Sunteți pe pagina 1din 296

DEVASTATORUL

bde,lugma th/j evrhmw,sewj

Filip Panait
Autor Filip Panait

© 2007 Filip Panait

E-mail devastatorulbdelugma@yahoo.com

ISBN 978-973-0-05160-5
CUPRINS

1. Introducere……………………………………..……..….…….….2
2. Moştenirea străbunilor…………………………….…..…..……....3
3. Imperiul lui Nimrod.........................................................................8
4. Melhisedec ………………..………….. …….……..………...….17
5. Tratatul de pace …………………….………..….……………....54
6. Nabucodonosor …………………………………………….……65
7. Întâlnire de gradul zero…………………………………….…….75
8. Strategul din umbră……………………………………….……...85
9. Roma ……………...…………………………………….…….....98
10. Laboratorul. …………...………………………………….….…112
11. Clonarea ………………………………………...….…….….…138
12. Confruntarea ….………………….………..……….……..….....155
13 .Ultima frontieră …. …..………..………………………….…...168
14. Secretul sclavilor……….……………….….…….……….….....186
15. Noul Babilon….……………………….….….. ……………......216
16. Orizontul în flăcări…………..…..……….……….………….....234
17. Judecata ……...………………….…….….…….……………....250
18. Principiul luminii ……....………………..…….……….....…...260
19. Marşul victoriei…………………………..…….………....….…270
20. Bibliografie………………………….……….……….……..….291

1
Introducere

Prin studiul atent al textelor sacre şi asocierea cu evenimentele


istorice, autorul cărţii doreşte străpungerea zidului informaţional pus în
vremuri îndepărtate pentru a înţelege viitorul imediat al planetei. Cartea
prezintă unele abordări absolut noi ale unor subiecte istorice, teologice şi
chiar ştiinţifice care oferă cititorului o altă perspectivă asupra lumii,
forţând limitele cunoaşterii dincolo de şabloanele prezentului. Ea are o
bogată paletă de culori, materializate în cuvinte de suflet pentru cititorul
înnobilat cu destulă răbdare să savureze detaliile.
Mesajul cărţii nu poate fi considerat infailibil, pentru că oamenii
sunt muritori iar tainele cunoaşterii nu se găsesc în totalitate în posesia
lor. Apostolii au crezut cu tărie că ziua sfârşitului civilizaţiei urma să
vină în timpul vieţii lor. Chiar dacă au greşit aprecierea, mesajul moral
transmis umanităţii rămâne şi azi de actualitate. Anumite idei directoare
vor rămâne totuşi repere pentru alţi cercetători, favorizaţi de vremuri cu
informaţii mai precise decât cele pe care le deţinem noi azi. Este cunoscut
faptul că Hitler şi Stalin au cheltuit sume imense, desemnând echipe de
cercetători celebri, pentru a descifra codurile cărţii lui Daniel şi ale
Apocalipsei. Strădania lor a rămas fără rezultate, pentru că urmăreau să
obţină informaţii pe care să le folosească în lupta de cucerire a lumii.
Ştiind că mari tirani au căutat în codurile Bibliei secrete care să-i ajute să
domine lumea, înţelegem de ce Dumnezeu a ţinut departe de ochii
muritorilor tainele cunoaşterii. Dacă omenirea intra în posesia informaţiilor
pe care le deţine azi, încă din epocile trecute, civilizaţia ar fi dispărut de
mult.
După descoperirea bombei atomice şi distrugerea oraşelor
Hiroşima şi Nagasachi, lumea a înţeles că existenţa planetei este în
pericol şi doar o intervenţie din exterior mai poate salva situaţia. Ceea ce
vedem acum pe pământ reprezintă un semnal că lucrurile au scăpat de sub
control, iar sfârşitul civilizaţiei este doar o problemă de zile, se pune doar
întrebarea: când ?

2
Moştenirea Străbunilor
La ora actuală, există câteva coduri bine ascunse de mii de ani în cărţile
sacre ale Bibliei, în special în cartea Genezei, în cartea lui Daniel şi în
Apocalipsa lui Ioan. Diferenţa de timp între data scrierii Genezei şi data
scrierii cărţii lui Daniel este de aproximativ 1000 de ani, iar între Geneza
şi Apocalipsa de aproximativ 1600 de ani.
Geneza a fost scrisă de Moise în jurul secolului XVI î.Ch, cartea lui
Daniel în jurul secolului VI î.Ch, iar Apocalipsa la sfârşitul secolului I
d.Ch. Toate au o vechime onorabilă care le conferă greutate în studiul
culturii, obiceiurilor, moralei, organizării sociale şi istoriei acelor vremuri.
Indiferent de modul de abordare al subiectelor referitoare la codurile
ascunse în cărţile menţionate, avem certitudinea unor repere morale care ne
oferă posibilitatea unei înălţări sufleteşti extraordinare.
Citind cărţile respective vom constata faptul că suntem permanent
sub supravegherea continuă a două lumi aflate în conflict, una a forţelor
loiale lui Dumnezeu, condusă de arhanghelul Mihael, şi alta rebelă,
condusă de Lucifer sau Satana, îngerul plecat de la Tronul lui Dumnezeu
pentru a-şi face propria lege şi propriul imperiu. În Biblie, Satana mai
apare şi sub numele de Azazel, având semnificaţia de „Puternicul lui
Dumnezeu care părăseşte”*, îngerul cel mai puternic din cer care a devenit
duşmanul lui Dumnezeu, prin părăsirea slujbei încredinţate.
În conflictul din cosmos specia umană a intrat în urma unor
manevre abile, provocatoare şi mincinoase ale uneia dintre părţile
beligerante. Ne-am trezit implicaţi în mijlocul unui război despre care nu
ştiam nimic dar ale cărui efecte ne-au pustiit pământul şi vieţile personale.
Am avut totuşi şansa de a avea aliaţi în rândul forţelor binelui, care au
elaborat o strategie pentru restaurarea vieţii normale pe pământ şi
scoaterea lumii noastre din sfera de influenţă a puternicilor ,,devastatori”.
Pe linia frontului cosmic noi eram neutri, la începutul dezvoltării umane pe
pământ. Pasul făcut de om peste linia neutralităţii, către delegaţia forţelor
devastatoare ale răului, a constituit punctul de început al unei alianţe care
s-a dovedit ruşinoasă în timp pentru întreaga umanitate. O parte din
termenii tratatului de alianţă au fost intenţionat ascunşi, cu grijă, de
diplomaţia forţelor ostile lui Dumnezeu.
*Arheologie biblică în actualitate, de Pr. Dr. Petre Semen
3
Omul a fost, iniţial, creat de Dumnezeu după un proiect
extraordinar de bine pus la punct, cu mecanisme de autonomie funcţională
şi psihică nebănuite de nici o parte din forţele beligerante, nici de aliaţii lui
Dumnezeu şi nici de rebelii, conduşi de Satana. Dumnezeu, creatorul
omului, l-a plasat pe acesta într-o poziţie de neutralitate, atât faţă de El, cât
şi faţă de rebeli, cu drept de a alege tabăra în care dorea să activeze. A fost
un mod interesant de abordare, chiar extrem de democratic, din moment ce
nu s-a făcut absolut nici o presiune asupra omului să rămână în tabăra lui
Dumnezeu.
Omul s-a implicat într-o alianţă despre care ştia că este împotriva
Creatorului său, dar a ales-o pentru că era mai atractivă pentru ochiul său,
care nu vedea dincolo de ambalajul extern al lucrurilor. El a preferat să
demonstreze universului că poate să aleagă şi că este cu adevărat liber.
Alegerea i-a fost respectată, datorită regulilor democratice ale cerului.
Condiţiile umilitoare ale tratatului şi mişelia care a fost pusă la cale de
forţele răului au fost dezvăluite, totuşi, de Dumnezeu omului, cu mult
înainte de semnarea lui. Omul a crezut de cuviinţă să nu ţină seama de
sfaturile Creatorului deoarece le considera oferite din interes, preferând să
se aventureze într-o alianţă periculoasă, doar pentru a-şi satisface o
curiozitate.
Rebelii s-au folosit de mijloace incorecte pentru a-i amăgi pe
oameni, utilizând un intermediar în acţiunea lor. Şarpele a fost ales drept
purtător de cuvânt pentru că aparţinea fiinţelor cu care oamenii erau deja
familiarizaţi. Reprezentantul rebelilor, trimis să facă oficiile de negociator,
nu a suflat o vorbă despre cine sunt în realitate cei care-l trimit, condiţiile şi
scopurile tratatului şi, mai ales, faptul că va produce modificări ireversibile
în natura umană, prin degenerescenţă şi moarte.
Modul în care s-au purtat negocierile de aderare la rebeliune a fost
destul de interesant, deoarece Dumnezeu a limitat posibilităţile rebelilor
de a-i aborda pe oameni oriunde şi oricând, prin instituirea unui loc unic în
care ei puteau avea acces. Pentru început forţele rebele au studiat atent
noua fiinţă creată de Dumnezeu, observând fiecare detaliu al psihologiei
sau al modului său de viaţă. Momentul atacului a fost ales în timpul
separării de partenerul de viaţă, când posibilitatea de a te sfătui cu cineva
nu există. Deciziile luate în urma izolării sociale sunt de multe ori
regretabile şi pot constitui o mare problemă în viitor. Locul negocierilor a
fost stabilit în zona pomului cunoştinţei binelui şi răului, altfel spus, într-o
4
zonă de interes public. Omul a fost avertizat de Creatorul său că
apropierea de zona respectivă este foarte periculoasă şi orice hotărâre luată
acolo îi poate schimba viaţa.
Aderarea la rebeliune a fost pregătită cu mult timp înainte de atacul
propriu-zis pentru că s-a dorit a fi ireversibilă. Ea a însemnat mult mai
mult decât un simplu accept, constituindu-se într-o semnătură genetică
introdusă automat în genomul uman. Putem spune că în genele umane a
fost introdus un virus informatic care provoacă atât dependenţă de alianţă
cât şi degenerescenţă şi moarte, ca rezultat al modificării proiectului iniţial
creat de Dumnezeu. Ştiind că în zilele noastre oamenii au ajuns să cloneze
fiinţe vii şi să obţină modificări ale genomului unor plante sau animale,
putem înţelege cum a reuşit Satana să implementeze virusul informatic în
genomul uman. Viaţa nu poate fi creată de rebeli dar degradarea celei
existente este posibilă prin manipulări genetice.
Purtăm în noi expresia vizibilă a acceptării unei alianţe
nefavorabilă nouă, o alianţă în urma căreia noi am devenit sclavii
rebelilor. Singurul lucru ,,creat’’ de Satana a fost parazitul informatic care
ne-a distrus vieţile şi ne-a adus moartea.
Oamenii şi-au făcut multe iluzii prin aderarea la rebeliune, cam tot
atâtea câte şi-au făcut cetăţenii statelor care au aderat la Uniunea
Europeană, neştiind că astfel vor deveni sclavi cu acte în regulă şi că nu
mai pot reveni înapoi la statutul iniţial, datorită ireversibilităţii unor astfel
de tratate. Cei de la Bruxelles ne vor ca sclavi, nu ca parteneri de dialog,
ca mână de lucru, nu ca cetăţeni egali, ca masă de manevră, nu ca
participanţi la marile decizii ale umanităţii. Cum au fost şi vor fi trataţi
cetăţenii ţărilor din estul Europei, după aderarea la UE, tot aşa au fost
trataţi oamenii după aderarea la rebeliune. Centrul de comandă este la alţii
iar deciziile luate acolo sunt obligatorii. Aparenţa de mai bine şi zâmbetele
prefăcute nu pot fi suficiente pentru a plăti pierderea independenţei.
Cine consideră că am ajuns la un stadiu de dezvoltare optim şi că
putem să ne construim o societate planetară globalizată, departe de
influenţa oricărei forţe din alte lumi, se înşeală, pentru că nu cunoaşte
puterea de manipulare a forţelor răului, când este vorba de a folosi în scop
propriu falsele speranţe ale oamenilor de a trăi mai bine.
Aceste false speranţe, aruncate ca motto tuturor conducătorilor
lumii, ne vor duce într-o criză socială, economică şi politică din care nu ne
va mai putea scoate nici o conducere umană, indiferent câtă armată ar avea
şi cât prestigiu ar poseda un posibil conducător unic al lumii. În plină eră
5
de dezvoltare, ne vom trezi cu cea mai mare criză din toate timpurile şi
vom fi dispuşi să aruncăm vina pe oricine ne stă în cale, fie prieten, fie
vecin, fie duşman. Principalii responsabili ai crizei umanitare a lumii
globalizate nu vor fi făcuţi puternicii ,,devastatori” ai forţelor răului,
conduse de Satana, pentru că aceştia vor lucra abil şi vor sta în umbră. Ei
vor influenţa conducerea lumii să arunce vina pe unii care nu vor accepta
să meargă pe calea rebeliunii faţă de Dumnezeu .
Abordarea directă a problemelor de morală nu va fi acceptată de
oameni, pentru că nu este compatibilă cu diplomaţia şi cu regulile general
valabile în lumea de azi. Aceste reguli permit omului să facă ceea ce
doreşte, în conformitate cu drepturile omului şi nu cu legile morale impuse
de aliaţii noştri din cer. Ne vom trezi în război direct cu comandantul
forţelor binelui, care va trece peste tratatul de armistiţiu autoimpus şi va
veni să tranşeze conflictul, vechi de milenii, printr-o bătălie decisivă care
se va sfârşi cu distrugerea tuturor celor care au făcut alianţă cu forţele
răului.
Atât rebelii de pe pământ, cât şi rebelii din umbră care i-au
susţinut, vor fi nimiciţi definitiv din istorie. Cine crede că este neutru în
conflictul lumilor se înşeală singur, pentru că nu cunoaşte tehnicile de
manipulare ale conştiinţei, pe care le practică forţele răului, şi nici puterea
de a face dreptate şi judecată a Celui ce a întemeiat creştinismul şi a
devenit rege de drept al întregului pământ. Realitatea de zi cu zi ne
dovedeşte că minciuna spusă în mod diplomatic, cu zâmbetul pe faţă,
poate fi mai atractivă pentru un neavizat, decât adevărul spus direct.
Consecinţele minciunii, promovată la rang de diplomaţie terestră, vor fi
dezastruoase pentru pământeni. Singura sursă credibilă despre acţiunile
privind salvarea omenirii este Biblia canonică, pentru că a fost verificată
în mii de ani ca fiind adevărată.
Oameni de valoare care au scris cărţile Bibliei au făcut diverse
afirmaţii, şocând lumea în care trăiau. Ei se numeau profeţi ai lui
Dumnezeu şi făceau publice mesajele primite de la El. De exemplu,
Ieremia, unul dintre cei mai activi profeţi ai tuturor timpurilor, declara în
secolul VI î.Ch că Ierusalimul şi vestitul Templu al lui Solomon aveau să
fie distruse de babilonieni şi că poporul evreu ar fi urmat să fie dus în
robie. Timp de peste 40 de ani, Ieremia a avertizat împotriva acelui pericol
şi nimeni nu l-a ascultat. Puţini oameni au îndrăznit să creadă că Egiptul
urma să fie înfrânt şi Ierusalimul cucerit şi dărâmat, împreună cu Templul
lui Solomon. Doar Ieremia şi alţi câţiva profeţi au avut curajul să-şi
6
exprime public convingerile, riscând să fie omorâţi de conaţionalii lor.
Babilonul era o putere aparent nouă, aspirantă la stăpânirea lumii, iar
Egiptul avea deja o regalitate consolidată şi o putere recunoscută pe plan
mondial. Era normal ca toată lumea din zona Orientului Mijlociu să creadă
că Babilonul urma să fie înfrânt rapid de forţa armată a unui imperiu vechi
şi puternic. Istoria a dovedit contrariul, Babilonul a ocupat rapid tot
Orientul Mijlociu, ajungând până la porţile Egiptului.
Până în ultima clipă, până la dărâmarea Templului şi a
Ierusalimului, în anul 586 î.Ch, de către Nabucodonosor, toţi împăraţii lui
Israel, şi majoritatea poporului, au refuzat să asculte mesajele profetului.
Avertizările lui au fost directe şi fără coduri ascunse, greu de înţeles. De
aceea, la împlinirea profeţiilor lui Ieremia, credibilitatea cărţilor lui şi a
tuturor profeţiilor scrise în ele a crescut exponenţial.
În concluzie, oamenii trebuie să accepte doar mesajele verificate în
decursul anilor ca fiind reale şi nu orice previziune făcută de specialişti în
domeniu, apăruţi peste noapte dar necertificaţi de proba timpului.

7
Imperiul lui Nimrod
La scurt timp după potop, oamenii au plecat de lângă Noe pentru a-
şi face o lume a lor, departe de Dumnezeu, pentru a-şi manifesta rebeliunea
faţă de El. Au ajuns într-o câmpie numită Şinear, în ebraică r['n>v,i care s-ar
putea traduce prin: ,,scrâşnirea dinţilor” sau ,,dinţi blestemaţi”, după unii
dintre părinţii bisericii creştine*. Numele indică îndârjirea răscoalei
împotriva lui Dumnezeu şi hotărârea de a merge pe cont propriu. Alte
nume ale zonei erau: Mesopotamia şi Aram Naharaim, în ebraică ~yIrh; n] :
~r;a+] , ambele cu semnificaţia de „ţara dintre râuri”, localizată între Eufrat şi
Tigru.
Rebelii s-au adunat la un loc şi au făcut planuri împotriva lui
Dumnezeu, construind o cetate şi un turn înalt, numit Babel. Turnul a fost
dărâmat de Dumnezeu şi oamenii au fost împrăştiaţi, prin încurcarea
limbilor. Menţionarea naşterii lui Peleg pe timpul dărâmării turnului ne
permite să calculăm anul în care a avut loc evenimentul respectiv.
Geneza 10: 25 ,, Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era
Peleg, numit aşa pentru că pe vremea lui s-a împărţit pământul; iar
numele fratelui său era Ioctan”.
Peleg s-a născut la 99 de ani după potop şi numele său înseamnă
,,împărţire ‘‘, pentru că la naşterea sa a fost împărţit pământul între mai
multe popoare care vorbeau limbi diferite. Acest fapt denotă rapiditatea
decăderii morale a lumii. După împărţirea popoarelor, în raport cu limba
vorbită, s-au produs mari frământări politico-sociale care au adus pe scena
lumii diverse regate, mai mari sau mai mici, care au dorit să stăpânească
zone cât mai întinse din Orientul Mijlociu, leagănul civilizaţiei umane.
În acest context, popoarele mai puternice au rămas în zonă iar cele
mai mici s-au deplasat emergent, către teritorii mai îndepărtate.Pe măsură
ce unele dintre popoarele limitrofe deveneau puternice se întorceau spre
teritoriile de unde plecaseră pentru a le cuceri, fiind mai rodnice şi având
un climat mai cald.
Oamenii care au plecat de lângă Noe au pus bazele primelor cetăţi
fortificate şi organizate în sistem sclavagist. Apariţia cetăţii Babilon este
legată de Nimrod, unul din fiii lui Cuş.

* Facerea, de Pr. Ioan Sorin Usca

8
Numele Nimrod, în ebraică dArm.Ni sau dromn. ,I se poate traduce prin
rebel sau viteaz. Ambele sensuri sunt potrivite pentru întemeietorul
primului imperiu babilonian. Nimrod era un rebel contra lui Dumnezeu şi
un viteaz în faţa oamenilor săi. Ca dovadă a vitejiei sale stau mărturie
întemeierea imperiului babilonian şi conducerea acestuia în sistem
despotic. Ierarhia societăţii creată de Nimrod a fost de tip piramidal,
bazată pe inegalitate socială şi conducere despotică, arbitrară. Urmaşii lui
au păstrat privilegiile clasei conducătoare şi chiar au accentuat
diferenţierea socială.
Geneza 10:7 ,, Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca.
Fiii lui Raema: Şeba şi Dedan.
8 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic
pe pământ.
9 El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca
Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.”
10 El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara
Şinear.”
Toate popoarele lumii au ca strămoşi pe cei trei fii ai lui Noe.
Evoluţia lor în istorie a fost mai semnificativă, sau mai puţin semnificativă,
în funcţie de conducătorii lor şi de puterea de care dispuneau.
Geneza 11:10 ,,Iată spiţa neamului lui Sem. La vârsta de o sută de
ani, Sem a născut pe Arpacşad, la doi ani după potop.
11 După naşterea lui Arpacşad, Sem a trăit cinci sute de ani; şi a născut
fii şi fiice.’’
Urmaşii lui Sem au fost : Elam, Asur, Arpacşad, Lud , Aram, Uţ,
Hul, Gheter şi Meşec. Din Arpacşad s-a născut Eber, din care au apărut
evreii. Eber înseamnă „regiune de dincolo, cealaltă parte, nomad,
strămutat”. Toţi urmaşii lui, până la Avraam şi Isaac, au ştiut de minunata
salvare a familiei sale din potopul care cuprinsese lumea. Dintre semiţi,
Avraam este cel mai proeminent personaj al antichităţii, din el s-a născut
poporul Israel şi apoi Iisus Hristos, salvatorul lumii.* Fiii lui Iafet, mezinul
familiei lui Noe, au fost: Magog, Gomer, Tubal, Meşec, Madai, Tiras şi
Iavan, din care se trage neamul grecilor şi romanilor.
Fiii lui Sem şi ai lui Ham s-au dezvoltat rapid şi au ocupat teritorii
întinse.
*O istorie a mozaismului şi a Israelului Antic, de Prof. Dr.Alfred
Hârlăoanu

9
Fiul cel mic, Iafet, venit ultimul, a trebuit să ia în stăpânire teritorii
periferice, mai puţin favorabile vieţii.
Descendenţii lui Ham au fost Canaaniţii, Iebusiţii, Amoriţii,
Ghirgasiţii, Heviţii, Archiţii, Siniţii, Arvadiţii, Ţemariţii, Hamatiţii,
Filistenii, etc. Urmaşii săi au întemeiat Egiptul şi Babilonul. Numele Egipt
este scris în ebraică ~yIrcê: m. i care transcris în alfabet latin este chiar
,,Miţraim”, numele unuia dintre fiii lui Ham.
Cu toate că de-a lungul timpului cele două imperii au fost în
opoziţie permanentă unul cu altul, atât Egiptul cât şi Babilonul, au luptat
aprig împotriva poporului ales de Dumnezeu, ajungând până la distrugerea
Templului din Ierusalim. Fără limite, în aparenţă, puterea imperiilor a fost
atent controlată, având perioade de glorie şi de declin, în funcţie de
intensitatea intervenţiei divinităţii în istoria lor.
În jurul anului 2045 –2000 î.Ch, sumerienii din neamul lui Ham au
cucerit cetăţile Ur, Akkad, Assur, nordul Mesopotamiei şi Elamul, formând
un vast imperiu sumeriano - akkadian ce se întindea între Marea
Mediterană şi Golful Persic, cunoscut şi sub numele de Imperiul
Babilonian. Limba sumeriană este cea mai veche limbă scrisă din lume
(cuneiformă) şi a rămas în istorie multe secole, pentru că era folosită în
sistemul religios zonal. Au existat perioade când akkadienii, semiţi, au
cucerit puterea în zonă şi au condus Imperiul Babilonian.
Partea de nord a Mesopotamiei se numea în sumeriană – Uri, iar în
akkadiană-Akkad. Partea de sud, câmpia dintre cele două fluvii, se numea
Kengi - în sumeriană, şi Sumer - în akkadiană (Şinear în Geneza 10:10).
Sudul Mesopotamiei mai era denumit şi Kaldi (Chaldea), nume ce a fost
extins mai târziu asupra întregii Mesopotamii. Oraşul cetate Ur a fost
capitala întregii ţări multă vreme. În timp ce nordul akkadian era
majoritar semit, sudul sumerian era constituit din populaţii mixte,
sumerieni hamiţi şi akkadieni semiţi. Migraţiile succesive ale semiţilor
amoriţi din nord au crescut procentul populaţiei semite din regiune.*
Între Babilon şi Egipt se întindea Canaanul, un teritoriu de trecere
între Africa, Asia şi Europa, ocupat tot de urmaşii lui Ham, până la invazia
semiţilor amoriţi şi apoi a altor valuri de semiţi descendenţi ai lui Edom,
Moab, Madian, Assur, Aram şi Israel.
* Civilizaţia Sumeriană, de Constantin Daniel

10
Cu timpul, semiţii au devenit majoritari în Canaan, în Siria şi în
Mesopotamia. În timp ce imperiile Egipt şi Babilon constituiau state
puternice, în Canaan erau doar cetăţi mici cu teritoriile din jur, ce formau
oraşe-stat, conduse de regi locali.
Canaan este un nume care provine de la unul dintre nepoţii lui
Noe şi înseamnă umilinţă, supunere, roşu purpuriu, de la purpura de
culoare roşie ce se obţinea în acele locuri. Canaan poate fi tradus şi prin
,,ţara de jos’’, în comparaţie cu teritoriile din Siria, care erau la altitudini
mai mari. Ţările din Canaan erau slabe din punct de vedere militar şi
organizatoric, un fel de teritoriu al nimănui*. Aşa se explică faptul că a fost
stăpânit când de egipteni, când de babilonieni, datorită poziţiei strategice a
zonei.
Prin slăbiciunea politică a acelei zone, Dumnezeu a pregătit
teritoriul Canaanului pentru un popor ales, dar nu înainte ca triburile care-l
ocupau, Amoriţii, Hitiţii, Filistenii, Hetiţii, Iebusiţii şi alţii, să ajungă la un
grad de nelegiuire atât de mare încât să fie eliminaţi din istorie. Între anii
2000 -1531, în zona Mesopotamiei au apărut diverse dinastii care au
cucerit puterea absolută moştenită de la Nimrod, fie prin intrigi de palat,
fie prin răscoale sau războaie.
Teritoriul vast cuprins între Eufrat şi Mediterana a fost, pe rând,
stăpânit de sumerieni, akkadieni, amoriţi sau elamiţi. În zona
Mesopotamiei, cetăţi-stat rivale între ele au luptat pentru supremaţie
folosindu-se de alianţe cu cetăţile-stat prietene, pe care le părăseau după
ce ajungeau la putere sau le supuneau. Astfel, sumerienii s-au aliat cu
elamiţii pentru a-i cuceri pe akkadieni iar apoi au uitat de alianţe şi i-au
cucerit şi pe ei. Desigur că Elamul a îndurat o bună bucată de vreme
umilinţa, dar s-a răzbunat atunci când a avut ocazia să o facă.
În acest context istoric, şi într-o perioadă cînd întunericul moral şi
social se întindea cu repeziciune, Dumnezeu a chemat familia lui Avraam,
semitul, pentru a pune bazele poporului evreu. Avraam s-a născut în anul
1955 î.Ch în cetatea Ur, şi a trăit până în 1780 î.Ch. Cetatea Ur a aparţinut
civilizaţiei semitice Akkadiene, după numele cetăţii cu acelaşi nume,
Akkad. Zona era foarte dezvoltată economic, dar şi decăzută moral în cea
mai joasă idolatrie. Scrierea akkadiană era cuneiformă iar limba a dăinuit
şi în imperiul asirian, datorită folosirii ei în diplomaţie şi în sistemul
administraţiei regionale.
* O istorie a mozaismului şi a Israelului Antic, de Prof. Dr.Alfred
Hârlăoanu
11
Deplasarea familiei lui Terah, tatăl lui Avraam, din Ur în Haran, a
fost favorizată de existenţa unui vast imperiu în care cetăţenii liberi aveau
posibilitatea de mişcare, spre deosebire de sclavi care erau supuşi unor legi
aspre. Terah a plecat din Ur şi s-a îndreptat spre Haran, un teritoriu semit,
situat în nord-vestul Eufratului, care le asigura o protecţie mai bună.
Plecarea s-a petrecut probabil în timpul dinastiei a III-a din Ur, dinastie
care a introdus cultul împăratului ca formă de închinare*. Inscripţiile din
perioada lor indică o accentuată tendinţă de zeificare a împăratului, ca şef
al statului şi negociator de la egal la egal cu zeii.
Conform credinţei populare din epocă, cine negocia cu zeii nu
putea fi decât tot un zeu, ceea ce a produs reacţii de respingere din partea
unei părţi conservatoare a populaţiei, care avea cunoştinţă despre potop,
despre Dumnezeu şi despre creaţie, cu toate că practica idolatria, dar într-o
formă mai puţin agresivă.
Cultul împăratului a fost, şi va rămâne, un test major în viaţa celor
care se închină lui Dumnezeu. Ei au trebuit să aleagă cui se închină şi au
preferat exilul şi starea de nomad, decât să rămână în ţară supuşi unui
tiran declarat zeu suprem în tot imperiul. Capitala imperiului era centrul
cultului împăratului şi aplica mult mai sever poruncile primite de la curtea
imperială. În aceste condiţii, cetatea Ur devenise un loc neprielnic pentru
cei care refuzau să accepte închinarea idolatră. Familia lui Avraam a
preferat periferia imperiului şi o stare de refugiat, decât să accepte
apostazia cultului împăratului.
Situaţia va fi aceeaşi la sfârşitul istoriei, pentru că lucrurile se
repetă pe pământ. Oamenii situaţi la periferia ultimului imperiu mondial
vor avea mai multe şanse să se sustragă pretenţiilor de închinare ale
anticristului, comparativ cu cei situaţi mai la centru, care vor fi primii
afectaţi de proclamarea cultului împăratului.
În acest context socio-economic şi religios a hotărât Terah să
părăsească cetatea Ur, pentru a se muta mai la vest, în Haran, unde cultul
împăratului nu fusese introdus încă. Zona Orientului Mijlociu devenea tot
mai mult un teritoriu râvnit cu îndârjire când de unii, când de alţii,
transformându-se într-o zonă a războiului şi violenţei. Nobilimea dorea să
fie atotstăpânitoare iar valoarea umană era măsurată, cum prea adesea se
face şi azi, după mărimea averii, a puterii deţinute şi a relaţiilor la curtea
imperială. O familie de oameni liberi, ca aceea a lui Terah, nu era cotată ca
o familie de succes.
* Enciclopedia Antichităţii,de Horia C.Matei
12
Chemarea către Dumnezeu nu reprezenta o prioritate pentru mulţi,
fiind de cele mai multe ori un subiect de dispreţ. Între familia lui Terah şi
noii stăpâni ai imperiului au existat fricţiuni serioase pe tema cultului
împăratului.
Avraam a fost martor la acest conflict şi a fost marcat de duritatea
idolatriei. Nu este doar o supoziţie că Avraam era, la rândul său, în
conflict cu împăratul şi cu mai marii lui, ci este o certitudine evocată
peste mulţi ani de către un reprezentant al cerului. Împăratul devenise
duşmanul personal al tuturor celor din familia Terah, pentru că au fost
printre puţinii care a refuzat compromisul. Cei care au trăit în dictatură
ştiu că orice individ care nu execută poruncile dictatorului devine
duşmanul sistemului şi este cunoscut de toată lumea din jur. Un refuz de a
se închina împăratului, ca acela al lui Terah, a ajuns direct la urechile
dictatorului şi, prin urmare, necazurile s-au ţinut lanţ. Aşa se explică
plecarea întregii familii spre Haran, pentru a nu crea o stare conflictuală
între slujitorii proprii şi cei ai regelui, mult mai numeroşi şi mai bine
înarmaţi*. Şi în Haran obiceiurile vremii s-au schimbat rapid, a început
ascensiunea amoriţilor şi înfiinţarea imperiului amorit, de neam semit, cu
tendinţe la fel de idolatre şi agresive.
După un timp, Avraam a fost îndemnat de Dumnezeu să se îndrepte
spre Canaan, să părăsească cetatea Haran şi familia tatălui său . Chemarea
a fost directă şi fermă şi-l privea doar pe Avraam şi apropiaţii săi, fără
rudele lui, care nu mai împărtăşeau aceleaşi idealuri morale şi spirituale.
Adevărul s-a transmis din generaţie în generaţie direct de către martorii
salvării din potop. Noe a murit când Avraam avea în jur de 70 de ani, iar
Sem a murit când Avraam avea 210 de ani. Cei doi martori ai potopului au
dat mărturie despre adevăratul Dumnezeu unor generaţii întregi de urmaşi.
Avraam a înţeles ce se întâmpla cu lumea căzută în idolatrie şi a
trecut de partea adevărului, influenţat şi de povestea vieţii celor doi martori
ai potopului, Noe şi Sem. Am putea spune că Avraam avea un
comportament conservator, intolerant cu micile abateri spre idolatria
domestică şi, prin urmare, neadaptat societăţii urbane în care lumea se
dezvolta rapid. Această inadaptare la cotidian, la devierile spre alte forme
de închinare decât cele cunoscute de la Noe şi Sem, l-au făcut pe Avraam
patriarhul tuturor celor care refuză compromisul.

*Josephus Flavius,Antichităţi Iudaice cartea I capitolul VII


13
Avem un model al comportamentului omului curat la suflet, care
va rămâne în picioare până la sfârşitul lumii. Inadaptarea la sincretism va
fi cuvântul aplicabil tuturor credincioşilor din toate timpurile. (Sincretismul
este o îmbinare a învăţăturilor corecte despre adevărata închinare cu
învăţături fabricate artificial de diverşi oameni în decursul timpului, de
multe ori în opoziţie unele cu altele).
Rezultatul sincretismului este o închinare apostaziată, falsă, ce nu
mai este acceptată de Dumnezeu. Plecarea lui Avraam a fost semnalul
unui nou început pentru întreaga umanitate, spre salvarea totală şi
completă din violenţa şi mizeria păcatului. De fapt, Dumnezeu a chemat
fiecare familie a pământului la o închinare corectă faţă de Creator. Dintre
toţi oamenii, doar Avraam a ales calea adevărului, deşi nu reprezenta o cale
uşoară şi nici nu era de dorit pentru viitorul imediat al cuiva. A aştepta
sute de ani până la realizarea unor promisiuni este greu de acceptat pentru
orice om care doreşte un trai decent. Criza morală a popoarelor din timpul
lui Avraam era la fel de profundă ca şi aceea dinainte de potop. Cu toată
avertizarea primită, la scurt timp după potop oamenii au pierdut din nou
cunoaşterea despre Dumnezeul adevarat al lui Noe şi s-au închinat iarăşi la
idoli.
Dacă Dumnezeu nu intervenea, omenirea s-ar fi distrus şi ar fi
dispărut datorită întunericului păcatului şi a alegerii greşite a direcţiei de
urmat. În decursul timpului, fiecare naţiune a cunoscut chemarea la
închinarea adevărată către Dumnezeu, ţinând cont că din fiii lui Noe ne
tragem cu toţii. Dumnezeu a respectat întotdeauna alegerea modului de
viaţă şi naţiunile şi-au trasat propriul drum în istorie.
Chemarea făcută lui Avraam nu era una părtinitoare, bazată pe
favoritisme, ci era o chemare care fusese adresată tuturor oamenilor.
Atitudinea lui Avraam faţă de idolatria dezgustătoare a casei imperiale şi
a concetăţenilor săi l-au făcut remarcat în faţa lui Dumnezeu. Avraam a
ascultat pentru că avea un spirit înalt şi dorea să scape de ipocrizia
închinării idolatre. El a plecat spre Canaan şi a trăit ca nomad în corturi,
departe de idolatria marilor oraşe.
La un moment dat, teritoriile din zona Canaanului s-au răsculat şi
nu au mai vrut să fie supuse imperiului Babilonian.
Geneza 14:1 ,,Pe vremea lui Amrafel, împăratul Şinearului, lui
Arioc, împăratul Elasarului, lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, şi lui
Tideal, împăratul Goiimului,

14
2 s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei, cu Birşa,
împăratul Gomorei, cu Şineab, împăratul Admei, cu Şemeeber, împăratul
Ţeboimului şi cu împăratul Belei sau Ţoarului.
3 Aceştia din urmă s-au adunat cu toţii în valea Sidim, adică Marea
Sărată.
4 Timp de doisprezece ani fuseseră supuşi lui Chedorlaomer; şi în anul al
treisprezecelea s-au răsculat.
5 Dar în anul al patrusprezecelea Chedorlaomer şi împăraţii care erau cu
el au pornit şi au bătut pe Refaimi la Aşterot-Carnaim, pe Zuzimi la Ham,
pe Emimi la Şave-Chiriataim
6 şi pe Horiţi în muntele lor Seir, până la stejarul Paran, care este lângă
pustie.
7 Apoi s-au întors, au venit la En-Mişpat sau Cades şi au bătut pe
Amaleciţi pe tot ţinutul lor, ca şi pe Amoriţi, care locuiau la Haţaţon-
Tamar.
8 Atunci au ieşit împăratul Sodomei, împăratul Gomorei, împăratul Admei,
împăratul Ţeboimului şi împăratul Belei sau Ţoarului şi s-au aşezat în
linie de bătaie împotriva lor în valea Sidim,
9 şi anume: împotriva lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, împotriva
lui Tideal, împăratul Goiimului, împotriva lui Amrafel, împăratul
Şinearului şi împotriva lui Arioc, împăratul Elasarului; patru împăraţi
împotriva a cinci.
10 Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală. Împăratul Sodomei şi
împăratul Gomorei au luat-o la fugă şi au căzut în ele; ceilalţi au fugit
spre munte.
11 Biruitorii au luat toate bogăţiile Sodomei şi Gomorei şi toate merindele
lor, şi au plecat.
12 Au luat şi pe Lot, fiul fratelui lui Avram, care locuia în Sodoma; au
luat şi averile lui şi au plecat.
13 A venit unul care scăpase şi a dat de ştire lui Avram, Evreul; acesta
locuia lângă stejarii lui Mamre, Amoritul, fratele lui Eşcol şi fratele lui
Aner, care făcuseră legătură de pace cu Avram.
14 Cum a auzit Avram că fratele său fusese luat prins de război, a înarmat
trei sute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuţi în casa lui, şi
a urmărit pe împăraţii aceia până la Dan.
15 Şi-a împărţit oamenii în mai multe cete, s-a aruncat asupra lor
noaptea, i-a bătut şi i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga
Damascului.
15
16 A adus înapoi toate bogăţiile; a luat înapoi şi pe fratele său Lot, cu
averile lui, precum şi pe femei şi norodul.
17 După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer şi a
împăraţilor care erau împreună cu el, împăratul Sodomei i-a ieşit în
întâmpinare în valea Şave sau Valea Împăratului.’’
Biblia consemnează că împăraţii Sodomei şi Gomorei erau supuşi
lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, ceea ce ne duce la concluzia că
Elamul conducea imperiul babilonian, la momentul respectiv. Iniţial,
babilonienii au bătut ţinuturile periferice ale răsculaţilor, apoi au lovit
frontal centrul rebeliunii. Remarcăm faptul că împăraţii Sodomei şi
Gomorei nu au dat ajutor vecinilor lor, ci i-au lăsat în mâna babilonienilor,
intervenind abia când teritoriile proprii au fost direct ameninţate. În acest
fel, babilonienii au reuşit să câştige teren şi să slăbească alianţa
răsculaţilor. Studiind descrierea evenimentelor din Geneza, constatăm că a
avut loc o bătălie aprigă între forţele imperiului babilonian şi forţele
răsculate, sub comanda împăraţilor Sodomei şi Gomorei.
Analizând critic evenimentul, concluzionăm că Sodoma şi Gomora
aveau un comportament extrem de egoist şi nu au ajutat cetăţile vecine
împotriva armatei babiloniene. Dacă cetăţile Sodoma şi Gomora învăţau
ceva din acea tragedie, poate nu ar fi fost nimicite de Dumnezeu, mai
târziu. Cu doar câteva versete mai sus, înainte de a descrie cucerirea
Sodomei de către babilonieni, se precizează că oamenii din Sodoma şi
Gomora că erau extrem de răi şi de păcătoşi înaintea Domnului.
Geneza 13:13 ,, Oamenii din Sodoma erau răi, şi afară din cale de
păcătoşi împotriva Domnului.’’
Coaliţia rebelă a fos înfrântă şi cetăţenii din Sodoma şi Gomora au
fost luaţi prizonieri, împreună cu toate averile lor. Avraam a aflat de
capturarea nepotului său Lot, rezident în Sodoma. De reţinut că Avraam
provenea din oraşul Ur, situat în Mesopotamia, un important centru
economic şi politic al imperiului babilonian, uneori chiar şi capitală a
acestuia. Avraam îi cunoştea chiar şi pe regii lor, pentru că a fost în
conflict deschis cu ei, în momentul în care a plecat în Haran. Chedorlaomer
era responsabil de introducerea cultului împăratului, datorită căruia
Avraam a trebuit să plece din Ur, şi de aceea, Biblia îl menţionează ca
principal învins al bătăliei, neglijându-i practic pe restul regilor aliaţi.
Avraam a înarmat trei sute optsprezece oameni din slujba sa şi a
plecat, împreună cu alţi câţiva slujitori trimişi de trei aliaţi vecini, Ane,
Eşcol şi Mamre, să ajungă armata invadatoare. Ceea ce nu au reuşit să facă
16
armatele reunite ale răsculaţilor spera să facă Avraam, sprijinit de câţiva
slujitori nedeprinşi cu arta războiului. Bătălia s-a dat noaptea şi Avraam a
pus pe fugă toţi duşmanii, datorită efectului surpriză şi neglijenţei celor
care petreceau după victorie. Bătălia a fost extrem de dură şi armata
babiloniană a fost pur şi simplu exterminată până în aproprierea
Damascului.

