Sunteți pe pagina 1din 6

Nicholas V. Riasanovsky O istorie a Rusiei Rusia la inceputul sec.

. XX-Revolutia din 1905 a fost posibila datorita transformarilor sociale care aveauloc in Imperiul tarist si a cresterii concomitente a opozitiei fata de regim;-In anii 1880-1890 tara a cunoscut o industrializare rapida, ceea ce a produsschimbari si tensiuni sociale;-Aici, dezvoltarea capitalismului a dus la aparitia a 2 grupuri sociale, burgheziasi proletariatul; clasa de mijloc insa incepe sa se afirma puternic, liberalismulgasind un mediu propice de dezvoltare printre reprezentantii grupurilorprofesionale;-Liberalii reprezentau elita opozitiei si formeaza in 1903 Uniunea Eliberarii,dupa care, in 1905 Partidul Constitutional Democrat (CADET) criticaputernica a regimului;-Radicalii formeaza Partidul Social-Democrat (SD) marxisti, care in 1903 sescindeaza in bolsevici si mensevici-Partidul Social-Revolutionar (SR) traditie populistamai veche a radicalismului rusesc- 22 ianuarie 1905 duminica sangeroasa politia capitalei deschide foculimpotriva unei uriase manifestatii a muncitorilor avand loc o ruptura decisivaintre tar si muncitorimea care ii fusese pana atunci loiala;-30 octombrie 1905 tarul emite Manifestul din octombrie ce dadea libertaticivile rusilor si o duma cu functii legislative reale acesta duce latransformarea Imperiului Romanovilor intr-o monarhie constitutionala, dar sila scindarea opozitiei:-pe de o parte erau liberalii si moderatii care se declarau satisfacuti-de cealalta parte se aflau radicalii care considerau concesiile taruluidrept inadecvate si doreau o adunare constituanta;Rusia a fost implicata pe neasteptate in Primul Razboi Mondial; guvernul tarist acontribuit la aliantele, tensiunile si crizele institutionale, iar in 1914 s-a hotaratsa sprijine Serbia.Pregatirea Rusiei pentru un conflict armat s-a dovedit inferioara Imperiul taristnu a participat la cursa pentru ocuparea coloniilor de peste mari si oceane. Dupa razboiul ruso-japonez (1904-1905), incheiat cu Conferinta de pace de laPortsmouth, Rusia se indeparteaza de Germania, rupe total legaturile cu Austro-Ungaria si se apropie de Franta si de Anglia infiintarea Antantei anglo-ruse.Pentru rusi, Antanta a reprezentat o alianta militara si politica efectiva cu Frantasi doar una vaga cu Anglia.28 iunie 1914 Austria trimite ultimatum Serbiei, Rusia sprijina Serbia,Germania sustine AU, iar Franta sustine Rusia28 iulie 1914 AU declara razboi Serbiei1 august 1914 Germania declara razboi Rusiei3 august 1914 Germania declara razboi si Frantei4 august 1914 Marea Britanie se alatura Frantei si Rusiei.Greselile politice ale guvernului rus s-au dovedit mari si daunatoare; Nicolae al II-lea si ministrii sai nu au reusit sa valorifice unitatea nationala din timpulrazboiului. Tarul nu vrea sa colaboreze cu nou creatul bloc moderat, progresist,bazandu-se tot mai mult pe sotia sa, imparateasa Alexandra si sfetnicul ei,taranul Grigori Rasputin. Ultimii 60 de ani ai Rusiei imperiale constituie o perioada de mare interesistoric si pentru alte tari si epoci. Evenimentele din Rusia acestei perioade s-aurepetat si se repeta si in alte parti. Nu numai in Rusia sau in Europa s-amanifestat ca influenta Vestului in sec. XIX si XX asupra unei tari inapoiate sa produca distorsiuni si frustrari, sa dezlantuie fortele revolutionare. Intarzierea desecole trebuia recuperata in cativa ani. Imbunatatirea comunicatiilor, a ordinii sia salubrizarii publice au dus la o crestere a populatiei mai mare decat cresterea productiei. Masele sarace au devenit tot mai sarace. Noile posibilitati au creat onoua intelectualitate. Contrastele mari intre vechi si nou i-au atras pe uniirevolutionari spre idei revolutionare si, daca starea politica o impunea, spreorganizatii conspirative. Forta care mentine astfel de societati este birocratia.Prin ea se mentin puterea, privilegiile si mijloacele

