul lor social,
religie, apartenenţa la vreo comunitate locală mai mult sau mai puţin restrînsă şi bogată în
particularisme de tot soiul. Totul sau aproape totul îi despărţea în secolul XVIII pe
patricianul din München de ţăranul bavarez, pe burghezul din Milano de ciobanul
calabrez, pe notarul din Rouen de artizanul provensal. Dacă identităţile naţionale -
germană, italiană sau franceză - nu mai trezesc astăzi nici o îndoială, este pentru că de
mai bine de două secole s-a făcut o muncă enormă de edificare identitară şi de educaţie
naţională.

De ce să vrei să trăieşti în comun? Pentru că împărtăşeşti un patrimoniu colectiv, unic şi

inalienabil. Acesta este fundamentul ideii naţionale, după cum o definea Ernest Renan în
faimoasa conferinţă cu titlul "Ce este o naţiune?"3 : "O naţiune înseamnă un suflet, un
principiu spiritual. Două lucruri care, la drept vorbind, nu fac decît unul singur,
constituie acest suflet, acest principiu spiritual. (...) Unul este posesia în comun a unui
bogat patrimoniu de amintiri ; celălalt este consimţămîntul actual, dorinţa de a trăi
împreună, voinţa de a continua să-ţi preţuieşti moştenirea pe care ai primit-o neştirbită."

Formarea identităţilor nationale a constat în construirea acestor patrimonii, care se

adeveresc în definitiv uluitor de asemănătoare. Toate identităţile naţionale sînt deosebite,
ele însă se declină după aceleaşi categorii. Orice naţiune recunoscută presupune o istorie
multiseculară şi continuă ce stabileşte o legătură între strămoşii fondatori şi prezent, o
limbă, mai mulţi eroi, monumente istorice şi culturale, locuri ale memoriei, tradiţii
populare, peisaje emblematice. Începînd cu şcoala elementară se educă compoziţia
acestui patrimoniu colectiv, care constituie astăzi matricea tuturor reprezentărilor despre
naţiune, de la iconografia biletelor bancare pînă la ceremoniile oficiale. În fond,
patrimoniile naţionale sînt opera secolului XIX.

Formarea limbilor naţionale

Francezii vorbesc franceza, suedezii suedeza, polonezii poloneza, bulgarii bulgara etc. Ni
se pare normal că orice naţiune se identifică cu o limbă care îi este în general specifică.
Totuşi, peisajul lingvistic în Europa Luminilor nu semăna deloc cu cel de astăzi, cînd
frontierele naţionale coincid mai mult sau mai puţin cu limitele lingvistice. Pe un acelaşi
spaţiu, limba utilizată de indivizi depindea de statutul lor social şi de contextul de
comunicare. Masa populaţiei rurale vorbea nişte dialecte de expresie exclusiv orală, în
timp ce coexistau mai multe limbi scrise (limba de cult, limba administrativă, limba de la
curte).

Actele Academiei de la Berlin au fost redactate în franceză, conform directivei lui

Frederic II de Prusia, iar filozoful Herder le reproşa aristocraţilor germani că nu vorbesc
germana decît cu caii şi cu servitorii. Franceza era într-o bună parte a Europei limbă de
curte şi limbă de cultură, deşi foarte mulţi locuitori ai regatului Franţei nu o vorbeau.
Monarhia de după Franзois I a făcut din franceză limba administrativă a regatului ; ea a
înfiinţat mai tîrziu o Academie pentru a-i supraveghea curăţenia şi splendoarea ei
culturală.
Regatul Franţei se caracteriza totuşi printr-un adevărat talmeş-balmeş lingvistic
(dialectele d'oc şi d'oпl, breton, basc, flamand etc.), fără ca monarhul să-şi facă cea mai
mică grijă pentru a unifica practicile lingvistice ale supuşilor săi. Totul se schimbă o dată
cu Revoluţia. Folosirea "limbii regelui" devine un semn de statut social şi de origine
geografică, iar cunoaşterea limbii naţionale ajunge o datorie pentru toţi cetăţenii,
definindu-le apartenenţa la comunitatea care deţine de acum înainte suveranitatea.
"Graiurile" sînt percepute din acel moment ca nişte vestigii ale Vechiului Regim, urmînd
a fi din această cauză eradicate.