17
Melhisedec
La întoarcerea din bătălie, Melhisedec, împăratul Salemului, a ieşit
în întâmpinarea lui Avraam cu pâine şi vin, slăvind pe Dumnezeu pentru că
i-a dat duşmanii în mână.
Geneza 14:18 ,, Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi
vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt.
19 Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie
Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului.
20 Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii
tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate.’’
Pâinea şi apa sunt simboluri ale jertfei Domnului Iisus şi nu au fost
aduse întâmplător acolo. Pavel Îl numeşte pe Melhisedec împărat al
neprihănirii şi apoi împărat al Salemului, adică împărat al păcii. Biblia dă
detalii despre El peste o mie şi ceva de ani, în epistola lui Pavel către evrei.
Evrei 7:1 În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul Salemului,
preot al Dumnezeului Prea Înalt, care a întâmpinat pe Avraam când acesta
se întorcea de la măcelul împăraţilor, care l-a binecuvântat,
2 care a primit de la Avraam zeciuială din tot, care, după însemnarea
numelui său, este întâi „Împărat al neprihănirii” apoi şi „Împărat al
Salemului” adică „Împărat al păcii”;
Unii afirmă că el era împărat al Ierusalimului,pentru că Ierusalim
înseamnă „cetate a păcii”. Ierusalimul se chema în acea perioadă Iebus iar
locuitorii săi erau iebusiţii, fiii lui Ham, despre care Dumnezeu afirma că
erau nelegiuiţi dar că nelegiuirea lor nu ajunsese la culme. Textul de mai
sus nu semnalează existenţa unei cetăţi care ar fi făcut excepţie de la
regulă şi care ar fi fost condusă de un rege neprihănit care îşi îndruma
poporul pe calea păcii şi a adevărului. O astfel de remarcă ar fi trebuit
făcută, dacă Melhisedec era împărat al uneia din ele.
În cursul istoriei, Dumnezeu a făcut astfel de distincţii, ca de
exemplu în timpul negocierilor pentru Sodoma şi Gomora, când I-a
promis lui Avraam că pentru zece oameni buni cetăţile respective puteau fi
cruţate de la nimicire. Este puţin probabil să fi existat un rege al
neprihănirii într-una din cetăţile amoriţilor care să nu fi reuşit să atragă
măcar o parte a poporului de partea sa, în demersul pentru adevăr şi

18
dreptate. Dacă ar fi existat un astfel de rege, Dumnezeu l-ar fi remarcat şi
nu ar fi afirmat către Avraam că amoriţii erau nelegiuiţi şi că aveau să
devină cu toţii şi mai nelegiuiţi.
Geneza 15:15 ,,Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat
după o bătrâneţe fericită.
16 În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor
nu şi-a atins încă vârful.”
Amoriţii apar nominalizaţi în text pentru că erau stăpânii acelor
locuri cucerite cu arma-n mână şi integrate într-un imperiu extrem de
idolatru şi nelegiuit. Ei conduceau politic, militar şi religios întreaga zonă a
Canaanului şi erau răspunzători de nelegiuirea din ţară, chiar dacă
locuitorii aparţineau unor etnii diferite.
Pentru a înţelege afirmaţia din Geneza 15:16, trebuie să ştim că în
jurul anilor 1930 î.Ch, amoriţii au început cucerirea Orientului Mijlociu,
prin invadarea vestului imperiului sumero-akkadian, formând un imperiu
amorit, de origine semită. Amoriţii nu au exterminat populaţiile locale,
unora le-au instalat garnizoane militare şi conducători amoriţi iar altora,
situate mai la periferia imperiului, le-au pretins tribut.
Rând pe rând au recunoscut supremaţia noului imperiu, cananiţii,
asirienii, akkadienii, sumerienii şi elamiţii. Între anii 1930-1864 î.Ch,
amoriţii au purtat războaie crâncene pentru cucerirea imperiului babilonian
şi abia în 1864 î.Ch au reuşit cucerirea deplină a acestuia. Coaliţia
babiloniană a fost condusă când de sumerieni, când de akkadieni, când de
elamiţi. Expediţia împotriva Sodomei şi Gomorei a fost făcută pe timpul
dominaţiei casei regale elamite asupra imperiului babilonian, pentru că aşa
precizează Biblia, în Geneza cap. 14, probabil în jurul anului 1875 î.Ch.
Conducătorul expediţiei era elamitul Chedorlaomer, care a înfrânt şi
armatele amorite ale cetăţii Haţaţon-Tamar.
Melhisedec îl binecuvânta pe Dumnezeu pentru că-i dăduse lui
Avraam vrăjmaşii în mână, lăsând să se înţeleagă că toţi împăraţii aceia
erau duşmanii săi personali. La o primă analiză, împăraţii nu păreau să fie
duşmani personali ai lui Avraam, totuşi, dacă privim în urmă, ei nu numai
că-l luaseră pe Lot prizonier, ci îl exilaseră şi pe Avraam, pe când acesta
trăia liniştit în cetatea sa. În carte sa ,,Antichităţi Iudaice”, Josephus
Flavius* aminteşte de conflictul deschis dinte Avraam şi caldeeni, datorat
modului de închinare monoteist al acestuia.
*Josephus Flavius, Antichităţi Iudaice, cartea I capitolul VII

19
Flavius legitimează ipoteza conform căreia textul Bibliei vrea să ne
descrie o relaţie conflictuală dintre caldeeni şi Avraam, încă din timpul
când era cetăţean al Mesopotamiei. Exilul a fost impus cu forţa, datorită
pretenţiilor nelegiuite ale împăratului la închinare. În felul acesta,
Chedorlaomer şi regii de la curtea sa au devenit duşmani personali ai lui
Avraam. În momentul maxim al luptei pentru adevăr, Dumnezeu l-a
îndemnat pe Avraam să părăsească ţara pentru a putea să-I rămână
credincios.
Neemia 9:7 ,, Tu, Doamne Dumnezeule, ai ales pe Avram, l-ai scos
din Ur din Haldeia, şi i-ai pus numele Avraam.’’
La atingerea apogeului nelegiuirii babilonienilor, Dumnezeu I-a dat
în mâinile lui Avraam pentru a fi nimiciţi. Expresia :,,Vrăjmaşii tăi în
mâinile tale” este cea mai elocventă dovadă a existenţei unei duşmănii
personale a împăraţilor împotriva lui Avraam. Răzbunarea a fost posibilă
prin intervenţia lui Dumnezeu, fără ca Avraam să fi fost atât de puternic
încât să câştige singur o astfel de bătălie şi fără ca împăraţii nimiciţi să ştie
ceva de existenţa lui Avraam în zonă, ca şef al unei case de nomazi exilaţi
din Ur.
Înfrângerea coaliţiei babiloniene de către Avraam a produs un vid
de putere în zonă, exploatat rapid de amoriţi, care au cucerit tot imperiul
babilonian în mai puţin de 15 ani după aceea. Din Geneza 14 :7 se înţelege
că amoriţii erau destul de slabi înainte de războiul babilonienilor contra
Sodomei şi Gomorei, pentru că au fost înfrânţi de aceştia. Războiul cu
babilonienii a avut loc undeva în jurul anilor 1880-1871 î.Ch. Când
Avraam a plecat din Haran avea vîrsta de 75 de ani, deci pe la anul 1880
î.Ch, iar peste unsprezece ani este scris că l-a avut pe Ismail(1869 î.Ch.).
Ismail s-a născut în Canaan, după războiul cu împăraţii.
Legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam este datat undeva între anul 86
al existenţei sale şi anul 100, când s-a născut Isaac. În acest interval, de
maxim 13 ani, amoriţii sunt consideraţi un popor nelegiuit. În timpul acela
este menţionată şi existenţa lui Melhisedec. Practic, este imposibil ca un
împărat drept şi pacifist să domneasă peste o cetate nelegiuită, chiar dacă
nu atinsese vârful nelegiuirii. În textul de mai jos sunt citaţi amoriţii a doua
oară, ca popor ce urma a fi cucerit de evrei. Revenirea, în cadrul aceleiaşi
descrieri, la o denumire particulară de ţară a amoriţilor se datoreză
existenţei unei zone structurată etnic pe o populaţie majoritar amorită, spre
deosebire de celelalte, care erau doar conduse de împăraţi amoriţi. În
acelaşi text sunt citate şi alte neamuri care urmau să fie nimicite, pentru a
20
face loc poporului Israel. Aşa se explică de ce apare termenul generic de
amoriţi, dar cetăţile aparţineau hetiţilor, heviţilor, iebusiţilor, etc.
Geneza 15:18 ,,În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu
Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau ţara aceasta, de la râul Egiptului
până la râul cel mare, râul Eufrat,
19 şi anume: ţara Cheniţilor, a Cheniziţilor, a Cadmoniţilor,
20 a Hetiţilor, a Fereziţilor, a Refaimiţilor,
21 a Amoriţilor, a Canaaniţilor, a Ghirgasiţilor şi a Iebusiţilor.”
Numele generic de ,,amoriţi”era utilizat în zona respectivă şi pe
timpul lui Iosua, cu aproximativ 400 de ani mai târziu, fiind consemnat ca
aparţinând unei confederaţii de cetăţi, printre care şi Ierusalimul. Pentru
Dumnezeu conta cine conducea cetatea, nu cine erau locuitorii, conta cine
lua hotărârile care influenţau viaţa socială, politică şi religioasă, nu cine
reprezenta populaţia majoritară. De cele mai multe ori însă, poporul
răspundea solidar cu conducătorii, atâta vreme cât mergeau împreună pe
calea nelegiuiri.
Iosua 10:3 ,, Adoni-Ţedec, împăratul Ierusalimului, a trimis să
spună lui Hoham, împăratul Hebronului, lui Piream, împăratul Iarmutului,
lui Iafia, împăratul Lachisului, şi lui Debir, împăratul Eglonului:
4 „Suiţi-vă la mine, şi ajutăţi-mă, ca să batem Gabaonul, căci a făcut
pace cu Iosua şi cu copiii lui Israel”.
5 Cei cinci împăraţi ai Amoriţilor: împăratul Ierusalimului, împăratul
Hebronului, împăratul Iarmutului, împăratul Lachisului, şi împăratul
Eglonului, s-au adunat astfel şi s-au suit împreună cu toate oştile lor; au
venit şi au tăbărât lângă Gabaon, şi au început să lupte împotriva lui”.
Este imposibil ca Melhisedec să fi fost împăratul Iebusului, care
avea o populaţie descendentă din Ham şi era condus de împăraţi amoriţi,
idolatri şi nelegiuiţi. Despre Melhisedec nu se spune că ar fi fost amorit sau
din alt neam de cananiţi pe care evreii trebuiau să-i nimicească.
Afirmaţiile lui Pavel sunt bazate pe scrierile din Geneza 14:18,
unde sensul cuvântului ebraic `qd<c,(-yKil.m; este explicat pe înţelesul
contemporanilor săi. Cuvîntul este compus din meleh, %l,m,(, care înseamnă
împărat, şi ţedek, qd<c,ê, care înseamnă dreptate iar legate împreună se traduc
prin: ,,împărat al dreptăţii.” Geneza 14:18
laeîl. !hEßko aWhïw> !yIy"+w" ~x,l,ä ayciÞAh ~leêv' %l,m,ä ‘qd<c’-, yKil.m;W18
`!Ay*l.[,
~yIm:ïv' hnEßqo !Ayël.[, laeäl. ‘~r"b.a; %WrÜB' rm:+aYOw: WhkeÞr>b'y>w: 19
`#r<a'(w"
21
rfEß[]m; Alï-!T,YIw: ^d<+y"B. ^yr<Þc' !GEïmi-rv,a] !Ayël.[, laeä ‘%Wrb'W 20
`lKo)mi
Textul de mai sus s-ar traduce în limba română astfel:
18,,Meleh-Ţedec Meleh Şalem , a adus pâine şi vin: el este preot al
Dumnezeului Celui Prea Înalt…’’
Textul afirmă că „el este preot”, ceea ce indică o slujbă
permanentă, continuă, ca preot care lucrează pentru oameni. Moise a scris
textul respectiv la aproximativ patru sute de ani de la data evenimentului
şi era normal să fi scris ,,el era preot”, dacă avea de menţionat lucrarea
unui preot muritor. Dacă Moise scria ,,el este preot”, trebuie să
concluzionăm că ştia adevărata lui origine, atâta vreme cât menţiona o
lucrare continuă de preot a lui Melhisedec.
Mehisedec este numit şi împărat al păcii. Dar ce fel de împărat al
păcii putea fi el, din moment ce binecuvânta pe Avraam pentru victoria
asupra duşmanilor şi nimicirea acestora printr-un măcel, după cum afirmă
apostolul Pavel în epistola către evrei? În nici un caz nu se poate vorbi de o
pace terestră, o pace între împăraţii pământului. Nu poate fi vorba decât de
o pace mult mai dorită, o pace care transcede împărăţiile lumii şi care este
promisă, prin jurământ, de Dumnezeul Cel Prea Înalt.
Cuvântul tradus de români prin Salem provine de la ebraicul ~leêv' –
şaleim (plinătate), iar după alţii de la ebraicul ,,~Alv' ’’(pace). Ambele
variante sunt luate în calcul, mai ales că Pavel, care era evreu, folosea
varianta care semnifică,, pace’’. Cuvântul are valenţa desăvârşirii inclusă
în structura sa şi nu indică numele unei cetăţi, ci mai degrabă indică un
atribut al celui care îl poartă. Pe pământ, războiul nu se va sfârşi decât după
distrugerea tuturor armelor de către Împăratul de drept, la ziua judecăţii.
Nu a existat un timp în care să nu fi fost războaie între oameni şi, de aceea,
numele de Împărat al păcii desăvârşite este dat doar Celui care are dreptul
la acest titlu, Iisus Hristos.
Ierusalimul apare menţionat în Biblie ca oraş al Iebusiţilor, condus
de amoriţi, populaţii extrem de idolatre, pe care evreii au primit poruncă să
le extermine, împreună cu alte populaţii la fel de idolatre. În acest context
era puţin probabil ca Melhisedec să fi fost împărat peste un astfel de oraş.
Exodul 23:23 ,, Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la
Amoriţi, Hetiţi, Fereziţi, Canaaniţi, Heviţi şi Iebusiţi, şi-i voi nimici.
24 Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti; să nu te iei
după popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire şi
să le dărîmi capiştele.”
22
La doar câteva sute de ani de la întâlnirea dintre Melhisedec şi
Avraam, iebusiţii erau declaraţi din nou de Dumnezeu popor extrem de
idolatru, care trebuia nimicit împreună cu amoriţii. Porunca de nimicire era
clară şi nu lăsa loc de interpretare. În momentul în care Iosua a intrat în
teritoriul Canaanului, iebusiţii şi amoriţii nu l-au primit cu pâine şi vin,
cum a făcut Melhisedec.
Dacă Melhisedec ar fi fost regele lor, ar fi lăsat informaţii despre
existenţa unui popor ales, pe care ar fi trebuit să-l primească frăţeşte în
ţara lor, sau măcar la hotarele lor. Astăzi se ştie, din documentele vremii,
că amoriţii au cucerit teritoriile din Canaan în timpul lui Avraam şi au
impus garnizoane amorite şi regi amoriţi peste întreaga regiune. Este puţin
probabil ca amoriţii să fi permis existenţa unui rege de altă spiţă de neam
decât cea amorită. Dacă Melhisedec ar fi fost amorit ar fi fost consemnat în
Geneza, iar Pavel ar fi ştiut de acest lucru şi nu ar mai fi scris, în epistola
către Evrei, că era fără spiţă de neam. Războiul declarat de iebusiţi şi
amoriţi lui Israel descoperă adevărata faţă a lucrurilor şi exclude
posibilitatea ca Melhisedec să fi fost împăratul unui asemenea popor
idolatru.
Iosua 9:1,, La auzul acestor lucruri, toţi împăraţii care erau
dincoace de Iordan, în munte şi în vale, şi pe toată coasta mării celei mari,
până lângă Liban, Hetiţii, Amoriţii, Canaaniţii, Fereziţii, Heviţii şi
Iebusiţii,
2 s-au unit împreună într-o înţelegere ca să lupte împotriva lui Iosua şi
împotriva lui Israel.’’
Să presupunem că iebusiţii au pierdut documentele care aminteau
de evrei şi de pacea dintre împăratul lor şi Avraam. Ipoteza nu ar fi
corectă pentru că evreii ar fi păstrat acele documente tot timpul robiei
egiptene, după cum au păstrat amintirea patriarhilor şi toate faptele lor din
Canaan. Apoi, la intrarea în ţara făgăduită, Dumnezeu nu le-a permis
evreilor să intre în Edom, şi nici în Moab, pentru motivul că erau fraţii
lor şi nu era corect să cucerească ceea ce era al rudelor lor.
Deuteronom 2:8,, Am trecut pe departe de fraţii noştri, copiii lui
Esau, care locuiesc în Seir, şi pe departe de drumul care duce în câmpie,
departe de Elat şi de Eţion-Gheber; apoi ne-am întors şi am apucat spre
pustia Moabului.
9 Domnul mi-a zis: „Nu face război cu Moab, şi nu te apuca la luptă cu
el; căci nu-ţi voi da nimic să stăpâneşti în ţara lui: „Arul l-am dat în
stăpânire copiilor lui Lot.’’
23
Dacă evreii ar fi uitat de Esau şi de Moab, rudele lor apropiate,
Dumnezeu nu a uitat şi nu le-a permis să cucerească ţările lor. Acelaşi
Dumnezeu nu le-ar fi permis evreilor să intre în Salem, dacă acolo ar fi
trăit poporul care a avut un rege şi un preot ce avea o relaţie atât de strânsă
cu Avraam şi cu Dumnezeu. În contextul unui război de independenţă, cum
putea împăratul Ierusalimului, sau al Salemului, să nu fie implicat de
partea lui Avraam? Nu se spune nimic despre oştile presupusului împărat
al Ierusalimului, sau Salemului, că ar fi mers împreună cu Avraam la
război. Nu se face referire la nici o armată a regelui Melhisedec, care să
fi participat la eliberarea prizonierilor şi nimicirea duşmanilor. Ar fi fost
un gest de mare cutezanţă din partea unui rege local să apară în faţa unor
trupe care veneau victorioase din război şi să primească a zecea parte din
toate bunurile lui Avraam, ca şi când victoria i s-ar datora.
În momentul victoriei, Avraam era atât de puternic încât regele
Sodomei i-a ieşit în întâmpinare cu rugămintea să păstreze toate averile,
dar să-i dea măcar oamenii luaţi prizonieri de babilonieni.
În schimb, Melhisedec a primit a zecea parte din toată averea lui
Avraam, ca o recunoaştere a superiorităţii sale, ca şi cum biruinţa a fost
obţinută datorită ajutorului oferit de El. Singura explicaţie poate fi
găsită în regalitatea Mesianică a lui Melhisedec şi recunoaşterea
imediată, de către Avraam, a feţei Celui care-i apăruse pentru a-l
binecuvânta. Atât faţa lui Melhisedec cât şi glasul său au fost recunoscute
de Avraam ca fiind ale lui Iisus Hristos, Dumnezeul şi prietenul său,
pentru că nu era prima oară cînd Avaam se întâlnea cu El. Din acest motiv,
după o mie şi ceva de ani, Iisus vorbea despre Avraam ca despre un
prieten care a văzut ziua întrupării Sale. Recunoaşterea slujbei de preot nu
s-a făcut pentru că Melhisedec s-ar fi recomandat lui Avraam cine este, ci
pentru că Avraam l-a recunoscut şi i-a oferit zeciuială.
În realitate, victoria din bătălia cu babilonienii a fost asigurată de
oştile regelui Mesianic, de îngerii din oştile cerului. Melhisedec era chiar
Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, care se ocupa de la facerea lumii de
întreaga familie omenească pentru a oferi ajutor în nevoie şi salvare din
necaz. Textul doreşte să ne arate un astfel de împărat şi preocuparea
supremă a acestuia pentru integritatea celor care respectă legământul cu
Dumnezeu. Nimeni dintre oameni nu a reuşit până azi să pacifice întreg
pământul, pentru a se declara împărat al păcii. Trebuie remarcat că
Melhisedec era Împărat al păcii, fără a se preciza care pace şi între care

24
popoare. El era un împărat al păcii universale, absolute, desăvârşite,
dincolo de care nu poate exista altceva.
Despre o pace cu babilonienii nu putea fi vorba, iar despre o pace
cu împăratul Sodomei nici atât, pentru că peste puţin timp Sodoma a fost
distrusă din cauza nelegiurii. Pacea despre care se face referire în Geneza
are un sens universal, depăşind aria teritorială a Canaanului din vremea lui
Avraam. Pavel descrie toată slujba împăcării cu Dumnezeu în epistolele
către Coloseni şi Corinteni, care explică afirmaţiile din Geneza.
2 Corinteni 5:18 Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu,
care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba
împăcării;
19 că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine,
neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă
propovăduirea acestei împăcări.
20 Noi, deci, Suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum
Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos:
Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!
21 Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca
noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”
În Coloseni, Pavel detaliază aspectele legate de tratatul de pace,
afirmând că este realizat de Iisus Hristos prin autoritatea deplină a lui
Dumnezeu.
Coloseni 1:19,, Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să
locuiască în El,
20 şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este
în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.
21 Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin
faptele voastre rele, El v-a împăcat acum
22 prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi
înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină;
Melhisedec a fost declarat de Pavel Împărat al neprihănirii, dar noi
ştim că nici un om nu este neprihănit, din momentul căderii lui Adam în
păcat. Tot Pavel scrie, în Romani, că oamenii sunt păcătoşi şi nu poate fi
vorba de vreunul neprihănit, cu atît mai mult nu poate fi vorba de un
împărat al neprihănirii dintre oameni. Singurul care îndeplineşte aceste
condiţii este Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu şi fiul omului.
Romani 3:10 ,, după cum este scris: „Nu este nici un om
neprihănit, nici unul măcar.
25
11 Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să
caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.
12 Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să
facă binele, nici unul măcar. ”
După plecarea spre Canaan, Dumnezeu a considerat că Avraam
era un om de nădejde, un prieten adevărat în care poţi avea încredere
pentru a dezvolta un proiect grandios. Proiectul naşterii lui Mesia trebuia
implementat prin educarea unor oameni care să fie capabili să înţeleagă
responsabilitatea misiunii lor, care să dorească să îndeplinească de bună
voie condiţiile experimentului. Voluntariatul a constituit cheia succesului
pentru Avraam şi urmaşii săi.
Ioan 8:56 Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă
ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.”
În aceste condiţii, Dumnezeu s-a prezentat în persoană în faţa lui
Avraam cu proiectul pregătit din veşnicii pentru salvarea umanităţii din
sclavia rebelilor. Propunerea a fost făcută doar aceluia dintre oameni care a
plecat la drum alături de Dumnezeu, fără să ceară ceva în schimb şi fără să
ştie despre intenţiile lui Dumnezeu pentru viitor. Chemarea la slujire a
fost făcută lui Avraam, după cum a fost făcută şi celorlalţi oameni.
Alegerea liberă a misiunii a constituit secretul succesului poporului Israel,
în timp ce alte neamuri refuzaseră categoric să meargă pe un asemenea
drum.
Geneza 17:1 ,, Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă
ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic.
Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.
2 Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de
mult”.
3 Avram s-a aruncat cu faţa la pământ şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:
4 „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.
5 Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl
multor neamuri.
6 Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi şi din
tine vor ieşi împăraţi.
7 Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din
neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic în puterea căruia Eu voi fi
Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.

26
8 Ţie şi seminţei tale după tine îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca
străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi
Eu voi fi Dumnezeul lor.”
După terminarea întâlnirii, Bilblia relatează că Dumnezeu s-a
înălţat de la Avraam, ceea ce demonstrază că s-a coborât din cer pentru a fi
prezent în persoană acolo. În momentul întâlnirii, Avraam s-a plecat cu
faţa la pământ înaintea Lui, ceea ce indică o prezenţă reală, nu un vis, nu o
imagine tridimensională dintr-o viziune.
Geneza 17:22,, Când a isprăvit de vorbit cu el, Dumnezeu S-a
înălţat de la Avraam.’’
În momentul întâlnirii cu Melhisedec, sau când a primit făgăduinţa
că va avea un fiu, sau în momentul întâlnirii de sub stejarii lui Mamre,
Avraam a recunoscut imediat cu cine vorbea, pentru că anumite gesturi
făcute de el indică recunoaşterea Dumnezeirii interlocutorului său. La
întâlnirea cu Melhisedec, Avraam s-a grăbit să-i aducă zeciuială, ceea ce
indică faptul că Avraam cunoştea faţa şi glasul lui Dumnezeu întrupat şi
ştia că Melhisedec este Mesia, Salvatorul neamului omenesc, Fiul Omului.
Pentru Avraam nu era o noutate întâlnirea cu Dumnezeu în chip
uman. El ştia precis cu cine vorbea, când a mijlocit pentru Sodoma, pentru
că Îl numea Domn pe interlocutor şi nu îndrăznea să facă prea multe
cereri în faţa Sa.
Cei trei soli veniţi la Avraam îl aveau drept conducător pe
Domnul Iisus, în chip de om. Domnul era un musafir bine venit în casa lui
Avraam şi acesta cunoştea glasul Său, erau prieteni vechi. Numele pe care
Avraam în foloseşte, când se adresează conducătorului grupului, este
IEHVA, care era de fapt numele lui Dumnezeu.
Geneza 18:1 ,, Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când
Avraam şedea la uşa cortului, în timpul zădufului zilei.
2 Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi stăteau în
picioare lângă el. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor de la uşa cortului
şi s-a aplecat până la pământ.
3 Apoi a zis: „Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece,
rogu-Te, pe lângă robul Tău.
4 Îngăduie să se aducă puţină apă ca să vi se spele picioarele; şi odihniţi-
vă sub copacul acesta.
5 Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă şi după
aceea vă veţi vedea de drum; căci pentru aceasta treceţi pe lângă robul
vostru”. „Fă cum ai zis” i-au răspuns ei.
27
6 Avraam s-a dus repede în cort la Sara şi i-a zis: „Ia repede trei măsuri
de făină albă, frământă şi fă turte.”
7 Şi Avraam a alergat la vite, a luat un viţel tânăr şi bun, şi l-a dat unei
slugi să-l gătească în grabă.
8 Apoi a luat unt şi lapte, împreună cu viţelul pe care-l gătise, şi l-a pus
înaintea lor. El însuşi a stat lângă ei, sub copac, şi le-a slujit până ce au
mâncat...............
16 Bărbaţii aceia s-au sculat să plece şi s-au uitat înspre Sodoma. Avraam
a plecat cu ei, să-i petreacă.
17 Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?...
18 Căci Avraam va ajunge, negreşit, un neam mare şi puternic, şi în el vor
fi binecuvântate toate neamurile pământului.
Geneza 19:27 ,,Avraam s-a sculat a doua zi dis-de-dimineaţă şi s-a dus la
locul unde stătuse înaintea Domnului.
28 Şi-a îndreptat privirile spre Sodoma şi Gomora şi spre toată Câmpia;
şi iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un fum, ca fumul unui cuptor.
29 Când a nimicit Dumnezeu cetăţile câmpiei, Şi-a adus aminte de
Avraam; şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului, prin care a surpat din
temelie cetăţile unde îşi aşezase Lot locuinţa.’’
Acest fapt ne conduce la concluzia că IEHVA avea un chip uman
încă de la căderea omului, pentru că timpul nu reprezenta un impediment
pentru El, ca o dovadă vizibilă a implicării totale în istoria planetei noastre.
Avraam a avut privilegiul să fie numit prietenul lui Dumnezeu şi de
aceea întâlnirea se desfăşura sub protecţie totală faţă de strălucirea
nemaipomenită a slavei lui Dumnezeu. Nu numai că Domnul a luat chip
de om dar, ca să demonstreze realitatea întrupării sale, a stat la masă cu
Avraam şi a mâncat din toate câte au fost puse pe masă, carne, lapte şi unt.
Această participare la activităţi specific umane demonstrează că IEHVA
era cu adevărat om, atunci când a stat la masă cu Avraam. El avea toate
însuşirile omului pentru că viitorul este prezent pentru El şi pentru ca
întreaga istorie a umanităţii să fie înţeleasă din postura de participant şi nu
de spectator la drama lumii. Faptul că IEHVA a mâncat carnea şi pâinea
pregătită şi pusă pe masă întăreşte convingerea că alimentaţia cu carne a
omului a fost şi este corectă, pentru că a fost aprobată chiar de Dumnezeu
întrupat, prezent la masa lui Avraam. Încercarea unora de a consuma doar
crudităţi nu este confirmată de Dumnezeu, pentru că El a hotărât ce este
bun pentru omul ajuns în stadiul de degenerescenţă produsă de
modificările genetice ale tratatului de aderare la rebeliune.
28
Dispariţia unor specii vegetale, datorită potopului, şi necesitatea ca
omul să poată supravieţui în zone fără prea multă căldură, au impus
consumul de carne pentru păstrarea sănătăţii. Dumnezeu a hotărât acest
lucru pentru că proiectul iniţial era prevăzut şi pentru condiţii extrem de
dure ale existenţei terestre, în ciuda acuzaţiilor rebelilor că omul nu va
rezista decât în condiţii de mediu atent controlate. Realitatea a contrazis
acuzaţiile iar omul s-a dovedit a fi o fiinţă extrem de complexă, adaptabilă
la condiţii extreme. Prin participarea la masa oferită de Avraam, IEHVA
demonstrează că este implicat total în istoria umanităţii, că susţine creaţia
Sa şi că nu-I este ruşine cu omul, chiar şi în postura de sclav. Acestă
modalitate de identificare cu oamenii o întâlnim şi după întruparea
propriu-zisă, când Iisus Hristos a stat la masă cu vameşii şi păcătoşii, ca o
dovadă a dorinţei de apropriere între cele două lumi, lumea cerului şi
lumea noastră. După înviere, Iisus a păstrat bunele relaţii cu prietenii Săi şi
a mâncat peşte cu Petru.
Isaia, unul din cei mai respectaţi profeţi ai Bibliei, care a dat detalii
despre venirea lui Mesia şi restaurarea normalităţii pe pământ, citeză o
declaraţie publică a lui Dumnezeu, în care Avraam este considerat
prietenul Său .
Isaia 41:8 ,, Dar tu, Israele, robul Meu, Iacove pe care te-am ales,
sămânţa lui Avraam, prietenul Meu,
9 tu pe care te-am luat de la marginile pământului, şi pe care te-am
chemat dintr-o ţară depărtată, căruia ţi-am zis: „Tu eşti robul Meu, te
aleg, şi nu te lepăd!”
10 nu te teme, căci Eu Sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu Sunt
Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu
dreapta Mea biruitoare.’’
Implicarea lui Dumnezeu întrupat în istoria umană este de la
întemeierea lumii, fiind relatată în multe locuri ale Bibliei de către profeţi
diferiţi care au scris la intervale de sute de ani diferenţă. Ezechiel, un alt
mare profet al Bibliei, descrie mult mai târziu decât Isaia întâlnirea sa cu
Dumnezeu. Ceea ce vedea Ezechiel era un chip de om înconjurat de o
slavă uimitoare implicat în istoria pământului pentru salvarea neamului
omenesc.
Ezechiel 1:22 ,,Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o
întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor, şi se întindea în
aer sus peste capetele lor.

29
23 Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi
mai aveau fiecare câte două aripi, care le acopereau trupurile.
24 Când umblau, am auzit vîjiitul aripilor lor ca vîjiitul unor ape mari, şi
ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al
unei oştiri; iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos.
25 şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele
lor; iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos.
26 Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatrã de
safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se
vedea ca un chip de om, care şedea pe el.
27 Am mai văzut iarăşi o lucire din aramă lustruită ca nişte foc, înăuntrul
căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul
rărunchilor lui până sus, şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut
ca un fel de foc, şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină
strălucitoare.
28 Ca înfăţişarea curcubeului, care sta în nor într-o zi de ploaie, aşa era
şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era
arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ, şi
am auzit glasul Unuia care vorbea.”
Iisus i s-a arătat lui Ezechiel şi lui Daniel, pentru a proteja şi
binecuvânta. Cum viitorul pentru Dumnezeu este prezent, se înţelege de ce
purta chip de om. Acel chip de om nu se schimba de la o vizită la alta pe
pământ, ci rămânea constant acelaşi, pentru că era trupul în care avea să se
realizeze întruparea din fecioara Maria. De la Adam şi până azi, Iisus
Hristos a avut acelaşi corp de om, prin care S-a descoperit pământenilor
pentru a fi recunoscut ca fratele şi prietenul nostru. Când Avraam s-a
întâlnit cu Melhisedec s-a constatat o relaţie de prietenie veche între unul
şi altul. Avraam nu a ezitat să-I aducă zeciuială noului venit şi să-I
recunoască, astfel, slujba de Preot al Dumnezeului celui Prea Înalt şi Rege
al întregului pământ. Totuşi, Dumnezeu este Cel ce vine primul cu daruri
în întâmpinarea omului. Înainte ca Avraam să deschidă gura, înaite ca el să
ofere zeciuială, a primit pâine şi vin de la Melhisedec, adică de la Marele
preot Iisus Hristos. Abia apoi Avraam I-a dăruit zeciuială din toate
bunurile sale. Victoria obţinută de Avraam era un dar de la Dumnezeu,
fără de care averile sale nu reprezentau nimic.
Putem să afirmăm că Iisus s-a prezentat în decursul istoriei cu
acelaşi trup uman cu care s-a întrupat, pentru a asigura umanitatea că
există un singur fiu al omului care stăpâneşte peste oameni. El era
30
cunoscut de Nabucodonosor în momentul când L-a văzut în cupotorul
aprins lângă Şadrac, Meşac şi Abetnego. Pentru a nu crea confuzie, Iisus
Hristos a avut un chip uman unic în tot timpul istoriei umane.
Daniel 3:24 Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat, şi s-
a sculat repede. A luat cuvântul şi a zis sfetnicilor săi: „N-am aruncat noi
în mijlocul focului trei oameni legaţi?” Ei au răspuns împăratului:
„Negreşit, împărate!”
25 El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni
umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de-al
patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!”
Dumnezeu a făcut tot ce a fost necesar pentru a explica omului că
un fiu al lui Dumnezeu şi fiu al omului, în acelaşi timp, conduce tot cerul şi
pământul.
Evrei 5:4 Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este
chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron.
5 Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are
de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.”
6 Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui
Melhisedec.”
Afirmaţiile făcute de Pavel întăresc convingerea că Iisus este
aceeaşi persoană cu Melhisedec.
Evrei 7:1 ,, În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul Salemului,
preot al Dumnezeului Prea Înalt, care a întâmpinat pe Avraam când acesta
se întorcea de la măcelul împăraţilor, care l-a binecuvântat,
2 care a primit de la Avraam zeciuială din tot, care, după însemnarea
numelui său, este întâi „Împărat al neprihănirii” apoi şi „Împărat al
Salemului” adică „Împărat al păcii”;
3 fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor,
nici sfârşit al vieţii, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu,
rămâne preot în veac.
4 Vedeţi bine, deci, cât de mare a fost el, dacă până şi patriarhul Avraam
i-a dat zeciuială din prada de război!
5 Aceia dintre fiii lui Levi, care îndeplinesc slujba de preoţi, după Lege,
au poruncă să ia zeciuială de la norod, adică de la fraţii lor, cu toate că şi
ei se coboară din Avraam.
6 Iar el, care nu se cobora din familia lor, a luat zeciuială de la Avraam,
şi a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele.
7 Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare.
31
8 Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială, Sunt nişte oameni muritori; pe când
acolo, o ia cineva, despre care se mărturiseşte că este viu.
9 Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem
aşa, prin Avraam;
În textul grecesc original, versetul 3 este scris astfel:
Evr.7:3. ” avpa,twr avmh,twr avgenealo,ghtoj( mh,te avrch.n h`merw/n
mh,te zwh/j te,loj e;cwn( avfwmoiwme,noj de. tw/| ui`w/| tou/ qeou/( me,nei i`ereu.j
eivj to. dihneke,jÅ
Transliterat ar fi: Evr.7:3,,Apator ametor aghenealoghetos,mete
arken emeran mete zoes telos econ, afomoiomenon de to uio tu Teu, menei
iereus eis to dieneches”
Fără început al zilelor ( mh,te avrch.n h`merw/n -mete arhen emeron),
şi fără sfârşit al vieţii ( mh,te zwh/j te,loj -mete zoes telos) întăreşte
convingerea că Melhisedec este Dumnezeu.
În text mai avem un cuvânt important care leagă activitatea lui
Melhisedec de Domnul Iisus Hristos, avfwmoiwme,noj -afomoiomenon, care
tradus ar fi: „asemănat cu”, dar mai poate fi tradus şi prin „comparabil cu”.
Termenul „asemănat cu” provine din geometrie şi are mai multe sensuri.
Două triunghiuri asemănătoare pot avea mai multe caracteristici identice şi
unele diferite, dar pot fi chiar şi egale, atunci când toate caracteristicile
celor două triunghiuri sunt identice, adică laturile şi unghiurile sunt egale
între ele.
Cum Melhisedec are toate caracteristicele identice cu ale lui Iisus,
concluzionăm că asemănarea merge până la identitate totală între cele
două nume şi cele două persoane. De altfel, se găsesc şi alte nume date lui
Iisus Hristos în toată istoria biblică: Emanuel, Mihael, Adonai, El-Şadai,
care indică alte caracteristici ale Dumnezeirii, fără a se exclude unele pe
altele sau a defini complet numele lui Dumnezeu. Termenul comparabil,
provine din fizică şi reprezintă măsura unor mărimi fizice. În plan
spiritual, Iisus trebuia să fie mai mare sau egal cu Melhisedec. Mai mic nu
ar fi fost suficient pentru salvarea omenirii iar mai mare nu are cine să fie.
Mai departe, Pavel afirmă că Melhisedec rămâne preot în veac. Dar
cuvântul dihneke,j– dieneches semnifică „ fără sfârşit, veşnic”. Nu poate
exista altă fiinţă care să fie preot veşnic deoarece ar însemna existenţa a
două preoţii paralele care se ocupă de aceeaşi problemă a salvării omenirii.
Acest fapt ar reprezenta un nonsens. Nu există doi oameni care să fie preoţi
şi salvatori ai neamului omenesc şi să fie şi fără început al vieţii şi fără

32
sfârşit al zilelor. Petru declară public unicitatea preoţiei lui Iisus şi exclude
orice altă posibilitate de mântuire.
Faptele Apostolilor 4:8 ,, Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a
zis: „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel!
9 Fiindcă Suntem traşi astăzi la răspundere pentru o facere de bine,
făcută unui om bolnav, şi Suntem întrebaţi cum a fost vindecat,
10. s-o ştiţi toţi, şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează
înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret
pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi.
11 El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în
capul unghiului.”
12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume
dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”
Rămâne doar o singură persoană care se ocupă de salvarea
omenirii, Iisus Hristos, care a îndeplinit şi în Vechiul Testament aceeaşi
funcţie. Pavel afirmă şi el unicitatea salvării prin Iisus Hristos, ceea ce
demonstrează că nu pot fi doi mari preoţi care să slujească veşnic, unul
Melhisedec şi unul Iisus Hristos.
1 Timotei 2:4 ,, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să
vină la cunoştinţa adevărului.
5 Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.’’
Cum pe vremea lui Avraam jertfa lui Iisus nu fusese adusă, slujba
de Mare Preot era specifică pentru locul Sfânt, pentru că în locul Prea Sfânt
slujba trebuia făcută în baza unei jertfe. În Templul din cer nu există spaţii
de separaţie între Tatăl şi Fiul şi nici între Tronul lui Dumnezeu şi restul
fiinţelor create. Diferenţa dintre lucrarea făcută înainte de cruce şi după
cruce este dată de competenţa dobândită prin jertfa de pe Golgota.
Ratificarea legământului prin care omenirea a fost salvată s-a făcut
prin sângele de la Golgota. Satana contesta, în sfatul ceresc, dreptul la
mântuire al omului care a încălcat legea ca şi el. Satana a învins doar
parţial în lupta cu omul, pentru că un urmaş legitim al omului, Iisus
Hristos, a câştigat bătălia în numele întregului neam omenesc şi a spălat
ruşinea care căzuse asupra noastră. Jertfa de pe Golgota a fost dovada
realităţii întrupării lui IEHVA în Iisus Hristos, omul. Dar realitatea jertfei
a constituit baza mântuirii omenirii chiar din veşnicii, pentru că viitorul
constituie prezent pentru Dumnezeu.