de represiune. Prin ea se produc reformele care sunt permise. Este teribil de impresionanta. Apasa greu pe spinarea poporului. Dar, ca si fierul forjat, desi dura, este fragila. O lovitura puternica o poate sfarama. Cand este distrusa, apare anarhia si atunci estemomentul ca un grup de intelectuali revolutionari conspiratori sa preia puterea. Hugh Seton Watson2 Richard Pipes Scurta istorie a revolutiei ruse (cap. III Rusia in razboi)-Cauza directa a declansarii Revolutiei din 1917 a fost prabusirea fragilelorstructuri politice ale Rusiei sub loviturile unui razboi de uzura;Germania wilhelmiana astepta o revansa a Frantei dupa infrangerea ei in18701871, asteptand un razboi prin care sa-si instaureze hegemonia pecontinent;-1892 tarul Alexandru spunea ca Rusia trebuia sa incheie o alianta cu Franta,intrucat stia ca, daca Germania va invinge Franta pentru a 2-a oara,urmatoarea ei victima va fi Rusia;- 1 8 9 4 a c o r d d e a p a r a r e m u t u a l a f r a n c o - r u s -Statul german pune la punct Planul Schlieffen strategie complexa de razboice presupunea desfasurarea de catre Germania a 9/10 din fortele ei pe frontfrancez; armata AU urma sa-i opreasca, sa-i intarzie pe rusi; armata germanatrebuia sa invinga Franta in 40 de zile inainte ca rusii sa se poata mobiliza;-Franta si Rusia elaboreaza o contra-strategie dupa 15 zile, Rusia va lovitrupele germane din Prusia Orientala sau cele care controlau caile de accesspre Berlin, dupa care compromisul a fost ca fortele ruse sa-i atace si pegermani si pe austro-ungari (decizie nefericita, avand in vedere ca rusii nudispuneau de forte suficiente pentru a lupta pe ambele fronturi);-Dupa ce Austria declara razboi Serbiei la 15/28 iunie 1914, Rusia, protectorautodeclarat al crestinatatii ortodoxe si temandu-se sa nu-i fie stirbitaautoritatea in Balcani, raspunde prin mobilizare partiala si apoi generala,venind in ajutorul Serbiei;-30 iulie 1914 Germania adreseaza Rusiei un ultimatum, cerandu-i saopreasca masarea de trupe la frontiera comuna; nu primeste niciun raspunssi la 1 august Germania declara razboi Rusiei;-In noaptea urmatoare, fara o declaratie oficiala de razboi, trupele germane seindreapta spre Paris;Era Rusia pregatita de razboi?3 -Da, in cazul unui conflict pe termen scurt avea o armata permanentanumeroasa;Nu, in perspectiva unui conflict lung populatia era in mare parte tanara,armata neexperimentata, lipsea infrastructura pentru transportarea hranei,relatiile dintre guvernanti si societate erau incordate; uneori, guvernul rustrebuia sa duca razboi pe doua fronturi militar (cu germani si austro-ungari)si politic (impotriva opozitiei interne).Dintr-un anume punct de vedere, liberalii si socialistii rusi au intrat intr-oalianta tacita cu Germania, folosind victoriile acesteia impotriva Rusiei pentrua obtine avantaje politice.

Articol Rizescu

Conservatorismul totalitar
de VICTOR RIZESCU Nu exista comentarii

Richard Pipes este cunoscut publicului roman ca un istoric al radicalismului revolutionar ce a fost responsabil, in buna masura, pentru geneza totalitarismului. Scurta istorie a Revolutiei