În cea mai mare parte a Europei, omogenizarea lingvistică apare ca o condiţie

indispensabilă realizării naţiunii ca unitate socială şi culturală. Adeseori, aceasta constă în
generalizarea folosirii unei limbi preexistente, fie în sînul poporului (ca în cazul Franţei),
fie în rîndurile elitei (cazul Germaniei). Dar cel mai des istoria naţiunii începe o dată cu
elaborarea unei limbi comune. Uneori exista deja o limbă scrisă, ea era însă arhaică,
neadecvată folosirii în situaţii variate: apare deci nevoia de a o îmbogăţi şi de a o
moderniza (cazul limbii italiene şi al mai multor limbi slave). Alteori, limba scrisă era
limitată la o întrebuinţare strict culturală, situaţie în care se recurge la adoptarea
dialectelor practicate în rîndurile populaţiei (cazul limbilor finlandeză, estoniană şi al
limbilor slave balcanice).

Un enorm travaliu este înfăptuit de către filologi, începînd cu secolul XVIII, pentru
elaborarea limbilor naţionale şi normalizarea lor prin alcătuirea de dicţionare şi gramatici.
Nu le mai rămîne decît să fie promovate: asociaţii militante se creează anume pentru
subvenţionarea publicării cărţilor şi revistelor în noile limbi naţionale, sînt deschise şcoli
pentru predarea lor. Unificarea lingvistică se va face mai mult sau mai puţin repede, în
funcţie de politicile şcolare şi nivelul de dezvoltare economică a naţiunii.

Acest proces de creare lingvistică, legat de emergenţa revendicărilor naţionale, continuă

pe alocuri şi astăzi: el se înfăptuieşte în noile state formate în urma fărîmiţării fostei
Iugoslavii (deosebirea care se face între limbile sîrbă şi croată, constituite în secolul XIX
de către erudiţi ca limbă unică, transcrisă apoi în două alfabete, proclamarea limbii
macedoniene ca limbă naţională, diferită de cea bulgară). Cererea de recunoaştere a unei
naţiuni rom non-teritoriale, prezentată la Praga în iulie 2000, este însoţită de un proiect de
codificare a unei limbi unitare formate în baza dialectelor vorbite de diverse comunităţi
de ţigani din Europa.

Istorii şi mituri naţionale

Naţiunile nu aveau încă istorie la începutul secolului XIX. Abia în deceniile următoare
intelectuali liberali şi patrioţi au început redactarea primelor povestiri relatînd existenţa
acestor fiinţe colective de-a lungul secolelor. Istoriile naţionale se deosebesc radical de
istoriile monarhice. O naţiune nu cucereşte niciodată teritoriile ţărilor vecine: vreme
îndelungată ea nu face decît să reziste opresiunii şi invaziei, apărînd curajos, cu lovituri şi
suferinţă, pămîntul moştenit de la strămoşi. Eroii aparţin tuturor straturilor societăţii,
chiar şi celor mai umile: ţărani (mai rar ţărance) se ridică cu dîrzenie împotriva
vrăjmaşilor şi tiranilor. Unitatea primordială şi continuitatea transseculară a fiinţei
naţionale sînt principiile fundamentale ale istoriilor naţionale, disimulînd însă diversitatea
istoriilor regionale sau conflictele între părţi diferite ale naţiunii. În schimb, toate
momentele, chiar şi cele mai provizorii, de formare a uniunilor strategice, sînt puternic
valorificate. Cunoaştem ce însemnătate are în istoria naţională franceză alianţa între cele
cîteva căpetenii galice în faţa armatei romane!