33
Reluăm argumentaţia şi folosim o altă cale, pentru a obţine
aceleaşi concluzii despre Melhisedec. Textul original grecesc al versetului
8 are acelaşi sens cu cel din textul românesc şi este redat mai jos pentru
conformitate. Despre Melhisedec se mărturiseşte că este viu (zh –ze), în
opoziţie cu preoţii din familia lui Aaron care erau muritori (avpoqnh,|skontej
-apotnescontes)
Evrei 5:8 ,,kai. w-de me.n deka,taj avpoqnh,|skontej a;nqrwpoi
lamba,nousin( evkei/ de. marturou,menoj o[ti zh/|Å”
Transliterat Evr.5:8 ,,Kai ode men dekatas apotnescontes anthropoi
lambanousin ekei de martyroumenos hoti ze”
Prin afirmaţia aceasta şocantă pentru noi, Pavel ne declară peste
vremuri că preotul Melhisedec este viu în vecii vecilor, în opoziţie cu
preoţii din seminţia lui Aaron care erau muritori. Dar poate Pavel face
referire la un preot care a fost păstrat viu, după cum şi Ilie a fost luat la cer
fără să moară. Din studierea textului original se constată că Melhisedec nu
are început al zilelor pentru că era viu din veşnicii.
Alt argument se găseşte în versetul 20:
Evrei 7:20 Şi fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ,
21 căci, pe când Leviţii se făceau preoţi fără jurământ, Isus S-a făcut
preot prin jurământul Celui ce I-a zis: „Domnul a jurat, şi nu Se va căi:
„Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” -
22 prin chiar faptul acesta, El s-a făcut chezaşul unui legământ mai bun.
După textul de mai sus, Melhisedec este cel ce stabileşte o nouă
ordine în univers. Cuvântul original din text este kata. th.n ta,xin
Melcise,dekÅ( kata ten taxin Melhisedec)
Evrei 7:20 Kai. kaqV o[son ouv cwri.j o`rkwmosi,aj\ oi` me.n ga.r cwri.j
o`rkwmosi,aj eivsi.n i`erei/j gegono,tej(
21 o` de. meta. o`rkwmosi,aj dia. tou/ le,gontoj pro.j auvto,n\ w;mosen ku,rioj
kai. ouv metamelhqh,setai\ su. i`ereu.j eivj to.n aivw/naÅ
22 kata. tosou/to Îkai.Ð krei,ttonoj diaqh,khj ge,gonen e;gguoj VIhsou/jÅ
Transliterat :Evrei 7:20 ,,Kai kath’hoson ou choris horkomosias;
hoi men gar choris horkomosias eisin hiereis gegonotes
21 Ho de meta horkomosias dia tou legontos pros auton; omosen kyrios
kai ou metamelethesetai; sy hiereus eis ton aiona
22 kata tosouto [kai] kreittonos diathekes gegonen eggyos Iesous”
În textul original apare cuvântul ,,taxin’’ (ta,xin, forma de acuzativ
a substantivului ta,xij ) ce semnifică o ordine legiferată, obligatorie,
34
prevăzută de o autoritate egală sau superioară celui care o execută. Această
ordine trebuie stabilită de o autoritate legiuitoare care are dreptul de a da o
astfel de lege.
În texteul francez NEG este tradus astfel:
Evrei. 7:17,, car ce témoignage lui est rendu: Tu es sacrificateur
pour toujours, Selon l'ordre de Melchisédek.’’
Se observă folosirea cuvântului ,, l'ordre’’ care înseamnă ordine, în
româneşte ,, rânduială’’. Discuţia din epistola către evrei se duce între
legalitatea preoţiei Aaronice şi cea a preoţiei lui Iisus Hristos. Cum evreii
nu recunoşteau dreptul lui Iisus de a fi Mare Preot, Pavel argumentează cu
cele mai bune texte ale vremii, folosindu-se de Ps. 110:4
Ps. 110:4 Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: „Tu eşti preot în
veac, în felul lui Melhisedec.” –
Textele sacre menţionează două preoţii, fiecare fiind legitimată de o
legea specială. Una era legitimată de legea dată lui Aaron şi una de legea,
ordinea sau rânduiala lui Melhisedec. Dar cine era Cel ce se supunea Legii
lui Melhisedec? Textele biblice ne dau detalii exacte despre Iisus Hristos,
salvatorul neamului omenesc.
Ioan 1:1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi
Cuvântul era Dumnezeu.
2 El era la început cu Dumnezeu.
3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a
fost făcut fără El.
4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5 Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
Ioan 1: 14 Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin
de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava
singurului născut din Tatăl.
15 Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care
ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era
înainte de mine”.
16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17 căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin
Isus Hristos.
18 Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în
sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”
Ioan afirmă că Iisus era cu Dumnezeu şi Iisus era Dumnezeu.
Marele Preot, vestit în Ps. 110:4, care se supunea legii dată de Melhisedec,
35
era chiar Iisus Hristos. Dar cel ce dă o lege trebuie să fie mai mare sau egal
cu cel care o împlineşte. Dacă Melhisedec era un om obişnuit, păcătos şi
limitat, putea el să dea o lege care să fi fost îndeplinită de Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu? Desigur că nu este posibil ca un muritor păcătos să
dea o lege pentru Fiul lui Dumnezeu.
Concluzia logică este următoarea: Melhisedec nu poate fi decît
Iisus Hristos înainte de întrupare. Este singura explicaţie posibilă pentru ca
legea dată de Melhisedec să fie valabilă pentru Fiul lui Dumnezeu.
Relatarea întâlnirii dintre Melhisedec şi Avraam este prima din Biblie care
descoperă implicarea lui Iisus Hristos, ca Mare Preot, înainte de întrupare
în istoria umanităţii. Avraam avea o relaţie de prietenie cu Dumnezeu
care l-a scăpat de multe necazuri. Nu doar la jertfa lui Isaac a văzut
Avraam pe Domnul Iisus, ci într-o viaţă întreagă de comuniune cu
Dumnezeu. Însuşi Iisus declară despre Avraam că a văzut ziua Lui, ziua în
care va veni pe pământ pentru a pecetlui cu sângele Său pacea dintre
Dumnezeu şi neamul omenesc.
Ioan 8:56 Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă
ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.”
Este posibil ca Domnul Iisus Hristos să fi fost Mare Preot înainte
de întrupare? Dacă identificăm un Templu în cer înainte de întrupare
putem trage concluzia că acesta avea şi un Mare Preot. Templul din cer
fără Mare Preot ar fi fost un non-sens.
Moise ştia de existenţa unui Templu în cer încă înainte de a ajunge
la muntele Sinai. Imediat după trecerea prin Marea Roşie el scria un poem
în care pomenea de existenţa Templului zidit chiar de mâna lui Dumnezeu.
Exodul 15:13 ” Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe
poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.
14 Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura: îi apucă groaza
pe Filisteni,
15 Se înspăimântă căpeteniile Edomului şi un tremur apucă pe războinicii
lui Moab; Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă.
16 Îi va apuca teama şi spaima; şi, văzând măreţia braţului Tău, vor sta
muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece
poporul pe care l-ai răscumpărat Tu.
17 Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe
care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-
au întemeiat, Doamne!
18 Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci”.
36
Momentul când Moise a scris acest poem era situat înainte de a
ajunge la muntele Sinai, deci înainte de a i se arăta modelul Templului
după care trebuia să construiască Cortul Sanctuarului. Acest fapt ne
garantează că Moise nu scria despre un prototip, un model în miniatură ,
acela după care trebuia să execute Cortul Sanctuarului.
El scria despre un Templu situat în cer, făcut chiar de mâna lui
Dumnezeu. David ştia de existenţa Templului din cer. O parte din acţiunea
descrisă de Moise se va petrece în viitor, în timpul sfârşitului. Pe muntele
cel sfânt Moise vedea poporul Domnului intrând în cetate, în timp ce
duşmanii sunt descrişi ca fiind muţi asemenea unor pietre. De aici se
deduce că la sfârşit, Templul Domnului va fi coborât pe pământ pe mutele
Sionului şi sfinţii vor intra în el. Dar acest Templu nu există pe noul
pământ, pentru că Dumnuzeu şi Mielul sunt Templul, după Apocalipsa lui
Ioan.
Apoc 21:22 ” În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei.”
Totuşi, Dumnuzeu şi Mielul sunt prezenţi în Noul Ierusalim,
cetatea cea minunată şi veşnică. Rezultă o singură concluzie logică:acum în
cer Noul Ierusalim este locul unde stă tronul lui Dumnezeu şi acolo se
desfăşoară întregul ceremonial al împăcării cu omul. De fapt, nu există un
Templu propriu-zis, asemănător celui de pe pământ, ci un întreg edificiu
de o complexitate nemaivăzută, destinat salvării neamului omenesc.
În cer se desfăşoară o lucrare de ispăşire în locul unde stă tronul
lui Dumnezeu şi acest loc este în cetatea Noul Ierusalim. De aceea scriitorii
au consemnat faptul că în cer există un Templu, pentru că au văzut lucrarea
ce se desfăşura acolo, au văzut zidurile şi porţile cetăţii Noul Ierusalim.
Psalm 11:4 „ Domnul este în Templul Lui cel Sfânt, Domnul Îşi are
scaunul de domnie în ceruri. Ochii Lui privesc, şi ploapele Lui cercetează
pe fiii oamenilor.”
Tot David scrie despre o lucrare de mântuire pe care Domnul o
face în Templul Său. Această mântuire se face prin mijlocirea Marelui
Preot care este Iisus Hristos, atât în timpul lui David cât şi după înălţare.
Dacă există un templu şi o slujbă în favoarea omului, atunci slujba aceasta
este de Mare Preot. Versetul 19 Îl prezintă pe Dumnezeu mântuirea
noastră încă din timpul lui David, ceea ce presupune o slujbă specifică de
Mare Preot în Templul din cer sau Noul Ierusalim.
Psalms 68:5 El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El,
Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel Sfânt.
37
6 Dumnezeu dă o familie celor părăsiţi, El izbăveşte pe prinşii de război
şi-i face fericiţi;……
19 Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu,
mântuirea noastră. (Oprire)
20 Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor, şi Domnul,
Dumnezeu, ne poate scăpa de moarte. ………….
Psalm 68:28 „ Dumnezeul tău te-a făcut puternic. Întăreşte,
Dumnezeule, ce ai făcut pentru noi în Templul Tău
29 Împăraţii Îţi vor aduce daruri la Ierusalim.”
În textele de mai sus este consemnată o lucrare de mântuire
atribuită lui Dumnezeu dar, paradoxal, se desfăşura în timpul lui David, cu
mult înainte de întrupare. Dacă Iisus este Mare Preot în veac şi a facut un
plan de mântuire încă din veşnicii şi dacă la căderea omului l-a activat,
atunci Templul trebuia să fie funcţional încă de la căderea omului.
Rămânea de realizat doar ratificarea legământului (tratatului de pace) cu
omul, prin sângele Mielului. Abia atunci Marele Preot, Iisus Hristos, era
uns cu adevarat şi recunoscut de întreg universul. Până la ratificare,
lucrările din Templul ceresc erau făcute în virtutea atotprezenţei lui
Dumnezeu şi atotputerniciei sale, datorită cărora viitorul era ca şi
prezentul.
La cruce, Iisus a obţinut toate drepturile ce derivau din jertfa Sa.
În epistola către Evrei, Pavel scrie despre locul „Sfânt” ca fiind întreg
Templul, pentru că prin jertfa lui Iisus a dispărut interdicţia pentru om de a
fi reabilitat. Nu se putea face ispăşire definitivă fără sângele lui Iisus.
În Apocalipsa, Ioan vedea Templul deschis (cap 11:15) şi chivotul
în el.
Apocalipsa 11:15 ,, Îngerul, al Şaptelea a sunat din trâmbiţă. şi în
cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în
mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. şi El va împărăţi în vecii
vecilor.”
16 şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu
pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ,şi s-au
închinat lui Dumnezeu,
17 şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti
şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare,şi ai început
să împărăţeşti.
18 Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să
judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei
38
ce se tem de Numele Tău, mici şi mari,şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc
pământul!”
19 şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut
chivotul legământului Său, în Templul Său. şi au fost fulgere, glasuri,
tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.’’
Ioan vedea Templul din exterior pentru că în interior nu mai putea
sta nimeni în acel moment al ultimei clipe a istoriei pământului. La sunetul
ultimei trâmbiţe totul se sfârşeşte şi în Templu nu mai intră nimeni,
conform cu afirmaţiile din cap 15, care se referă la aceleaşi eveniment al
istoriei. Deschiderea Templului din cer este descrisă atât în cap 11 cât şi în
15 şi are loc în acelaşi context.
Apoc 15 :5.După aceea, am văzut deschizîndu-se în cer Templul
cortului mărturiei.
6 Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte urgii. Erau
îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi erau încinşi împrejurul pieptului cu
brîie de aur.
7 Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de
aur, pline de mînia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.
8 Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi
nimeni nu putea să intre în Templu, pînă se vor sfîrşi cele şapte urgii ale
celor şapte îngeri.
Deschiderea Templului şi ieşirea îngerilor care aduc ultimile urgii
ale mâniei lui Dumnezeu indică o terminare a lucrării de mijlocire pentru
omenire.
În altă ordine de idei, profetul Ezechiel descire Templul din cer, dar
caracteristicile sunt ale cetăţii noul Ierusalim.
Ezechiel 40:1 În anul al douăzeci şi cincilea al robiei noastre, la
începutul anului, în ziua a zecea a lunii, la patrusprezece ani după
dărîmarea cetăţii, tocmai în ziua aceea, a venit mâna Domnului peste
mine, şi m-a strămutat în ţara lui Israel.
2 M-a dus acolo, în nişte vedenii dumnezeieşti, şi m-a aşezat pe un munte
foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca o cetate zidită.
3 M-am dus acolo; şi iată că acolo era un om, a cărui înfăţişare era ca
înfăţişarea aramei; el avea în mână o sfoară de măsurat, de in, şi o prăjină
de măsurat, şi stătea la poartă,
4 Omul acela mi-a zis: „Fiul omului, priveşte cu ochii tăi, ascultă cu
urechile tale, şi ia aminte la toate lucrurile pe care ţi le voi arăta; căci ai
fost adus aici ca să ţi le arăt. Fă cunoscut casei lui Israel tot ce vei vedea.”
39
5 Un zid înconjura Templul pe din în afară de jur împrejur. În mâna
omului aceluia era o prăjină de măsurat lungă de şase coţi, fiecare cot
având o palmă mai mult decât cotul obişnuit. A măsurat lăţimea zidului,
care era de o prăjină, şi înălţimea, care era tot de o prăjină.
Ezechiel 43:1 M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit.
2 Şi iată că slava Domnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său
era ca urletul unor ape mari, şi pământul strălucea de slava Sa.
3 Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să
nimicesc cetatea; şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o
avusesem, lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ.
4 Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit.
5 Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinăuntru. Şi Casa era
plină de slava Domnului!
6 Am auzit pe cineva vorbindu-mi din Casă, şi un om stătea lângă mine.
7 El mi-a zis: „Fiul omului, acesta este locul scaunului Meu de domnie,
locul unde voi pune talpa picioarelor Mele; aici voi locui veşnic în
mijlocul copiilor lui Israel! Casa lui Israel şi împăraţii lor nu-Mi vor mai
pângări Numele Meu cel Sfânt, prin curviile lor şi prin trupurile moarte
ale împăraţilor lor la moartea lor,..
Ezechiel 47:1 ,, M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub
pragul casei, dinspre răsărit; căci faţa casei era spre răsărit. Apa se
pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a
altarului”……
Ez.47:12 ,, Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă
părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi
roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că
apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele
lor ca leac.”
Pînă în prezent nu a existat nici un rîu cu apă vie care să iasă de
sub pragul Templului din Ierusalimul pământesc. Singurul loc din Biblie
unde se detaliază acest subiect este Apocalipsa lui Ioan, unde se vorbeşte
de râul vieţii şi pomul vieţii, care sunt în Noul Ierusalim.
Apoc.22:2,, În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale
râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dînd rod în
fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor.’’
Templul văzut de Ezechiel este Noul Ierusalim, descris de Ioan în
Apocalipsa. Ezechiel descrie şi porţile Templului/cetăţii Noului Ierusalim,
cu detalii despre poziţionarea lor topografică şi numele fiecăreia, identică
40
cu descrierea făcută de Ioan peste câteva secole. Faptul că porţile cetăţii
sunt poziţionate câte trei, orientate spre nord, sud, est, vest, indică
prezenţa cetăţii pe pământul actual, unde punctele cardinale sunt în
funcţie de poziţia soarelui. Ioan clarifică situaţia şi indică momentul
coborârii cetăţii în timpul plăgilor, pentru a fi gazda ceremoniilor de
încoronare a Regelul Regilor în faţa oamenilor salvaţi de pe pământ. Pe
noul pământ soarele nu va mai fi un punct de reper pentru că nu va ma
exista, şi de aceea referinţele oferite de profet indică spre o prezenţă a
cetăţii în timpul plăgilor chiar pe pământ.
Ezech.48:30 „Iată ieşirile cetăţii. În partea de miazănoapte, care
are o întindere de patru mii cinci sute de coţi,
31 şi porţile cetăţii se vor numi după numele seminţiilor lui Israel-trei
porţi la miazănoapte: o poartă a lui Ruben, o poartă a lui Iuda, şi o poartă
a lui Levi.
32 În partea de răsărit care are o întindere de patru mii cinci sute de coţi,
cu trei porţi: o poartă a lui Iosif, o poartă a lui Beniamin, şi o poartă a lui
Dan.
33 În partea de miazăzi, cu o întindere de patru mii cinci sute de coţi şi
trei porţi: o poartă a lui Simeon, o poartă a lui Isahar, şi o poartă a lui
Zabulon.
34 În partea de apus, cu o întindere de patru mii cinci sute de coţi şi trei
porţi: o poartă a lui Gad, o poartă a lui Aşer, şi o poartă a lui Neftali.
35 De jur împrejurul cetăţii: optsprezece mii de coţi. Şi din ziua aceea,
numele cetăţii va fi: „Domnul este aici!”
Ioan scrie în Apocalipsa despre anumiţi sfinţi că vor fi făcuţi
,,stâlpi” în Templul lui Dumnezeu, dar tot el afirmă, la finalul cărţii, că
Templul nu va exista în veşnicii pentru că Dumezeu însuşi şi Mielul vor fi
Templul. Singura explicaţie logică este aceea a identificării Templului din
cer cu cetatea Noul Ierusalim şi că sfinţii respectivi vor ocupa un loc
important în slujba lui Dumnezeu.
Apoc. 3:12,, Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul
Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele
Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim,
care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel
nou.’’
În finalul cărţii, Ioan a intrat în cetate şi a căut să vadă unde era
Templul şi toate câte credea el că ar trebui să existe acolo, conform cu ceea
ce cunoştea de pe pământ. Mare i-a fost mirarea când a văzut că în
41
interiorul cetăţii nu exista Templul pe care se aştepta să-l vadă, pentru că
Dumnezeu şi Mielul sunt Templul. Esenţa tuturor lucrurilor se află în
Dumnezeu şi nu în clădiri sau slujbe, cum am fi noi tentaţi să credem.
Intrat în cetatea Noul Ierusalim, Ioan înţelege abia atunci ce reprezenta
Templul pe care el îl descrisese. Din exterior, Ioan vedea cetatea ca un
Templu şi nu greşea, pentru că acolo se desfăşoară toate slujbele legate de
mântuirea noastră, dar din interior el vedea adevăratul Templu, care este
Dumnezeu şi Mielul, pentru că nu zidurile au adus mîntuirea ci Dumnezeu
şi Mielul.
Apoc.21:22 ,, În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei.’’
Ps. 46:44 Este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,
Sfântul locaş al locuinţelor Celui Prea Înalt.
5 Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină; Dumnezeu o ajută în
revărsatul zorilor.
Psalmistul Core vedea cetatea lui Dumnezeu ca un locaş al
locuinţelor Celui Prea Înalt în care Dumnezeu este prezent, cu referire clară
la centrul slujbelor din univers unde se face împăcarea omului cu
Dumnezeu.
Ps. 48:1 (O cântare. Un psalm al fiilor lui Core.),, Mare este
Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui
cel Sfânt.
2 Frumoasă înalţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în
partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat.
3 Dumnezeu, în casele Lui împărăteşti, este cunoscut ca un turn de
scăpare.’’
Ps. 48:8 ,,Întocmai cum auzisem spunându-se, aşa am văzut în
cetatea Domnului oştirilor, în cetatea Dumnezeului nostru: Dumnezeu o va
face să dăinuiască pe vecie.’’
Dacă Dumnezeu a făcut o lucrare de ispăşire pentru noi într-un
Templu din cer, este normal ca acel Templu să rămână veşnic un simbol al
împăcării dintre om şi Dumnezeu. Pornind de la această axiomă, trebuie să
înţelegem că Templul din cer va fi şi pe noul pământ. Acest simbol ne este
descris de Ioan ca fiind Cetatea Noul Ierusalim care va veni pentru noi
spre a fi veşnic prezentă pe noul pământ.
Evrei 9:11 Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor
viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este
făcut de mâni, adică nu este din zidirea aceasta;
42
12 şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul preaSfânt, nu cu sânge de
ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare
veşnică’’.
Daniel îl vedea pe Fiul Omului, în cap. 10, îmbracat în in subţire
cu un brâu de aur din Ufaz legat la mijloc. Este aceeaşi descriere ca a lui
Iisus din Apocalipsa 1:13, unde poartă haină de in.
Îngerii din viziunea lui Daniel purtau haine preoţeşti de in pentru
că aveau o slujbă de preoţi, pe lîngă Marele Preot, în folosul omului. Iisus,
Mare preot înainte de cruce, reprezintă un fapt extrem de important pentru
cunoaşterea întregului plan al mântuirii.
În acest context, perdeaua despărţitoare din Templul lui Solomon
era un simbol al întrupării lui Iisus Hristos şi a jertfei pe cruce. Intrarea
liberă în faţa Tatălui se face prin perdeau despărţitoare care este Iisus
Hristors, întrupat şi răstignit. Pavel afirmă că Iisus a trecut prin locaşul
acela mai mare, din cer, (indicând slujba lui Iisus în Sfânta până la cruce )
şi a intrat, via terra, în Sfânta Sfintelor.
Ioan, în Apocalipsa, face referire la slujbele din Templul ceresc în
modul cel mai direct posibil.
Apoc.5:4 ,, Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit
vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.
5 Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui
Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte
peceţi ale ei.
6 Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între
bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte
coarne şi şapte ochi, care Sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise
în tot pământul.
7 El a venit, şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul
de domnie.
8 Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de
bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o
alăută şi potire din aur, pline cu tămâie, care Sunt rugăciunile sfinţilor.
9 Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i
rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu
sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi
de orice neam.
10 Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor
împărăţi pe pământ!”
43
11 M-am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi
în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece
mii de ori zece mii şi mii de mii.
12 Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să
primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”
13 Şi pe toate făpturile, care Sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare,
şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce şade pe
scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea
în vecii vecilor!”
14 Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de
bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii
vecilor!’’
Descrierea lui Ioan este foarte clară şi plasează în centru scaunul
de domnie al Tatălui, apoi Mielul care a fost junghiat, făpturile vii, regii de
pe pământ şi abia la urmă îngerii. Tronul Tatălui este descris extrem de
plastic prin cuvinte care nu pot fi redate. De aceea, Ioan spune că pe
scaunul de domnie şedea Cineva, fără să-L numească. Doar în versetele
următoare, din cântarea îngerilor, ni se explică cine era Cel ce Şedea pe
scaunul de domie.
Ori de câte ori apare în Biblie scaunul de domnie şi Cel ce şedea pe
el, trebuie înţeles că se referă la Dumnezeu Tatăl.
Apoc. 8:3 ,, Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa
altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă,
împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este
înaintea scaunului de domnie.
4 Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu,
împreună cu rugăciunile sfinţilor.
5 Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a
aruncat pe pământ. Şi s-au stîrnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de
pământ.’’
Altarul tămâierii este prezent în faţa tronului lui Dumnezeu, ceea ce
arată că scena respectivă are loc în Sfânta Sfintelor. În tabernacolul de pe
pamânt, făcut după modelul funcţional din cer, altarul pentru tămâiere era
în Sfânta Sfintelor, ca funcţie, deşi era plasat înainte perdelei pentru a
putea fi utilizat de preotul rânduit să aducă tămâie. Plasarea altarului
tămâierii înaintea perdelei indică existenţa unei modalităţi de iertare chiar
şi înainte ca perdeaua să fie dată la oparte prin jertfa de pe cruce.

44
Perdeaua era chiar Hristos care, o dată mort pe cruce, a deschis
calea spre Dumnezeu oricărui om care doreşte mântuirea. Existenţa unui
altar pe care se ardea tămâie continuu în Templul de pe pământ indica o
slujbă de iertare ce se făcea în cer, chiar înainte de cruce. Cum funcţia
altarului era considerată ca aparţinând locului Prea Sfânt, rezultă că
exista o modalitate de iertare a păcatelor şi înainte de cruce şi aceasta era
asigurată tot de Iisus Hristos, Mare preot chiar şi înainte de întrupare.
Slujba Sa transcede timpul care despărţea oamenii dinainte de cruce de
oamenii de după şi astfel, oamenii dinainte de cruce nu au fost discriminaţi
în nici un fel faţă de cei de după .
Au existat mecanisme ale procesului de salvare încă de la căderea
omului în păcat şi au fost aceleaşi cu cele de după înviere. Dumnezeu nu a
lucrat cu măsuri diferite în perioade diferite ale istoriei, în sensul că
fiecare om are parte de acelaşi tratament, indiferent dacă este dinainte de
cruce sau după.
Iisus a venit la Avraam, Isaia, Ezechiel şi Daniel îmbrăcat în haine
de Mare Preot pentru a le arata ce şi cum face ca oamenii să fie în siguranţă
şi cu cele mai bune şanse de a se emancipa din sclavie.
Dar dacă hainele purtate de Iisus erau doar de protocol? Pe
pământul acesta păcătos există o lege foarte bună care-ţi interzice să porţi
însemnele unei autorităţi a statului, sau însemne profesionale, dacă nu ai
competenţa şi autorizaţia necesară. Dacă pe pământ există o lege aşa de
clară şi de corectă, cum să credem că Iisus s-ar fi îmbracat în haine de
Mare Preot înainte de întrupare fară să aibă autorizaţia şi competenţa
necesare?
Îngerul Gabriel ne comunică statutul lui Mihail în lupta descrisă în
cartea lui Daniel. Mihail este numit de înger ,,Voievodul vostru Mihail,
marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău " .
Mihail era în luptă cu îngerul ce raspundea de împărăţia Persiei, (Dan.
10:20-21 după traducerea sinodala 1994 şi franceză), ceea ce denotă o
activitate cotidiana ancorata în timpul acela în care se prezintă la Daniel
pentru că Persia nu mai există de mii de ani.
Dacă Mihail este tot una cu Iisus şi este îmbracat ca un mare preot
şi mai este numit şi Domn (voievod), atunci El avea aceste calităţi şi titluri
oficiale, aprobate şi recunoscute de tot cerul şi de Dumnezeu Tatăl chiar
dinainte de cruce. Iisus respecta legea pentru că El a făcut legea.
Dacă ar fi luat titluri care nu I s-ar fi cuvenit şi ar fi îmbrăcat haine
ce aparţin unei anumite autoritaţi, ar fi încălcat propria lege ce interzice să
45
furi şi să minţi, ar fi furat un titlu ce nu I-ar fi aparţinut şi ar fi minţit că
este ceea ce nu este. Iisus avea tot dreptul să poarte hainele de Mare Preot
şi să îndeplinească o slujba aferentă acestei funcţii pentru că era scris în
planul de mântuire ce trebuie făcut pentru salvarea omului din pacat şi
pentru că realitatea întrupării şi a jertfei fuseseră însuşite şi trăite de Iisus
în dimensiunea sa extratemporală.
Singura justificare a apariţiilor Domnului în profeţie este aceea a
descoperirii voinţei Sale şi a slujbei pe care o face pentru om. Evreii
afirmau de multe ori că Domnul nu intervine în viaţa lor, în istoria lor (A
se vedea Ezechiel 8:12). Fereastra deschisă lui Ezechiel este una reală, cu
aplicaţie în timpul lui şi nu în timpuri viitoare. Domnul transmite un mesaj
clar:El este în slujbă permanentă pentru a veghea în favoarea celor care-I
sunt credincioşi .
Omul cu haine de in din Ez.9:1-6 avea o slujbă preoţească,
comparativ cu ceilalţi din vedenie care aveau o slujbă de nimicire. Omul cu
haine de in era un înger-preot care lucra pe lângă Marele Preot şi-i
identifica pe toţi cei ce rămăseseră credincioşi legământului pentru a-i
sigila cu sigiliul ocrotitor al Stăpânului său, pentru a nu fi nimiciţi.
Timpul în care îngerul sigila era timp real, situat înainte de
întruparea lui Iisus şi deci prezenţa lui Iisus în haine de Mare Preot era una
reală, cu atribuţii explicite de mijlocire pentru oamenii de atunci. În
Sanctuarul din cer exista o intensă activitate preoţească şi înainte de cruce
şi era condusă de un Mare Preot, altfel nu se justifica îmbrăcămintea de in
a îngerilor şi a Domnului.
În Ez.10.2 omul îmbrăcat în haine de in a primit poruncă să ia
cărbuni dintre roţile care aparţineau salvei Domnului pentru a-i arunca în
cetate.
Ezechiel 10:1 ,, M-am uitat, şi iată că pe cerul care era deasupra
capului heruvimilor era ceva ca o piatră de safir; deasupra lor se vedea
ceva asemănător cu un chip de scaun de domnie.
2 Şi Domnul a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in: „Vâră-te între
roţile de sub heruvimi, umple-ţi mâinile cu cărbunii aprinşi care Sunt între
heruvimi, şi împrăştie-i peste cetate!” Şi el s-a vârît între roţi sub ochii
mei.’’
Acel sol cu chip uman era unul din cei ce slujeau ca preoţi în cer şi
avea o legatură strânsă cu scaunul de domnie al Domnului, din moment ce
în cadrul slujbei sale preoţeşti primea cărbuni dintre roţile acestuia.

46
Domnul şi îngerul sunt implicati intr-o slujbă tipică pentru sanctuarul
ceresc.
În Apoc. 8:3-5 este descrisă o scenă similară, dar în noul Legământ,
cu Iisus înviat şi cu un înger care lua cărbuni aprinşi de pe altarul de aur
din faţa scaunului de domnie.
Apoc. 8:3 ,, Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa
altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă,
împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este
înaintea scaunului de domnie.
4 Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu,
împreună cu rugăciunile sfinţilor.
5 Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a
aruncat pe pământ. Şi s-au stîrnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de
pământ.’’
Marele Preot din familia lui Aaron era obligat să aducă sângele
jertfei în Sfânta Sfintelor în ziua ispaşirii. Era un simbol al jertfei
Domnului. Dacă aici pe pământ se făcea aşa, cum trebuie să fi procedat
Iisus cu sângele Său? Nu era normal să-l ducă dincolo de perdeaua din
interior, adică în Sfânta Sfintelor imediat după înalţare?
De fapt, întreg Templul din cer şi-a schimbat atribuţiile odată cu
învierea lui Iisus, pentru că, din Mare Preot care nu adusese nici o jertfă,
Iisus a venit cu sîngele Său şi a intrat în etapa superioară, aceea a iertării
depline a păcătosului prin sângele adus ca răscumparare. Aceste fapte ne
sunt descrise pentru că oamenii de atunci, ca şi cei de azi, neagă implicarea
lui Dumnezeu în viaţa lor. Nu numai că Dumnezeu este implicat, dar El
vine împreună cu slujitorii Săi şi stă în mijlocul oamenilor pentru a mântui
pe cei credinciosi.
Exista un Mare Preot şi în vechiul Testament, şi încă unul care era
prezent în slujbă sfântă chiar în mijlocul oamenilor. Slujba era considerată
în locul Sfânt, pentru că în slujba din Locul Prea-Sfânt trebuia sânge.
Trebuie menţionat că Satana avea acces în cer şi contesta legitimitatea
Domnului de a se implica în favoarea omului ( a se vedea cartea lui Iov).
La Daniel, Iisus a venit în haine de Mare Preot, dar nu se spune că
părea junghiat, ca în Apocalipsa, ceea ce demonstrează că era înainte de
cruce. Pavel spune despre IEHVA din vechiul Testament că era Iisus şi că
El era stânca din care curgea apa care potolea setea poporului.
În Apoc.15:5.6.8, Templul apare ca întreg şi se deschide pentru
diferite misiuni ale îngerilor-preoţi (îmbracaţi în in asemenea preoţilor).
47
Hainele lor demonstrează că nu au doar rolul de a vărsa potirele mâniei
lui Dumnezeu ci sunt şi preoţi mijlocitori pe lângă oameni, pentru ca
aceştia să accepte tratatul de pace oferit de Dumnezeu.
Apoc. 15:5 ,, După aceea am văzut deschizându-se în cer Templul
cortului mărturiei.
6 Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte urgii. Erau
îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi erau încinşi împrejurul pieptului cu
brîie din aur.
7 Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire din
aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.
8 Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi
nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale
celor şapte îngeri.’’
Pentru ca îngerii să fie capabili să înceapă nimicirea trebuiau să fi
terminat misiunea de salvare încredinţată. Mai înainte de a nimici ei au
fost preoţi mijlocitori pe lângă aceeiaşi oameni. Ei au haine de in şi sunt
încinşi cu brâie de aur asemenea lui Iisus Hristos, pentru a demonstra
preoţia lor alături de Marele Preot. Ei sunt implicaţi activ în desfăşurarea
negocierilor pentru pace cu toţi oamenii de pe pământ şi abia după
finalizarea acestora, după refuzul categoric al oamenilor de a semna
tratatul, vor fi trimişi să nimicească.
Exod 28:3 ,, Vorbeşte cu toţi cei destoinici, cărora le-am dat un
duh de pricepere, să facă veşmintele lui Aaron, ca să fie sfinţit şi să-Mi
împlinească slujba de preot.
4 Iată veşmintele pe care le vor face: un pieptar, un efod, o mantie, o
tunică lucrată la gherghef, o mitră şi un brâu. Să facă fratelui tău Aaron şi
fiilor săi veşminte sfinte, ca să-Mi împlinească slujba de preot.
5 Să întrebuinţeze aur, pânze vopsite în albastru, în purpuriu, în
cărămiziu şi in subţire.
6 Efodul să-l facă din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi din in
subţire răsucit; să fie lucrat cu măiestrie.
7 Să aibă doi umerari uniţi cu el; la cele două capete ale lui să fie legat de
ei.
8 Brâul să fie de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins pe el; să fie din aur,
din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi din in subţire răsucit.
Agresivitatea oamenilor faţă de trimişii cerului, epuizarea
mijloacelor de pacificare, va duce la intervenţia în forţă pentru a curma
răul de la rădăcină.În aceste condiţii, rămâne să constatam că se împlineşte
48
cu noi ceea ce a fost făgăduit ca să credem cu putere că nimic nu a
fost trecut cu vederea de Tatăl din ceruri. Curăţirea Sanctuarului sau după
alte traduceri, restabilirea lui în drepturi, reprezintă curăţirea efectivă de
păcatele aşezate în El şi transferarea lor către Azazel, conform ritualului.
Iisus Hristos este fratele nostru pentru ca noi să fim înălţaţi spre
Dumnezeu şi mântuiţi din păcat. Dar Iisus este şi Dumnezeu pantocrator,
susţinător al tuturor celor create şi creator permanent al unor lucruri noi.
Dacă Melhisedec era Iisus Hristos, rămâne întrebarea: ce a făcut cu
darurile, din moment ce ale sale erau toate. Melhisedec, preot al
Dumnezeului Celui Preaînalt, el însuşi Dumnezeu, acceptă implicarea lui
Avraam într-o lucrare de ajutorare a semenilor.
Zeciuiala dată a fost folosită în ajutorarea văduvelor şi orfanilor scăpaţi din
mâinile Babilonienilor. Avraam a primit astfel o dublă binecuvântare, de la
Melhisedec şi de la orfanii, văduvele şi săracii rămaşi după războiul cu
babilonienii. Altă explicaţie pentru acele zeciueli nu poate fi dată, pentru că
în Deutoronomul se clarifică statutul acestora.
Deuteronom 14:22 ,, Să iei zeciuiala din tot ce-ţi va aduce
sămânţa, din ce-ţi va aduce ogorul în fiecare an.
23 Şi să mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l
va alege ca să-Şi aşeze Numele acolo, zeciuiala din grâul tău, din mustul
tău şi din untdelemnul tău, şi întâii-născuţi din cireada şi turma ta, ca să te
înveţi să te temi totdeauna de Domnul, Dumnezeul tău.
24 Poate când te va binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, drumul va fi
prea lung ca să-ţi poţi duce zeciuiala acolo, din pricina depărtării tale de
locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, ca să-Şi pună acolo
Numele Lui.
25 Atunci, să-ţi prefaci zeciuala în argint, să strângi argintul acela în
mână, şi să te duci la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău.
26 Acolo, să cumperi cu argintul acela tot ce vei dori: boi, oi, vin şi
băuturi tari, tot ce-ţi va place, să le mănânci înaintea Domnului,
Dumnezeului tău, şi să te bucuri tu şi familia ta.
27 Să nu părăseşti pe Levitul care va fi în cetăţile tale, căci n-are nici
parte de moşie, nici moştenire cu tine.
28 După trei ani, să scoţi toată zeciuiala din venitul tău din anul al
treilea, şi s-o pui în cetăţile tale.
29 Atunci să vină Levitul, care n-are nici parte, nici moştenire cu
tine, străinul, orfanul şi văduva, care vor fi în cetăţile tale, şi să mănânce