Ruse, tradusa la Humanitas in 1998 (editia originala in 1995), care acopera, intr-o forma concentrata, materia tratata pe larg in alte doua carti (The Russian Revolution, 1990; Russia under the Bolshevik Regime, 1993), a fost foarte citita in Romania la fel ca peste tot in fostul bloc comunist. Un volum de mici dimensiuni din 2001 (Communism. A History of the Intellectual and Political Movement) rezuma critica pe care a adus-o comunismului, de-a lungul mai multor decenii, cel mai popular analist occidental al regimului sovietic si al radacinilor sale istorice. Din aceeasi bibliografie se mai cuvine mentionat un volum colectiv pe care l-a coordonat in 1961 (The Russian Intelligentsia) si care a marcat un punct de cotitura in intelegerea fenomenului mai larg al genezei radicalismului politic in sanul gruparilor intelectuale din societatile convulsionate - asemeni Rusiei si Europei de Est in secolul XIX - de transformarile modernizarii dupa model occidental. Este mai putin cunoscut faptul ca aceasta examinare a ideologiilor radicale, exemplificate de cazul rusesc, a fost doar una dintre directiile urmate de Pipes in lunga sa serie de lucrari. O alta este reprezentata de analiza unui fenomen diametral opus: supravietuirea, de-a lungul unei perioade enorme din istoria Rusiei, a unui ansamblu de institutii si forme sociale cu caracter autoritar care, instalate intr-o epoca foarte timpurie si niciodata dezradacinate, au compromis proiectul occidentalizarii formulat de Petru cel Mare la inceputul secolului XVIII. Cartea Russia under the Old Regime din 1974 contine cea mai elaborata expresie a acestei conceptii a lui Pipes despre structurile de durata ale societatii rusesti vazute ca o inversiune a acelor aranjamente politice si sociale ce au permis Occidentului sa evolueze catre formele moderne ale libertatii. Formula prin care Pipes descrie acest fenomen, in modul cel mai concis, este cea a "caracterului patrimonial" al statului "moscovit" nascut, in decursul secolelor XIV-XV, prin recucerirea treptata a teritoriului ce fusese controlat anterior de hanatele mongole: daca Occidentul contemporan se dezvolta in matricea dreptului roman ce se baza pe distinctia dintre public si privat, precum si pe ideea de stat ca o institutie publica deosebita de persoana suveranului sau si de patrimoniul privat al acestuia, Rusia s-a dezvoltat prin extinderea domeniului privat al cneazului de Novgorod-Moscova. Conceptia ce a stat la baza noii constructii politice a fost aceea a statului vazut ca un "patrimoniu" al suveranului. Cu alte cuvinte, intregul teritoriu al statului era tratat ca o proprietate privata a tarului, locuitorii sai erau priviti - si se auto-percepeau - ca plasati in aceeasi relatie fata de conducatorul sau ca si sclavii sau taranii dependenti ai unui domeniu feudal fata de stapanul acestuia, iar functionarii statului nu indeplineau o functie deosebita de cea a administratorilor aceluiasi tip de domeniu. Datorita acestui ultim fapt, "apanajele" nobiliare nu au pierdut, pana in epoca lui Petru cel Mare, caracterul viager initial, ele putand fi revocate oricand de monarhul nemultumit de prestatia de servitori a celor carora le acordase ranguri aristocratice - spre deosebire, din nou, de situatia nobilimii apusene ale carei domenii si privilegii, transmise ereditar din perioada carolingiana a secolelor IX-X, i-au asigurat o mare marja de autonomie in raport cu puterea centrala, autonomie ce a contribuit in mod decisiv la dezvoltarea formelor de pluralism politic specifice Occidentului. Asa cum au mai subliniat si alti istorici, tarul rus, ce se proclama continuator al basileului bizantin, era mult mai indatorat, in privinta conceptiei si practicilor de guvernare, hanului mongol a carui stapanire o dislocase(1). Pipes arata cum respectiva filozofie de guvernare este continuta, la nivelul cel mai elementar, in terminologia traditionala consacrata, in Rusia, functiei monarhice: desemnat prin termeni ca gospodar sau gosudar, imparatul poarta, in calitatea sa pe care suntem obisnuiti sa o concepem ca publica, aceeasi titulatura ce semnifica si calitatea sa de stapan absolut al unui domeniu privat. Ideile lui Pipes au fost retinute de o mare parte a bibliografiei occidentale referitoare la Rusia prerevolutionara. Trebuie spus, desigur, si ca nu toata aceasta bibliografie impartaseste pesimismul aceluiasi autor, ce priveste conceptia patrimoniala a statului ca un rau ineradicabil, ale carui consecinte nefaste nu au contenit sa apese greu asupra destinului istoric al giganticului imperiu rasaritean(2). In ce-l priveste pe Pipes, el crede ca incapacitatea