Istoria naţională reproduce episoade şi figuri exemplare, care sînt tot atîtea învăţăminte şi
modele pentru luptele de mai tвrziu. Ea creează o memorie colectivă, care va fi difuzată
prin învăţămînt desigur, dar şi printr-un vast ansamblu de creaţii literare şi artistice.
Romanul istoric, inaugurat de Walter Scott la începutul secolului XIX, a fost un mijloc
eficace de difuzare pe larg în rîndurile populaţiei a unei percepţii emoţionale a istoriei
naţionale şi de identificare cu eroii săi. Romanele Risorgimento-ului italian, în jurul
anului 1830, care exaltau luptele cu "tiranii" străini şi celebrau constituirea Ligii
lombarde împotriva lui Frederico Barbarossa, au jucat un rol important în constituirea
unui sentiment de identitate italian, înainte de Unire.

Nenumăratele tablouri istorice pictate în secolul XIX au avut acelaşi rol: reproduse
constant sau imitate pe gravuri sau pe obiecte domestice, ele au făcut din istoria naţională
decorul familiar al vieţii private. O dată cu dezvoltarea urbanismului modern, statuile
marilor oameni devin ornamentul obişnuit al pieţelor publice. La teatru sau operă,
auditoriul vibrează în unison de emoţia istoriei sale colective. Marile sărbători
comemorative, numărul cărora creşte de-a lungul secolului, dezvoltă sistematic
celebrarea comunităţii transseculare.

O dată cu dezvoltarea istoriei naţionale se naşte un nou gen de patrimoniu colectiv:

monumentele istorice. Pînă atunci nu existau decît clădiri mai mult sau mai puţin vechi,
definite de funcţia pe care o exercitau. Proprietarii lor puteau să facă cu ele ce credeau de
cuviinţă. Dacă ar fi avut mijloacele suficiente, ei le-ar fi modernizat pentru a le adapta
gustului vremii. Bisericile romane şi gotice au fost îm mod regulat "înfrumuseţate"
conform noilor mode: se considera prestigios, de exemplu, să se agrementeze o strană din
secolul XIII cu un altar baroc. Un proprietar scăpătat sau preocupat să-şi raţionalizeze
bunurile avea toată libertatea să transforme o veche mănăstire sau vreun castel feudal
într-o carieră de piatră.

Şi aici totul se schimbă o dată cu încetăţenirea principiului naţional care instituie un drept
superior al colectivităţii asupra unor edificii, recalificate ca monumente naţionale. Nu e o
întîmplare că primele operaţii în acest domeniu urmează Revoluţiei franceze, atunci cînd
abatele Gregoriu inventează cu această ocazie termenul de "vandalism": numai un barbar,
un străin de naţiune poate să atenteze la integritatea moştenirii colective. Dar pentru
început mai trebuia să se determine ce anume ţine de această moştenire.

Erudiţi, scriitori, pictori se asociază pentru a identifica clădirile care ilustrează cu

prisosinţă istoria naţională şi care trebuie să se bucure de o glorificare specifică din partea
comunităţii. Astfel, în 1831 este publicat la Paris un roman istoric care are drept personaj
principal o catedrală. Autorul romanului Notre-Dame de Paris le ţine cititorilor un curs
magistral de istorie medievală, tratîndu-i cu o deosebită consideraţie mai ales pe cei
nevoiaşi; el oferă de asemenea cititorilor o lecţie despre arhitectura gotică, pînă atunci
destul de puţin apreciată. Victor Hugo exlamă patetic: "Să păstrăm monumentele
naţionale. Să inspirăm naţiunii, atît cît e posibil, dragostea pentru arhitectura
naţională."

Cîţiva ani mai tîrziu este constituită oficial o Comisie a monumentelor istorice,
împuternicită să facă inventarul clădirilor care urmau a fi păstrate şi restaurate. În acelaşi
moment, burghezia germană se mobilizează în jurul unui mare proiect lansat de cîţiva
erudiţi renani: restaurarea catedralei din Kцln, care devine o metaforă a edificării unităţii
germane.