49
şi să se sature, pentru că Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvânteze în
toate lucrările pe care le vei face cu mâinile tale.’’
Zeciuelile erau destinate asigurării veniturilor leviţilor şi preoţilor
de la Templu, străinilor orfanilor şi văduvelor, pentru că aceştia nu aveau
moşii din care să obţină alte venituri. Cum Melhisedec era tot una cu Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se deduce că zeciuiala dată de Avraam nu era
pentru El, ci pentru văduvele şi orfanii rămaşi în urma războiului cu
babilonienii.
Importanţa socială a zeciuielii era subliniată în mod deosebit pentru
ca omul care o aducea să nu simtă că o dă unui centru de putere abstract,
discreţionar cu bunurile lor şi nemilos. Sistemul acesta social ar trebui
utilizat pe scară largă şi azi pentru scăderea cheltuielilor legate de
administrarea fondurilor de pensii. O parte a sistemului zeciuielii susţinea
slujbele de la Templu şi alta susţinea poporul sărac. Aflăm că societăţile
antice erau chiar mai eficiente decât orice sistem social al zilelor noastre.
Unii au interpretat că zeciuiala era destinată doar leviţilor şi
preoţilor şi deci, azi ar trebui dată centralizat conducerii unei biserici care
să facă ce doreşte cu ea. Pentru a nu se crea abuzuri, Dumnezeu a hotărât
ca zeciuiala să fie folosită de cel ce o aducea în folosul celor nevoiaşi în
momentele de bucurie colectivă prilejuite de anumite sărbători sau întâlniri
sociale.
Omul ştia că este dator să fie atent cu nevoile semenilor şi
producea bucurie în casele celor săraci, dar şi în sufletul său, care participa
activ la bucuria vecinilor săi. Dacă toate zeciuielile ajungeau în visteria
Templului exista pericolul corupţiei marilor preoţi şi a leviţilor care ar fi
dispus oprirea lor doar pentru îmbogăţire. Avem exemple în Biblie de mari
preoţi corupţi care au fost nimiciţi de Domnul pentru că erau lacomi.
1 Samuel 2:12 ,,Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe
Domnul.
13 şi iată care era felul de purtare al acestor preoţi faţă de popor. Când
aducea cineva o jertfă, venea sluga preotului în clipa când se fierbea
carnea. Ţinând în mână o furculiţă cu trei coarne,
14 o vâra în cazan, în căldare, în tigaie sau în oală; şi tot ce apuca cu
furculiţa, lua preotul pentru el. Aşa făceau ei tuturor acelora din Israel
care veneau la Silo.
15 Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului şi zicea celui
ce aducea jertfa: „Dă pentru preot carnea de fript; el nu va lua de la tine
carne fiartă, ci vrea carne crudă”.
50
16 şi dacă omul zicea: „După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ţi va
place” sluga răspundea: „Nu! Dă mi acum, căci altfel iau cu sila”.
17 Tinerii aceştia se fãceau vinovaţi înaintea Domnului de un foarte mare
păcat, pentru că nesocoteau darurile Domnului.”
Dumnezeu a stabilit un sistem care să reducă la minim corupţia din
interiorul slujbaşilor Templului. De aceea, practica unora, care dau totul la
biserică, neglijând orfanii şi văduvele, este o mare eroare şi un atentat
împotriva lui Dumnezeu, care a lăsat orfanul şi văduva în seama
bunăvoinţei semenilor.
Puteau preoţii de la Templu să ştie care erau toţi săracii din ţară?
Dar dacă ei ar fi format un sistem de ajutorare centralizat care să caute
văduvele şi orfanii? Un astfel de sistem ar fi necesitat personal calificat şi
plătit să facă acel lucru. Mulţi bani adunaţi pentru săraci ar fi plecat, sub
formă de lefuri, în buzunarele altor oameni care nu meritau acei bani.
Astăzi se întâmplă la fel, banii se adună centralizat la biserici şi specialiştii
caută orfani şi văduve pentru a le oferi ajutoare. Dar specialiştii sunt plătiţi
din acei bani, o parte substanţială se pierd pe proiecte megalomane sau
inutile iar alţii sunt deturnaţi de slujbaşi lacomi după averi.
De aceea, Dumnezeu a hotărît ca o parte din venituri să fie dăruite
direct către văduve, orfani şi sărci. Fiecare om are rolul său, nu consumă
fonduri suplimentare pentru gestionarea lor şi are o bucurie personală
imensă când cei săraci cântă de bucurie pentru cele primite. Omul însuşi
trebuia să se bucure cu orfanii şi săracii, participînd cu ei la masa lor
îmbelşugată .
Omul era în centrul sistemuluii social, asigurând fericirea semenilor
şi pe a sa. Omul cu nevoile lui constituia centrul preocupărilor
credincioşilor, nu sistemul centralizat care devenea impersonal şi
inuman.Ceea ce înţelegem noi azi înţelegeau şi evreii atunci. Nu existau
norme de aplicare a legii care să clarifice mai bine sensurile cuvintelor. Nu
existau tratate teologice ample prin care să se comenteze ce a vrut să spună
Domnul în mesajul trimis prin Moise. Aceasta denotă că informaţiile erau
suficiente pentru aplicarea în practică.
Uneori, clerul de azi afirmă că în anul al treilea evreul mai strângea
o zeciuială în plus pentru orfani şi văduve. Dacă ar fi fost aşa, ar rezulta că
evreul credincios dădea 20% din veniturile sale pentru Templu. Nu am
citit nicăieri în Biblie despre asemenea suprataxă, Dumnezeu nu a cerut
aşa ceva. Apoi, de ce s-ar mai fi numit zeciuială din moment ce reprezenta
20% din venit şi nu 10 % cât semnifică în realitate.
51
În vechiul Israel existau doisprezece seminţii (triburi), dintre care
unsprezece deţineau pământuri şi una era răspândită între ele pentru slujba
de la Templu şi pentru educarea poporului în spiritul şi litera Legii. Aşa era
structurată societatea evreiască pentru că Templul reprezenta centrul
religios şi cultural al ţării şi necesita slujbaşi pregătiţi pentru desfăşurarea
în limitele Legii a ritualurilor religioase care prefigurau venirea unui
mântuitor.
În noul testament lucrurile au căpătat altă semnificaţie pentru că nu
mai există Templu şi nici slujbaşi care să fie desemnaţi să ducă la
îndeplinire anumite cerinţe ale unei rânduieli prestabilite. Toţi creştinii
sunt chemaţi la slujbă preoţească şi împărătească pentru Hristos iar
Templul a fost desfiinţat. Creştinii devin preoţi, prin noua rânduială, pentru
că toţi trebuie să mijlocească pe lângă ceilalţi oameni să vină la Iisus
Hristos. Ei sunt şi slujbaşi regali pentru că Iisus Hristos care i-a trimis este
Rege peste tot cerul şi pământul.
1 Petru 2:9 ,,Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie
împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat
ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată;
10 pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum Sunteţi poporul lui
Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat
îndurare.’’
Preoţia este misiunea supremă a creştinilor pe pământ, ei trebuie să
mijlocească pentru ca tratatul de pace cu Dumnezeu să fie cunoscut şi
acceptat de cât mai mulţi oameni. Studiind Biblia, observăm că îngerii lui
Dumnezeu au primit cu bucurie o slujbă de preoţi, de mediatori în
conflictul dintre cer şi pământ. Dacă ei mediază o împăcare între noi şi
Dumnezeu, de ce oamenii ar trebui să stea nepăsători?
Petru numeşte ,,preoţie împărătească” şi ,,seminţie aleasă” pe cei
care devin creştini, pentru că ei mijlocesc, asemenea preoţilor din Templu,
pe lângă semenii lor să semneze tratatul de pace cu Dumnezeu. Aşa dar,
pretenţia conducătorilor bisericilor la zeciuială este ilegală şi abuzivă,
pentru că nu doar clerul a primit chemarea să slujească pe Domnul, ci
întreg corpul bisericii creştine. Chemarea nu a fost făcută discriminativ, pe
caste, unii cu puterea şi cu banii şi unii la munca de jos. Pavel, cel mai
mare apostol al creştinătăţii,a predicat Evanghelia dar a şi muncit la
fabricarea corturilor, un meşteşug oarecare. Chiar dacă ar fi avut dreptul să
primească daruri, el nu a făcut-o.
52
Faptele Apostolilor. 18:1 ,,După aceea Pavel a plecat din Atena, şi
s-a dus la Corint.
2 Acolo a găsit pe un Iudeu, numit Acuila, de neam din Pont, venit de
curând din Italia, cu nevastă-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca
toţi Iudeii să plece din Roma. A venit la ei.
3 Şi, fiindcă avea acelaşi meşteşug, a rămas la ei, şi lucrau: meseria lor
era facerea corturilor.
4 Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi
pe Greci.”
Exemplul său ar trebui urmat astăzi şi am avea mai puţine
scandaluri financiare legate de slujitorii bisericii.
2 Tesaloniceni 3:8 ,, N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci,
lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară
nimănui dintre voi.
9 Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o
pildă vrednică de urmat.
10 Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit:„Cine nu vrea să lucreze,
nici să nu mănânce.”
11 Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează
nimic, ci se ţin de nimicuri.
12 Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus
Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte.
13 Voi, fraţilor, să nu osteniţi în facerea binelui.’’
Iisus Hristos, întemeietorul creştinismului dă o poruncă clară în
ceea ce priveşte răsplata pentru munca de apostol!
Matei 10:5 Aceştia Sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus,
după ce le-a dat învăţăturile următoare: Să nu mergeţi pe calea păgînilor
şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor;
6 ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei lui Israel.
7 Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!”
8 Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară
dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.
9 Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brîele voastre,
10 nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag,
căci vrednic este lucrătorul de hrana lui.
11 În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi
să rămâneţi la el până veţi pleca.
12 La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine;
53
13 şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar
dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.
14 Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să
ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi praful de pe picioarele
voastre.”
Voluntariatul este stâlpul de bază al creştinismului apostolic pentru
că porunca aceasta vine de la Întemeietorul ei. Pretenţiile clerului, fie
preoţi, fie pastori, la plata serviciului prestat constituie un abuz. Tot ceea ce
fac ei cu bani constituie muncă de mercenari sau păstori plătiţi, care fug
atunci când dau de greu. Apoi, în condiţiile babilonizării tuturor religiilor
oficiale de pe pământ, este greu de crezut că banii din zecime şi din daruri
ajung unde trebuie. În mod categoric, banii ajung deja la slujitorii unor
biserici care servesc conducerea şi nu pe Hristos, servesc interesele
Babilonului, pentru că ei depind din ce în ce mai mult de Babilon. În
prezent nu există rapoarte transparente despre cheltuirea banilor oferiţi de
creştini bisericilor, pentru că sumele sunt uriaşe iar poporul ar înţelege
repede că banii lor sunt risipiţi pentru traiul bun al şefilor. La sfârşitul
istoriei, Dumnezeu va proceda la avertizarea omenirii folosindu-se de
oameni dispuşi să muncească voluntar pentru bucuria revenirii lui Mesia,
singura răsplată necesară şi suficientă.
Acţiunile lui Iisus Hristos ca Mântuitor, dar şi ca Dumnezeu în
acelaşi timp, nu pot fi cuprinse într-o carte, pentru că ele sunt mai înalte
decât cerurile şi mai întinse decât veşnicia.

54
Tratatul de pace

Într-o zi, numele Avram, care înseamnă ”părinte înalt”, a fost


schimbat de Dumnezeu în Avraam, care semnifică ,,tatăl a mulţime de
popoare” sau ,,părintele multor popoare’’. În antichitate, numele indica
anumite trăsături din caracterul respectivei persoane sau anumite intenţii în
legătură cu devenirea celui ce primea numele respectiv. De aceea am
folosit numele Avraam, pus de Dumnezeu, chiar retroactiv, pentru că nu
greşim cu nimic dacă folosim un nume dobândit ulterior pentru cineva care
l-a meritat pe deplin.
Dumnezeu a schimbat numele lui Avram, dintr-un nume ce indica un
atribut personal, o calitate singulară, egocentrică, într-un nume universal,
un nume ce aparţine întregii umanităţi, pentru că are inclus în el
binecuvântarea pentru toţi oamenii care se încred în cuvântul dat drept
garanţie.
Isaia 51:1 „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire,
care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre
gaura gropii din care aţi fost scoşi.
2 Uitaţi-vă la părintele vostru Avraam, şi spre Sara care v-a născut; căci
l-am chemat, când era numai el singur, l-am binecuvântat şi înmulţit.
3 Tot astfel, Domnul are milă de Sion, şi mângîie toate dărîmăturile lui. El
va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a
Domnului. Bucuria şi veselia vor fi în mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de
laudă.’’
Dumnezeu dă un nume unui prieten pentru a se descoperi pe Sine şi
pentru ca umanitatea să înţeleagă puterea şi voinţa Sa. Numele era pus de
Dumnezeu şi reprezenta făgăduinţa, jurământul că Avraam va da naştere
multor neamuri. Acest lucru pare paradoxal, pentru că în mod normal
omenirea se îndrepta spre dezastru moral şi social iar Avraam şi Sara nu
erau în măsură să facă copii. În acest context, Dumnezeu nu abandonează
oamenii ci le dă o nouă direcţie de urmat şi o nouă şansă. Printr-un singur
nume, Dumnezeu îşi descoperă intenţiile pentru viitorul lui Avraam şi al
umanităţii. Ţinând cont că prin acel nume Dumnezeu a făcut deja un
jurământ şi ştiind că Avram şi Sara nu mai aveau capacitatea biologică de a

55
avea copii, concluzionăm că a fost un jurământ atipic, imposibil de
îndeplinit de către oameni.
Jurământul lui Dumnezeu era făcut cu mult înainte de a se împlini
şi avea ca ţintă un om aflat în imposibilitate biologică de a avea copii.
Numele primit reprezenta determinarea lui Dumnezeu în legătură cu
oamenii care-I rămân credincioşi şi nu vreo calitate naturală a acestora. În
felul acesta, Avraam a avut urmaşi legitimi din Sara, care au devenit, peste
ani, popoare numeroase şi puternice.
Un singur nume a constituit baza unui legământ viu între Avraam şi
Dumnezeu, nu un legământ scris pe tăbliţe din ceramică nici pe stâncă de
granit, nici pe plăcuţe de aur. Granitul, aurul şi ceramica pot fi sparte sau
pierdute, undeva într-un loc uitat de lume. Un legământ făcut public prin
naşterea unui fiu şi, apoi, prin apariţia unor popoare, este imposibil de uitat
sau de pierdut, pentru că existenţa lor dă mărturie peste timp. Un singur
nume a fost suficient să schimbe destinul lumii. Începutul acelui proiect a
fost atât de timid încât totul se putea distruge printr-o greşeală, oricât de
mică ar fi fost ea.
După un an de la jurământul făcut de Dumnezeu, Avraam avea deja
un fiu din Sara şi, prin el, se puneau bazele poporului Israel. De aici
concluzionăm că Dumnezeu are anumite modalităţi de comunicare a
voinţei sale şi porneşte de la un nume dat unei persoane pentru a dezvolta
un proiect mult mai măreţ decât putea fi înţeles de contemporanii acelor
vremuri. Noul concept despre viitorul umanităţii era concentrat într-un
singur nume, cu semnificaţii nebănuite atunci .
Pornind de la Avraam, Dumnezeu dorea ca oamenii să capete
încredere şi răbdare şi să asculte necondiţionat de cerinţele Sale. De
menţionat că poarta sudica a Ierusalimului a fost denumită “Poarta
Prieteniei”, în amintirea relaţiei de prietenie dintre Avraam şi Dumnezeu,
prin care omenirea a refăcut legătura cu cerul. Cuvântul dat a constituit
baza unui tratat veşnic de pace.
Avraam a pus bazele religiei monoteiste a Evreilor, axată pe trei
coordonate*:
1. Existenţa unui Dumnezeu unic ce a încheiat un legământ cu
Avraam şi cu urmaşii săi. Noţiunea de legământ, tratat cu Dumnezeu nu
are corespondent în lumea antică. Anticii se temeau de zei şi le aduceau
ofrande pentru a-i îmbuna.
* O istorie a mozaismului şi a Israelului Antic, de Prof. Dr.Alfred
Hârlăoanu;
56
Zeii dictau şi muritorii trebuiau să execute fără zăbavă orice
doreau ei. Noul concept privind relaţia cu Dumnezeu a fost o noutate
pentru lumea antică şi de aceea nu a fost acceptat de restul lumii.
2. Stăpânirea ţării Canaan de către urmaşii legitimi ai lui Avraam,
ca dovadă palpabilă a legământului veşnic cu Avraam şi urmaşii săi
credincioşi. Perspectiva de a avea un urmaş legitim şi de a stăpâni
Canaanul era atunci departe de Avraam, ţinând cont că nu avea nici un fiu
şi că teritoriul respectiv era deja ocupat de alte popoare. Dacă primul
imperiu babilonian nu dispărea şi dacă Egiptul nu intra într-o perioadă de
frământări sociale şi politice, poporul lui Israel nu se putea forma. Între
două imperii ostile era imposibil să se dezvolte o naţiune nouă, dintr-o
familie atât de mică. Cum este pentru omul modern greu de crezut că
există viaţă veşnică, tot atât de greu era atunci de crezut că dintr-un om
bătrân urma să se nască un popor care să stăpânească întreg Canaanul.
3. Dumnezeu va binecuvânta toate neamurile şi le va judeca prin
Răscumpărătorul, Mesia, Salvatorul Neamului omenesc. Judecata se va
face de către Cineva care ştie ce reprezintă umanitatea şi care urma să se
nască din Avraam.
Jurământul a fost respectat de Dumnezeu şi lui Avraam i s-a născut
un copil pe nume Isaac. După un timp, când Isaac se făcuse deja mare,
acelaşi glas îl chema şi-i poruncea să-l aducă jertfă. Aparent, totul se
năruise şi fiul făgăduinţei era cerut pentru nimicire de acelaşi Dumnezeu
care-l promisese. Avraam s-a frământat în zadar să înţeleagă sensul cererii.
Nu era vorba de sacrificiul întâiului născut al păgânilor, care credeau că
forţează divinitatea să-i asculte, când jertfeau un întâi născut dintre oameni,
ci era vorba de o cerere fermă a Domnului, fără alte explicaţii.
Păgânii aduceau jertfe întâii născuţi pentru a îmbuna zeii, fără ca să
li se fi cerut aşa ceva. Avraam a crezut în Domnul şi atât. Se pare că
această credinţă Avraamică şi amintirea ei au permis poporului evreu,
după distrugerea Templului si chiar astăzi, după Holocaust, să renască şi să
aibă credinţa că făgăduinţele date lui Avraam nu sunt vorbe în vânt.*
Dumnezeu îl numeşte pe Avraam “cel ce Mă iubeşte”, pentru că iubirea lui
este mai puternică decât moartea, respectiv moartea fiului său. Fiul lui
Avraam a fost scăpat de la moarte prin intervenţia lui Dumnezeu şi
înlocuirea cu un miel. Avraam a înţeles atunci că păcatul este iertat doar
prin moartea unui fiu, dar Fiul era al lui Dumnezeu şi nu Isaac.
*O istorie a mozaismului şi a Israelului Antic, de Prof. Dr. Alfred
Hârlăoanu;
57
El a înţeles durerea şi iubirea în acelaşi timp. Iubirea de oameni a
lui Dumnezeu este mai mare decât moartea Fiului Său. De aceea, pe
pământ iubirea şi durerea ne fac să înţelegem mai bine decât îngerii planul
Mântuirii. Efectul schimbării numelui lui Avram în Avraam este
comparabil cu acela al unui bulgăre de zăpadă rostogolit pe un munte şi
transformat într-o avalanşă care distruge totul în cale prin forţa şi viteza
sa. Timpul a confirmat puterea acumulată în promisiunea făcută de
Dumnezeu unui om.
Orice cuvânt care iese din gura Sa este viu şi lucrător, atunci când
soseşte ceasul hotărât pentru implementarea lui. La Dumnezeu nu există
grabă şi nici întârziere, toate sunt făcute după un proiect care trebuie
executat perfect. Avraam nu a avut urmaşi imediat şi nici nu a avut un
număr mare de copii, pentru a se observa o dezvoltare exponenţială a
familiei. Cu toate acestea, promisiunea făcută de Dumnezeu era fermă şi
arăta spre un viitor glorios al unui popor numeros ca nisipul mării.
Timpul a trecut şi a confirmat justeţea promisiunii şi puterea Celui care
cunoaşte viitorul şi-l modelează după voinţa proprie. Din Avraam a apărut
poporul Israel, care este şi azi prezent în istorie, deşi alte popoare au
dispărut de mult de pe faţa pământului.
Observând modul de acţiune a lui Dumnezeu în timpul lui Avraam,
începem să înţelegem ce a dorit El să spună atunci când îl numeşte, peste o
mie de ani, pe unul din neamul omenesc ,,Fiul lui Dumnezeu”. Numele
indică planul şi acţiunea, în numele Lui sunt descoperite intenţiile lui
Dumnezeu cu noi şi calea de urmat.
Dacă numele dat lui Avraam a conţinut un jurământ şi o cale de
urmat, care au fost respectate de Dumnezeu, rezultă că şi în cazul celui de-
al doilea nume, în cazul lui Iisus Hristos, se vor împlini toate promisiunile
care sunt incluse în acest nume-supranume.
După o mie de ani de la primul jurământ, făcut lui Avraam, apare
un al doilea, făcut lui David, prin care unul din urmaşii săi era desemnat să
salveze lumea şi să o înfrăţească cu Dumnezeu .
Psalm 2:6 „Totuş, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele
Meu cel Sfânt.”
7 „Eu voi vesti Hotărârea Lui” -zice Unsul-„Domnul Mi-a zis: „Tu eşti
Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
8 Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului
în stăpânire!’’

58
Avem al doilea loc în Biblie unde se discută despre un nume şi
despre implicaţiile acestuia asupra viitorului omenirii. Cum pe timpul lui
David, autorul psalmului de mai sus, nu exista nimeni pe pământ cu astfel
de atribuţii, concluzionăm că se referea la un nume din viitor, care
ascundea în sine promisiunea salvării. Numele acesta este mult mai mare
decât orice alt nume pentru că este al viitorului rege al pământului, nume
care aparţine în egală măsură lui Dumnezeu Creator şi lui Dumnezeu
întrupat. Numele nu indică începuturi, când Dumnezeu întrupat -Iisus
Hristos-nu ar fi existat, ci fixa un plan pentru cei care urmau să creadă în
numele Său şi ascundea în Sine un tratat de pace cu întreaga umanitate.
Numele Iisus provine de la ebraicul [;vuAhy> Iehoşua sau ,,Dumnezeu
este salvarea,”echivalat în greceşte prin VIhsou/j/ (pronunţat după norma
clasică Iesous, iar în greaca biblică Iisus), cu acelaşi înţeles ca şi ebraicul
din care derivă. Dar Pavel afirmă că Iisus este stânca care a fost cu Israel
în vechime, în călătoria lor prin pustiu. În acest fel, Pavel îl descrie pe Iisus
ca fiind acelaşi cu IEHVA şi că este Dumnezeu întrupat, Dumnezeu
salvarea noastră .
1 Corinteni 10:4 ,,şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească,
pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca
era Hristos.’’
Pavel foloseşte textele din Vechiul Testament care afirmă, fără
echivoc, că Dumnezeu era stânca, conducătorul poporului în drumul lor
spre ţara făgăduită. În momentele dificile Dumnezeu a chemat poporul să
vină la El să bea apă, căci El putea să rezolve toate problemele lor
existenţiale.
Exodul 17:6 ,, Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei
lovi stânca şi va ţîşni apă din ea şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în
faţa bătrânilor lui Israel.’’
Deuteronom 32:3 ,, Căci voi vesti Numele Domnului. Daţi slavă
Dumnezeului nostru!
4 El este Stânca; lucrările Lui Sunt desăvârşite, Căci toate căile Lui Sunt
drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi
curat.’’
În mod natural, omul nu mai putea fi considerat fiu al lui
Dumnezeu pentru că alesese altă cale de urmat, calea neascultării şi a
despărţirii de Tatăl său, după cum nici Avraam nu mai putea avea copii în

59
mod natural. Cu toate acestea, se constată un interes major al cerului pentru
salvarea omului şi acţiuni concrete de încheiere a unui tratat de pace.
Omul a căpătat un aliat extraordinar de puternic în lupta sa pentru
emancipare, pentru depăşirea condiţiei jalnice în care l-a adus păcatul.
Acest aliat este Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, sânge din sângele nostru,
frate cu neamul omenesc şi rege de drept al pământului. Jurământul făcut
lui David, în psalmul 2, prin care Regele este numit Fiul lui Dumnezeu,
Unsul, Mesia ne aparţine nouă, ca făgăduinţă fermă că el se va împlini, aşa
cum şi jurământul făcut lui Avraam s-a împlinit.
După cum era imposibil ca Avraam să aibă urmaşi din Sara, tot aşa
era imposibil pentru neamul omenesc să depăşească, prin eforturi proprii,
condiţia de sclav. Referitor la Numele care ne-a fost dat nouă ca să fim
mântuiţi, avem referiri biblice multiple care întăresc afirmaţia de mai sus.
Isaia îl numeşte Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor,
Domn al păcii .
Isaia 9:6,, Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia
va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare,
Părintele veşniciilor, Domn al păcii.
7 El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da
scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va
sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va
face rîvna Domnului oştirilor’’.
Toate aceste nume sunt atribuite Unuia care aparţine, prin naştere,
neamului nostru, fratelui nostru mai mare.
Isaia 7:14 De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată,
fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele
Emanuel (Dumnezeu este cu noi).
Pentru că nu se putea rezolva totul dintr-o dată, şi pentru ca oamenii
să aibă răbdare, Dumnezeu ne-a dat dovezi clare ale voinţei de bine prin
numele dat Celui dintâi dintre oameni, Cel mai viteaz, singurul învingător
în bătălia pentru viaţa veşnică. Ştiind că Avraam a primit o promisiune tot
printr-un nume, şi observând că jurământul a fost respectat, rămâne să
păstrăm aceeaşi credinţă că Dumnezeu va realiza ceea ce a promis, prin
singurul nume care ne poate salva, Iisus Hristos.
Dintr-un nume aproape imposibil de redat în termeni umani, din
IEHVA (hw"ëhy> ),,Cel ce există prin Sine Însuşi,’’,,Cel ce este permanent la
timpul prezent”, avem azi un nume mai accesibil nouă, Iisus Hristos,

60
întâiul născut al omenirii, fratele nostru mai mare. În realitate, chiar şi
numele IEHVA aparţine umanităţii, prin includerea dimensiunii temporale
în prezentarea făcută lui Moise. Existenţa unui Dumnezeu care transcede
timpul, dar care este în acelaşi timp prezent oriunde şi oricând, indică
implicarea Sa totală în istoria terestră pe care o are sub control total în
timp real, adică în fiecare clipă. Numele lui Dumnezeu era atât de sacru
pentru evrei încât nu aveau voie să-L pronunţe. Ceea ce Moise a scris
despre numele lui Dumnezeu a fost considerat imposibil de pronuţat de
către muritori, fără a aduce atingere onoarei şi măreţiei Sale. În scris, evreii
aveau voie să folosească pentru Dumnezeu numele IEHVA, dar în vorbirea
curentă era interzis.
Pentru evrei, numele lui Dumnezeu este azi la fel de sacru ca în
antichitate şi de aceea folosesc alte nume derivate, ca de exempu:
,,Domnul” sau ,,Cel Prea Înalt”. Folosirea numelui lui Dumnezeu era
considerată ca o invocare a prezenţei Sale care-i putea surprinde în postura
de oameni păcătoşi şi, de aceea, evitau să atragă privirile către ei. O altă
explicaţie îşi are originea în cele zece porunci, unde este interzisă folosirea
numelui lui Dumnezeu în mod nejustificat. Pentru noi, care facem parte
dintre neamuri, nu mai există astfel de restricţii, pentru că avem mai puţine
inhibiţii ceremoniale şi culturale.
Avea nevoie Creatorul Universului, Dumnezeu adevărat, Cel care
este una cu Tatăl, de încă un nume? Putea exista un nume şi o funcţie mai
mare decît ceea ce avea deja? Este absurd să credem că există ceva mai
mare şi mai minunat la care să dorească a accede una din persoanele
Dumnezeirii. Aici este vorba despre altceva! Ceva care depăşeşte
înţelegerea noastră şi care a dat, şi încă dă naştere la mari controverse
teologice. Întâiul născut, Fiul lui Dumnezeu, nu mai apare astăzi ca un
nume intangibil, ci ca o garanţie pentru neamul omenesc că va fi salvat.
Oamenii au uitat semnificaţia numelor antice şi au intrat în
speculaţii care au dus la mari tulburări în biserica creştină, de la începuturi
până azi. Aşa se explică faptul că numele de Fiu al lui Dumnezeu a fost
asociat cu un timp în care Iisus Hristos ar fi avut un început. Alţii au
preluat termenul aşa cum este, incluzând totul în formula unui crez, lăsând
loc şi mai mare pentru speculaţii. Crezul a devenit dogmă şi dogma a
devenit literă de lege, intangibilă şi exclusivistă, fiind contestată de cei care
nu au înţeles-o.
Intenţia lui Dumnezeu nu era aceea a unui nume intangibil, ci a
apropierii de oameni prin promisiunea unei întrupări. Oamenii nu au fost
61
atenţi la conţinutul mesajului, au pierdut semnificaţia numelor din
antichitate şi s-au rătăcit. Biblia afirmă ferm că nu a existat un început al
Său ci a existat un început al nostru, de la care putem fixa o referinţă
sigură pentru veşnicia noastră, pentru reintegrarea în civilizaţia eternă a
univerului. Acest început al nostru este ziua în care Iisus Hristos a înviat
din morţi şi a devenit regele universului şi al pământului, El, Sămânţa
femeii din Eden, urmaşul legitim al Evei, frate cu fiecare din noi prin
filiaţie directă .
În acea zi, în ziua învierii, s-a născut noul om, omul biruitor,
înfrăţit cu Dumnezeu prin naşterea din femeie. O înfrăţire cu Dumnezeu
pe linie sangvină este mai mult decât orice altceva în acest univers, este
mai presus decât orice înger. Pentru a ilustra modul de înţelegere a numelui
,,Fiul omului”, ,,Întâiul născut”, ,,Fiul lui Dumnezeu” ,de către antici,
trebuie să luăm două exemple din istorie pentru a ilustra faptul că
procedeul era arhicunoscut.
1. La cucerirea Cartaginei de către Romani, oraşul a fost distrus şi
teritoriul ţării transformat în provincie Romană, căreia Senatul i-a dat
numele ,,Africa”, după numele continentului cu acelaşi nume, cu intenţia
vădită de a arăta Egiptului şi altor ţări africane că Roma va cuceri întregul
continent.
După mai mulţi ani, aceeaşi Romă imperială a cucerit un regat
minuscul din Asia Mică, numindu-l ,,Asia”, după numele continentului cu
acelaşi nume, pentru a demonstra popoarelor din jur că Roma avea intenţia
de a cuceri toată Asia*.
În câteva sute de ani, Roma a cucerit tot ce se putea cuceri din cele
două continente. Observăm că Biblia ţine seama de ceea ce înţeleg
oamenii, foloseşte cuvinte adecvate pentru oameni şi transmite un mesaj
clar al divinităţii pentru cei care au nevoie de sprijin. Nu ne sunt descrise
imagini cu lumi luxuriante şi fiinţe extraordinare, inaccesibile nouă azi, ci
toate mesajele au legătură cu activitatea de salvare a omenirii în care este
implicat tot cerul. În aceste condiţii, este normal ca mesajul transmis, prin
asumarea unui nume nou de către Dumnezeu, să ne privească pe noi şi nu
să arate anumite limite ale Dumnezeirii, sau ale lumilor necunoscute nouă.
Dacă Iisus Hristos este om deplin, dacă a murit şi a înviat, dacă El
este Dumnezeu întrupat, atunci supranumele de Întâiul născut, Fiul lui
Dumnezeu, indică intenţia lui Dumnezeu de a ne numi fii ai lui Dumnezeu,
după ruşinoasa trădare, prin alianţa cu Satana, în grădina Edenului.
*Theodor Mommsen Istoria Romană
62
După căderea din Eden, noi am devenit duşmani ai lui Dumnezeu,
trădători şi renegaţi. Din acel moment, omul nu mai avea dreptul să fie
considerat unul din fiii lui Dumnezeu, aşa cum sunt numite alte fiinţe din
univers.
Iov 2:1 ,, Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat
înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat
înaintea Domnului.”
Totuşi, Dumnezeu a luat trup de om şi a preluat asupra sa întreaga
vină a păcatului, devenind frate cu noi prin întrupare. Iisus Hristos,
Dumnezeu întrupat, devine parte integrantă a neamului omenesc şi preia
toate responsabilităţile şi privilegiile acestei condiţii. Ca om, a trebuit să
treacă testul supunerii faţă de Dumnezeu, sau faţă de Satana. Orice om dă
acest test în cursul vieţii ca şi când ar fi singurul om pe lume. Dacă acestui
frate mai Mare i se spune, de către Dumnezeu, în Psalmul 2:7: „Tu eşti
Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.”, rezultă că neamul omenesc este reprimit
în drepturile naturale de fii, prin înfrăţirea cu Iisus. Un tratat de pace
veşnică a fost semnat la cruce cu sângele lui Iisus Hristos dar a intrat în
vigoare încă de la căderea omului în păcat. Un tratat parafat în viitor, avea
aplicabilitate în trecut, încă de la Adam, pentru că timpul este
unidirecţional doar pentru om şi pentru fiinţele create. Credinţa în salvarea
oferită de Dumnezeu reprezenta întregul edificiu al jertfelor, după cum tot
credinţa reprezintă condiţia pentru salvarea celor de după înviere.
Dumnezeu sa coborât la om şi a fost Dumnezeu cu noi,(Emanuel –
în ebraică lae( WnM'î[i ) iar omul a fost urcat la Dumnezeu, prin Iisus înviat.
Numele Emanuel (Imanuel, după alte traduceri) nu este doar un nume
printre alte nume, ci este expresia voinţei lui Dumnezeu, materializată în
întruparea Fiului Său, întrupare care reprezintă chiar realitatea palpabilă
a unui concept care ar fi rămas abstract dacă nu s-ar fi realizat. Emanuel
exprimă un fapt existenţial permanent în mijlocul nostru şi în favoarea
noastră. Dumnezeu este cu noi prin Iisus Hristos încă de la Adam, încă de
la căderea omului în păcat, prin luarea unui chip de om, a unui trup vizibil
pentru orice fiinţă din univers. Aflăm toate aceste fapte din desfăşurarea
Bibliei, unde ni se descoperă un Fiu al Omului care apare în diverse locuri
şi în diverse evenimente importante ale umanităţii, însoţit de alţi oameni,
care erau îngeri desemnaţi să îndeplinească anumite slujbe de preoţi pentru
oameni.

63
O întreagă armată de îngeri au acceptat să meargă cu noul Rege al
oamenilor şi au dorit să fie asemenea lui în tot ce trebuia făcut pentru
salvarea neamului omenesc. Solidaritatea îngerilor cu omul amăgit de
Satana a fost atât de mare încât au venit să lucreze pentru noi ca preoţi,
fiind văzuţi pe pământ în diverse locuri, cu misiuni de salvare din cele mai
variate şi mai riscante. Voluntariatul a fost deviza îngerilor care au dorit
să lucreze pentru noi, împreună cu Iisus. Emanuel reprezintă un dat al
omului care are continuitate, care nu apare azi şi rezolvă o problemă ca
apoi să dispară fără urmă, ci stă permanent cu noi pentru a ne călăuzi prin
viaţă. Emanuel nu a venit doar la întruparea din fecioara Maria, ci a venit
încă de la Adam şi ne-a purtat pe umerii săi pentru a ne salva.
Faptul că numele Emanuel ne este descoperit încă din timpul lui
Isaia, adică prin secolul VIII înainte de Hristos, indică continuitatea
prezenţei sale de la Adam până la sfârşit, prin folosirea unui atribut
existenţial la timpul prezent continuu, şi nu doar un prezent limitat la o
anumită perioadă a istoriei.
Dumnezeu în mijlocul nostru, dar separat de noi, nu ar fi contribuit
cu nimic la înţelegerea naturii noastre şi a stării jalnice în care ne aflam.
Compasiunea şi dragostea au avut maxima exprimare în realitatea
întrupării Creatorului în omul supus morţii şi ispitelor ca şi noi. Prin El
avem certitudinea unui program de reabilitare a speciei umane. Toţi
oamenii care realizează că au dreptul la viaţă veşnică şi la demnitatea de
fiinţe libere au certitudinea că, prin moartea lui Iisus, s-a creat antidotul
împotriva morţii. Experimentarea morţii de către Dumnezeu întrupat a fost
o etapă absolut necesară pentru distrugerea virusului morţii şi al răzvrătirii.
Numele atribuite lui Iisus ne privesc pe noi şi nu au vreo legătură
cu un oarecare început al existenţei Lui. Numele indică spre noi şi conţine
garanţia că suntem reabilitaţi complet şi definitiv în faţa întregului Univers
şi în faţa lui Dumnezeu. Aşa cum orice Grec se identifică cu eroul bătăliei
de la Maraton, tot aşa, orice om poate să se identifice cu Eroul bătăliei
pentru regalitatea pământului. Orice om poate să aleagă azi să fie supus
unui Rege care dă viaţa veşnică, Iisus Hristos, sau celuilalt stăpân,
uzurpatorul, Satana, care nu poate oferi decât moartea veşnică.
În Eden, Satana a obţinut o mică victorie asupra omului, dar a
pierdut întreg războiul la cruce, prin înfrângerea suferită în lupta cu un
urmaş legitim al acestuia. Satana a fost lăsat să-şi perfecţioneze întreg
arsenalul de luptă, ca apoi să-l folosească pe unul din fiii omului. În loc să
câştige mai uşor bătălia, pentru că a avut timp suficient să-şi testeze
64
armele, pe generaţii întregi de oameni, Satana a pierdut şi a fost aruncat
afară din cer pentru minciună şi crimă.
Sacrificiul lui Iisus a fost cel ce a dus la înălţarea Sa mai presus de
orice nume. Principiul iubirii veşnice a rămas în vigoare, în timp ce
aroganţa violentă şi minciuna nu au găsit loc în univers. Iisus Hristos a
coborât pe pământ, a luat asupra sa natura noastră degradată şi a primit
pedeapsa ca pentru ultimul nelegiuit, dar a fost biruitor pentru că a refuzat
să se închine Satanei.
Victoria Sa a schimbat cursul istoriei pentru că, de atunci înainte,
oamenii nu au mai fost priviţi ca răzvrătiţii universului ci ca unii care au
legături de sânge cu Cel care a biruit confederaţia răului. Drumul
pământenilor s-a deschis brusc pentru defilarea pe calea victoriei .
Regele pământului a devenit Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat,
care a biruit în lupta cu degradarea speciei umane şi i-a conferit
strălucirea libertăţii depline. Iisus Hristos nu a fost biruitor pentru că a
murit, ci pentru că a refuzat să predea conducerea pământului în mâinile
rebelilor, chiar cu preţul vieţii Sale.

65
Nabucodonosor
Orientul Mijlociu a fost, şi rămâne, piatra de încercare a politicii
întregii umanităţi. Aici s-au consumat cele mai mari drame ale trecutului şi,
mai mult ca sigur, se va desfăşura cel mai grandios spectacol al viitorului.
Mesopotamia a fost colonizată pe rând de populaţii hamite apoi de
triburi semite, după cum am menţionat în capitolele anterioare. Strălucirea
şi atracţia regiunii a fost dată de fertilitatea solului şi de posibilitatea
obţinerii a trei-patru recolte anuale. Cetăţile din zonă au fost permanent
rivale între ele sau cu alte triburi străine, interesate de rodnicia ţării.
Babilonul a reprezentat centrul incontestabil al acestei civilizaţii,
rezultată din bogăţia câmpiilor dintre râurile Eufrat şi Tigru. După o lungă
perioadă de decădere, provocată de luptele dintre rivalii la tron şi
ascensiunea asirienilor, Babilonul s-a ridicat din nou deasupra celorlalte
cetăţi, pretinzând stăpânirea asupra întregului Orient Mijlociu. Atât
ascensiunea asirienilor cât şi cea a babilonienilor a apărut atunci când
poporul Israel a ajuns la un nivel de decădere morală atât de mare încât
protecţia divină a fost retrasă.
Noul imperiu a produs reacţii contradictorii în zonă, de la supunere
necondiţionată, la revoltă. Legitimitatea noii puteri mondiale era pusă la
îndoială de statele mai vechi, care recunoşteau doar Egiptul ca mare
putere. De aceea, multe popoare, printre care şi evreii, au refuzat să
recunoască supremaţia noului imperiu şi au fost cuceriţi.
Rând pe rând capitalele statelor răsculate au căzut sub loviturile
neînfricatului împărat al Babilonului, Nabucodonosor. Regatul lui Iuda era
prins între mai vechile pretenţii ale Egiptului la supunere şi noile cerinţe
ale Babilonului. Avertizările profeţilor şi chemarea la supunere din partea
lor nu au fost ascultate de regii de la Ierusalim. Corul sfetnicilor de curte
şi mulţimea de profeţi falşi aflaţi în slujba regelui, au fost spre pieirea lor
şi a cetăţii lor.
Ieremia din Anatot era singurul glas care chema la moderaţie şi la
nonbeligeranţă faţă de noul imperiu babilonian, pentru a nu fi nimiciţi şi
duşi în robie. Glasul său a fost ferm, dar singular şi, de aceea, nimeni de la
curtea regală din Ierusalim nu l-a ascultat. Corupţia şi crima reprezentau
mijloacele normale ale politicii din vremea aceea. Lipseau, în schimb,
66
moderaţia şi legătura cu Dumnezeul care-i scosese din robia Egiptului şi le
dăduse o patrie .
Ieremia 19:5 ,,Au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor
în foc ca arderi de tot lui Baal: lucru pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-
l rânduisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”
6 „De aceea, iată, vin zile, zice Domnul, când locul acesta nu se va mai
numi Tofet, nici Valea Ben-Hinom, ci se va numi Valea Măcelului!
7 În locul acesta voi zădărnici sfatul lui Iuda şi al Ierusalimului, îi voi
face să cadă ucişi de sabie înaintea vrăjmaşilor lor, şi de mâna celor ce
vor să le ia viaţa. Trupurile lor moarte le voi da hrană păsărilor cerului şi
fiarelor pământului.
8 Voi face din cetatea aceasta o groază şi o batjocură; aşa că toţi cei ce
vor trece pe lângă ea, se vor îngrozi şi vor şuera, când vor vedea toate
rănile ei.’’
Cei mai de temut duşmani al poporului nu erau străinii, ci proprii
preoţi, care pretindeau a fi şi profeţi care sfătuiesc corect. Ei au minţit şi au
aruncat vorbe de ocară asupra lui Ieremia, singurul desemnat de Dumnezeu
să transmită un mesaj autentic pentru popor. Lipsa de cunoaştere a
poporului şi al mai marilor lui, în frunte cu regele, i-au dus la nimicire.
Compromisul şi chiar practicarea idolatriei criminale au dus la pervertirea
gândirii celor care trebuiau să fie primii în cunoaşterea adevărului.
Consilierii de la curtea regelui au fost principalii oponenţi faţă de planul
de pace propus de Ieremia.
Ieremia 20:1 ,,Paşhur, fiul lui Imer, preot şi priveghetor de
căpetenie în Casa Domnului, a auzit pe Ieremia proorocind aceste lucruri.
2 Şi Paşhur a lovit pe proorocul Ieremia, şi l-a aruncat în temniţa cu
butuci, care era la poarta de sus a lui Beniamin, în Casa Domnului.
3 Dar a doua zi, Paşhur a scos pe Ieremia din temniţă. Şi Ieremia i-a zis:
„Domnul nu te mai numeşte Paşhur” (Noroc din toate părţile), ci Magor-
Misabib (Spaimă din toate părţile).
4 Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, te voi face de groază, pe tine şi pe toţi
prietenii tăi; ei vor cădea ucişi de sabia vrăjmaşilor lor, şi ochii tăi vor
vedea lucrul acesta. Voi da, de asemenea, pe tot Iuda în mâinile
împăratului Babilonului, care-i va duce robi la Babilon şi-i va ucide cu
sabia.’’
Nabucodonosor a pornit ca un leu, a cucerit regatul Iudeii, a
dărâmat Ierusalimul din temelii, împreună cu vestitul Templu al lui