initiala a spiritului public rusesc de a percepe distinctia fundamentala dintre public si privat are semnificatia unui rau originar, ce a propulsat societatea rusa pe o traiectorie de dezvoltare echivalenta Sonderweg-ului german: Rusia a fost, intr-un fel, totalitara de la inceputurile ei postmongole (statul comercial "kievean", anterior invaziei tatare, apartine unei istorii diferite), germenii totalitarismului sovietic fiind continuti deja in lumea ruseasca a epocii "moscovite". Rusia "imperiala", rezultata din reformele lui Petru cel Mare, a preluat formele juridice occidentale in cadrele monarhiei autocrate, pe care a sperat sa o poata transforma intr-un instrument eficient al modernizarii. Ea nu a putut depasi insa niciodata handicapurile mostenite din epoca anterioara: ideea statului ca o institutie publica separata de persoana conducatorului sau a fost introdusa la nivel oficial, dar inconsistenta societatii civile ca un ansamblu autonom in raport cu puterea centrala a facut imposibil procesul de liberalizare. Cum societatea insuficient articulata a fost incapabila sa propuna forme viabile de opozitie fata de arbitrariul monarhic, contestatia politica a fost monopolizata de lumea "intelighentiei" revolutionare ce a alunecat catre forme tot mai accentuate de radicalism, exprimate prin practici teroriste. Reactia statului fata de acest curent al radicalizarii ideologice a fost introducerea unor forme perfectionate de represiune. Asa se face ca, dupa momentul 1881 asasinarea imparatului reformator Alexandru al II-lea de catre o miscare radicala nesatisfacuta de ritmul politicii reformatoare -, imperiul tarilor a adoptat formele organizationale ale "statului politienesc", ce prefigura deja dictatura totalitara. Infiintata in aceasta epoca, institutia ohranei a constituit nucleul din care se vor dezvolta, incepand cu 1917, toate variantele succesive ale politiei politice sovietice. Atunci cand, intr-un moment de criza, una dintre miscarile radicale si-a impus controlul asupra nervilor vitali ai guvernarii, ea a putut prelua - pentru a-l perfectiona - un intreg dispozitiv institutional al carmuirii autoritare ce fusese elaborat inaintea revolutiei. Cu alte cuvinte - si impotriva reprezentarii curente in legatura cu ideile lui Pipes -, "maximalismul" revolutionar nu a fost, pentru el, fenomenul originar al totalitarismului: istoricul american atribuie acest rol tocmai reactionarismului - de un fel foarte aparte - adanc inradacinat in textura societatii rusesti. Este indiscutabil ca, pana de curand, dintre cele doua volete ale explicatiei istorice a totalitarismului rus - analiza radicalismului si, respectiv, cea a reactionarismului -, cea dintai a detinut o pondere mai mare, cel putin cantitativ, in activitatea lui Pipes. Se pare ca evolutia societatii ruse de dupa 1991 l-a facut pe autor sa decida, in sfarsit, cum trebuie plasate accentele: cartea Russian Conservatism and Its Critics. A Study in Political Culture (2005) o continua pe cea din 1974, pe care am rezumat-o mai sus, prin adaugarea a doua componente esentiale. Mai intai, Pipes afirma acum cu claritate ca cultura revolutionara de secol XIX trebuie vazuta ca o paranteza pe fundalul unei istorii a carei caracteristica principala este tendinta societatii de a accepta ca pe un fapt natural guvernarea despotica si arbitrara, impreuna cu incapacitatea ei de a genera o forma de opozitie semnificativa fata de regimurile politice ce incarneaza acest tip de guvernare. Nascuta dintr-o contestatie ideologica fata de o asemenea constructie politica, Rusia sovietica a preluat trasaturile sale esentiale, pe care le-a invesmantat in limbajul revolutiei permanente. Dupa esecul sau, aceeasi societate, convertita acum la vocabularul liberalismului din epoca globalizarii, nu face decat sa perpetueze reflexele pe care le-a capatat in epoca primilor tari. In al doilea rand, daca marca distinctiva a lumii rusesti este nu inclinatia catre nihilismul revolutionar, ci cultivarea unei forme specifice de conservatorism, Pipes vrea sa arate cum aceasta dispozitie a spiritului public si a culturii politice si-a gasit expresia intr-un curent intelectual ce a detinut intotdeauna o pozitie dominanta in lumea culturala ruseasca. Imensa majoritate a studiilor dedicate evolutiei intelectuale a Rusiei s-au preocupat cu geneza si dezvoltarea ideologiilor revolutionare, si chiar cartea lui Pipes din 1974 juxtapune un tablou al structurilor sociale traditionale si al institutiilor autocratice cu o prezentare a dinamicii ideologice in sanul "intelighentiei" revolutionare. In Russian Conservatism, in schimb,