Natura naţională: un peisaj emblematic

De-a lungul secolului XIX se efectuează o "naţionalizare" sistematică a posteriori a

tuturor producţiilor culturale ale epocilor anterioare: operele literare şi artistice din
secolele precedente sînt reclasate conform unor categorii naţionale, adesea puse în lumina
unor semnificaţii ignorate cu desăvîrşire în perioada în care au fost create. Astfel se
fixează o concepţie după care naţiunile ar fi existat dintotdeauna, ceea ce implică pentru
generaţiile prezente datoria de devotament şi perpetuare.

La o simplă privire aruncată asupra unui afiş turistic, ne putem da seama cu uşurinţă de
destinaţia ce ni se propune. Putem totodată să asociem fără vreo ezitare un peisaj cu o
ţară şi aceasta pentru că în secolul XIX a fost întreprinsă o laborioasă activitate de
codificare a naturii în termeni naţionali. Pictori, poeţi şi romancieri au stilizat şi celebrat
aceste peisaje emblematice ale naţiunii, ca pe nişte imagini ce ar întruchipa chiar sufletul
ei. Tocmai în virtutea acestei identificări a naţiunii cu peisajul emblematic, ministerul
italian al culturii a protestat acum cîţiva ani împotriva unui spot publicitar al unei mărci
suedeze de automobile prezentînd ultimul său model pe fundalul unor coline toscane.

Determinarea peisajului naţional s-a operat adesea în sensul diferenţierii. Demarcîndu-se

radical de Austria şi de văile sale alpine, Ungaria se întruchipează în Puszta (Marea
Cîmpie) pe care pictorii şi poeţii o reprezintă ca pe un soi de mare continentală, suflată de
vînturi, simbol al unei libertăţi sălbatice. Elveţia, cu teritoriul mult mai restrîns în
comparaţie cu puternicii ei vecini, este păzită de vîrfurile sclipitoare ale gheţarilor.
Peisajul naţional norvegian e alcătuit din fiorduri a căror verticalitate înzăpezită
contrastează radical cu preriile verzi ale vechiului stăpîn al ţării, Danemarca, şi cu
pădurile nu mai puţin verzi ale posesorului ei mai recent, Suedia. Specificitatea vegetaţiei
vine să precizeze indicaţiile reliefului: mestecenii sînt ruşi, pinii finlandezi, stejarii
germani, iar chiparoşii italieni. Peisajul naţional francez este complex pentru că el apare
în chip esenţial sub formele unei serii de peisaje regionale foarte precise, dar şi extrem de
diferite. În secolul XIX, se elaborează o concepţie a specificităţii franceze bazată pe
varietatea resurselor naturale ale ţării: Franţa ar fi din acest punct de vedere un rezumat
ideal al Europei. Această idee are şi un corolar: Franţa, ca alianţă armonioasă a
contrastelor, este pămîntul prin excelenţă al echilibrului. În registru peisagistic: o colinã
cu iarbã ce onduleazã pe un timp blînd, sub un cer uºor înnourat, niºte copaci ce formeazã
o pãdurice, nu însã un codru, cu un sat în depãrtare. Forþã liniºtitã a tuturor sintezelor...
Ca şi în cazul monumentelor istorice, peisajele emblematice se vor bucura de promovări
iconografice şi literare, pe larg popularizate o dată cu apariţia fotografiei, cărţilor poştale,
afişelor. Campanii de mobilizare şi asociaţii sînt lansate pentru protecţia lor. Şi aici este
postulat principiul dreptului superior al colectivităţii asupra bunurilor funciare, pe care
proprietarul nu le va mai putea modifica după cum îi convine. Primele decizii oficiale de
protecţie a peisajelor naturale au fost luate în Franţa în 1861: ele au delimitat în pădurea
de la Fontainebleau zone care urmau a fi păstrate în starea lor naturală, adică în proporţie
identică cu tablourile pictate cîteva decenii înainte.