67
Solomon şi a deportat poporul pentru a preveni noi răscoale. Printre
prizonierii de război au fost luaţi şi urmaşii casei regale de la Ierusalim .
Politica noului Imperiu includea dezvoltarea unei structuri
organizatorice care să susţină cuceririle militare ale împăratului. Pentru
aceasta era nevoie de oameni tineri, capabili să înveţe repede şi să fie loiali
noii administraţii. Tinerii erau luaţi din toate colţurile imperiului pentru a
se asigura o conducere eficientă .
Daniel era unul din ei şi s-a evidenţiat prin inteligenţă şi cumpătare,
datorită cărora a fost numit mare dregător la curtea împăratului. În afară de
slujba de mare dregător, Daniel a contribuit la perpetuarea spiritului
naţional al poporului Israel, în marea minoritate evreiască din Babilon.
El a scris o carte fascinantă şi enigmatică, în acelaşi timp, unde
descrie relaţia sa de prietenie cu Mihael, căpetenia îngerilor şi ocrotitorul
poporului Israel. De remarcat că Daniel provenea din familia regală a lui
David şi, de aceea, Nabucodonosor l-a ales să fie sfetnic la curtea sa.
Daniel 1:1 ,, În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui
Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva
Ierusalimului, şi l-a împresurat.
2 Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte
din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear,
în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.
3 Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători,
să-i aducă vreo cîţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă
boierească,
4 nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu
înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare
să slujească în casa împăratului, şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba
Haldeilor.
5 Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui şi
din vinul de care bea el, vrând să-i crească timp de trei ani, după care
aveau să fie în slujba împăratului.
6 Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi
Azaria.”
Deşi era prizonier de război, Daniel a rămas consecvent
principiilor învăţate în casa părintească şi a reuşit să-şi păstreze specificul
religios. El a învăţat repede cultura noilor stăpâni ai lumii, dar a avut,
totuşi, tăria morală de a rămâne un slujitor credincios Dumnezeului
părinţilor săi.
68
Preocuparea oricărui împărat era, şi este, viitorul şi stabilitatea
imperiului creat. Datorită acestor preocupări, şi datorită necesităţii ca
posteritatea să deţină informaţii necesare păstrării legăturilor cu
Dumnezeu, împăratul Nabucodonosor a avut un vis care i-a dispărut din
memorie, fără să mai poată fi redat a doua zi. Nabucodonosor a poruncit
dregătorilor şi mai marilor împărăţiei să-i fie relatat visul şi explicaţia lui.
Cum sfetnicii de la curte şi puzderia de vrăjitori şi cititori în stele nu au
reuşit să spună o vorbă despre vis, Dumnezeu a rânduit ca Daniel să fie
putătorul Său de cuvânt. În felul acesta, divinitatea provoacă oamenii,
indiferent de condiţia socială, la cunoaştere şi la recunoaşterea autorităţii
Sale.
Daniel 2:31 ,, Tu, împărate, te uitai, şi iată că ai văzut un chip
mare. Chipul acesta era foarte mare, şi de o strălucire nemai pomenită.
Stătea în picioare înaintea ta, şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare.
32 Capul chipului acestuia era din aur curat; pieptul şi braţele îi erau din
argint; pântecele şi coapsele îi erau din aramă;
33 fluierele picioarelor, din fier; picioarele, parte din fier, şi parte de lut.
34 Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâni, a
izbit picioarele din fier şi de lut ale chipului, şi le-a făcut bucăţi.
35 Atunci ferul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărîmat împreună şi
s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai
găsit din ele. Dar piatra, care sfărîmase chipul, s-a făcut un munte mare,
şi a umplut tot pământul.
36 Iată visul. Acum îi vom spune şi tîlcuirea înaintea împăratului.
37 Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a
dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă.
38 El ţi-a dat în mâni, ori unde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele
câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti
capul din aur!
39 După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta;
apoi o a treia împărăţie, care va fi din aramă, şi care va stăpâni peste tot
pământul.
40 Va fi o a patra împărăţie, tare ca ferul; după cum ferul sfărîmă şi rupe
totul, şi ea va sfărîma şi va rupe totul, ca ferul care face totul bucăţi.
41 Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de
olar şi parte din fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va
rămâne în ea ceva din tăria ferului, tocmai aşa cum ai văzut ferul
amestecat cu lutul.
69
42 Şi după cum degetele de la picioare erau parte din fier şi parte de lut,
tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă.
43 Dacă ai văzut ferul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca
prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după
cum ferul nu se poate uni cu lutul.
44 Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o
împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub
stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii,
şi ea însăşi va dăinui veşnic.
45 Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o deslipindu-se din munte,
fără ajutorul vreunei mâni, şi care a sfărîmat ferul, arama, lutul, argintul
şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut, deci, cunoscut împăratului ce are să
se întâmple după aceasta. Visul este adevărat, şi tîlcuirea lui este
temeinică.”
Istoria omenirii era redată sumar în acel vis, prin intermediul unei
statui uriaşe, asemănătoare unui om, făcută din metale diferite şi din
pământ. Complexitatea istoriei lumii nu putea fi redată printr-un singur
model, de aceea au fost folosite diverse paradigme care să aducă un plus de
cunoaştere pentru oamenii interesaţi. Modelul statuii reprezintă primul pas
spre descoperirea altor detalii care apar în cartea lui Daniel.
După modelul simplificat al statuii au urmat alte detalii fascinante
ale istoriei lumii, prezentate sub forma unor fiare sălbatice care se luptă
pentru teritorii. Printre aceste mari repere ale istoriei vizibile sunt scăpate,
ca din întâmplare, şi detalii din preajma tronului lui Dumnezeu. Acestea
sunt de fapt adevăratele realităţi care ne sunt prezentate pentru a vedea
dincolo de aparenţe.
Statuia văzută de Nabucodonosor era proporţionată corect, integră
din punct de vedere al structurii, dar compusă din metale diferite şi din
pământ. Statuia constituie întreaga umanitate de la potop până la
dispariţia civilizaţiei construită pe opresiune. Capul de aur reprezenta
Babilonul din timpul lui Nabucodonosor, dar el nu a apărut din neant, ci
s-a dezvoltat pe structurile vechilor locuitori ai turnului Babel, primul
oraş care s-a răzvrătit public contra lui Dumnezeu.
Capul şi picioarele statuii indică faptul că începutul şi sfârşitul sunt
cunoscute, iar între aceste două repere distale există continuitate pentru că
sunt descrise în ordinea alcătuirii. Dacă nu ar fi fost aşa am fi tras
concluzia că visul vorbeşte despre împărăţii diverse şi disparate istoric
prin perioade mai mari sau mai mici de timp. Cum statuia nu avea secţiuni
70
lipsă, avem certitudinea continuităţii fireşti a istoriei până la sfârşitul
acestei lumi.
Modelul simplificat al istoriei pământului, redat prin statuia uriaşă
din visul împăratului, reprezintă o imagine de ansamblu a lumii, fără a intra
în detalii funcţionale complicate. Modelele sunt folosite azi în ştiinţă
pentru a înţelege modul de funcţionare al unor mecanisme care nu sunt
vizibile cu ochiul liber. Astfel, au fost implementate modele atomice
diverse pentru a explica anumite proprietăţi fizico-chimice ale atomilor.
Nici un model nu poate reda perfect toate proprietăţile reale ale materiei
şi, de aceea, sunt studiate mai multe variante care se apropie cât mai mult
de realitatea materială .
Modelul funcţional este cel mai greu de realizat, pentru că omul nu
poate înţelege toate mecanismele ascunse ale unor structuri care depăşesc
puterea sa de gândire. Legăturile chimice dintre atomii unor substanţe au
fost evidenţiate folosindu-se nişte modele experimentale care nu au nimic
comun cu realitatea, dar care explică cercetătorului anumite proprietăţi
fizico-chimice ale acestora. Redarea lor grafică se face azi folosind
diverse formule şi semne care ar pune în încurcătură orice savant din
epocile anterioare nouă. Formulele chimice şi modelele funcţionale
realizate de savanţi sunt doar convenţii arbitrare, unanim acceptate, care
redau vizibil ceea ce se petrece în structurile invizibile ale atomilor.
Istoria lumii este ceva prea complex pentru a fi redată în câteva
pagini dintr-o carte şi, de aceea, au fost necesare modele care să explice
structura statică dar şi modele care să explice funcţionare diverselor
componente ale ei. Pentru a nu se pierde din intenţiile autorului visului, sa
procedat la un model experimental comun pentru toţi oamenii din toate
timpurile şi care nu avea cum să nu fie înţeles. Statuia unui om poate
reprezenta corect istoria lumii pentru toate timpurile, dar mai ales pentru
omul zilelor noastre, datorită dezvoltării extraordinare a ştiinţelor
medicale.
Modelul static nu este cel mai bun pentru a înţelege funcţionarea
întregului, dar redă bine alte detalii pe care nu le putem observa la
modelele în mişcare. Mărimea statuii ne conferă un amănunt, deloc
neglijabil, despre uriaşa desfăşurare de forţe care concură la ceea ce noi
numim societatea umană în ansamblu. Strălucirea nemaipomenită a statuii
indică o evoluţie fascinantă a istoriei lumii, chiar în starea decăzută în care
este adusă prin neascultare. Cu toate acestea, strălucirea este imediat dată
la o parte pentru a oferi detalii deloc încurajatoare.
71
Înfăţişarea statuii era înspăimântătoare, dar nu se mişca, şi era tot
atât de puternică cât baza sa de susţinere. De fapt, era inofensivă ca toate
statuile lumii şi ca toţi zeii antichităţii. Cum baza era un amestec ciudat de
lut cu fier, putem constata o vulnerabilitate extrem de mare în faţa oricărei
intervenţii din exterior. Enumerând cronologic împărăţiile lumii, descrise
prin modelul static al statuii uriaşe, constatăm că prima a fost Babilonul, a
doua a fost Medopersia, a treia Grecia, a patra Roma care a fost, în final,
despărţită în zece regate mai mici, după cum statuia avea zece degete la
picioare. Cronologia imperiilor este dată de Daniel, prin explicarea
simbolurilor din visul împăratului şi este greu de făcut o altă interpretare
mai clară. Ţinând cont de faptul că Daniel a primit informaţia din surse
cereşti, concluzionăm că este corect să o luăm aşa cum este dată în carte.
Aceste împărăţii exprimă sintetic spiritul uman răzvrătit contra lui
Dumnezeu. Nu sunt descrise doar imperiile lumii, ci şi starea statică a
acesteia, prin imposibilitatea de a depăşi condiţia nemişcării, a morţii care
pune pecetea pe tot ce-i aparţine omului. Periferia lumii aparţine ultimei
generaţii, cea mai fragilă, dar şi cea mai nenorocită dintre toate, după cum
picioarele erau din fier şi din lut. Lovitura, care dărâmă statuia şi
transformă într-un morman de moloz tot edificiul, este dată picioarelor
care au zece degete, ce simbolizează ultimii împăraţi ai lumii. Cele zece
regate ale sfârşitului fiind reprezentate de cele zece degete ale statuii,
rezultă că sunt din extremităţile lumii, nu din zona centrală, din zona
Orientului Mijlociu, de unde s-a ridicat Babilonul.
Forţa umanităţii se va sprijini pe împăraţii din marginea lumii, nu
din zona Orientului Mijlociu, de unde proveneau primele imperii.
Abordarea este extrem de sugestivă, cu atât mai mult cu cât astăzi se
observă că Grupul Ţărilor Puternic Industrializate şi Militarizate (G8, care
va deveni rapid G10), sunt din zone emergente orientului mijlociu, centrul
şi punctul de plecare al împărăţiilor lumii. Greutatea statuii trebuie să fie
uriaşă, din moment ce este compusă din aur, argint, aramă, fier, şi lut.
Această uriaşă greutate apasă pe baza statuii, pe picioarele fragile din fier
şi lut. În acest fel, putem afirma că istoria lumii apasă pe ultima generaţie
asemenea uriaşei greutăţi a aurului argintului, aramei fierului şi lutului din
statuie.
Greşelile comise în decursul istoriei de către toate aceste împărăţii
sunt povara care apasă pe ultima generaţie, fără posibilitatea de a corecta
ceva. Ceea ce umanitatea a realizat în istorie se răsfrânge asupra noastră,
ducând la limitarea mecanismelor de corecţie şi de adaptare. Trecutul
72
este cea mai mare povară, pentru că nu putem să-l schimbăm şi nici să
modificăm traiectoria omenirii spre prăbuşire. Dezvoltarea ştiinţei nu a
constituit un punct de plecare în dezvoltarea spirituală a umanităţii, ci a
constituit un motiv în plus spre rebeliune şi spre dezvoltarea capacităţilor
militare, până la punctul în care este ameninţată însăşi existenţa planetei.
Ştiinţa a fost dezvoltată treptat, spre a fi apoi utilizată spre nimicirea
semenilor, nicidecum pentru rezolvarea problemelor sociale majore ale
celor săraci.
Discutând despre capul de aur al statuii, despre Babilon, începem să
discutăm despre începutul cronometrării inverse a istoriei planetei.
Până la Nabucodonosor se ştia despre un eveniment major din
viitor, care va duce la sfârşitul existenţei omului pe pământ, dar nu se ştiau
detalii istorice şi nici perioade de timp aproximative. Profeţii Bibliei
precum Moise, David, Isaia, Ioel, au scris despre sfârşit, dar nu au
prezentat perioade de timp atât de precise, ca Daniel.
Este uimitor că începutul numărătorii inverse îl face un împărat
păgân, care nu era creditat cu prea multe afinităţi pentru lucrurile veşnice.
Informaţii nemaipomenite sunt date unui astfel de om pentru că el a fost
considerat mai capabil să înţeleagă sensul lor decât marii cărturari ai
fostului Templu din Ierusalim. Avem, astfel, confirmarea că metodele
folosite de Dumnezeu pentru comunicarea de informaţii vitale pentru
oameni nu sunt tocmai previzibile.
Nabucodonosor a construit Babilonul ca pe o cetate fascinantă şi
plină de măreţie, fapt care l-a făcut să devină arogant şi despotic. La
apogeul slavei sale a primit un mesaj de avertizare din cer care-l soma să
renunţe la atitudinea aceasta. Sfidând avertizarea, el a declarat public că
este atotputernic şi că Dumnezeu nu are cum să fie mai mare decât el.
Aroganţa sa nemăsurată a primit o lecţie dură de umilinţă, fiind detronat
datorită unei boli psihice extrem de rare care-l făcea să se comporte ca
animalele.
Daniel 4:29 ,, După douăsprezece luni, pe când se plimba pe
acoperişul palatului împărătesc din Babilon,
30 împăratul a luat cuvântul şi a zis: „Oare nu este acesta Babilonul cel
mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea
bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?”
31 Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a pogorât
din cer şi a zis: „Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!

73
32 Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele
câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine
şapte vremuri, până vei recunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste
împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea!” -
33 Chiar în clipa aceea, s-a împlinit cuvântul acela asupra lui
Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca
boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele
vulturului, şi unghiile ca ghiarele păsărilor.”
34 După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre
cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt,
am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este
veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam.
35 Toţi locuitorii pământului Sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea
cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea
împotriva mâniei Lui, nici să-I zică:„ Ce faci?”
Singura activitate psihică umană posibilă în astfel de boală era să
se roage la Dumnezeu ca să fie iertat de aroganţă. Abia după şapte ani a
reuşit să-şi învingă aroganţa şi să primească înapoi inteligenţa umană şi
coroana împărătească.
Acesta este omul care a primit primele informaţii despre istoria
umanităţii până la sfârşit. Un om arogant, care a trebuit să înveţe câte ceva
din viaţa sfinţilor prin umilinţă şi recunoaşterea autorităţii supreme a lui
Dumnezeu. Prezentarea evenimentelor făcută de el într-o scrisoare publică
adresată tuturor oamenilor din propria împărăţie indică o întoarcere spre
valorile reale ale umanităţii şi conferă credibilitate cărţii lui Daniel, unde
sunt continuate temele majore ale istoriei, aşa cum au fost ele descrise
iniţial de Nabucodonosor.
Corelarea perfectă dintre visul lui Nabucodonosor şi restul cărţii
lui Daniel confirmă existenţa unei surse comune a informaţiilor pentru
ambii autori. Existenţa unei scrisori emisă de curtea imperială a lui
Nabucodonosor oferă certitudinea corectitudinii cărţii lui Daniel, din
moment ce contemporanii lui puteau verifica în arhive conţinutul scrisorii
împăratului. Nici un istoric nu şi-ar fi permis să includă o scrisoare emisă
de Nabucodonosor fără să fi avut o bază reală.
Iosif Flavius menţionează existenţa visului lui Nabucodonosor şi
oferă detalii despre conţinutul lui. Hesiod, poet grec, menţionează existenţa
împărăţiilor de aur, argint, aramă şi fier, cu trimitere clară la visul lui
Nabucodonosor. Tot Flavius menţionează şi alţi istorici precum Berosos,
74
Megasthenes, Filostrat şi Diocles care au fost contemporani cu Daniel şi
au scris despre Nabucodonosor.
O carte a lui Daniel care să fi circulat în paralel cu toate cărţile
acestor istorici şi care nu ar fi fost corectă când amintea de visul lui
Nabucodonosor şi de scrisoarea acestuia către toţi supuşii din imperiu ar fi
fost criticată dur de autorii menţionaţi.
Berosos a scris,,Istoria caldeenilor”, Megasthenes ,,Istoria
Iudeilor”, Filostrat a scris ,,Istoria Indiei” şi ,,Istoria Feniciei”, Diocles a
scris ,,Istoria Persiei”*.

*Antichităţi Iudaice, de Josephus Flavius


75
Întâlnire de gradul zero
Vom descrie în continuare prietenia dintre Daniel şi Mihael,
Căpetenia Îngerilor şi Ocrotitorul poporului sfinţilor, oriunde s-ar afla ei.
Prin această prietenie, Daniel a obţinut, mai mult decât oricare dintre
scriitorii Vechiului Israel, informaţii despre viitorul poporului său şi despre
viitorul umanităţii, până în vremea sfârşitului. Desigur că prietenia cu
Mihael nu l-a scutit de mari probleme provocate de existenţa sa terestră,
cotidiană, lângă şi în interacţiune permanentă cu semenii din jur, de multe
ori invidioşi sau chiar duşmani de moarte. Mihael păstrează echilibrul
puterilor de pe pământ şi nu permite răului să distrugă adevărul şi pe cei
care-l proclamă.
Cartea scrisă de Daniel este cu peste 500 de ani mai veche decât
Apocalipsa lui Ioan. Atât Daniel cât şi Ioan, scriitorul Apocalipsei, au fost
prieteni cu Mihael, cel care s-a ocupat personal de soarta omenirii în toată
istoria zbuciumată a acesteia, încă de la creaţie. Mihael este identificat de
Ioan, apostolul, ca fiind Iisus Hristos, Căpetenia oştirii cerului, Creatorul
cerului şi al pământului, Salvatorul, Mesia, Dumnezeu Atotputernic.
Apocalipsa 12:7 ,, Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui
s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,
8 dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
9 Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela
care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au
fost aruncaţi şi îngerii lui.
10 Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea,
puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui;
pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea
Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.
11 Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi
nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.
12 De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi,
pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie
mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”
În versetul 8 şi 9 se precizează că Iisus Hristos este de fapt Mihael,
luptătorul care a biruit în lupta cu Satana. În urma războiului Satana a fost
aruncat pe pământ, nu pentru că pământul a fost predestinat pentru a fi

76
refugiul lui, ci pentru că aici a găsit aliaţi împotriva lui Dumnezeu şi a
Hristosului Său. Doar omul, din tot universul, a acceptat alianţa cu Satana
şi, de aceea, pământul a devenit fieful rebeliunii. Problema pe care o are
Satana pe pământ este dată tot de Mihael, care a venit şi a continuat lupta
aici şi a biruit, iar împreună cu el au biruit şi oamenii fideli ideilor Sale.
Pământul nu a mai reprezentat o fortăreaţă pentru rebeli .
Textul original are acelaşi sens, iar Mihail din româneşte apare ca
Micah.l (Michael), provenit la rândul său din ebraicul laeøky' mi( (Mihael),
reprezentând o întrebare adresată întregului univers, în care se află şi
răspunsul. Cine este ca Dumnezeu ? Este întrebarea care se pune prin
numele Mihael şi, în acelaşi timp, se dă şi răspunsul : nimeni nu poate fi
ca Dumnezeu decât Iisus Hristos. Întrebarea a devenit oportună din
momentul în care unul din îngerii creaţi a vrut să fie ca Dumnezeu, pentru
a prelua conducerea universului prin uzurpare. Planul său a eşuat iar
Dumnezeu a decis alungarea sa din cer.
Apoc. 12:7 Kai. evge,neto po,lemoj evn tw/| ouvranw/|( o` Micah.l kai. oi`
a;ggeloi auvtou/ tou/ polemh/sai meta. tou/ dra,kontojÅ kai. o` dra,kwn
evpole,mhsen kai. oi` a;ggeloi auvtou/(
Transliterat: Apoc. 12:7 ,,Kai egeneto polemos en to ourano, ho
Michael kai hoi aggeloi autou tou polemesai meta tou drakontos. kai ho
drakon epolemesen kai hoi aggeloi autou”
Singurul loc din Apocalipsa unde se foloseşte numele de Mihael
pentru Iisus Hristos este în capitolul 12, realizând legătura cu scrierile lui
Daniel. Aplicabilitatea celor descoperite în studiu vizează deopotrivă pe
evrei, dar mai ales pe credincioşii din zilele noastre.
Dacă nu ar fi existat referinţa din Apocalipsa la războiul dintre
Mihael şi Satana, am fi fost obligaţi să tratăm cele două cărţi separat.
Observăm că aceeaşi confruntare dintre forţele binelui şi forţele răului
apare, atât în Daniel, cât şi în Apocalipsa. Prin asocierea celor două cărţi
avem azi răspunsuri la multe probleme nedescoperite până acum.
Simbolurile folosite în una din cărţi pot fi folosite şi în cealaltă carte.
Capitolul opt al cărţii lui Daniel descrie detaliat istoria umanităţii
până în vremea noastră, sub forma unui model funcţional. Faţă de modelul
static, reprezentat de statuia uriaşă din visul lui Nabucodonosor, modelul
funcţional este redat prin interacţiunea dintre două animale aparent
domestice,un berbece şi un ţap.Între modelul static şi modelele funcţionale,
istoria se desfăşoară în realitatea ei complexă cu multe alte detalii,unele
consemnate în capitolele 3 ,4, 5 şi 6 din cartea lui Daniel.
77
În capitole respective găsim întâmplări, mai mari şi mai mici,
petrecute la curtea împăraţilor care au stăpânit peste Babilon, în care sunt
descrise nedreptăţile la care sunt adesea supuşi oamenii fideli lui
Dumnezeu şi nemernicia fiinţei umane, ajunsă să stăpânească peste alţi
semeni. Pentru a nu se crede că totul este cuprins doar în aceste trei
modele, trei viziuni despre lume, autorul cărţii a inclus şi capitolele
menţionate mai sus, care nu sunt ultimele ce pot fi incluse între diverse
pagini ale istoriei. Trecerea timpului ne-a confirmat că în viziunile din
Daniel şi Apocalipsa nu sunt scrise toate evenimentele care s-au petrecut în
istorie.
Berbecele indică puterea şi autoritatea unei împărăţii, iar ţapul
viteza de mişcare a celeilalte. Interesant este faptul că în capitolul 8 sunt
prezentate, cu preponderenţă, etapele de început ale istoriei respectivelor
imperii, iar în capitolul 7 sunt prezentate etapele de după dezvoltarea
deplină a acestora. De aceea, este necesar să începem studiul cu debutul
fiecărui imperiu, pentru a înţelege dezvoltarea şi acţiunile ulterioare. Este
un mod de abordare care încearcă să descrie istoria lumii printr-un model
funcţional cât mai adecvat şi mai apropiat de realitatea din teren.
Daniel 8:1,, În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu,
Daniel, am avut o vedenie, în afară de cea pe care o avusesem mai înainte.
2 Când am avut vedenia aceasta, mi s-a părut că eram la capitala Susa, în
ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei mele, mă aflam lângă râul Ulai.
3 Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că într-un râu stătea un berbec, şi
avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt
decât celălalt, şi cel mai înalt a crescut cel din urmă.
4 Am văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre apus, spre
miazănoapte şi spre miazăzi; nici o fiară nu putea să-i stea împotrivă şi
nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână; ci el făcea ce voia, şi a
ajuns puternic.”
Daniel a avut o revelaţie, în care a văzut un berbece stând într-un
râu. Desigur că nici Daniel şi nici noi nu am fi înţeles nimic dacă îngerul
Gabriel, trimis de Mihael să explice simbolurile, nu ar fi făcut precizări
suplimentare privind semnificaţia lor.
Dan. 8 :20 Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, Sunt
împăraţii Mezilor şi Perşilor.
Apele sunt simboluri ale mulţimilor, ale naţiunilor în diversitatea
lor. Aceste explicaţii le găsim în Apocalipsa, care identifică apele ca fiind
popoare, mulţimi etc. Am stabilit anterior că simbolurile folosite în
78
Apocalipsa sunt aplicabile şi pentru Daniel şi invers, o echivalenţă bine
ascunsă pentru a nu permite oricărui neavenit să înţeleagă secretele Bibliei.
Dacă nu ar fi existat Apocalipsa, nu am fi avut cheia pentru descifrarea
codurilor din Daniel, şi invers. Fiecare carte a avut chei pentru înţelegerea
unor texte din conţinutul celeilalte.
Apoc.17 :15 ,,Apoi mi-a zis: „Apele ,pe care le-ai văzut ,pe care
şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi’’.
Textul BFC Apoc. 17 :15 ,, L'ange me dit encore: «Les eaux que
tu as vues, là où se tient la prostituée, ce sont des peuples, des foules, des
nations et des langues.’’
Dacă berbecele stătea într-un râu, înseamnă că Medopersia avea
deja o oarecare vechime şi un spaţiu geografic în care-şi desfăşura
existenţa, limitată la popoarele componente. Mezii şi Perşii erau organizaţi
politico-economic şi militar, fiind entităţi statale care existau de multă
vreme în Orientul mijlociu .
Medoperşii au apărut în zonă imediat după potop şi aparţineau
neamului lui Sem. Au jucat un rol important în istorie ca aliaţi ai
Babilonului, ai Asirienilor sau ai Amoriţilor, au ajuns de multe ori să
conducă coaliţii zonale, care le-au sporit puterea şi bogăţia. Profeţia de mai
sus se referă cu prioritate la momentul expansiuii şi nu la momentul
apariţiei, pentru că berbecele stătea deja în râu la momentul acela, deci
exista ca stat. Vremea lor de început nu este descrisă aici pentru că nu are
relevanţă. Important este că Medopersia exista, în momentul expansiunii
mondiale şi că era suficient de puternică pentru a cuceri lumea întreagă.
Daniel descrie anul când berbecele a început să împungă, mai întâi
spre vest, apoi spre nord şi abia la urmă spre sud. Istoria confirmă atacul
iniţial al Medopersiei spre regatul Lydiei, spre vest, cam pe unde este
Turcia de azi. În anul 548 î.Ch, în bătălia de la Tymbrea, pe câmpia
Hermos, Cyrus al II-lea a distrus armata regatului Lydiei şi în 546, în
bătălia pentru cetatea Sardes, l-a capturat şi pe rege. Rând pe rând toate
oraşele-state greceşti din Asia Mică au fost cucerite.
Menţionarea primului atac peste graniţele tradiţionale ale
Medopersiei, constituie şi momentul consemnării de către profeţie a
începutului dominaţiei peste lumea orientală. Momentul atacului asupra
Lydiei nu constituie apogeul puterii medopersane, ci începutul de la care
putem discuta de imperiul lor.
În acest fel, constatăm o diferenţă între ceea ce consemnează Biblia
ca început al dominaţiei mondiale a unui stat şi ceea ce consemnează
79
istoria clasică. Istoria consideră imperiul Medopersan constituit după
cucerirea Babilonului, pentru că de atunci înainte a avut puterea deplină
asupra întregului Orient. Aceste detalii sunt necesare cititorului pentru a
înţelege alte aspecte ale profeţiei care se referă la Roma antică şi la istoria
actuală.
După Lydia, Cyrus al II-lea a cucerit popoarele din nord pentru a-şi
asigura spatele în vederea viitoarei confruntări cu Babilonul. Nici o putere
din acele vremuri nu-şi permitea să lovească direct Babilonul. Abia după
ce a avut destulă forţă militară şi economică a pornit la cucerirea
Babilonului, situat la sud de Medopersia. În anul 539 Cyrus al II-lea (Cel
Mare) a cucerit Babilonul, situat la sud. Profeţia a fost împlinită punct cu
punct, fără abatere, pentru că autorul ei era Dumnezeu.
După împărăţia Medopersiei, Daniel continuă cu o altă împărăţie,
mai deosebită şi mult mai puternică, aceea a Greciei. De remarcat că se
păstrează ordinea apariţiei istorice a împărăţiilor, pentru a nu se crea
confuzie şi pentru a înţelege cele scrise despre ultima împărăţie, care nu
mai este numită direct. Ordinea apariţiei regatelor respectă modelul static,
descris anterior.
Daniel 8:5,, Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit
un ţap de la apus, şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă
de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi.
6 A venit până la berbecul care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în
râu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui.
7 L-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a aruncat încruntat asupra
lui, a izbit pe berbec, şi i-a frînt amândouă coarnele, fără ca berbecul să i
se fi putut împotrivi; l-a trîntit la pământ, şi l-a călcat în picioare, şi
nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui.’’
Ţapul a fost identificat de îngerul Gabriel ca fiind împărăţia
Greciei, deşi o împărăţie a Greciei nu exista, în adevăratul sens al
cuvântului, decât după încoronarea lui Alexandru Macedon. Totuşi,
Gabriel afirma despre greci că erau o împărăţie.
Daniel 8:21 „Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare
dintre ochii lui, este cel dintâi împărat.”
Trebuie remarcat că ţapul grecesc, din profeţie, a cutreierat toată
faţa pământului înainte de a cuceri Medopersia, deci înainte de apariţia lui
Alexandru Macedon. Pentru că din Grecia se desprind patru regate
elenistice mai mici, şi apoi din acestea apare cornul cel mic, este necesară o
detaliere a istoriei acestei naţiuni. Organizarea statală a lumii greceşti era
80
desăvârşită de multă vreme iar puterea acesteia sa dovedit în cursul
istoriei, mai ales când imperiul Ahemenid a vrut să o cucerească. De
aceea, profetul prezintă Grecia ca un stat deja consolidat şi funcţional din
toate punctele de vedere. În momentul expansiunii mondiale, ţapul grecesc
avea deja primul împărat pus în fruntea sa pentru a cuceri lumea.
Grecia antică rămâne în istorie prin extraordinara expansiune a
civilizaţiei sale, încă din sec. VIII î.Ch. Datorită terenului preponderent
muntos (aproximativ 80% din suprafaţa totală), grecii au preferat să
migreze spre zone mai primitoare. Ei au ocupat coastele mării Mediterane
şi ale marii Negre, înfiinţând colonii greceşti puternice din punct de vedere
economic şi militar. Întreaga zonă mediteraneeană şi pontică a fost
împânzită de colonii ale unor cetăţi din Grecia continentală, cum i se va
spune ţării lor de origine. Profeţia este cât se poate de exactă, atunci când
afirmă că ţapul grecesc a colindat toată lumea înainte de a cuceri
Medopersia.
În secolul VIII î.Ch a fost colonizată peninsula Italică, unde au luat
fiinţă puternice oraşe greceşti care dominau întreaga zonă, până la
dezvoltarea unei alte puteri militare şi economice, Roma. Italia era un
puternic centru colonial grecesc încă din secolul VI î.Ch, asigurând un
cadru extraordinar dezvoltării ştiinţei şi filosofiei. Înfloritoare colonii
greceşti au fost înfiinţate, din nordul Africii, în Cyrene, până în sudul
Franţei, la Marsilia*.
Colonizarea Italiei au început-o Eubeenii, în zona centrală, unde au
înfiinţat Pithekoussai şi Cumae. Tot Eubeenii au înfiinţat, în Sicilia de est,
Naxos, Leontini, Cataneiar,iar în strâmtori, Zancle,Mylae, Rhegium.
Un puternic centru filozofic l-au înfiinţat foceenii, în sud-vestul Italiei, la
Velia (Elea). Ei îl aveau ca profesor pe Parmenide, care a înfiinţat şcoala
reducerii la absurd şi a contribuit la inspirarea unuia din dialogurile lui
Platon. Vestitul savant Phytagoras din Samos era prezent în Crotona, în
sudul Italiei, unde a înfiinţat o şcoală renumită ce-i purta numele.
Agrigentul era un alt oraş grec, situat în Sicilia, considerat unul din cele
mai frumoase oraşe ale vremii.
Dorienii au înfiinţat în Sicilia, Siracuza, Megara Hyblaea. Rodienii
şi Cretanii au înfiinţat în Sicilia Gela. Aheii au înfiinţat în sudul Italiei
Sybaris, Crotona, Caulonia, Metapontum, Posidonia. Spartanii au înfiinţat,
tot în sudul Italiei, Tarentum, Siris, Locri. Siracuzanii au înfiinţat Helorus,
Acrae, Casmenae, Camarina.
* Grecii de peste mări, de John Boardman;
81
În vestul Siciliei au fost înfiinţate coloniile Selinus, Acragas,
Himera, Lipara,Elea.
Colonizarea greaca a fost un fenomen ce s-a extins pe parcursul mai
multor secole. Băştinaşii au fost alungaţi sau supuşi noilor stăpâni. În felul
acesta, Italia era sub stăpânire greacă cu mult înainte de apariţia lui
Alexandru Macedon. Studiind istoria cetăţilor din Grecia Mare (Magna),
cum era numita peninsula italică, observăm un caracter aparte al acestora.
Coloniile nou înfiinţate erau centrate pe cetăţi noi, care aparţineau unor
oraşe metropolă de pe continent, din Grecia propriu zisă. Izolarea de patrie
i-a făcut pe colonişti să resimtă mai puternic, decât cetăţenii din
metropola continentală, sentimentul apartenenţei la grup. Ei se numeau
milesieni, atenieni, corintieni etc, de la numele cetăţii mamă. Înainte de a
afirma că erau greci, ei declarau că erau cetăţeni ai Atenei, Miletului,
Corintului etc.
Coloniştii primeau ajutor permanent din oraşul mamă şi dădeau, la
rândul lor, ajutor în caz de ameninţare militară externă. Exista o relaţie
extrem de strânsă între colonii şi oraşele mamă. Ele erau dependente total
de acestea, deşi uneori apăreau răscoale .
Coloniile trimiteau o parte din venit în cetatea mamă, iar comerţul
lor era strâns dependent de relaţiile bune cu cetatea de origine. Dependenţa
coloniilor de cetăţile din Grecia continentală a făcut ca afirmaţia
profetului să fie corectă. Cine stăpânea Grecia continentală stăpânea şi
coloniile. Întreg comerţul coloniilor şi forţa lor navală depindeau de Grecia
continentală. Fără o flotă navală puternică, coloniile erau izolate şi sortite
nimicirii de către piraţii şi regii băştinaşi, situaţi în zonele limitrofe. Un
exemplu de răscoală, provocată de subordonarea totală a coloniilor faţă de
cetatea mamă, este descris de Tucidide în războiul Peloponesiac, în care
insula Corcyra refuza să se mai supună Corintului, care dorea să
întemeieze un imperiu în Mediterana centrală.
Peninsula italică era, prin urmare, o a doua Grecie, mai mare şi mai
bogată în câmpii bune pentru agricultură. Apogeul dezvoltării greceşti a
fost atins în perioada Alexandrină şi postalexandrină. Între secolele VIII şi
IV î.Ch, Grecia şi-a dezvoltat cultura, economia şi armata şi a cunoscut un
proces de expansiune colonială fără precedent în istoria antică. Aşa se
explică declaraţia lui Daniel (Daniel 8 :5) că ei au cutreierat lumea până în
momentul ciocnirii cu civilizaţia medopersană a orientului.

82
După cutreierarea pământului, ţapul grecesc s-a năpustit asupra
berbecelui medopersan. Grecii nu au atacat Medopersia decât după ce s-au
întărit economic şi militar în tot occidentul, astfel încât resursele lor
militare şi economice să fie suficiente şi comparabile colosului
medopersan. Cum au procedat medoperşii când au cucerit Babilonul, tot
aşa au procedat grecii când au cucerit lumea. Ei au acumulat resurse
economice şi militare suficient de mari cât să poată susţine o campanie
agresivă împotriva medoperşilor.
Textul francez BFC 1997 - Daniel 8: 8 „La force du bouc grandit
énormément. Mais lorsqu'il fut au sommet de sa puissance, la grande
corne se brisa; à sa place, quatre autres cornes impressionnantes
poussèrent, orientées vers les quatre coins de l'horizon.’’
Chiar dacă Grecii erau extrem de divizaţi şi fiecare cetate avea
propriile legi, ei reprezentau totuşi o singură naţie, aveau valori comune şi,
la nevoie, se aliau între ei pentru a respinge orice atac extern. Aşa s-a
întâmplat după atacul persan asupra Greciei. Cetăţile greceşti au căutat să
se unească sub o comandă unică. Dacă studiem textul din Daniel
cap.11 :1, constatăm că denumirea folosită pentru greci indică un anumit
statut al acestora, în raporturile de forţe din zonă.
Daniel 11:1 „În anul dintâi al lui Dariu, Medul, eram şi eu la el,
ca să-l ajut şi să-l sprijinesc.
2 Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fi încă trei
împăraţi în Persia. Cel de-al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât
toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul
împotriva împărăţiei Greciei.
3 Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere, şi
va face ce va voi.’’
Observaţi folosirea aceluiaşi termen, aparent impropriu, ”Împărăţia
Grecei”, atribuit unor cetăţi-stat, care numai unite nu erau, iar despre un
rege, nici nu putea fi vorba. Multitudinea de cetăţi greceşti, răspândite în
toată Europa, nu a constituit un impediment pentru Gabriel să-i vadă ca o
entitate statală unică şi să-i numească „Împărăţia Greciei”. Războiul dus de
ahemenizi contra grecilor a început cu mult înainte de apariţia lui
Alexandru Macedon şi deci, folosirea termenului de ,,împărăţie’’, pentru
a desemna puzderia de cetăţi-state greceşti, este bine de reţinut şi de luat în
calcul, când vom studia apariţia următorului imperiu.
BGT Daniel 11:1 kai. evn tw/| evniautw/| tw/| prw,tw| Ku,rou tou/
basile,wj ei=pe,n moi evniscu/sai kai. avndri,zesqai
83
2 kai. nu/n h=lqon th.n avlh,qeian u`podei/xai, soi ivdou. trei/j basilei/j
avnqesth,kasin evn th/| Persi,di kai. o` te,tartoj plouth,sei plou/ton me,gan
para. pa,ntaj kai. evn tw/| katiscu/sai auvto.n evn tw/| plou,tw| auvtou/
evpanasth,setai panti. basilei/ ~Ellh,nwn
3 kai. sth,setai basileu.j dunato.j kai. kurieu,sei kuriei,aj pollh/j kai.
poih,sei kaqw.j a'n bou,lhtai
Transliterat: Daniel 11:1,,kai en to eniauto to proto Kyrou tou
basileos eipen moi enischysai kai andrizesthai
kai nyn elthon ten aletheian hypodeixai soi idou treis basileis anthestekasin
en te Persidi kai ho tetartos ploutesei plouton megan para pantas kai en to
katischysai auton en to plouto autou epanastesetai panti basilei Hellenon
kai stesetai basileus dynatos kai kyrieusei kyrieias polles kai poiesei kathos
an bouletai”
Traducerea greacă are aceeaşi semnificaţie ( basilei/ ~Ellh,nwn -
Basilei Hellenon) adică împărăţia Gerciei. Profetul Daniel afirma că Persia
a pornit război împotriva împărăţiei Greciei. Dar este ştiut că nu a existat o
Împărăţie propriu-zisă a Greciei înainte de Alexandru Macedon. Grecii
erau răspândiţi în toată Europa în cetăţi stat, unele conduse democratic,
unele având regi locali, dar niciodată unite sub o singură comandă, ca în
Imperiul Persan. Rezultă că Biblia operează cu alte criterii faţă de istoricii
actuali.
Traducerile franceze folosesc acelaşi termen, Gecia fiind
considerată o împaraţie .
BFC Daniel 11:1 „que j'ai moi-même aidé et soutenu pendant la première
année du règne de Darius le Mède.
2 Et maintenant, voici le message digne de foi que j'ai à te transmettre:
‹Trois rois vont se succéder au gouvernement de la Perse, suivis d'un
quatrième qui accumulera des richesses plus grandes encore que ses
prédécesseurs. Lorsque ses richesses lui auront donné suffisamment de
puissance, il mettra tout en oeuvre contre le royaume de Grèce.
3 Mais un guerrier deviendra roi de Grèce. A la tête d'un empire étendu, il
agira comme bon lui semblera.’’
Să urmărim şi alte texte care ne spun câte ceva despre modul cum
privea cerul Grecia antică. În discuţia cu Daniel, din capitolul 10, îngerul
Gabriel îi explica de ce răspunsul la rugăciunea sa a întârziat. Explicaţia
dată are menirea să ne deschidă ochii ca să vedem dincolo de cortina lumii
vizibile, în lumea îngerilor fideli lui Dumnezeu, aflaţi în luptă cu îngerii
rebeli. Răspunsul îngerului, formulat ca un fel de scuză pentru întârziere,
84
conţine informaţii mult mai preţioase decât şi-ar fi putut imagina cineva
vreodată. Este unul din puţinele texte din Biblie unde ne sunt oferite
detalii ale luptei dintre îngerii lui Dumnezeu şi îngerii rebeli.
Daniel 10:20 El mi-a zis: „Ştii pentru ce am venit la tine? Acum
mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată
că va veni căpetenia Greciei!
În Septuaginta textul este scris astfel:
Daniel 10:20 kai. ei=pen pro,j me ginw,skeij ti, h=lqon pro.j se, kai.
nu/n evpistre,yw diama,cesqai meta. tou/ strathgou/ basile,wj tw/n Persw/n
kai. evgw. evxeporeuo,mhn kai. ivdou. strathgo.j ~Ellh,nwn eivseporeu,eto
Transliterat: Daniel 10:20 ,,kai eipen pros me ginoskeis ti elthon
pros se kai nyn epistrepso diamachesthai meta tou strategou basileos ton
Person kai ego exeporeuomen kai idou strategos Hellenon eiseporeueto”
Din dialogul respectiv, reiese că Grecia era privită de Gabriel ca o
împărăţie unitară, ce avea ca strateg din umbră o singură căpetenie a
îngerilor răi, strathgo.j( (strategos- cu sens de comandant militar). La fel şi
Persia avea ca strateg din umbra o singură căpetenie, ce aparţinea îngerilor
răi, din moment ce se lupta cu Gabriel, îngerul ce îndeplineşte poruncile
lui Dumnezeu.