Pipes se limiteaza la scurte incursiuni in domeniul gandirii revolutionare si in cel al fragilelor varietati rusesti de liberalism doar pentru a arata cum o parte dintre reprezentantii acestor curente intelectuale sunt absorbiti, in cele din urma, de ideologia hegemonica a conservatorismului. Formulata inca din secolul XVI, in contextul sporadicelor conflicte dintre stat si biserica ortodoxa, aceasta trece prin cateva metamorfoze succesive pana in preziua revolutiei, oferind in permanenta justificari ale autocratismului si argumentand intotdeauna in favoarea ideii dupa care puterea nelimitata a monarhului - ce nu poate admite nici un fel de control constitutional - este singura garantie de supravietuire a statului. Notiunea de "patrimonialism", in jurul caruia este construita conceptia lui Pipes, provine din celebra clasificare a "formelor de dominatie politica" elaborata de Max Weber, in care dominatia "patrimoniala" se regaseste ca o subspecie a celei "traditionale", aceasta din urma fiind una dintre cele trei modalitati principale in care poate fi exercitata puterea politica, alaturi de dominatia "legala" si de cea "charismatica". Prezent in mod foarte difuz in textele lui Weber - dar mai totdeauna cu referire la societati asiatice -, conceptul a primit interpretari usor diferite in literatura istorica, sociologica si politologica ulterioara. Felul in care Pipes il foloseste nu trebuie vazut decat ca o optiune printre mai multe. El utilizeaza acest concept ca un instrument analitic pentru a pune in lumina diferentele dintre evolutia Rusiei si cea a Occidentului si pentru a discerne originile totalitarismului in adancurile istoriei rusesti. Trebuie spus ca exista, la Pipes, o tendinta de a supraevalua forta explicativa a modelului teoretic weberian. Astfel, unii autori nuanteaza in mod considerabil aplicabilitatea modelului pentru chiar acele societati orientale avute in vedere de Weber, cu precadere, atunci cand l-a construit(3), iar altii descopera forme de patrimonialism intr-o epoca nu prea indepartata din istoria occidentala(4). Weber insusi - pe care Pipes, intr-o lucrare de acum 40 de ani, l-a catalogat ca incapabil sa inteleaga specificul lumii rusesti(5) - nu a abordat niciodata cazul Rusiei prerevolutionare din aceasta perspectiva. E drept ca el nu avea cum sa-si puna intrebari in legatura cu originile totalitarismului. E insa tot atat de adevarat ca Pipes leaga originile totalitarismului in prea mare masura de o constelatie de factori specifica Rusiei si ne lasa cu multe intrebari legate de geneza si persistenta autoritarismului politic la nivel global. Pana cand aceste intrebari vor fi dezbatute, putem retine o semnificatie mai imediata a cartii lui Pipes. Iesiti din totalitarismul ce se revendica de la cultura revolutionara, am avut prea adesea tendinta, in Europa de Est postcomunista, sa privim conservatorismul ca pe un antidot perfect al radicalismului si utopismului ideologic si ca emblematic pentru atitudinea fundamentala a moderatiei politice. Orice idee buna se poate transforma intr-o moda pernicioasa. In Rusia - si nu este doar opinia acestui autor(6) - ideologia conservatoare nu a putut oferi o alternativa viabila la mesianismul revolutionar nascut din imobilismul unei societati incapabile sa se ajusteze dupa provocarile lumii moderne. Richard Pipes ne reaminteste ca unele forme istorice ale conservatorismului au contribuit in mod hotarator la geneza celei mai caracteristice forme a raului politic din secolul XX. Cel care ne-a dezvaluit, cu alte ocazii, anatomia intima a procesului revolutionar ne infatiseaza, de aceasta data, o imagine la fel de penetranta a conservatorismului totalitar. 1. Michael Cherniavski, Khan or Basileus: an Aspect of Russian Mediaeval Political Theory, in Journal of the History of Ideas 20: 4, 1959, pp. 459-476. 2. Oleg Kharkhordin, What is the State? The Russian Concept of Gosudartsvo in the European Context, in History and Theory 40: 2, 2001, pp. 206-240. 3. Andrew Eisenberg, Weberian Patrimonialism and Imperial Chinese History, in Theory and Society 27: 1, 1998, pp. 83-102. 4. Julia Adams, The Rule of the Father: Patriarchy and Patrimonialism in Early Modern Europe, la http://www.russellsage.org/publications/workingpapers/ 5. Richard Pipes, Max Weber and Russia, in World Politics 7: 3, 1955, pp. 371-401.

6. Mikhail Loukianov, Conservatives and "Renewed Russia", 1907-1914, in Slavic Review 61: 4, 2002, pp. 762-786.