Folclorul şi inventarea tradiţiei

Ţăranul devine în secolul XIX personajul naţional prin excelenţă. Ţărănimea este
percepută ca fiind un fel de muzeu viu al originilor naţionale, menţinînd graţie tradiţiilor
sale un soi de fir direct cu marii strămoşi. Ea este de asemenea reprezentată ca avînd un
raport privilegiat cu pămîntul naţional. Nu este deci deloc surprinzător că se înmulţesc în
acea perioadă anchetele şi colectările etnografice, al căror obiectiv explicit este
reactualizarea fundamentelor autentice ale culturilor naţionale.

Primii culegători-etnografi lansează la sfîrşitul secolului XVIII un strigăt de alertă:

tradiţiile sînt pe cale de a dispărea pentru totdeauna, culegerea lor este o datorie patriotică
urgentă. Dar în pofida trecerii irevocabile a timpului, "folclorurile naţionale" nu încetează
să se îmbogăţească. Acolo unde primii observatori se plîngeau că au venit prea tîrziu,
succesorii lor găsesc, cîţiva ani mai apoi, ample materiale pentru descriere: acesta este
cazul mai ales al costumelor tradiţionale, abundent descrise şi ilustrate începînd cu 1830.
Pare evident că inventarea tradiţiilor, pentru a relua o formulă celebră4 , sau în orice caz
"ameliorarea" lor, a avut o însemnătate importantă în descoperirea feluritelor forme de
folclor în secolul XIX.

Orice s-ar întîmpla, cu cît naţiunile europene se industrializează şi se urbanizează mai

mult, cu atît ele îşi înscriu mai pregnant identitatea sub referinţa la o lume rurală şi
arhaică. În aceste mari exhibiţii identitare care sînt expoziţiile internaţionale, începînd cu
1851, halele spaţioase cu exponate tehnice se învecinează fericit cu expoziţiile de tradiţii
populare naţionale şi cu "satele etnografice". Făcute din case "tradiţionale" construite în
general cu o anumită ocazie, adesea într-un decor ce aminteşte peisajul naţional
emblematic, acestea din urmă propun de asemenea admiraţiei publicului ţărani în
costume tipice în plină activitate agrestă sau celebrînd sărbători la ora prevăzută în
program.

Secţia suedeză a Expoziţiei internaţionale din 1878 de la Paris obţine un mare succes şi
dă un impuls decisiv deschiderii de muzee etnografice în toate capitalele europene.
Aceste muzee sînt explicit prezentate ca fiind nişte locuri de educaţie patriotică şi de
inspiraţie a unei culturi "autentic naţionale". Emergenţa şi generalizarea principiului
naţional sînt cu siguranţă legate de mutaţiile economice şi tehnice, îndeosebi de
revoluţiile industriale şi de capitalismul modern.
Dar, după cum susţine Anthony D. Smith5 , anume intelectualii şi artiştii au elaborat
"limbajul" naţiunii, au construit patrimoniul simbolic şi material, conferindu-i formă şi
forţă mobilizatoare. Aceste creaţii culturale s-au adeverit de o mare eficacitate, permiţînd
să se constituie forme durabile de organizare socială şi politică. Numeroase exemple
actuale (Quebec, statele provenite din fărîmiţarea fostei Uniuni Sovietice,
"micronaţionalismele" occidentale) arată încă o dată rolul covîrşitor pe care îl joacă
patrimoniul cultural colectiv în revendicările naţionale.

Traducere de Petru Negură

(din revista Sciences Humaines, nr. 110, noiembrie 2000)

1. B. Anderson, Imagined Communities, Londra, Verso, 1983.

2. E. Gellner, Nations et nationalismes, Payot, 1989.
3. E. Renan, Qu'est-ce qu'une nation?, conferinţă susţinută la Sorbona la 11 martie 1982;
reeditată cu o prezentare şi note de J. Roman, Pocket, 1992.
4. E. Hobsbawm, T. Ranger, The Invention of Tradition, Cambridge University Press,
1983.
5. A. D. Smith, National Identity, Penguin Books, 1991.