85
Strategul din umbră

Biblia afirmă că în spatele mulţimii de oraşe greceşti era altceva


care asigura unitatea. Ea era asigurată de strategul din umbră, îngerul
împărăţiei răului care răspundea de cetăţile greceşti.
În franceză, textul conduce la aceeaşi concluzie, demonul din
umbră conducea ostilităţile împotriva poporului sfinţilor:
BFC Daniel 10:20,21,, Il reprit: ‹Sais-tu pourquoi je suis venu vers
toi? C'est pour t'annoncer ce qui est écrit dans le livre de vérité. Pourtant
j'ai encore à combattre l'ange protecteur de la Perse, et juste au moment
où je vais y aller, l'ange protecteur de la Grèce arrive. Et personne ne
m'aide à combattre ces adversaires, si ce n'est Michel, l'ange protecteur
d'Israël,”
În timp ce pentru greci şi perşi exista un strateg al răului, pentru
evrei exista un protector, în persoana lui Mihael, căpetenia îngerilor buni,
menţionat şi în Apocalipsa 12:7 ca fiind Iisus Hristos. Gabriel, îngerul care
stă în faţa tronului lui Dumnezeu avea misiunea de a se lupta cu îngerul
răului care conducea Medopersia, şi cu cel care conducea Grecia. Nu se
afirmă direct că îngerii care conduceau Medopersia şi Grecia erau rebeli
dar, din moment ce Gabriel se lupta cu ei, rezultă că nu aveau cum să fie al
lui Dumnezeu. Din aceste detalii se observă implicarea îngerilor devotaţi
lui Dumnezeu în favoarea oamenilor. În momente mai dificile, însuşi
Mihael intervine pentru a da ajutor în lupta cu îngerii rebeli.
Cum se face că forţele răului au câte un comandant din umbră
pentru fiecare împărăţie ? Există un singur răspuns satisfăcător : Satana
învrăjbeşte oamenii între ei şi împărăţiile între ele pentru a provoca
înarmarea lor. El nu ştie viitorul, decât din ceea ce spune Biblia şi, de
aceea, provoacă oamenii la înarmare pentru ca din valurile agitate ale
istoriei să răzbată cei mai puternici, mai agresivi şi mai înclinaţi spre
război. Scopul său este de a nimici poporul sfinţilor, oriunde ar fi, şi
oricum s-ar numi, de la începutul şi până la finalul istoriei pământului. El
86
face experimente pe oameni şi dezvoltă armamentul cel mai modern
posibil pentru a fi folosit în bătălia finală împotriva Regelui de drept al
pământului, Iisus Hristos. Satana nu porneşte de la premiza că va pierde
bătălia cu Iisus Hristos, el luptă pentru victorie. Cu o lume înarmată până
în dinţi şi sub comandă unică, el speră să câştige bătălia finală.
Revenind asupra textului iniţial, observăm că ţapul grecesc avea un
corn mare între ochi, pe zona fronto-nazală, asemenea rinocerilor. Cornul
era plasat între ochi pentru a desemna puterea de penetrare şi, în acelaşi
timp, precizia matematică a atacurilor sale, datorate celor doi ochi care văd
şi apreciază telemetric când şi unde să atace.
Datorită vederii binoculare, detaliate şi precise asupra terenului de
luptă şi asupra adversarului, cornul grecesc a reuşit să distrugă rapid
berbecele persan, care avea două coarne situate normal pe cap. Arma de
luptă a ţapului era net superioară berbecelui, din moment ce era robustă,
cu orientare spre locul luptei şi cu vizibilitate excelentă. Ochii au fost de
fapt negustorii greci care aduceau toate informaţiile despre bogăţiile
Persiei şi generalii care au luptat ca mercenari, cunoscând toate tehnicile şi
strategia armatei persane.
Xenofon descrie participarea unui corp expediţionar de zece mii de
mercenari greci în războiul dintre Cirus cel Tânăr şi fratele său Artaxerxes
al II lea, în anul 401 î.Ch, pentru tronul imperiului Persan. Cei doi
pretendenţi la tron s-au înfruntat militar în bătălia de la Cunaxa, din
Mesopotamia, unde Cyrus cel Tânăr a murit datorită unei răni din timpul
luptei. Pentru că nu au vrut să se supună lui Artaxerxes, grecii au părăsit
câmpul de luptă în mod organizat, croindu-şi drum prin Mesopotamia,
Armenia şi Cappadocia timp de şapte luni, de fapt au străbătut tot Imperiul
Persan fără ca armatele satrapilor să-i poată opri.
Epopeea lor a fost scrisă de Xenofon, unul dintre generalii
participanţi la expediţia celor zece mii de eroi în cartea Anabasis. *
Istoricul Xenofon a fost martor al evenimentelor şi a condus, alături de
Herisofos, corpul expediţionarilor greci spre patrie.
Instruirea unor generaţii întregi de războinici, de către mercenarii
care au cutreierat lumea, a dus la perfecţionarea tehnicilor de luptă ale
armatelor greceşti, cu mult peste capacităţile armatelor persane. Cu astfel
de militari experimentaţi şi cunoscători ai locurilor şi obiceiurilor din
imperiul Persan, nu este de mirare că Alexandru Macedon l-a cucerit atât
de rapid, peste doar câteva decenii.
*Enciclopedia Antichităţii,de Horia C.Matei
87
Portdrapelul dorinţelor de cucerire a grecilor a fost Alexandru
Macedon, fiul lui Filip al II-lea. La douăzeci de ani, el ajungea rege şi
chema toate cetăţile greceşti la luptă contra Medopersiei. Alexandru nu a
stăpânit niciodată ca un tiran peste greci. El a obţinut sprijinul lor doar
pentru a se răzbuna pe perşi, pentru profanarea templelor Greciei în timpul
războaielor cu aceştia. Dorinţa grecilor de răzbunare a coincis cu dorinţa
lui Alexandru de aventură şi glorie. Imediat au fost adunate resursele
materiale şi militare necesare pentru realizarea planurilor ambiţiosului
rege macedonean.
De remarcat că Alexandru a mobilizat întreaga sa capacitate
militară pentru războiul cu Medopersia. Treizeci de mii de soldaţi au fost
puşi sub drapel, de fapt întreaga putere militară expediţionară de care
dispunea Grecia reunită. Asemenea unui corn extrem de dur, cei treizeci de
mii de militari greci au distrus toată armata medoperşilor. Alexandru avea
un număr mic de soldaţi extrem de disciplinaţi, comparativ cu Persia, care
deţinea un milion de militari moleşiţi de inactivitate şi de bogăţie.
În trei bătălii cruciale, Granicos, din anul 334 î.Ch, Issos, din anul
333 î.Ch şi Gaugamela, din anul 331 î.Ch, Alexandru a distrus marele
imperiu al Ahemenizilor medopersani. Imperiul Grec, nou format, avea
două componente, una Europeană stabilă, formată din cetăţi relativ libere,
şi una Asiatică, redusă la statutul de sclavie, datorită imperiilor succesive
care au stăpânit zona despotic. După cucerirea Imperiului Medopersan,
Alexandru a decedat în anul 323 î.Ch, la doar 13 ani de la înscăunare.
Imperiul format de el s-a împărţit în patru regate elenistice mai mici.
Daniel 8:8 Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost
puternic de tot i s-a frînt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru
coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor.”
După moartea lui, între anii 323 î.Ch şi 310 î.Ch, imperiul a păstrat
o oarecare formă de unitate, datorită existenţei urmaşului legitim la tron,
Alexandru al IV-lea (născut la câteva luni după moartea lui Alexandru
Macedon) şi respectului purtat de generalii macedoneni familiei regale a
Argeazilor din Macedonia. Din familia regală a mai rămas un fiu al lui
Filip II, numit Aridaios, considerat şi el urmaş legitim la tron.
Generalii lui Alexandru au păstrat formal imperiul sub conducerea
celor doi urmaşi, unul minor şi unul bolnav psihic. Amândoi erau
reprezentaţi de un regent, desemnat de generalii lui Alexandru Macedon.
Aridaios a murit asasinat din ordinul Olimpiei, mama lui Alexandru
Macedon, urmat de Alexandru al IV-lea, asasinat de Casandru. A urmat un
88
lung şir de războaie crâncene între diadohii lui Alexandru. La un moment
dat, au existat cinci, şase, şapte şi chiar opt regate greceşti, rezultate din
fărâmiţarea imperiului. Cei 30 de ani de războaie, duse între regatele
elenistice, a fărâmiţat moştenirea macedoneanului. Profeţia menţionează
doar patru, pentru că acestea erau cele mai puternice şi vizibile, în plan
politic şi militar. În afară de faptul că regatele treceau, de multe ori, de la
un rege la altul, uneori nici nu aveau graniţe bine definite. Putem considera
că un regat era în Africa, reprezentat de Egiptul Lagid, doua regate erau în
Asia, reprezentate de dinastia Seleucidă şi de regele Lisimah, iar un regat
deţinea Europa şi era reprezentat de dinastia Antigonidă. Lisimah a deţinut
şi o mare parte din Macedonia propriu-zisă, în afara teritoriilor din Asia.
În general, controlul regelui asupra regatului său nu era total, din
cauza trădărilor frecvente ale oraşelor cetăţi, dornice de mai multă
independenţă şi de mai multe beneficii materiale. Regii celor patru regate
primeau doar tributul aferent şi decideau politica externă a întregii regiuni
controlate de ei. În rest, cetăţile se conduceau singure şi puteau să se
asocieze între ele cum doreau, în limitele impuse de rege. Regatele
elenistice sunt descrise de profet ca împărţite în cele patru vânturi ale
cerurilor, în cele patru puncte cardinale.
Din unul din cele patru regate a apărut un corn mic, o împărăţie
destul de mică la început, care a dominat lumea multă vreme. Pentru a nu
exista confuzii de sensuri, în ceea ce priveşte vânturile cerurilor, trebuie să
căutăm în alte locuri din Biblie expresii care să definească cele patru
puncte cardinale, est, vest, sud, nord, sau, în limbaj popular, răsărit, apus,
miazăzi, miazănoapte.
Ieremia 49:36 Voi aduce asupra Elamului cele patru vânturi de la
cele patru margini ale cerului, îi voi risipi în toate vânturile acestea, şi nu
va fi nici un popor, la care să n-ajungă fugari din Elam.
1 Cronici 9:24 ,, Erau uşieri în cele patru vânturi: la răsărit, la
apus, la miazănoapte şi la miazăzi.”
Marcu 13:27,, Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei
aleşi din cele patru vînturi, de la marginea pămîntului pînă la marginea
cerului.”
Practic, ar fi imposibil de căutat pe tot pământul un corn ieşit de
nicăieri, din cele patru vânturi. Am putea căuta cornul în imperiul chinez,
indian sau japonez, care sunt la fel de vechi ca şi cel grecesc sau roman.
Totuşi, în profeţie este vorba de imperii strict legate de acţiuni ce interferă
cu poporul sfinţilor, nu despre China, India sau Japonia care nu au avut
89
legături cu distrugerea Templului din Ierusalim. Textul are o anumită
logică peste care nu se poate trece, fără a afecta grav senul mesajului.
Ţapul este împărăţia Greciei şi constituie baza puterii cornului
mare dintre ochii săi, adică primul împărat al imperiului grecesc, care
deţinea puterea absolută, fără a ţine cont de dorinţele poporului. Cornul
ţapului s-a frânt şi în locul lui au crescut patru coarne mari, în patru puncte
cardinale. Este clar că tot din populaţiile conduse de greci apar cele patru
regate elenistice, pentru că tot din ţap cresc şi tot din zona fronto-nazală a
acestuia, în locul vechiului corn. Ţapul nu a dispărut după ruperea cornului
mare, ci a fost trecut în plan secundar, datorită despotismului regilor care
au condus imperiile elenistice.
Naţiunea greacă reprezintă ţapul, iar profeţia vrea să arate că nu
mai deţinea un rol important în luarea deciziilor, ci constituia doar
rezervorul populaţional necesar pentru recrutarea trupelor de elită şi a
guvernatorilor regionali. Lumea din vremea aceea era o lume greacă prin
excelenţă, pentru că nu existau alte limite, nu se ştia despre americi sau
alte zări ale lumii. Tot ce cuprindea lumea era cutreierat de caravanele
negustorilor greci, sau de corăbiile lor, protejate de armată. Grecii au
cuprins cele patru puncte cardinale ale lumii pentru că, atât cât cunoşteau şi
stăpâneau grecii, atât ştia lumea contemporană lor. Practic, orice colţ al
lumii cunoscute avea câte un port sau oraş grecesc înfiinţat.
Dacă dintr-un corn, sau din patru vânturi ale cerurilor, a ieşit un
altul mic, este tot una, pentru că lumea era de fapt o lume stăpânită la
propriu şi la figurat de greci. Profeţia trece peste perioada elenistică şi
oferă detalii despre următorul imperiu al lumii, următorul corn, desprins
din zbuciumul social şi militar al epocii,Roma.
Lumea în care sa născut noul corn roman era greacă şi, prin urmare,
a luat resursele din ea. De aceea, cornul apare descris ieşind din unul din
cele patru regate elenistice, o ramură nouă a unui corn deja puternic, un fel
de mutaţie genetică care consumă resursele celorlalţi competitori. Mutantul
roman, apărut peste lumea greacă, a împrumutat tot ce au avut celelalte
coarne, a ocupat spaţiul lor, a folosit logistica lor, facilităţile lor şi a mai
adăugat, în plus, putere de distrugere, prin dezvoltarea excesivă a
capacităţilor militare. Roma conducea, de fapt, o lume grecească, pentru că
se născuse ca mutant parazitar pe unul din coarnele ţapului, dar stăpânea
prin proprii centri de comandă, care nu mai aparţineau lumii greceşti, ci
lumii proprii, lumii latine.

90
Nu putem trece mai departe fără a observa că Statele Unite ale
Americii de azi s-au dezvoltat parazitar pe o lume europeană, pe care o
stăpâneşte de facto, şi de unde îşi trage resursele culturale şi rădăcinile
istorice. După cum Roma şi-a dezvoltat excesiv componenta militară, tor
aşa America are în prezent o componentă militară exagerat de puternică,
prin care va proceda la dominaţia lumii. America de Nord are înfăţişare de
miel, coarne de miel şi gură care vorbeşte ca un balaur. Masca democraţiei
americane este faţa care ascunde cel mai monstruos balaur militar al lumii
contemporane, gata să înghită rapid pe oricine-i cade în gheare.
Similitudinea mutanţilor este evidentă, Roma a apărut mică şi
neînsemnată pe structura unui regat elenistic, SUA a apărut ca o naţiune
mică şi neînsemnată de colonişti dependenţi de imperiul Britanic. Romanii
s-au dezvoltat pe structura realizată de greci, iar SUA s-a dezvoltat
parazitar pe structura formată de britanici. Lumea condusă de romani era
de fapt o lume greco-romană, lumea condusă de americani este anglo-
americană.
Data apariţiei cornului cel mic trebuie căutată undeva între
dispariţia lui Alexandru al IV-lea, asasinat în anul 310 î.Ch de Casandru, şi
dispariţia unuia dintre regate, în anul 280 î.Ch, prin moartea lui Ptolemeu
Keraunos. Practic, în interval de 30 de ani trebuia să apară cornul cel mic.
Dispariţia unuia dintre regate, în anul 280 î.Ch, limitează căutările noastre
până în acel an, pentru a păstra datele profeţiei, care vorbesc de patru
regate, nu de trei .
În anul 279, Ptolemeu Keraunos, rege al Macedoniei, era înfrânt de
Celţi şi murea pe câmpul de bătălie de lângă Lisimaheia. Regatul
Macedonean rămânea fără urmaşi. Antigonos Gonatas, urmaşul lui
Demetrios, înfrângea armatele celţilor, devenind rege şi peste macedoneni.
Dispărea, astfel, unul din cele patru regate ale diadohilor. Din acel moment
nu mai existau patru regate, ci doar trei, şi deci, nu mai prezintă interes
pentru profeţie, care face referire doar la patru.
Traducerea BFC 1997- ,,Daniel 8:9 „De l'une d'elles, la plus
petite, sortit une nouvelle corne, qui étendit sa puissance démesurée vers le
sud, l'est et le plus beau des pays.”
Traducerea ESV –Daniel 8:9,, Out of one of them came a little
horn, which grew exceedingly great toward the south, toward the east,
and toward the glorious land. ‘’
Istoria confirmă că în intervalul de timp 30 de ani, amintit
anterior, nu a apărut altă mare putere decât Roma şi nu avem cum să
91
căutăm în altă parte împlinirea profeţiei. Trebuie să descoperim data la care
a început ascensiunea Romei şi trebuie să cercetăm dacă descrierea dată de
înger se potriveşte cu realitatea istorică, scrisă în alte documente ale
vremii.
Pe când Alexandru pornea în orient marea sa aventură, se prefigura
la orizontul istoriei un stat format din oameni robuşti, agricultori prin
excelenţă, cu principii morale bine definite, austeri în viaţa de zi cu zi, dar
şi în cea publică. Acest nou stat era de fapt o cetate, numită Roma, care,
parcurgând mai multe secole de frământări şi lupte crâncene cu vecinii, a
ajuns să fie un arbitru important în lumea occidentală, departe de
puternicele armate greceşti din orient. Roma aparţinea naţiunii italice,
prima mare naţiune a peninsulei, pretendentă la dominaţia întregii zone.
În cadrul naţiunii italice, Roma a deţinut un rol dominant şi a reuşit să
impună legile sale şi voinţa sa politică triburilor înrudite din jur.
În jurul anilor 350 î.Ch, Roma declanşa un război sângeros cu
etruscii şi cu samniţii. Etruscii au fost înfrânţi, urmând ca peste câteva
secole să fie asimilaţi în populaţia italică. În nord-est trăiau Samniţii, un
popor înrudit cu italicii, dar independent şi puternic. Ei reprezentau a doua
mare naţiune a Italiei, care lupta pentru hegemonie în peninsulă. Samniţii
au rezistat unor razboaie grele, purtate uneori pe o perioadă de peste 30 de
ani. În momentul apariţiei Romei, majoritatea teritoriului italic era
dominat comercial şi militar de greci. Însăşi denumirea de Grecia Mare
(Grecia Magna), atribuită peninsulei italice de către greci, arată de ce
profeţia din Daniel afirmă că din unul din cele patru coarne a crescut
cornul cel mic.
Puternice flote greceşti controlau, practic, accesul în zonă şi
implicit dezvoltarea regională. Până în secolul III î.Ch, Roma a fost ,de
multe ori în faţa dezastrului naţional, datorită grecilor din peninsula Italică
sau datorită cartaginezilor, urmaşii fenicienilor din Tir şi Sidon. Grecii şi
cartaginezii au ajuns la un stadiu al dezvoltării materiale extrem de avansat
şi au început să decadă în imoralitate, cheltuind averi uriaşe pentru desfrâu,
neglijând astfel apărarea ţărilor lor.
Dezvoltarea Imperiului Roman a fost lentă şi firavă la început, aşa
cum menţionează textul:,,s-a mărit nespus de mult ”, fără a preciza o
acţiune rapidă, aşa cum a fost cazul Greciei. Roma a fost iniţial o cetate-
stat care, de mică ce era, a fost de multe ori în postura de a fi distrusă. Ea
a devenit, după secole de războaie crâncene, o mică putere locală (în jurul
anului 300 î.Ch.). Nefiind un pericol real pentru marile puteri ale lumii de
92
atunci, Roma nu a fost luată în seamă, din diverse motive, şi mai ales
datorită luptelor interne dintre regii rămaşi să conducă cele patru regate ale
imperiului postalexandrin.
Textul spune că din unul din ele a ieşit un corn mic. Momentul
ieşirii cornului mic este extrem de important. Cornul nu exista ca entitate
statală puternică, asemenea Mezilor şi Perşilor, nici nu avea o structură
organizatorică bine definită, ca grecii. Cornul mic aparţinea lumii greceşti,
pentru că apărea din coarnele rezultate după dispariţia marelui corn din
fruntea ţapului. Roma nu mai este descrisă în cap. 8 ca un alt animal care
să vină dintr-o zonă anume a pământului, ci este descrisă ca un corn mic
ieşit dintr-unul din coarnele greceşti.
Folosirea unui corn ca model pentru a descrie anumite împărăţii
nu este întâmplătoare. Cornul reprezintă partea cea mai dură a puterii,
exteriorizarea capacităţii de apărare şi de atac al unui animal. Coarnele
greceşti sunt expresia concentrării puterii militare absolute în cele patru
regate, descrise de Daniel. Masele de oameni care constituiau
respectivele regate nu mai aveau nici un rol în luarea deciziilor, ca în cazul
berbecelui sau al ţapului. Puterea militară concentrată în mâna unor tirani
au adus naţiunile la statutul de masă amorfă, monedă de schimb şi supuşi
obligaţi să plătească biruri pentru mai marii lumii. Dacă berbecele
reprezenta naţiunea medopersană, dacă ţapul reprezenta naţiunea greacă,
coarnele reprezentau puterea absolută concentrată şi rezultată din toate
aceste naţiuni la un loc, putere încăpută în mâna tiranilor lumii.
Grecii şi Perşii au reprezentat puteri ce au rezultat din voinţa unor
naţiuni. Regatele elenistice, rezultate din descompunerea imperiului grec,
nu au mai reprezentat voinţa unor naţiuni, ci ambiţiile unor conducători
militari, a căror forţă o dădeau mercenarii plătiţi bine din impozitele luate
cu forţa de la toate popoarele din teritoriul ce le-a căzut la împărţeală la
masa tratativelor, sau pe câmpul de luptă.
Cornul mic este descris ca un rezultat pervers al acestor jocuri
făcute de indivizi extrem de puternici şi de războinici. Acolo unde puterea
era concentrată la maxim în mâna a doar patru regi, acolo s-a produs un
efect pervers al puterii absolute. Chiar în interiorul unui regat absolutist,
într-un colţ uitat de lume, la periferia puterii, s-a ridicat cea mai mare
forţă a lumii, un corn mic, o concentrare absolută de putere într-o
structură neobservată pănă atunci. Sentimentul naţional nu mai reprezenta
o virtute pentru greci şi cartaginezi şi, în consecinţă, armatele lor au
devenit vulnerabile. O parte a Siciliei era stăpânită de cartaginezi, aşa
93
numiţii puni, o altă parte a Siciliei era stăpânită de regatul Siracuzei,
condus de un rege grec. În nord vestul peninsulei italice trăiau Etruscii, un
popor destul de puternic, dar extrem de depravat şi superstiţios. Etruscii,
grecii şi cartaginezii au început să se lupte între ei pentru hegemonie în
Marea Mediterană şi în insulele din jurul Italiei. În aceste condiţii, nu a fost
greu pentru Roma să-i cucerească rând pe rând. Ultimii regi greci ce au
stăpânit teritoriile situate în peninsula Italică au fost Agathokles, în insula
Sicilia şi Pyrrhos, în peninsula Italică. Phyrrhos a fost soldat sub
comanda lui Antigonos, bătrânul mareşal al lui Alexandru Macedon.
Ulterior s-a căsătorit cu Antigona, fiica vitregă a lui Ptolemeu Lagidul,
regele Egiptului.
Roma a crescut într-un mediul viciat de absolutism şi, de aceea, s-
a alimentat cu ceea ce era mai dur în lumea ei de naştere. Cornul mic,
hrănit cu duritatea celor patru regate despotice nu putea să crească altfel
decât plin de toată puterea lor discreţionară, adunată la un loc. Afirmaţiile
de mai sus par jocuri de cuvinte, dar realitatea a fost mai dură decât orice
imaginaţie posibilă.
Nu avem dreptul să trecem mai departe fără a observa că, în zilele
noastre, SUA a apărut din Imperiul Britanic, ajuns la apogeul puterii sale.
Dintr-un Imperiu Britanic ce stăpânea lumea întreagă prin forţa sa
navală, asemenea grecilor, a ieşit o altă forţă militară care a dus arta
războiului la desăvârşire.
Observăm că Biblia spune despre cornul cel mic că s-a extins spre
sud şi est, după care a urmat Ţara cea Minunată. Profeţia s-a împlinit cu
maximă acurateţe. După cucerirea Greciei, a urmat ascensiunea Romei spre
Orientul Mijlociu unde, până la urmă, a distrus Templul din Ierusalim.
Septuaginta a tradus textul ebraic, la puţin timp după scrierea sa de
către Daniel, şi redă cel mai bine originalul. Textul specifică cum apare
cornul cel mic din cele patru coarne greceşti (kai. evx e`no.j auvtw/n - kai ex
henos auton, în traducere ,,şi din unul din ele’’), şi nicidecum din alte
locuri.
Dan 8:8 „ kai. o` tra,goj tw/n aivgw/n kati,scuse sfo,dra kai. o[te
kati,scuse sunetri,bh auvtou/ to. ke,raj to. me,ga kai. avne,bh e[tera te,ssara
ke,rata kato,pisqen auvtou/ eivj tou.j te,ssaraj avne,mouj tou/ ouvranou/
9 kai. evx e`no.j auvtw/n avnefu,h ke,raj ivscuro.n e]n kai. kati,scuse kai.
evpa,taxen evpi. meshmbri,an kai. evpV avnatola.j kai. evpi. borra/n ”

94
Transliterat: ,,Daniel 8:8 ,,kai ho tragos ton aigon katischyse
sphodra kai hote katischyse synetribe autou to keras to mega kai anebe
hetera tessara kerata katopisthen autou eis tous tessaras anemous tou
ouranou
9. kai ex henos auton anephye keras ischyron hen kai katischyse kai
epataxen epi mesembrian kai ep’ anatolas kai epi borran”
Întorcându-ne la modelul static, din al doilea capitol al cărţii lui
Daniel, trebuie să observăm că ordinea apariţiei imperiilor este
cronologică şi, de aceea, Roma nu poate fi aşezată în alt context istoric,
pentru că nu ar corespunde cu modelul static. Modelul statuii din capitolul
2 ne obligă să luăm apariţia imperiilor în ordinea firească, după cum
alcătuirea statuii era firească. Statuia avea cap, piept, mâini, abdomen,
coapse, gambe şi picioare aşezate normal în ordinea alcătuirii unui corp
uman. Iosif Flavius menţionează că Roma a fost descrisă de Daniel în
cărţile sale, ceea ce devine punct de reper pentru orice cercetător care
studiază istoria descrisă de el.*
Modelul static al statuii din capitolul 2 pune ordine în cronologia
imperiilor, pentru ca noi să nu căutăm alte începuturi pentru cornul cel
mic. Până în anul 290 î.Ch Roma a fost în pericol de a fi rasă de pe faţa
pământului, când de etruscii aliaţi cu grecii, când de samniţii uniţi cu
etruscii. Pentru a exemplifica fragilitatea lumii romane, trebuie amintită
bătălia de la Caudium, din anul 321, în urma căreia întreaga armată romană
a fost luată prizonieră de către Samniţi. Doar inabilitatea politică a unor
lideri samniţi i-au scăpat pe romani de la dezastru.
Cu toate acestea, în anul 290 î.Ch, Samniţii au fost înfrânţi definitiv
în bătălia de la Samnium. După anul 290 î.Ch, a urmat colonizarea zonei şi
ocuparea întregii regiuni dintre marea Adriatică şi Marea Tireniană de
către romani. Dominaţia greacă asupra lumii cunoscute a fost deplină până
ce Roma a câştigat bătălia de la Samnium**.
De aceea am identificat anul 290 î.Ch ca fiind anul în care Roma a
devenit corn, pentru că atunci a început expansiunea spre sud şi cucerirea
întregii peninsule Italice, Siciliei şi Cartaginei. În anul 290 î.Ch încă mai
existau cele patru regate greceşti, desprinse din Imperiul Alexandrin. În
această perioadă, la doar 20 de ani de la asasinarea ultimului moştenitor
legal al lui Alexandru, diadohii erau angrenaţi în războaie fratricide de o
violenţă fără precedent.
* Antichităţi Iudaice, cartea a IX- a, de Josephus Flavius
**Theodor Mommsen Istoria Romană
95
Aşa se explică faptul că nimeni nu a mai purtat de grijă pretenţiilor
Romei de a deveni o mare putere regională. Când au mai rămas doar trei
regate greceşti ( 279 î.Ch), Roma era deja prea puternică pentru a mai fi
nimicită.
Din anul 290 î.Ch, Roma nu a mai fost în pericol de a fi distrusă de
nici o putere terestră sau maritimă. Demonstraţia a fost făcută la scurt timp,
când Pyrrhos, regele Epirului şi al Greciei, protector al coloniilor din Italia,
a încercat recucerirea Italiei din mâinile romanilor. Regele Pyrrhos a fost
instruit militar sub comanda lui Antigonos, Demetrios şi Ptolemeu Lagidul.
Regele însuşi mergea la luptă, fiind un viteaz, iar armata sa era compusă
din veterani ai războaielor din orient.
Falanga Macedoneană constituia o armă de temut, iar elefanţii de
război au fost aduşi în Italia pentru că reprezentau cea mai puternică armă a
vremii. Romanii nu au mai văzut elefanţi în luptă şi au fost cuprinşi de
panică, din pricina puterii de distrugere a acestora. Cu toate acestea,
romanii au reuşit să se replieze şi să pună pe fugă, atât falanga, cât şi
elefanţii. Din acel moment, s-a impus o nouă organizare militară, numită
legiune, care va domina lumea ca tehnică de luptă şi de organizare aproape
o mie de ani.
Ultima mare bătălie dintre noua putere, numită Roma, şi regele
Pyrrhos, viteazul urmaş al diadohilor lui Alexandru Macedon, s-a dat în
anul 275 î.Ch la Beneventum, în peninsula Italică. În bătălia de la
Beneventum, Pyrrhos a fost înfrânt şi a abandonat proiectul recuceririi
Italiei, pentru că nu făcea faţă noii puteri militare. El s-a retras în Grecia,
unde a murit asasinat. După această bătălie, Roma a ocupat toată peninsula
italică, apoi s-a năpustit asupra Cartaginei, în sud, şi i-a distrus flota care-i
provocase atâtea pierderi. Roma, ca şi restul imperiilor lumii, s-a folosit de
neînţelegerile dintre greci, cartaginezi şi etrusci şi s-a aliat, când cu unii,
când cu alţii, pentru a obţine supremaţia în zona mediteraneeană .* Unii
comentatori afirmă că Roma nu s-a ridicat dintr-unul din regatele greceşti,
pentru că în Italia nu au ajuns regii care au condus regatele elenistice.
Este ca şi cum s-ar vorbi de regatul Spaniei, din evul mediu, fără a
se lua în consideraţie coloniile din America Latină, sau despre imperiul
Britanic, fără a considera coloniile din America de nord. A spune că SUA
a apărut din teritorii ocupate de băştinaşii indieni este un non sens, pentru
că istoria confirmă că au apărut din fostele colonii Britanice, care au
dominat întreaga zonă.
*Theodor Mommsen Istoria Romană
96
Băştinaşii Americii au fost supuşi cu brutalitate de către coloniştii
britanici şi nu au avut nici un cuvânt în conducerea politică a teritoriului
american. Nu băştinaşii indieni conduceau America, ci coloniştii britanici,
pentru că erau superiori din punct de vedere militar.
Tot aşa, nu băştinaşii italici au condus Italia timp de secole, ci
grecii care deţineau supremaţia maritimă şi militară. La fel ca în Canaan,
nu locuitorii băştinaşi sunt vizaţi de profeţia lui Daniel, ci conducătorii
politico-militari ai zonei, pentru că ei făceau jocul în peninsula Italică.
Roma a apărut din fostele colonii greceşti prin expansiune treptată, în
toată zona controlată de acestea, mai întâi spre sud şi apoi spre est. Un
nucleu dur al latinilor din Roma a reuşit să se impună în zonă, datorită
unui nou stil de viaţă şi a decăderii lumii greceşti.
La sud, puternice cetăţi greceşti barau calea expansiunii Romei.
Cartagina, situată tot la sud, era o putere militară maritimă suficient de
mare care putea să distrugă Roma, dacă îşi unea forţele cu grecii. Numai că
ei aveau divergenţe serioase în ceea ce priveşte coloniile din Sicilia şi nu
s-au înţeles în apărarea comună contra Romei invadatoare. Războaiele
dintre greci şi cartaginezi au fost în folosul noii puteri imperiale romane,
după cum rivalitatea dintre britanici, francezi şi spanioli a favorizat
expansiunea SUA.
Roma este descrisă de profeţia din capitolul 8 ca o continuare a
lumii greceşti, pentru că a apărut ca un corn mic dintre alte patru coarne
ale ţapului grecesc. Primul duşman puternic care-i stătea în cale Romei era
Cartagina fenicienilor, prin cele trei războaie punice purtate cu tenacitate,
ceea ce a determinat un vestit politician, pe nume Cato, să se prezinte în
Senat şi să ceară zilnic nimicirea Cartaginei. Cato făcuse o obsesie din
cucerirea duşmanului de la sud, Cartagina.
După ce a îngenuncheat Cartagina, la sud, Roma a cucerit Grecia la
est. Abia la urmă a cucerit Iudeea, situată la sud - est. Roma nu a îndrăznit
să se aventureze spre est, spre Grecia, decât după ce a supus mai slabul
rival de la sud, Cartagina, şi i-a preluat flota şi bogăţiile .
După anul 280 î.Ch, au rămas doar trei regate elenistice, care s-au
războit între ele până în momentul cuceririi lor de cate Roma. Existenţa lor
a fost zbuciumată şi nesigură, constituind tranziţia spre al patru-lea
imperiu universal.
Unii specialişti, inclusiv Iosif Flavius, afirmă despre corn că ar fi
fost Antioh Epifanul, pentru că a încercat elenizarea forţată a iudeilor, a
desfiinţat jertfa necurmată şi a adus porci pe altarul din Templu. Despre
97
Antioh se ştie că a trăit în timpul stăpânirii Greceşti şi poate fi luat în
consideraţie ca un simbol al nelegiuirii. Iisus făcea referire la ,,urâciunea
pustiirii” ca fiind în viitor faţă de momentul în care vorbea, ceea ce face ca
ipoteza despre Antioh să fie doar parţial valabilă.
Daniel 8: 9 ,, Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a
mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea minunată.
10 S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborît la pământ o parte din
oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare.
11 S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată, şi i-a
surpat locul locaşului său celui Sfânt.
12 Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei
necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a izbutit în ce a
început.”
Acţiunea cornului mic are două direcţii, una pe orizontală, terestră
şi una pe verticală, spre Căpetenia îngerilor. Observăm că aceeaşi direcţie
de acţiune are şi balaurul din Apocalipsa, unde este identificat ca fiind
Satana. Cum Roma imperială nu putea să ajungă până la cer, este de înţeles
de ce textul din Daniel foloseşte o vorbire simbolică, pentru a descrie nişte
realităţi mult mai profunde, imposibil de observat de omul muritor. De
fapt, în spatele Romei stătea balaurul, care-l reprezintă pe Satana.
Oastea îngerilor rebeli a fost dată în mâna cornului pentru că a fost
neascultătoare faţă de Iisus şi s-au ataşat de Satana. Îngerii rebeli au fost
aruncaţi afară din cer şi puşi sub aceeaşi pedeapsă ca Lucifer. Cornul
luciferic este identic cu cel din Apocalipsa şi acţionează împotriva lui
Iisus, conform cu Apocalipsa 12 :7.
Apoc.12:7 ,, Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au
luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,
8 dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. ‘’
În sens mai larg, cornul mic, Satana, a luat toate măsurile pentru a
distruge locaşul Templului din Ierusalim încă din timpurile de început ale
Romei. El a lucrat consecvent pentru a realiza distrugerea Templului din
Ierusalim, cu scopul de a preveni venirea lui Mesia. Din studierea istoriei,
constatăm că în umbra marilor imperii stă strategul care coordonează
atacul asupra lui Dumnezeu, deşi în prim plan apar diverşi dictatori
tereştri.

98
Roma
Ne întoarcem la studiul capitolului 7 al cărţii lui Daniel care
completează modelul funcţional al istoriei planetare într-un mod strălucit.
Daniel 7:2 ,, Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte
am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea
mare.
3 Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta.”
Dacă în capitolul 8 sunt descrise entităţi funcţionale individuale,
care stăteau într-un râu, sau veneau din periplul făcut prin lume, în
capitolul 7 marea apare ca origine unică a tuturor acestora. O abordare din
unghiuri diferite, folosind imagini extrem de expresive pentru aceleaşi
imperii mondiale, cu scopul de a prezenta cititorului cât mai multe detalii
despre funcţionarea lor.
Marea reprezintă acumulări uriaşe de apă care adună din toată
lumea revărsările torentelor. În ea sunt marii monştri marini care au stat la
baza tuturor legendelor lumii şi tot acolo izbucnesc furtuni puternice în
clipa în care nu se aşteaptă nimeni. Marea este înspăimântătoare prin
dimensiunile ei, dar dacă mai izbucnesc şi vânturile, atunci este foarte greu
de prevăzut ce va urma.
Apele din care ieşeau monştrii, descrişi în cartea lui Daniel, erau
mari şi învolburate. Misterul ce se ascunde în spatele apelor a fost descris
anterior, folosindu-ne de codurile din Apocalipsa, unde apele sunt
considerate neamuri, gloate şi limbi, adică populaţii numeroase de etnii
diferite, care vorbesc limbi diferite.
Baza de pornire a profeţiei din capitolul 7 o constituie mulţimile de
popoare în interacţiune unele cu altele, asemenea valurilor mării pe timp
de furtună. Din aceste interacţiuni s-au născut monştrii politici care au ieşit
la suprafaţă în cursul istoriei. După cum marea poate fi liniştită zile şi
luni, ca apoi să devină un abis al nenorocirilor, tot aşa, din mulţimea
naţiunilor lumii, pot să apară din senin conducători aroganţi şi cruzi care
să atenteze la libertatea altor neamuri. Interacţiunea popoarelor este
asemenea valurilor dezlănţuite ale mării, scoate la suprafaţă toate
gunoaiele morale ale societăţilor respective. De regulă, mai marii lumii
care au condus imperiile au fost şi cei mai infami, corupţi şi imorali
dictatori.
99
Capitolul 7 este mai complet decât 8 şi reprezintă o fază superioară
de evoluţie a modelului funcţional de explicare a istoriei lumii, fără a
epuiza prin aceasta toate detaliile. Dumnezeu nu a intenţionat să ne
descopere toate lucrurile prin aceste modele, ci a creionat direcţiile de
urmat ale umanităţii până la un anumit punct. A fost nevoie de cartea
Apocalipsei pentru a completa date importante din istoria planetei, tot prin
modele funcţionale asemănătoare, dar mai expresive, mai complete.
Nici Daniel, nici Apocalipsa, nici ansamblul profeţiilor Bibliei nu
sunt suficiente pentru a descrie toată istoria. Doar momentele cheie ale
umanităţii au fost evidenţiate de profeţi, pentru ca oamenii devotaţi lui
Dumnezeu să nu piardă speranţa într-o lume mai bună, într-o guvernare
care să le garanteze fericirea şi libertatea.
Daniel 7.4 ,, Cea dintâi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur.
M-am uitat la ea, până în clipa când i s-au smuls aripile; şi, sculîndu-se de
pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, şi i s-a dat o inimă de
om.”……
Textul este explicat de un înger care oferă toate detaliile necesare
înţelegerii modelului prezentat. Am putea găsi multe alte patru imperii care
să fie luate în calcul, dar nu ar corespunde intenţiilor iniţiale ale autorului
de a descoperi viitorul lumii legat de existenţa poporului sfinţilor.
Revenind la capitolul 2, observăm direcţiile impuse de autor pentru
studiul viitorului şi ar trebui să rămânem la ele, fără teama de a greşi. Apoi,
trebuie să observăm că în capitolul 8 sunt luate din nou în studiu aceleaşi
patru împărăţii, dar din alt punct de vedere. Din împărăţia a patra se
desprind zece împăraţi, ceea ce ne trimite imediat la căderea Imperiului
Roman şi fragmentarea sa în zece regate mai mici, după cum se afirmă şi
în capitolul 2.
Corespondentul fiarei asemănătoare unui leu este imperiul
neobabilonian al lui Nabucodonosor. Explicaţia este clară pentru noi, cei
de astăzi, pentru că avem detaliile istoriei, plus informaţiile date de
profeţie. După Babilon a urmat Medopersia, simbolizată prin ursul cu trei
coaste în gură, şi Grecia, simbolizată prin Pardosul cu patru capete şi patru
aripi pe spate. Detaliile au fost prezentate în capitolele anterioare şi nu mai
revenim asupra lor.
Daniel 7:5 ,,Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o
rînă; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s-a zis: „Scoală-te, şi
mănâncă multă carne!”

100
6 După aceea m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care
avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete,
şi i s-a dat stăpânire.”
Fiara a patra ocupă rolul principal în această profeţie pentru că
ajunge să fie prezentă în istoria lumii până la ziua judecăţii. Ea
simbolizează Roma imperială şi cele zece regate desprinse din ea.
Împărăţia sfinţilor, care urmează după cele patru, este menţionată atât în
capitolul 2, cât şi în capitolul 8.
Daniel 7:16 ,, M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo, şi l-
am rugat să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El
mi-a vorbit şi mi le-a tîlcuit astfel:
17 „Aceste patru fiare mari, Sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe
pământ.’’
De remarcat că nici un monstru marin descris în cap 7 nu este o
creatură normală, care să aibă un corespondent în lumea reală, ci toţi
reprezintă mutanţi genetici, fiinţe anormale cu trăsături luate cu împrumut
de la alte animale. Caracteristicile lor sunt anormale pentru că sunt create
de minţi bolnave după putere, stăpânite de setea de a jefui şi omorî
semenii lor. Al patrulea monstrul marin, cel mai înspăimântător şi
dezgustător, este un mutant grotesc, o amestecătură a tuturor trăsăturilor
negative ale celor dintâi monştri.
Daniel 7:7 ,, După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi
iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de
puternică; avea nişte dinţi mari din fier, mânca, sfărîma, şi călca în
picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai
înainte, şi avea zece coarne.”
Fiara avea dinţi mari din fier, care simbolizau legiunile centrale ale
imperiului, antrenate special pentru intervenţii în forţă, în zone de conflict
major. Ele distrugeau totul în cale şi călcau în picioare orice urmă de
demnitate umană. Monstrul avea gheare de aramă, care simbolizau
legiunile de graniţă. Ele realizau interfaţa cu popoarele supuse iar acţiunea
lor era mai puţin dură, asemenea aramei, dar culegeau tot ce găseau în cale
pentru a hrăni o capitala flămândă .
Daniel 7:19 ,, În cele din urmă am dorit să ştiu adevărul asupra
fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte, şi era nespus de
grozavă: avea dinţi din fier şi ghiare din aramă, mânca, sfărîma şi călca în
picioare ce rămânea;’’………
A patra împărăţie a lumii a sfâşiat pământul prin trasarea unor
101
graniţe acolo unde nu existau graniţe în mod normal, împărţind lumea
după bunul plac. Roma a dezbinat lumea prin aşezarea unor conducători
regionali detestaţi de popor şi extrem de lacomi de avere. Într-o ţară au pus
conducători din alt neam, în altă ţară au pus guvernatori militari
subordonaţi direct centrului. Romanii au sfâşiat lumea şi au călcat-o în
picioare, realizând un amestec de neamuri şi limbi nemaiîntâlnite. Puterea
brută, militară, distructivă era concentrată în dinţii şi ghearele fiarei, spre
deosebire de cele zece coarne care se ridică din ea.
Daniel 7:23 ,,El mi-a vorbit aşa: „Fiara a patra, este o a patra
împărăţie, care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va
sfîşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi.’’
Fiara avea zece coarne, care simbolizau cele zece regate desprinse
din ea după invaziile barbare şi căderea puterii centrale a Romei. Cei zece
împăraţi au preluat puterea imperiului şi au folosit-o în mod dictatorial,
peste sfatul unor adunări legislative sau a unor conduceri cât de cât
democratice. Puterea concentrată în dinţii şi ghearele fiarei s-a regăsit
concentrată în cele zece coarne ridicate din ea. Menţionarea celor zece
regate, desprinse din Imperiul Roman, nu are menirea de a stabili o
localizare exactă în spaţiu şi timp a acestora. Prezentarea lor este
asemănătoare cu a celor 4 coarne desprinse din imperiul grecesc al lui
Alexandru Macedon. Asemănarea constă în instabilitatea politico-militară
a ambelor categorii de regate şi dorinţa lor de supremaţie mondială. Pe
măsură ce timpul trecea, puterea se muta de la un centru la altul, ajungând
în zone din ce în ce mai emergente fostului imperiu, spre periferia lumii.
Haosul provocat de căderea Imperiului Roman, sub loviturile
barbarilor, a provocat atragerea mai multor popoare migratoare spre
centrul Europei. Lupta pentru putere a fost crâncenă, între diverşii
protagonişti de pe scena istoriei, şi a adus în prim plan acele popoare care
erau mai sălbatice şi mai nemiloase, în dorinţa lor de cucerire. Istoria celor
zece regate nu s-a terminat o dată cu primele regate desprinse din Imperiul
Roman, ci din contra, abia a început. În anumite momente au existat mai
mult de 10 regate angrenate în lupta pentru puterea mondială, dar
începutul a fost dominat de zece. Profeţia menţionează creşterea unui alt
regat mic şi dispariţia altor trei, în urma interacţiunii dintre cele 10 regate.
În total au fost 11 regate rezultate din Imperiul Roman. Daniel afirmă că
au rămas opt regate, dintre care unul are o componentă religioasă extrem
de arogantă în structura sa.
Din studiul Apocalipsei se observă că sfârşitul istoriei lumii va fi
102
dominat tot de zece regate, care vor revendica puterea absolută (Apoc
17:12). Profeţia lui Daniel afirmă că au dispărut trei regate iar regatul nou
apărut avea noi caracteristici. El dezvoltă partea de început a istoriei lumii
pentru a avea repere stabile în înţelegerea evenimentelor. Studiind Daniel,
şi apoi Apocalipsa, observăm că particularizarea făcută de prima carte este
de mare ajutor în înţelegerea universalităţii din ultima. Afirmaţia că au
rămas doar şapte puteri regionale, la care se adaugă a opta, este greu de
înţeles, ştiind că în finalul istoriei vor fi 10 puteri aliate împotriva lui Iisus
Hristos şi a poporului său.
Apariţia altor trei puteri care au ocupat locul celor dispărute s-a
făcut în alte părţi ale lumii, dar nu au făcut obiectul descrierilor lui Daniel.
În cursul istoriei au existat permanent alte trei regate care au deţinut
puterea absolută în zone extinse de pe glob. Astfel de regate pot fi
considerate cele ale Indiei, Mongolilor, Japoniei şi Chinei. Dominaţia
acestor popoare asupra unor zone extinse de pe glob, puterea lor
distructivă şi idolatria, le-au făcut demne de menţionat în cartea
Apocalipsei, alături de alte state, în rândul celor zece puteri aflate în
opoziţie cu Dumnezeu. Au existat tot timpul alte trei, patru sau chiar cinci
regate puternice care au dominat lumea situată în exteriorul zonei de
influenţă Romană. În finalul istoriei vor rămâne doar trei regate care vor
fi incluse în numărul celor 10 puteri prezente la Armaghedon.
Descompunerea nu a început doar o dată cu decretarea oficială a
căderii Imperiului Roman de Apus, ci a început în momentul împărţirii în
două Imperii mai mici. Imperiul Bizantin a contribuit la distrugerea
primelor trei regate barbare din Italia, prin trupele trimise să reocupe
peninsula. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a fost condus direct de
împărat, fără vreo influenţă directă sau indirectă a vreunui senat, ca în
vechea Romă. Această stare de fapt a fost caracteristică pentru toate cele
zece regate apărute din Imperiul Roman. Dictatura bunului plac era
ridicată la rang de politică de stat, pentru că popoarele nu aveau nici un rol
în conducerea ţărilor lor. Daniel a comparat noile regate cu nişte coarne
puternice, pentru a descoperi posterităţii caracteristicile despotice ale
acestora.
Modelul folosit în cazul celor 10 regate este identic cu modelul
coarnelor rezultate din Imperiul lui Alexandru Macedon. După cum din
Imperiul lui Alexandru au rezultat patru centre de putere, tot astfel din
Roma Imperială au apărut zece centre de putere absolutistă. În urma unor
lupte crâncene pentru supremaţie au rămas doar acele regate mai
103
puternice şi mai adaptate situaţiei geopolitice din vremea lor.
Cucerirea Imperiului Roman de Răsărit de către arabi şi apoi de
către turcii otomani a constituit o parte a scenariului descompunerii
vechiului Imperiu Roman. Atât arabii, cât şi turcii, au făcut parte, la un
moment dat, din structura celor zece state care au concurat pe scena lumii
pentru supremaţie mondială. În anul 1453 d.Ch, Imperiul Bizantin a
dispărut ca entitate istorică, locul fiind luat de Imperiul Otoman.
Mai târziu, Rusia a devenit extrem de puternică şi foarte vizibilă în
politica Europei, declarându-se moştenitoarea Imperiului Roman de
Răsărit. Şi alte state răsăritene s-au declarat continuatoare ale moştenirii
bizantine, dar numai Rusia a rămas cu adevărat un imperiu puternic şi
despotic .
Regatele desprinse din Imperiul Roman de Apus, cum sunt cele ale
Francilor, Germanilor sau Anglosaxonilor au fost la rândul lor puternice
atunci, şi au rămas puternice chiar şi azi. În descompunerea sa, Imperiul
Roman a lăsat puterea unor regate situate în diverse colţuri ale acestuia.
Majoritatea comentatorilor au făcut referire doar la regatele desprinse din
Imperiul de Apus, pentru că a fost mai comod. Realitatea este mai
complexă, pentru că Daniel nu spune că doar din Europa Occidentală au
apărut cele zece regate, ci din întreg Imperiul Roman în descompunere.
Toate regatele care au apărut după căderea imperiului au fost la fel de
păgâne ca şi romanii care au fost înaintea lor. Ulterior au fost creştinate
sub o formă sau alta. Daniel nu menţionează creştinismul lor, ci doar
dorinţa lor după putere şi violenţa acţiunilor lor contra lui Dumnezeu şi a
sfinţilor.
În Evul Mediu, un rol important l-au jucat imperiile Francez,
German, Spaniol, Portughez, Olandez, Austriac, regatul Ungariei, Suediei,
etc. Dispariţia unora ca mari puteri au permis altora să le ia locul pe scena
politică regională sau mondială. Ulterior, regatele anglosaxonilor şi
francilor au prosperat şi au colonizat alte continente, din care s-au desprins
apoi alte două noi puteri, cu pretenţii pe scena mondială. Aşa au fost
incluse SUA şi Canada în rândul celor zece mari puteri ale lumii, pentru că
proveneau din structurile Europene ale fostului Imperiu Roman.
Am enumerat doar câteva variante posibile ale segmentării în zece
regate a Imperiului Roman, pentru a exemplifica complexitatea acesteia şi
pentru a ajunge la concluzia că întreaga umanitate a fost împânzită de
rămăşiţele imperiului în descompunere. De la căderea Imperiului Roman
au existat permanent zece ţări care au dominat istoria mondială. Uneori au
104
dominat anumite ţări în anumite regiuni, iar alteori au dominat cu totul
altele. Daniel nu afirmă că toate aceste state au fost creştine, ci afirmă că s-
au desprins din Imperiul Roman. Cum trei regate din cele zece au fost
doborâte, putem concluziona că rebeliunea planetară nu a rămas fără
susţinători, deoarece statele din exteriorul sferei de influenţă romană au
ocupat imediat locul vacant.
Arabii au ocupat partea Orientului Mijlociu şi nordul Africii, până
la Gibraltar, constituind aripa sudică a celor zece regate. Turcii Otomani au
invadat mai târziu zona fostului Imperiu de Răsărit şi i-au cucerit, atât pe
arabi, cât şi pe europenii din zona Balcanilor şi a Mării Negre. Mongolii
au cucerit stepele Asiei, până au fost eliminaţi de către ruşi. În felul acesta,
popoare situate în exteriorul Imperiului Roman au fost atrase spre bogăţie
şi putere, devenind ele însele centre regionale de putere. În timp,
universalitatea nu mai era reprezentată doar de zona mediteraneeană,
pentru că alte ţări, situate în zone limitrofe ale planetei, deveniseră extrem
de puternice.
De fapt, statuia văzută în capitolul 2 reprezintă umanitatea ca un
tot şi constituie reperul structural la care facem referinţă când studiem
rolul celor zece. Atât statuia cât şi fiarele reprezintă istoria umanităţii în
diverse etape ale dezvoltării ei. Cele zece regate nu mai aparţin fostului
Imperiu Roman decât prin modul de obţinere a puterii şi scopului distructiv
al deţinerii acesteia. După ridicarea celor zece coarne a apărut unul mai
mic în mijlocul lor, din faţa căruia au fost doborâte trei dintre ele.
Daniel 7:8 ,, M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că
un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost
smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii
de om, şi o gură..., care vorbea cu trufie.’’
Daniel 7:24 ,, Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta
se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va
deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi.’’
Primele trei coarne au fost smulse din calea cornului cu ochi. Au
fost primele apărute pe capul monstrului sau primele de lângă cornul cu
ochi? Ambele variante sunt corecte pentru că au fost distruse primele trei
regate barbare înfiinţate pe structura fostului Imperiu Roman de Apus, care
erau situate chiar lângă cornul cu ochi .
Cornul cu ochi a ieşit din mijlocul regatelor nou înfiinţate pe baza
energiei obţinute parazitar de la fostul Imperiu Roman. Din faţa lui au fost
doborâte trei regate pe care le-a smuls efectiv din rădăcină, le-a nimicit din
105
istorie. După unii istorici, primele regate înfiinţate în Italia, după căderea
Imperiului Roman, au fost goţii, vizigoţii şi longobarzii. Toate au dispărut
din istorie cu ajutorul armatei Imperiului din Răsărit, chemate de Roma
papală.
Ochii şi gura de om indică inteligenţă, posibilitate de a discerne
justeţea acţiunilor sale, de a exprima conceptele proprii despre lume, viaţă,
credinţă, rolul său în univers, slujba sa, puterea sa, etc. Cornul mic nu este
un corn adevărat, pentru că are ochi ca de om şi gură care vorbeşte, deci
este asemănător unui om cu înfăţişare monstruoasă. O creatură bizară şi
înspăimântătoare, prin surpriza creată de privirea şi limbajul de om,
adăugate la un aspect ciudat de corn. Cine a mai văzut un corn privind
lumea, dar un corn vorbind cu trufie? Privit de departe apare ca un obiect
demn de dispreţ şi de râs, privit de aproape, de la nivelul relaţiei pe
orizontală cu lumea, cornul sperie pe oricine, provocând distrugere în jur.
Problema apare atunci când rosteşte vorbe de hulă la adresa lui
Dumnezeu, schimbă vremurile, legea şi se aruncă asupra sfinţilor ca asupra
unui duşman, pentru a-i nimici. Până la urmă, toată mărimea şi aroganţa
acestui corn nu poate depăşi un nivel finit, impus de condiţia terestră a sa.
Singura putere care a profitat de căderea Imperiului Roman a fost
Roma creştină, prin papii care râvneau să devină stăpâni ai Italiei şi chiar a
Europei. Citind istoria evoluţiei papalităţii, se poate observa un numitor
comun al tuturor pontifilor, călcarea legilor lui Dumnezeu în mod extrem
de flagrant. Totuşi, la nivelul său de putere, cornul a îndrăznit să schimbe
legea lui Dumnezeu pentru că a desfiinţat porunca a doua, a schimbat
porunca a patra şi a împărţit porunca a zecea în două, pentru a ieşi la
număr.
Atacul papalităţii la adresa celor zece porunci a fost mai dur decât
persecuţiile împăraţilor păgâni, pentru că a venit din interior şi părea o
acţiune paşnică, de reaşezare a unor lucruri într-o formă mai accesibilă
poporului. În realitate, era cel mai perfid mod de a abate atenţia de la
cerinţele legii lui Dumnezeu, o ,,urâciune a pustiirii” peste poporul
sfinţilor. Papalitatea a condus Europa şi tot ea conduce azi lumea, prin
politicile sale concesive faţă de toate puterile lumii. Au fost schimbate şi
vremurile, prin introducerea de sărbători care nu sunt cerute nicăieri în
Biblie şi nu au constituit o practică în biserica creştină iniţială. Începutul
sabatului, a odihnei cerute de Dumnezeu în porunca a patra a fost modificat
astfel încât sărbătoarea săptămânală să înceapă la miezul nopţii, căruia i s-a
atribuit arbitrar valoarea zero. Ora zero a zilei de sâmbătă devine începutul
106
sabatului creştin iar la ora zero a zilei de duminică se sfârşeşte sabatul
creştin.
Sabatul creştin a fost atribuit zilei de duminică, în locul zilei de
sâmbătă, respectat de evrei, de Iisus Hristos şi de primii creştini. Chiar
dacă ar fi să se treacă cu vederea modificarea legii, pronunţată şi scrisă de
Dumnezeu pe muntele Sinai, rămâne imposibil de sărbătorit ziua de
odihnă şi într-un sistem şi în celălalt. Dacă ar fi să se sărbătorească corect
sabatul ebraic, după Biblie, ar trebui să se înceapă vineri noaptea de la ora
zero şi până sâmbătă noaptea la ora zero. Dar acest lucru este inadmisibil
în Biblie, unde ziua începea la apusul soarelui şi se termina la apusul
soarelui a zilei următoare.
Geneza 1:31,, Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau
foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost
ziua a şasea’’
Geneza 2:2 În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe
care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care
o făcuse.
3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că
în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o
făcuse”
dao+m. bAjß-hNEhiw> hf'ê[' rv<åa]-lK'-ta, ‘~yhil{a/ ar.Y:Üw: Geneza 1:31
p `yVi(Vih; ~Ayð rq,boß-yhiy>w:¥ br<[,î-yhiy>w:¥
`~a'(b'c.-lk'w> #r<a'Þh'w> ~yIm:ïV'h; WL±kuy>w: WTT Geneza 2:1
‘tBov.YIw: hf'_[' rv<åa] ATßk.al;m. y[iêybiV.h; ~AYæB; ‘~yhil{a/ lk;Ûy>w: 2
`hf'([' rv<ïa] ATßk.al;m.-lK'mi y[iêybiV.h; ~AYæB;
‘tb;v' AbÜ yKiä At+ao vDEÞq;y>w: y[iêybiV.h; ~Ayæ-ta, ‘~yhil{a/ %r<b'Ûy>w: 3
p `tAf)[]l; ~yhiÞl{a/ ar"îB'-rv,a] ATêk.al;m.-lK'mi
Transliterat în alfabet latin avem:
Geneza 1:31 ,,vaiara elohim et-kol-aşer asa vahinei-tov meod vaiehi-erev
vaiehi-boker iom haşişi p
Geneza 2:1 vaiekulu haşamaim vehaareţ vehol-ţvaam
2 vaiehal elohim baiom haşvii melahto aşer asa vaişbot baiom haşvii mikol
–melahto aşer asa
3 vaivareh elohim et-iom haşvii vaiekadeş oto ki vo şabat mikol-melahto
aşer-bara elohim laasot p’’
Se observă, în textele de mai sus, că ziua începea cu o seară (erev)
şi apoi o dimineaţă (boker). Este contrazisă porunca papală de a începe
ziua noaptea la ora zero. Seara este cu totul altceva decât miezul nopţii.
107
Este imposibil de greşit sensul textelor biblice pentru că oricine ştie ce
reprezintă o seară. Dacă ar fi să se sărbătorească sabatul după rânduiala
romană, papală, ar trebui să se înceapă sărbătoarea la ora zero de sâmbătă
seara, până la ora zero de duminică seara. Şi în acest caz s-ar încălca legea
biblică a începutului zilei la apusul soarelui. Cei care serbează duminica
după modelul papal, încep sărbătoarea sâmbătă seara după ora zero, deci
cu multe ore după apusul soarelui, cea ce încalcă practica biblică a
începerii zilei la apusul soarelui*. Duminică seara, de la apusul soarelui
până la ora zero, s-ar sărbători câteva ceasuri bune din ziua de luni, care
nu are nimic comun cu vreo sărbătoare creştină, nici măcar aceea introdusă
artificial de către conducătorii politico-religioşi ai bisericii. Şi într-un caz
şi în celălalt s-ar încălca grav cerinţele legii stabilită la creaţiune, care
stabileşte momentul începerii unei zile la apusul soarelui.
Oamenii simt nevoia unui repaus săptămânal, datorită stresului
acumulat după o săptămână de muncă. Nevoia acestui repaus, care să
permită refacerea capacităţii de muncă, este inclusă în codul nostru
genetic. Ea dă omului dreptul de a dori, şi avea, o zi de odihnă la fiecare
sfârşit de săptămână. Dar săptămânile trec şi omul ar dori să termine cu
stresul şi munca obositoare pentru totdeauna. În felul acesta, omul aleargă
în fiecare sabat după odihnă, după eliberare din cotidianul chinuitor al
zilelor în care trebuie să muncească pentru a trăi.
Omul tinde spre odihna desăvârşită, în care nu va mai fi nevoie de
stres şi muncă obositoare pentru a exista ca fiinţă. Sabatul devine, astfel,
un simbol al veşniciei, al desăvârşirii fiinţei umane. Prin sabat, omul are
un reper spre care să se orienteze în lumea deznădejdii în care trăieşte. Dar
sabatul are şi un timp hotărât de la creaţiune pentru a fi serbat, pentru că
mai are încă un rol în viaţa umanităţii. El indică un timp determinat, în
care rebeliunea luciferiană mai poate avea consecinţe negative asupra
lumii. Serbarea sabatului indică faptul că pentru noi există o zi a odihnei,
pe care Dumnezeu a stabilit-o încă de la creaţie.După ziua stabilită,
umanitatea va intra în altă etapă de dezvoltare, care va depăşi orice
imaginaţie.
Sabatul stabilit la creaţiune reprezintă sfârşitul unei etape a vieţii şi
începerea alteia. Pentru a nu fi uitat, sabatul a fost instituit ca sărbătoare
repetitivă, atât timp cât lumea este sub influenţa rebelilor. Dacă nu ar fi o
sărbătoare repetitivă, s-ar uita în negura timpurilor şi ar pierde rolul de far
călăuzitor în întunericul nopţii de pe pământ.
*Arheologie Biblică în actualitate, de Pr. Dr. Petre Semen pag. 103 şi 221
108
Acest timp al odihnei simbolizează parusia, sau revenirea lui Iisus
Hristos pentru a se întâlni cu cei care au aşteptat cu răbdare momentul.
Poate mulţi oameni nu au ştiut de regulile cerute pentru păzirea sabatului
iudaic, pentru că nu au fost informaţi corect, dar au ştiut de un mântuitor şi
de salvarea oferită de el. În schimb, conducătorii care au schimbat ordinea
lucrurilor pe pământ vor trebui să răspundă pentru faptele lor şi vor plăti cu
viaţa îndrăzneala de a interveni în planurile lui Dumnezeu.
Ideea de a schimba sărbătoarea săptămânală, din sâmbătă în
duminică, fost o amăgire perfidă care induce omului, subliminal, ideea că
ziua revenirii lui Iisus Hristos nu este unică şi că pot exista şi alte variante,
la fel de bune, pentru ca umanitatea să fie salvată de la distrugere. O altă
idee indusă prin serbarea unei zile diferite ar fi aceea a încercării
stabilirii unei împărăţii terestre cu o conducere unică, de către un alt
salvator, care să fie autoproclamatul comandant al rebeliunii, Lucifer.
Încă din primele zile ale istoriei umanităţii Satana a încercat să înfiinţeze
un regat unic, în care el să domnească şi să nu-i mai permită nici unui
adept al lui Dumnezeu să trăiască. Aşa se explică apariţia imperiilor
babilonian, medopersan, grec, roman, carolingian, german, napoleonian şi
cel de-al treilea Raich. Satana a vrut ca timpul hotărât pentru un sabat
veşnic să nu poată fi respectat, prin ocuparea întregului pământ cu adepţii
săi şi executarea oricăror opozanţi, în aşa fel încât Dumnezeu să nu mai
găsească pe nimeni dispus să-I fie discipol.
Realitatea nu a fost tocmai aşa şi Dumnezeu a demonstrat că are
capacitatea de a controla lumea pe care a creat-o iar hotărârile Sale rămân
în picioare. Sabatul hotărât de El va rămâne sâmbăta, iar cei care doresc
odihna trebuie să-l accepte aşa cum este. Sabatul veşiciei va fi proclamat
la data fixată de Dumnezeu şi nimeni nu va putea depăşi sau grăbi
termenele stabilite.
Satana a vrut din prima zi a existenţei lumii noastre să pună
stăpânire pe orice conştiinţă. El a proclamat ziua întâi, duminica, ca zi de
odihnă pentru a comemora creaţia şi nu pe creator, pentru a atrage atenţia
asupra primului dintre îngerii creaţi care a îndrăznit să pretindă închinare.
În felul acesta, serbarea celor două zile separă pe închinători în două
categorii, unii care se închină Creatorului, prin serbarea sabatului iudaic,
sâmbăta, şi unii care se închină creaturii, prin serbarea unei zile în care
a început creaţia, prin facerea lui Lucifer.
Regulile sunt bine stabilite iar oamenii înţeleg azi că într-o lume
109
fără reguli totul devine imposibil. Dacă în lumea noastră nu mai
funcţionează nimic fără reguli, cum se va putea descurca un univers de
miliarde şi miliarde de fiinţe fără acestea? De aceea, abaterea de la reguli
va fi considerată crimă contra universului, pentru că fără reguli toţi din
univers ar fi puşi în pericol. Pentru câţiva rebeli, Dumnezeu nu poate tolera
punerea în pericol a celorlalţi. De aceea, conducătorii care au învăţat
poporul că regulile sabatului ar fi altele, sau că regulile cerului ar putea fi
încălcate, vor fi aspru pedepsiţi în ziua judecăţii. Ziua sfârşitului lumii este
de fapt sfârşitul trudei noastre şi începutul unei etape noi în viaţa
omenirii, în care munca epuizantă nu va mai fi necesară pentru a trăi.
Evreii erau chemaţi să serbeze sabatul cu mare atenţie, pentru că
reprezenta viaţa lor. Prin sabat, Dumnezeu transmite un mesaj ferm către
lume că timpul este hotărât dinainte şi cei care nu aşteaptă odihna atunci
când ea este hotărâtă vor fi judecaţi pentru trădare şi nimiciţi din univers.
Încă de la sfârşitul sabatului evreul era conştient că trebuie să-şi
rezolve problemele cotidiene până la următorul sabat. Pentru el, vinerea
era zi de pregătire specială, în care hainele erau spălate iar baia corporală
era obligatorie. În felul acesta înţelegea că în odihna lui Dumnezeu nu poţi
intra orcum, ci trebuie ca hainele şi corpul să fie curate, ca un simbol al
curăţirii sufleteşti necesare pentru odihna veşniciei. Pregătirea dinaintea
sabatului indica şi spre un timp când lumea va fi conştientă că sfârşitul
civilizaţiei actuale este iminent şi va trebui să fie pregătită pentru ziua
marii sărbători a odihnei lui Dumnezeu. Pregătirea pentru sabat se face
în ziua dinaintea începerii acestuia, vinerea, pentru ca sărbătoarea să fie
cu adevărat o bucurie desăvârşită. După cum reiese din comentariile
anterioare, evreul era conştient că urmează sabatul imediat după începerea
săptămânii. Dar definitivarea pregătirii trebuia făcută vinerea, cu o zi
înainte de sabat. Dacă o zi simbolică reprezintă un an pentru profeţi,
rezultă că pregătirea pentru veşnicie se va face cu o zi înainte, adică un an
real. Ziua sfârşitului civilizaţiei actuale nu va veni neanunţată peste
omenire, ea va fi cunoscută pentru ca nimeni să nu fie luat prin
surprindere. Cine are alte reguli trebuie să vadă ale cui sunt pentru a nu
risca să fie în lotul celor judecaţi pentru crimă contra civilizaţiei
universului.
Atât răsăritul Europei, ortodox, cât şi apusul, catolic, au adoptat
sistemul papal de calcul al zilelor. Daniel observa că toate problemele
grave ale umanităţii îşi au originea în monstrul al patrulea, identificat de
majoritatea observatorilor cu Roma, atât imperială cât şi creştină. Naşterea
110
religiei oficiale, autorizată de stat, s-a făcut sub patronajul Romei imperiale
şi a rămas sub patronajul celei creştine, până azi. Creştinismul iniţial nu s-
a născut cu autorizaţie de la cineva şi nu s-a dezvoltat datorită unor legi
date de oameni. Iisus nu s-a dus nici la Marele Preot al iudeilor, nici la
guvernatorul roman pentru a cere voie (autorizaţie) să înfiinţeze o nouă
religie pe pământ. Creştinismul a plecat la drum fără acordul mai marilor
lumii şi aşa ar fi trebuit să rămână, o mişcare în ascensiune, independentă
de autorităţile statelor lumii şi fără nevoia de sprijin logistic şi material al
acestora.
Creştinismul avea şi are capacitatea de a rezista şi de a creşte fără
acordul şi imixtiunea statelor şi al politicienilor. În realitate, creştinismul a
cochetat cu politica şi a ajuns o biserică apostată, care are doi stăpâni, unul
politic, pământesc, şi unul de faţadă, în cer. Creştinismul a abandonat
dependenţa de întemeietorul său, Iisus Hristos, şi a recurs la sprijin politic
pentru satisfacerea orgoliilor unor oameni ce doreau putere politică, atât în
interiorul bisericii, cât şi în afara ei.
Daniel era uimit de acţiunea cornului cu ochi, şi aştepta să vadă
rezultatele acţiunilor lui, când atenţia i-a fost atrasă spre o altă scenă şi mai
expresivă: un Tribunal Penal Universal prezidat de însuşi Dumnezeu Tatăl,
şi o curte de juraţi, formată din mii de mii de sfinţi.Tribunalul Penal
desfăşoară judecata după documentele existente, iar rezultatul judecăţii este
pronunţat şi adus la cunoştinţă publică.
Daniel 7:9,, Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat
nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era
albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lînă curată; scaunul Lui
de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile Lui ca un foc aprins.
10 Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi
slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut
judecata şi s-au deschis cărţile.
11 Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le
rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a
fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars.
12 şi celelalte fiare au fost desbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o
lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit.
13 M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte,şi iată că pe norii
cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de
zile şi a fost adus înaintea Lui.

111
14 I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, ca să-i slujească
toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui
este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi
nimicită niciodată.
15 Eu, Daniel m-am tulburat cu duhul, şi vedeniile din capul meu m-au
înspăimântat……
18 Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni
împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie.”
Tribunalul judecă faptele penale ale fiarei, ca de exemplu: stabilirea
unui sabat fals, uciderea sfinţilor lui Dumnezeu, uzurparea de calităţi
oficiale, înşelătorie, prin amăgirea locuitorilor pământului că ar deţine
lucruri originale, valabile pentru toată veşnicia, când ele erau falsuri. Se
observă, din text, că Preşedintele Tribunalului este o persoană şi Fiul
Omului, care vine pe norii cerurilor, este altă persoană. În noul Testament,
Iisus este cel ce Judecă, iar afirmaţia din Daniel ne surprinde, dacă nu
suntem atenţi. Daniel vorbeşte de uciderea fiarei, o nimicire şi o aruncare
în foc. Acestea sunt acţiuni finale, de execuţie a pedepsei, ceea ce denotă
că judecata din Daniel este recursul desfăşurat după mia de ani, descris în
Apocalipsa.
Daniel 7:26 ,,Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpânirea, care
va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.’’
Nici Daniel şi nici Ioan, în Apocalipsa, nu îndrăznesc să pronunţe
numele Tatălui, pentru că se consideră nevrednici pentru aceasta. În timp
ce Tatăl prezidează Tribunalul Penal, Fiul vine pe norii cerurilor pentru a
prelua împărăţia lumii. Scena are loc în acelaşi timp şi conferă autoritate
interpretării, conform căreia, judecata descrisă de Daniel este una finală,
după mia de ani, descrisă şi de Ioan, în Apocalipsa.
În Daniel au fost sărite etapele iniţiale ale judecăţii, din lipsa
spaţiului şi pentru că detaliile nu mai contau, datorită gravităţii acţiunilor
cornului mic şi a fiarei a patra. Ameninţarea la adresa existenţei poporului
sfinţilor era atât de serioasă încât Daniel a descris imediat faza nimicirii
fiarei şi salvarea sfinţilor. Pentru el, etapele intermediare nu mai contau,
pentru că dorea să vadă soarta finală a protagoniştilor, fiara, pe de o parte
şi sfinţii, pe de altă parte. Detaliile judecăţii au fost descrise de evanghelişti
şi de Ioan în Apocalipsa.

112
Laboratorul

În momentul căderii lui Adam, IEHVA a prezentat universului un


uriaş laborator, făcut din veşnicii, luând prin surprindere toţi îngerii.
Laboratorul conţinea tot ceea ce era necesar pentru readucerea omului în
rândul fiinţelor libere din univers. Tronul lui Dumnezeu reprezenta centrul
edificiului, pentru a se asigura conducerea directă a operaţiunilor de
salvare.
Psalmi 11:4 ,, Domnul este în Templul Lui cel Sfânt, Domnul Îşi
are scaunul de domnie în ceruri. Ochii Lui privesc, şi ploapele Lui
cercetează pe fiii oamenilor”.
În mod cert proiectul şi execuţia Templului au fost realizate de
Dumnezeu cu mult înainte de orice creaţie, dar perfecţiunea sa funcţională
a fost pusă în evidenţă abia în momentul căderii lui Adam. Funcţiile
anumitor componente ale Locului Sacru nu au fost înţelese de către
îngeri, până în momentul activării lor, datorită aderării pământului la
rebeliunea luciferiană. Rolul Templului în istoria umanităţii şi a
universului nu va înceta nici o dată, pentru că alte noi funcţii vor fi
activate la momentul oportun. Laboratorul a fost prezentat pământenilor
sub numele de Templul din cer, Sanctuarul ceresc, Locul Sfânt, Locuinţa
Celui Preaînalt, Cetatea Sfântă sau Noul Ierusalim. De fapt, numele indică
scopul şi funcţia locaţiei respective, find prezentat oamenilor sub diverse
denumiri, pentru a explica complexitatea activităţilor care se desfăşoară
acolo.
,,Templum” este un cuvânt de origine latină, care indică locul de
intersecţie al unor drumuri, un spaţiu sacru unde mai multe comunităţi se
întâlneau pentru a se închina. Templul reprezintă locul sfânt în care
Dumnezeu tronează şi coordonează toate acţiunile care implică salvarea
oricărui om care acceptă jertfa de pe cruce a lui Iisus Hristos, dar în
Templu se realizează şi conducerea efectivă a universului. Cuvântul
,,Templu” aparţine culturii latine, el nu apare nicidecum în scrierile sacre,
ebraice sau greceşti. În ebraică, Templul este definit prin cuvântul
,,Codeş”, tradus în româneşte prin ,,Locul Sfânt”( vd,qo ).
Ezechiel 45:3,, Din această întindere să măsori o bucată lungă de
douăzeci şi cinci de mii şi lată de zece mii, pentru Sfântul Locaş, pentru
Locul preaSfânt.”
113
Textul WTT Ezechiel 45:3
‘~yrIf.[,w> ÎhV'Ûmix]Ð ¿vmex]À %r<aªo dAmêT' ‘taZOh; hD"ÛMih;-!miW 3
`~yvi(d"q' vd<qoï vD"Þq.Mih; hy<ïh.yI-Ab*W ~ypi_l'a] tr<f,ä[] bx;roßw> @l,a,ê
Transliterat:Ez.45:3,,umin-hamida hazoot tamod oreh
(hameş)[hamişa] vaesrim elef varohav aseret alafim uvo-ihie hamicdaş
codeş cadaşim”
Grecii numesc locul sfânt ,,Haghion” (a[gion), pornind de la
ebraicul ,,Codeş”.
Grecii folosesc termenul ,,Naos” (nao,j, ou/, o`) pentru Templu.
Apocalipsa 21:22 ,, În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei”.)
Apocalipsa 21:22 Kai. nao.n ouvk ei=don evn auvth/|( o` ga.r ku,rioj o`
qeo.j o` pantokra,twr nao.j auvth/j evstin kai. to. avrni,onÅ
Transliterat:Apoc 21:22,,Kai naon ouk eidon en aute ho gar kyrios
ho theos ho pantokrator naos autes estin to arnion”
Pentru păstrarea imparţialităţii, au fost luaţi de pe pământ 24 de
oameni care să asiste ca martori ai umanităţii la procesul reabilitării şi ca
regi pentru conducerea planetei. A fost format, astfel, un guvern în exil
care coordonează activitatea întregii planete din locul central al
universului, din Templul ceresc unde este tronul lui Dumnezeu. Martorii
umani constituie o garanţie a păstrării eticii pentru a nu se produce
imixtiuni în voinţa vreunei persoane. Satana, contestatarul întregii creaţii,
a fost invitat să asiste la întreaga operaţiune pentru a fi convins că se
lucrează corect.
După cum Dumnezeu se prezintă oamenilor sub diverse nume, tot
aşa şi locul sacru al tronului Său, unde se realizează împăcarea cu neamul
omenesc, are diverse nume.
Apocalipsa 4:2 ,, Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în
cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea
Cineva.
3 Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi
scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald
la vedere.
4 Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de
domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de
bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi din aur.’’
Locul ocupat de membrii guvernului Terrei este situat în imediata
proximitate a Tronului lui Dumnezeu, ceea ce denotă importanţa planetei
114
şi a problemelor sale în ierarhia universului. Ei sunt regi pentru că stau pe
scaune de domnie şi au coroane de aur pe cap, cu referire la autoritatea lor
asupra întregului pământ. Scaunele lor de domnie sunt situate în cerc în
jurul Tronului lui Dumnezeu, ceea ce indică autoritatea lor deplină asupra
oricărei decizii care emană din zona zero, adică din zona scaunului de
domnie a lui Dumnezeu.
Satana pretindea că omul este un experiment eşuat pe care
Dumnezeu ar trebui să-l recunosacă şi pentru care să-şi ceară scuze în faţa
întregului univers. Prin punerea în funcţiune a Laboratorului de reabilitare,
îngerii au înţeles că Dumnezeu nu poate fi luat prin surprindere de
evenimente şi că prezentul era cunoscut şi trăit cu mult înainte de a se fi
înfăptuit. Satana a participat ca martor, în Laboratorul ceresc, la
experimentul privind întruparea, pentru a fi convins de transparenţa
deciziilor luate şi corectitudinea metodelor folosite. În acest fel, el a
exploatat informaţiile primite din Laborator şi a produs modificări
genetice din cele mai grave oamenilor rămaşi pe pământ, pentru ca în
momentul întrupării, IEHVA să nu mai găsească nimic bun în om. Dar
acţiunile sale au fost observate şi de către IEHVA, care a constatat că
omul are gândurile îndreptate numai la rău, din cauza asocierii cu rebelii.
În momentul întrupării, IEHVA avea toate motivele de a nu se supune
rebelilor, mai ales că avea mărturia dezastrelor provocate în cele câteva mii
de ani de activitate pe pământ.
Asumarea responsabilităţii salvării umanităţii şi promisiunea unei
întrupări în viitor au fost înţelese doar parţial de îngerii cerului. IEHVA a
intervenit în istoria pământului ca un Fiu al Omului, ca unul născut din
femeie, pentru a fi capabil să realizeze salvarea oamenilor din sclavie.
Intervenţia de partea oamenilor, amăgiţi să participe la rebeliune, a
constituit o surpriză de proporţii atât pentru îngerii rămaşi fideli lui
Dumnezeu cât mai ales pentru îngerii rebeli.
Biblia confirmă existenţa unui Dumnezeu cu chip uman, cu cel
puţin 18 secole înainte de întrupare. Această prezenţă umană a lui
Dumnezeu nu a fost doar o hologramă, un mod de a se prezenta omului
pentru a fi înţeles, ci a constituit o acţiune realizată în Laboratorul de
salvare din cer, fiind ireversibilă pentru veşnicii. Satana afirma că
Dumnezeu nu poate să cunoască viitorul, că nu are cum să folosească
informaţiile din viitor spre a fi de folos omului şi că întreaga acţiune era
doar o cosmetizare, o acţiune propagandistică menită să acopere eşecul
creaţiei omului.
115
Acţiunea de întrupare a fost defazată în timp şi rezultatele au
fost utilizate de IEHVA încă de la căderea lui Adam. Universalitatea
acţiunilor Lui a fost proclamată, precum şi dreptul de a se folosi de toate
informaţiile dobândite în viitor pentru a fi aplicate tuturor oamenilor,
indiferent de timpul în care trăiau. Prin această acţiune era exclusă orice
formă de discriminare şi oferea şansa reabilitării, atât a celor dinainte, cât
şi a celor de după întrupare.
Concluziile de mai sus sunt susţinute de texte, precum cele din
Isaia, în care Dumnezeu somează dumnezeii autoproclamaţi şi pe slujitorii
lor să se prezinte în faţa popoarelor lumii pentru a face demonstraţia
puterii lor, a autorităţii în domeniul cunoaşterii viitorului.
Isaia 41:18 Voi face să izvorască râuri pe dealuri, şi izvoare în
mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz, şi pământul uscat în şivoaie de
ape;
19 voi sădi cedri, salcîmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi,
ulmi, şi merişori turceşti la un loc în pustie,
20 ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă şi să înţeleagă că mâna
Domnului a făcut aceste lucruri, şi Sfântul lui Israel le-a zidit.”
21 „Apăraţi-vă pricina, zice Domnul-arătaţi-vă dovezile cele mai tari”
zice Împăratul lui Iacov.
22 „Să le arate, şi să ne spună ce are să se întâmple; care Sunt
proorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi, ca să luăm seama la ele,
şi să le vedem împlinirea; sau, vestiţi-ne viitorul.
23 Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai tîrziu, ca să ştim că Sunteţi dumnezei,
faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să vedem şi să privim cu toţii.
24 Iată că nu sunteţi nimic şi lucrarea voastră este nimic; o scârbă este
cine vă alege pe voi.
25 Am sculat pe cineva de la miazănoapte, şi vine de la răsărit; el cheamă
Numele Meu; trece peste voievozi ca pe noroi şi-i calcă în picioare cum
calcă olarul lutul.
26 Cine a vestit lucrul acesta de la început, ca să-l ştim, şi cu mult înainte,
ca să zicem: „Are dreptate?” Nimeni nu l-a vestit, nimeni nu l-a proorocit,
şi nimeni n-a auzit cuvintele voastre.
27 Eu, Cel dintâi, am zis Sionului: „Iată-i, iată-i!” Şi Ierusalimului: „Îţi
trimit un vestitor de veşti bune!”
28 Căci Mă uit, şi nu este nimeni, nimeni între ei care să proorocească şi
care să poată răspunde, dacă-l voi întreba.

116
29 Iată că toţi Sunt nimic, lucrările lor Sunt zădarnice, idolii lor Sunt o
suflare goală!”
Până în prezent, singurul care a făcut dovada cunoaşterii viitorului
a fost IEHVA. Din momentul căderii lui Adam, IEHVA a pactizat cu
omul căzut pentru a demonstra că nu are motive să se ruşineze de propria
creaţie. Chipul uman adoptat înainte de realizarea efectivă a întrupării a
reprezentat o exprimare publică a solidarităţii cu omul căzut şi o
identificare cu propria creaţie, în ciuda acuzaţiilor că totul a fost un eşec.
Prin atribuirea unui chip uman, descris de mulţi autori a-i cărţilor sacre,
IEHVA, Creatorul, a demonstrat cunoaşterea viitorului, a afirmat că ştie
direcţia spre care merge şi că universul nu este o enigmă, pentru că tot
ceea ce afirma atunci urma să fie realizat la momentul hotărât. Viitorul
reprezenta o necunoscută doar pentru fiinţele create, nu şi pentru IEHVA.
El declara că Adam urma să moară dacă mânca din pomul cunoaşterii.
Această informaţie nu este de natură pur teoretică, ci indică o înţelegere a
situaţiei care urma să se creeze după aderarea lui Adam la rebeliune. Până
atunci, nimeni nu murise în univers, pentru ca fenomenul să fie cunoscut.
Doar prin trăirea efectivă a morţii pe cruce, în viitor, şi comunicarea
trăirilor către om, putem înţelege sensul mesajului transmis lui Adam.
Moartea nu poate fi cunoscută de cineva care nu a experimentat-o, iar
textul lasă a se înţelege că IEHVA ştia semnificaţia morţii din propria
trăire. Dar textul mai lasă a se deduce şi că moartea la care urma a fi supus
Adam putea fi răscumpărată.
Geneza 2:16 ,, Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta:
„Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;
17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”
Ioan este un alt scritor al Bibliei care atestă universalitatea jertfei
lui Iisus şi întăreşte afirmaţiile, conform cărora, timpul nu a reprezentat o
problemă pentru IEHVA, ci doar pentru oameni şi pentru restul fiinţelor
create. Dimensiunea temporală este făcută pentru a demonstra doar una din
ipostazele atotputerniciei lui Dumnezeu, pe care nimeni din univers nu o
poate folosi pentru a da un anumit curs istoriei. Creştinii nu au
aprofundat problema mântuirii oamenilor care au trăit înainte de cruce
dintr-o anumită aroganţă exclusivistă, sau datorită resentimentelor faţă de
poporul evreu, pe care-l învinuiau în masă de asasinarea lui Iisus. În
schimb, apostolii, care erau evrei creştini, au fost imparţiali pentru că au

117
înţeles mântuirea ca un dar oferit tuturor oamenilor, nu doar unor
privilegiaţi.
Apoc.13:8
8 kai. proskunh,sousin auvto.n pa,ntej oi` katoikou/ntej evpi. th/j gh/j( ou- ouv
ge,graptai to. o;noma auvtou/ evn tw/| bibli,w| th/j zwh/j tou/ avrni,ou tou/
evsfagme,nou avpo. katabolh/j ko,smouÅ
Transliterat:
Apoc.13:8 ,,kai proskynesousin auton pantes hoi katoikountes epi
tes ges hoy ou gegraptai to honoma autou en to biblio tes zoes tou arniou
tou esfagmenou apo kataboles kosmou”
Textul grecesc a fost tradus în fel şi chip, pentru că logica
traducătorilor nu putea să depăşească inhibiţiile provocate de propria
necunoaşterea a realităţii mântuirii. Unii au tradus una, alţii alta, doar
puţini au avut curajul să scrie exact ce era în originalul grec. Biblia de la
1688, a lui Şerban Cantacuzino, redă textul fidel, deşi într-o limbă tributară
vremurilor de atunci.
Apoc.13:8 ,,Şi să vor închina ei toţi ceia ce lăcuiesc pre pămînt ,
cărora nu-s scrise numele în cartea vieţii, a Mielului celui jungheat ,de la
izvodirea lumii ”
Textul în latină respectă fidel originalul grecesc:
Apoc.13:8 ,, et adorabunt eum omnes qui inhabitant terram
quorum non sunt scripta nomina in libro vitae agni qui occisus est ab
origine mundi ’’
Tradus în româneşte ar fi :
Apoc 13 :8 ,,Şi i se vor închina ei oamenii care trăiesc pe pământ,
cărora nu le sunt scrise numele în cartea vieţii Mielului care a fost ucis
de la originea cosmosului.’’
Ioan prezintă un Miel junghiat încă de la facera universului, care
are o carte a vieţii pentru toţi oamenii care-L recunosc drept domn şi
salvator. Pentru Ioan, jertfa de pe cruce a fost efectiv realizată încă de la
facerea universului, realitate consemnată prin cuvântul grecesc ,,kosmou ’’
care poate fi tradus prin ,,univers’’ sau ,,lumea întreagă’’. Moartea lui Iisus
Hristos a constituit o realitate încă de la început, datorită reversibilităţii
timpului pentru IEHVA. Realizarea efectivă a morţii Fiului Omului era
doar o chestiune de timp pentru oameni şi univers, dar era trăită ca o
realitate de Mielul lui Dumnezeu.
Prin dumnezeirea sa, Mileul a fost capabil să rezolve problemele
planetei pământ în viitor şi să se întoarcă la începuturile universului cu
118
întreaga istorie ştiută, dar şi trăită, pentru a putea fi un sfătuitor de nădejde
pentru omul ajuns în stare de sclavie şi pentru a conferi suport moral noii
creaţii. Creaţia lumii nu a fost un experiment eşuat, ci a constituit o
răspundere asumată încă de la început, iar toate faptele viitorului au fost
trăite de IEHVA şi utilizate ca suport pentru un proiect adaptat
provocărilor veşniciei.
Drumul parcurs de pământeni nu este un mare necunoscut, ci doar o
buclă a istoriei universale, în care IEHVA este implicat încă de la început,
ca unul care trăise întreaga experiaţă umană, fără ca cineva să fi bănuit
acest lucru extraordinar. Egalitatea de şanse oferită oamenilor de la Adam
până la Hristos a fost astfel asigurată. Avem cel puţin duă texte biblice
care confirmă întruparea lui IEHVA încă de la creaţia omului şi multe
altele, care indică indirect, prin cunoaşterea trăirilor sufletului uman, că a
fost în viitor şi a experimentat realitatea vieţii umane. Chiar numele
IEHVA, sub care s-a prezentat lui Moise, este o confirmare a umanităţii
sale, deoarece indică o existenţă perpetuă în forma umană, încă de la
întemeierea universului. Când Iisus a fost întrebat de contemporani cine
este în realitate, El a afirmat că este venit de la Dumnezeu şi că este una cu
Tatăl.
Ioan 8:58 ,, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai
înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu.”
Dimensiunea temporală este unidirecţională doar pentru noi şi
pentru orice fiinţă creată, în timp ce IEHVA transcede unui astfel de statut
şi, de aceea, naşterea sa ca om a fost realizată la un timp definit pentru
noi, în timp ce realitatera acesteia a fost utilizată încă de la creaţia
universului.
Afirmaţia lui Iisus ,,Sunt Eu” se referă la realitatea întrupării ca o
componentă care aparţine lui IEHVA, dinainte de veşnicii. Dacă ar fi spus
că înainte de naşterea lui Avraam, El a existat ca Dumnezeu, ar fi fost
interpretabil, dar textul menţionează ,,Sunt Eu “, ceea ce indică o prezenţă
în carne şi oase, chiar înainte de Avraam, o prezenţă umană reală, atunci,
ca şi în ziua în care vorbea. ,,Sunt Eu “ indică o continuitate în trăirea ca
fiu al omului, chiar dinainte de existenţa unui legământ cu Avraam, tatăl
tuturor evreilor. Pavel mergea mai departe cu afirmaţiile despre IEHVA,
ajungând până în zilele veşniciei cu proiectul salvării umanităţii.
După căderea lui Adam, Satana a proclamat incapacitatea lui
IEHVA de a crea o entitate vie, de tipul celei umane, care să reziste testelor
de anduranţă provocate de realitatea existenţei unui alt pol de putere în
119
univers. Viitorul a fost considerat un joc al hazardului, pe care nimeni
nu-l stăpâneşte, nici măcar Dumnezeu.
Satana a proclamat public dreptul său de a deţine puterea în
univers, alături de Dumnezeu, ca unul care are o privire mai critică şi mai
realistă asupra problemelor. Biblia consemnează această atitudine a Satanei
în Isaia 14:14. El a provocat cele mai mari neplăceri omului, supunându-l
la teste incomensurabile. Pe de altă parte, IEHVA a declarat că El ştie
viitorul şi că omul va rezista tuturor testelor, pentru că a fost bine
întocmit .
Declaraţiile publice ale lui Dumnezeu,privind viitorul umanităţii, au
fost consemnate de diferiţi profeţi biblici şi au constituit puncte de reper
pentru verificarea promisiunilor făcute şi a exactităţii acestora. Protecţia
acordată poporului Său a fost promisă din vremuri străvechi şi a constituit,
şi constituie şi azi, un jurământ respectat, pentru că viitorul nu constituie o
necunoscută, aşa cum afirmau rebelii, conduşi de Satana.
Isaia 43:1 „Acum, aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut, Iacove, şi
Cel ce te-a întocmit, Israele!” Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te
chem pe nume: eşti al Meu.”
2 Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca;
dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde.
3 Căci Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, mântuitorul
tău! Eu dau Egiptul ca preţ pentru răscumpărarea ta, Etiopia şi Saba în
locul tău.
4 De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te
iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta.
5 Nu te teme de nimic, căci Eu Sunt cu tine, Eu voi aduce înapoi neamul
tău de la răsărit, şi te voi strânge de la apus.
6 Voi zice miazănoaptei: „Dă încoace!” şi miazăzilei: „Nu opri” ci adu-
Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului:
7 pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea
pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.”
8 „Scoate afară poporul cel orb, care totuşi are ochi, şi surzii, care totuşi
au urechi.
9 Să se strângă toate neamurile şi să se adune popoarele! Cine dintre ei a
vestit aceste lucruri? Care dintre ei ne-au făcut cele dintâi proorocii? Să-
şi aducă martorii şi să-şi dovedească dreptatea, ca să asculte oamenii şi să
zică: „Adevărat!” -

120
10 „Voi Sunteţi martorii Mei-,zice Domnul, voi şi Robul Meu pe care L-
am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu Sunt: înainte de
Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi,
11 Eu, Eu Sunt Domnul, şi în afară de Mine nu este nici un mântuitor!
12 Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu Sunt străin între voi; voi
Îmi Sunteţi martori-,zice Domnul, că Eu Sunt Dumnezeu.
13 Eu Sunt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea; când
lucrez Eu, cine se poate împotrivi?”
Cea mai importantă acţiune a lui IEHVA constă în salvarea
oamenilor din starea nenorocită de sclavi. El declară că dumnezeii
mincinoşi, la care se închinau popoarele păgâne, nu ştiu nimic din viitorul
omului şi că nu au dreptul la închinare. În realitate, zeii din piatră erau
doar o componentă a închinării idolatre, partea invizibilă o reprezena
Satana, care pretindea închinare asemenea unui dumnezeu. Exemplul
elocvent al dorinţei lui Satana de a fi dumnezeu este relatat de Matei, în
episodul întâlnirii dintre Iisus, omul, şi Satana, stăpânul prin uzurpare al
pământului. Deşi ştia cine este interlocurorul său, Satana a avut curajul să-
I ceară lui Iisus închinare, pentru a fi acceptat pe post de adjunct în
conducerea noului imperiu universal.
Matei 4:8 Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a
arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis:
9 „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la
pământ şi Te vei închina mie.”
10 „Pleacă, Satano” i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului,
Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”
Cererea făcută exprimă esenţa gândirii Satanice şi poate fi
sintetizată printr-o singură expresie: aroganţă neruşinată! Avertizările
publice făcute contra dumnezeilor falşi se refereau cu preponderenţă la
Satana, şi abia apoi la cultul idolilor şi al morţilor, care reprezentau doar o
ramură a închinării satanice.
Profeţii au devenit purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, nu numai
pentru pământeni, ci şi pentru întregul univers. Creaţia planetei pământ a
descoperit o altă dimensiune a spaţiului, numită timp, dimensiune
necunoscută altor civilizaţii din univers. Preteţia Satanei de a fi acceptat în
guvernul universului a fost supusă unui test extrem de dur, testul
dimensiunii temporale a lumii nou create, pe care Dumnezeu a făcut-o
pentru a demonstra infinitatea de variante a spiritului Său creator .

121
Viitorul făcea parte din noua dimensiune a universului material, pe
care nici una dintre fiinţele create nu o cunoştea, cu atât mai mult rebelii
aroganţi. Satana pretindea că IEHVA este doar un înger care poate fi lesne
înlocuit din conducerea universului, pentru că nu are mai multe capacităţi
intelectuale sau creatoare. În contextul acestor dezbateri, IEHVA a facut o
nouă planetă ale căror caracteristici depăşeau orice imaginaţie a lumilor
existente până atunci. Pământul a intrat încă de la început în zestrea
universului cu o nouă dimensiune, numită timp, care nu poate fi
cuantificat de către fiinţele create decât la prezent şi trecut.
Viitorul acestei noi dimensiuni a constituit testul major al
capacităţilor nelimitate ale dumnezeirii, caracteristici fără de care
universul ar dispare, prin necunoaştere şi hazard. Satana a fost somat, prin
intermediul omului, devenit purtător de cuvînt al lui IEHVA, să-şi
demonstreze capacităţile de dumnezeu. Profeţii au ajuns la un grad de
înţelegere a voinţei divine suficient de mare încât să transmită mesaje
universal valabile.
Prin înţelegera dimensiunii temporale, omul a fost capabil să
participe la disputa privind dreptul Satanei de a fi în Guvernul universului.
Din toate aceste mesaje, înţelegem clar că numai Dumnezeu cunoaşte
viitorul şi lucrează conform unui plan stabilit din veşnicii. Erorile de
proiectare privind creaţia omului şi a îngerilor sunt false probleme ridicate
de Satana, menite să justifice rebeliunea şi înceracrea de lovitură de stat
pentru preluarea puterii universului.
Isaia 45:17 Dar Israel va fi mântuit de Domnul, cu o mântuire
veşnică. Voi nu veţi fi nici ruşinaţi, nici înfruntaţi, în veci.
18 Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu,
care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie
pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit-:„Eu Sunt Domnul, şi nu este altul!
19 Eu n-am vorbit în ascuns, într-un colţ întunecos al pământului. Eu n-
am zis seminţei lui Iacov: „Căutaţi-Mă în zădar!” Eu, Domnul, spun ce
este adevărat, vestesc ce este drept.”
20 „Strângeţi-vă, veniţi şi apropiaţi-vă împreună, voi cei scăpaţi dintre
neamuri! N-au nici o pricepere cei ce îşi duc idolul din lemn, şi cheamă pe
un dumnezeu, care nu poate să-i mântuiască.
21 Spuneţi-le, şi aduceţi-i încoace, ca să se sfătuiască unii cu alţii! Cine a
proorocit aceste lucruri de la început, şi le-a vestit de mult? Oare nu Eu,
Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu
drept şi mântuitor, alt Dumnezeu în afară de Mine nu este.
122
22 Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce Sunteţi la marginile
pământului! Căci Eu Sunt Dumnezeu, şi nu altul.
23 Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea şi cuvântul Meu
nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice
limbă va jura pe Mine.
24 „Numai în Domnul” Mi se va zice „locuieşte dreptatea şi puterea; la
El vor veni, şi vor fi înfruntaţi toţi cei ce erau mâniaţi împotriva Lui.
25 În Domnul vor fi făcuţi neprihăniţi şi proslăviţi toţi urmaşii lui Israel.”
Mesajele transmise oamenilor au fost publice şi au fost trimise de
la tronul lui Dumnezeu, unde îngerii slujesc continuu. Proclamarea către
oameni a acestor adevăruri despre Dumnezeu nu este de natură a ne ocupa
paginile Bibliei doar pentru a fi cunoscute mai mult sau mai puţin. Ele
reprezintă expresia voinţei lui Dumnezeu şi constituie mărturii peste timp
că viitorul este cunoscut, este sub control şi că vremurile bune vor fi
reinstaurate pe pământ. Dacă proclamaţia lui IEHVA, despre viitorul
omului şi al planetei pământ nu se materializa, dacă Satana avea dreptate
privind incapacitatea lui Dumnezeu de a-şi salva propria creaţie, atunci
toate ar fi fost vorbe în vânt şi ar fi fost dovedite ca atare în timp.
Isaia 46:9 „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile
străbune; căci Eu Sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu Sunt Dumnezeu, şi
nu este nici unul ca Mine.
10 Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu
este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, şi Îmi
voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.
11 Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om
ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus, şi Eu voi împlini; Eu
am plănuit şi Eu voi înfăptui.
12 Ascultaţi-Mă, oameni cu inima împietrită, vrăjmaşi ai neprihănirii!
13 Eu Îmi apropii neprihănirea: nu este departe; şi mântuirea Mea nu va
zăbovi. Eu voi pune mântuirea Mea în Sion şi slava Mea peste Israel.”
După pedepsierea evreilor, pentru idolatrie, şi după distrugerea
Templului lui Solomon, Dumnezeu a pregătit o cale de readucere a
poporului din sclavia babiloniană în ţara natală. Ieremia era profetul
însărcinat cu transmiterea mesajului de speranţă către un poporul vinovat
de crime şi idolatrie. Rămăşiţa acelui popor, oamenii scăpaţi de la măcel
care au păstrat calea adevărului şi s-au întors înapoi la Dumnezeu, au fost
asiguraţi că după şaptezeci de ani vor reveni în ţara lor. Perioada a părut
lungă şi mulţi dintre cei puternici ai vremii au afirmat că nu este posibilă
123
o astfel de cunoaştere a viitorului, iar alţii au proclamat o revenire
grabnică în patrie. Vremea a trecut şi poporul a fost lăsat să vină în ţară
abia după expirarea timpului profeţiei.
Ieremia 25:9 iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la
miazănoapte, zice Domnul; şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar,
împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva
locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să
le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de
batjocură, nişte dărîmături veşnice.
10 Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie şi strigătele de
veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, uruitul morii şi lumina
lămpii.
11 Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor
fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani.
12 Dar când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe
împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile
lor; voi pedepsi ţara Haldeilor, şi o voi preface în nişte dărîmături veşnice.
Nabopalasar, prinţ de origine chaldeeană fusese general în armata
Asiriană dar a profitat de războiul civil dintre pretendenţii la tronului lui
Aşurbanipal şi a cucerit cetatea Uruk, după care s-a proclamat în Babilon
,, rege al Akkadului”. Pentru că nu reuşea să distrugă singur imperiul
Asirian, a realizat o alianţă cu regele Cyaxares al Mediei. În 614 î.Ch a
fost cucerită Arapka, cetate situată la graniţa cu Media, a urmat rapid
Assurul în 613 î.Ch şi apoi Ninive în 612 î.Ch. De remarcat că Ninive era
construită pe malurile fluviului Tigru, care trecea prin mijlocul cetăţii.
Practic, cetatea avea rezerve de hrană şi apă pentru un asediu îndelungat,
iar zidurile erau de necucerit. Doi ani armatele mezilor şi babilonienilor
au stat sub zidurile cetăţii, fără prea mari sorţi de izbândă.*
Dar timpul asirienilor expirase şi ploile excesive din anul acela au
produs inundaţii atât de mari încât zidurile cetăţii s-au prăbuşit. Asiria a
fost cel mai crud imperiu al antichităţii, nimicirea sistematică a populaţiilor
cucerite, strămutarea lor şi distrugerea oricărei forme de rezistenţă
naţională au fost liniile directoare ale politicii regilor asirieni.
Dumnezeu avertizase Asiria, şi în special capitala Ninive, despre
iminenţa distrugerii, datorită nelegiuirilor.Cu aproximativ 120 de ani
înainte, profetul Iona a proclamat ziua distrugerii pentru Ninive. În urma
întoarcerii din pornirile lor distrugătoare, momentul a fost amânat.
* Horia C.Matei-Enciclopedia Antichităţii
124
În timpul lui Nabopalasar a sosit data scadenţei profeţiei privind
distrugerea cetăţii Ninive şi, de aceea, Dumnezeu a distrus zidurile cetăţii
prin ape, fără ca armatele invadatoare să fi participat cu ceva la acest fapt
incredibil. Dintr-o cetate inexpugnabilă, Ninive a devenit o ruină.
Am remarcat că toate imperiile apărute pe scena lumii au pornit
în istorie folosindu-se de alianţe cu regi situaţi în proximitatea lor, care
puteau oferi sprijin pentru depăşirea momentelor de început ale
expansiunii mondiale. Fără sprijinul puternicei armate a Mediei,
Nabopalassar şi fiul său, Nabucodonosor, nu ar fi înfrânt formidabila
armată a asirienilor. Soldaţii regelui Mediei erau specializaţi în luptele
purtate cu sciţii, din nord, de la care au preluat unele tehnici de luptă, pe
care asirienii nu le cunoştesau. Excelenta mobilitate a călăreţilor dotaţi cu
arcuri, asemenea sciţilor, a constituit o redutabilă armă de atac contra
asirienilor.
Profeţia cu privire la dominaţia Babilonului asupra popoarelor ce
se întindeau de la Mediterană la Eufrat a început să fie calculată după
bătălia din 609 î.Ch, când Cyaxares, regele Mediei, Nabopalassar şi
Nabucodonosor, fiul acestuia, au anexat posesiunile imperiului Asirian,
condus de Aşur-Uballit II *. Aceste amănunte trebuie reţinute pentru a se
observa că toţi ,,devastatorii” lumii nu au fost singuri în acţiunile lor, ci au
avut aliaţi dispuşi să conducă şi să împartă lumea după bunul plac. Chiar
dacă aliaţii nu au fost în primplanul acţiunilor militare, au participat la
comanda operaţiunilor, iar în teatrul de luptă au avut trupe combatante.
După terminarea operaţiunilor militare, toţi au obţinut partea lor din
cuceririle dobândite.
Distrugerea cetăţii Ninive şi a Imperiului Asirian au condus la
creşterea influenţei Imperiului Babilonian în Orientul Mijlociu. Războaiele
care au continuat în următoarele decenii au avut ca finalitate deportarea
evreilor în Babilon, distrugerea Ierusalimului şi a Templului, datorită
nelegiuirilor poporului ales. Deportarea a fost o lecţie dură administrată
evreilor, fără de care naţiunea lor ar fi fost în pragul asimilării în creuzetul
naţiunilor antichităţii.
Obiectivul Satanei a fost de a distruge definitiv naţiunea favorită a
lui Dumnezeu, pentru ca promisiunea făcută lui Moise, privind un
salvator din rândul lor, să nu se împlinească.

*99 Personalităţi ale Lumii Antice de N.Şarambei ,I.Şarambei

125
Profeţii lui Dumnezeu au vestit refacerea naţiunii şi a Templului,
pentru că sursa informaţiilor lor era cu adevărat credibilă.
Ieremia 29:8 Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui
Israel: „Nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri, care sunt în mijlocul
vostru, nici de ghicitorii voştri; n-ascultaţi nici de visătorii voştri, ale
căror visuri voi le pricinuiţi!
9 Căci ei vă proorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimis, zice
Domnul.”
10 Dar iată ce zice Domnul: „De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai
Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi, şi voi împlini faţă de voi
făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta.
11 Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul,
gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.”
Prin aceste profeţii, Dumnezeu a vrut să demonstreze cunoaşterea
viitorului până la detaliu. Profeţia lui Ieremia face referire la anii de
supremaţie ai Babilonului şi, de aceea, este normal să constatăm că
momentul cuceriri de către perşi a cetăţii constituie finalul profeţiei.
Şaptezeci de ani ai Babilonului s-au terminat în anul 539 î.Ch, când Cir al
II-lea a cucerit oraşul, datorită trădării preoţilor lui Marduk, care au
deschis porţile de la Eufrat ale cetăţii.
Demonstraţia de forţă făcută de Dumnezeu, proclamând data la
care se vor petrece anumite evenimente importante din istoria omenirii,
constituie o dovadă pentru univers, şi pentru oameni, că lucrurile nu sunt
scăpate de sub control, cum afirma Satana încă de la începutul rebeliunii.
Scrierile profeţilor par neimportante pentru noi azi şi nu este de
mirare că înţelegem atăt de puţin despre conflictul din univers şi despre
Dumnezeu, ca fiinţă supremă şi ocrotitor al omului. De fapt, profeţiile
aveau ca mesaj principal descoperirea realităţilor din univers, folosindu-se
de un limbaj adecvat oamenilor. Neînţelegerea mesajului Bibliei de către
majoritatea oamenilor nu se datorează decât superficialităţii umane şi
dorinţei de a auzi şi a vedea doar ce este evident. Subtilităţile creaţiei şi
realităţile cosmice nu fac obiectul studiului pentru majoritatea oamenilor
şi, de aceea, s-au creat nişte şabloane ale închinării peste care este tabu să
trecem.
Ieremia 30:11 Căci Eu Sunt cu tine, zice Domnul, ca să te
izbăvesc; voi nimici pe toate neamurile printre care te-am risipit, dar pe
tine nu te voi nimici; te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las
nepedepsit.”
126
12 „Aşa vorbeşte Domnul: „Lovitura ta este de nevindecat, şi rana ta este
usturătoare.
13 Nici unul nu-ţi apără pricina, ca să-ţi lege rana; nu-i nici un leac, nici
un mijloc de vindecare!
14 Toţi cei ce te iubeau te uită, nici unuia nu-i pasă de tine; căci te-am
lovit cum lovesc pe un vrăjmaş, te-am pedepsit cu putere, din pricina
mulţimii nelegiuirilor tale, şi al marelui număr al păcatelor tale.
15 De ce te plângi de rana ta, de durerea pe care ţi-o pricinuieşte boala
ta? Pentru mulţimea nelegiuirilor tale, pentru marele număr al păcatelor
tale, te-am făcut să suferi aceste lucruri!
16 Totuş, toţi cei ce te mănâncă vor fi mâncaţi, şi toţi vrăjmaşii tăi, toţi,
vor merge în robie; cei ce te jefuiesc vor fi jefuiţi, şi voi da pradă pe toţi
cei ce te prădează.
17 Dar te voi vindeca, şi îţi voi lega rănile, zice Domnul. Căci ei te
numesc: „Cel izgonit” „Sionul acela de care nimănui nu-i pasă.”
18 „Aşa vorbeşte Domnul: „Iată, aduc înapoi pe prinşii de război ai
corturilor lui Iacov, şi Mi-e milă de locaşurile lui; cetatea va fi zidită
iarăşi pe dealurile ei, şi casa împărătească va fi locuită iarăşi cum era.
19 Din mijlocul lor se vor înălţa mulţumiri şi strigăte de bucurie; Îi voi
înmulţi, şi nu se vor împuţina; îi voi cinsti, şi nu vor fi dispreţuiţi.
20 Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui va rămâne înaintea Mea, şi voi
pedepsi pe toţi asupritorii lui.
21 Căpetenia lui va fi din mijlocul lui, şi stăpânitorul lui va ieşi din
mijlocul lui; îl voi apropia, şi va veni la Mine; căci cine ar îndrăzni să se
apropie din capul lui de Mine? zice Domnul.”
22 „Voi veţi fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.”
23 „Iată, furtuna Domnului, urgia izbucneşte, se năpusteşte vijelia şi cade
peste capul celor răi!
24 mânia aprinsă a Domnului nu se va potoli, până ce va împlini şi va
înfăptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul
vremurilor.”
Descoperirea perioadei de timp în care fii lui Israel urmau să fie
robi în Babilon a constituit o informaţie preţioasă despre modul de
planificare a vieţii pe pământ şi demonstraţii ale capacităţii lui Dumnezeu
de previzionare a viitorului, şi de control asupra istorei, în ciuda
acuzaţiilor de înşelăciune aruncate de Satana.
Studiind raţional acţiunile din trecut, putem constata că Dumnezeu
este predictibil pentru că doreşte ca toate fiinţele din univers să se simtă
127
protejate şi în siguranţă. De aceea, timpul a fost dimensiunea critică
pentru toate fiinţele create. Lipsa cunoştinţelor despre viitor face să existe
o anumită incertitudine privind viaţa. Această problemă nu a existat până
la contestarea autorităţii lui Dumnezeu de către Satana. Pentru a demonstra
lipsa de justeţe a acuzaţiilor privind incapacitatea lui Dumnezeu de a
conduce eficient universul a fost creată o nouă planetă, cu o fiinţă aparent
mult mai fragilă decât îngerii. Au fost date asigurări că oamenii vor fi
fericiţi şi capabili să rămână lângă Dumnezeu, chiar şi cu resurse mult
mai puţine decât îngerii.
Maleahi 3:16 ,, Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea
unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o
carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de
Domnul, şi cinstesc Numele Lui.
17 „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară
deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are
milă un om de fiul său, care-i slujeşte.
18 Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău,
dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.”
Secretul istoriei terestre a fost dezvăluit abia după căderea lui
Adam, pentru a reafirma capacitatea lui Dumnezeu de a cunoaşte viitorul
şi implicarea Sa în orice problemă creată de fiinţele din univers.
Dumnezeu a dezvoltat proiectul privind planeta pământ prin configurarea
unui timp limitat în care Satana să poată dovedi că a avut dreptate să se
răscoale împotriva lui Dumnezeu. Demonstrarea capacităţii de a respecta
promisiunile s-a făcut la potop, când oamenii au foat avertizaţi de Noe,
timp de aproximativ 120 de ani, că urma o distrugere totală a vieţii pe
pământ prin apă, sau atunci când Avraam a fost asigurat de Dumnezeu că
urmaşii lui vor sta 400 de ani în Egipt ca robi, sau când Evreii au fost
avertizaţi de Ieremia că vor sta 70 de ani robi în Babilon .Toate aceste
modele matematice dovedesc o voinţă puternică a lui Dumnezeu de a
respecta timpul hotărât pentru fiecare etapă a istoriei terestre. Pornind de la
predictibilitatea lui Dumnezeu, putem afirma cu certitudine că timpul
sfârşitului lumii este cunoscut de Dumnezeu şi că a fost făcut public, cel
puţin într-un loc al Bibliei. Pentru oameni nu este atât de important să ştie
ziua sfârşitului, pentru că salvarea nu depinde de aceasta, dar pentru a avea
suficientă putere să reziste pe baricade, li s-a promis că perioada de
tranziţie provocată de aderarea la rebeliune se va sfârşi la un timp stabilit.
Descifrarea perioadei de timp acordată pământului pentru a-şi rezolva
128
statutul faţă de Dumnezeu a fost o preocupare constantă a omenirii.
Rezolvarea ecuaţiilor complexe ale codurilor ascunse în Biblie se va face
doar cu puţin timp înainte de sfârşit,pentru a nu se produce panică şi
descurajare.
În vremea sfârşitului, segregarea pământului în două tabere este
previzionată de Biblie şi, de aceea, toţi oamenii trebuie să ştie să aleagă
tabăra. Unii vor alege tabăra rebelilor şi se vor pregăti în consecinţă pentru
rezistenţă armată, alţii vor alege tabăra lui Dumnezeu şi vor proclama
terminarea istoriei pământului şi ziua judecăţii finale pentru toţi oamenii.
Este logic să observăm că este imperios necesar să aflăm, cu ceva timp
înainte, momentul finalului istoriei pentru a lua o atitudine şi pentru a face
pregătirile necesare, unii pentru rebeliune armată, alţii pentru acceptarea
conducerii legitime a universului. Aşadar, demersul prin care am făcut
publice cercetările privind perioada hotărâtă până la sfârşitul istoriei sunt
legitime din punct de vedere etic şi sunt logice prin prisma
predictibilităţii actului de guvernare al lui Dumnezeu.
Optimismul afişat de IEHVA privind viitorul umanităţii a fost luat
în derâdere de Satana, considerând că se încearcă amăgirea universul cu
poveşti frumoase despre un viitor pe care nu-L putea controla. Dumnezeu a
declarat că ştie viitorul, că poate demonstra că omul are capacităţi
suficiente de a rezista la orice provocare propusă de contestatari şi că El
însuşi se va întrupa într-un om, pentru a demonstra că oricâte teste ar face
Satana, nu vor fi încununate de succes.
Una din puţinele relatări despre acuzaţiile aduse de Satana lui
Dumnezeu, este redată în cartea lui Iov, unul din contemporanii lui Moise.
Se observă, în Iov 1 :11 şi 2 :5, cum Satana afirma că Iov, unul din
oamenii fideli lui Dumnezeu, urma să blesteme pe Dumnezeu în
momentul când nu ar mai fi avut avere, sau când sănătatea i-ar fi fost
afectată. Afirmaţiile Satanei erau dure şi cinice şi denotă convingerea sa
fermă că se vor împlini cu exactitate. Ele nu erau făcute doar pentru a
produce supărare cuiva, ci exprimau necunoaşterea viitorului de către
Satana şi convingerea că şi Dumnezeu se afla în aceeaşi situaţie ca şi el,
dar că avea mai multă putere, datorită unei perioade de timp mai mari
pentru a studia ştiinţa şi pentru a realiza lucruri mai deosebite.
Satana a sperat că, în timp, şi el va dobândi capacităţi mai mari de
a cunoaşte universul şi de a şti viitorul. Timpul i-a fost acordat şi locul
unde a fost trimis să experimenteze totul a fost pământul, pentru că acolo a
fost primit cu braţele deschise. Dar omul s-a dovedit un partener incomod
129
pentru Satana, şi instabil în hotărârile luate. Oamenii au constituit nu
numai victime ale Satanei, dar şi încercarea sa supremă. Istoria a dovedit
că omul este cu adevărat liber şi are capacitatea de a-şi schimba atitudinea
faţă de bine şi rău. Când s-a constatat că împărăţiile pământului nu
funcţionează după cum dorea el, Satana a trecut la violenţă fizică şi i-a
omorât pe mulţi din cei pe care i-a considerat neloiali. Crima şi minciuna
au fost implementate pe pământ, ca rezultat al aplicării noului concept
de dezvoltare, după planurile Satanei. În scurt timp, omul a devenit o
victimă dar şi o povară pentru autoproclamatul rege al pământului, fiind
nevoie să lupte din greu, generaţie după generaţie, pentru a convinge
fiecare om să adere la rebeliune.
Un exemplu de om care a dorit să facă pace cu Dumnezeu a fost
Iov, care a fost supus celui mai dur test de rezistenţă psihică posibilă
pentru muritori, un simbol al lui Iisus Hristos.
Iov 1:6,, Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat
înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor.
7 Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Şi Satana a răspuns Domnului:
„De la cutreerarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe
el.”
8 Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el
pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de
Dumnezeu şi se abate de la rău.”
9 Şi Satana a răspuns Domnului: „Oare degeaba se teme Iov de
Dumnezeu?
10 Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat
lucrul mânilor lui, şi turmele lui acopăr ţara.
11 Dar ia întinde-Ţi mâna, şi atinge-te de tot ce are, şi Sunt încredinţat că
Te va blestema în faţă.”
12 Domnul a zis Satanei: „Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra
lui să nu întinzi mâna.” Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. 13 Într-o
zi, pe când fiii şi fiicele lui Iov mâncau şi beau vin în casa fratelui lor celui
întâi-născut,
14 a venit la Iov un sol, care a zis: „Boii arau şi măgăriţele păşteau lângă
ei.
15 Şi s-au aruncat nişte Sabeeni asupra lor, i-au luat, şi au trecut pe
slujitori prin ascuţişul săbiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.”

130
16 Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Focul lui Dumnezeu a
căzut din cer, şi a aprins oile şi pe slujitorii tăi, şi i-a ars de tot. Numai eu
am scăpat, ca să-ţi dau de ştire.”
17 Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Nişte Haldeeni,
înşiraţi în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat şi au trecut
pe slujitori prin ascuţişul săbiei. Numai eu am scăpat, ca să-ţi dau de
ştire.”
18 Pe când vorbea el încă, a venit un altul şi a zis: „Fiii tăi şi fiicele tale
mâncau şi beau vin în casa fratelui lor întâi-născut.
19 Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele
patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am
scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire.”
20 Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfîşiat mantaua, şi şi-a tuns capul. Apoi,
aruncându-se la pământ, s-a închinat,
21 şi a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce
în sînul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie
Numele Domnului!”
22 În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc, şi n-a vorbit nimic
necuviincios împotriva lui Dumnezeu.’’
Iov 2:1 Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat
înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat
înaintea Domnului.
2 Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Şi Satana a răspuns Domnului:
„De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe
el.”
3 Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el
pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet. El se teme de
Dumnezeu, şi se abate de la rău. El se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu
Mă îndemni să-l perd fără pricină.”
4 Şi Satana a răspuns Domnului: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are
pentru viaţa lui.
5 Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de oasele şi de carnea lui, şi Sunt
încredinţat că Te va blestema în faţă.”
6 Domnul a zis Satanei: „Iată, ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa.”
7 Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă
rea, din talpa piciorului până în creştetul capului.
8 Şi Iov a luat un ciob să se scarpine, şi a şezut pe cenuşă.

131
9 Nevastă-sa i-a zis: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Bleastămă pe
Dumnezeu, şi mori!”
10 Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce! primim de la
Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” În toate acestea, Iov n-a
păcătuit deloc cu buzele lui.’’
Dialogul descris de Moise, în cartea lui Iov, indică o relaţie de
familiaritate între Dumnezeu şi Satana. În momentul întâlnirii din
adunarea întregului univers, reprezentantul pământului nu avea cine să fie
decât stăpânul autoproclamat, Satana. Întrebarea pusă de IEHVA ,,de unde
vii’’, indică drept interlocutor pe cineva cunoscut. Este o întrebare care se
pune între vechi cunoscuţi, fără a se mai pronunţa nume. Satana a răspuns
şi el, de la egal la egal, fără a manifesta un minim respect faţă de
Dumnezeu. Satana sugera că Iov era drept pentru că primea sprijin de la
Dumnezeu.
Studiind relatarea despre întâlnirea din cer, se observă că IEHVA
prezida o adunare a întregului univers, în care se discutau probleme
concrete ale existenţei cotidiene, în cazul de faţă, problema lui Iov. Se
constată că în cer fiinţele create de Dumnezeu nu stau numai plecaţi pe
genunchi în închinare continuă, cum cred mulţi necunoscători, ci există un
dialog democratic cu fiecare fiinţă prezentă acolo. Dumnezeu nu apare ca
un stăpân capricios, ci mai degrabă ca un tată adevărat care discută
problemele apărute în univers şi ascultă şi opiniile fiilor Săi .
IEHVA pronunţa numele lui Iov cu bucurie, şi-i aprecia faptele la
justa valoare. Iov nu era un străin, el era unul din fii lui Dumnezeu, care
avea dreptul la un nume şi un loc în adunarea sfinţilor, în opoziţie cu
Satana, care nu mai avea dreptul nici măcar la un nume. Pentru
Dumnezeu, Satana rămâne un răsculat, un calomniator şi nimic mai mult.
Tot ceea ce i-a fost dăruit de Dumnezeu a fost refuzat de Satana, inclusiv
numele său iniţial, pentru a dovedi că el are libertate deplină şi nu are
nevoie de un nume dăruit de rivalul său. Numele său, pus în momentul
creaţiei, a fost dat uitării, pentru că rebeliunea l-a făcut să-şi piardă şi
dreptul la un nume, care aparţinea doar unui fiu al lui Dumnezeu, nu unui
rebel.
După ce Iov a fost cercetat de ambele tabere, pentru a se face o
evaluare a stării lui spirituale, Satana a cerut să fie testat prin afectarea
sănătăţii. Imediat Satana a plecat din faţa lui Dumnezeu să verifice
rezistenţa fizică şi psihică a lui Iov. Discuţia din versetul 5 ne arată că
Satana cunoştea foarte bine structura celulară a corpului uman, din
132
moment ce discuta cu Dumnezeu despre sănătatea lui Iov. La aceste
întruniri, Satana se plângea că, deşi are planuri măreţe cu omul, acesta este
extrem de rău pentru că aşa a fost creat de Dumnezeu, şi nu poate realiza
nimic bun cu el. Acolo, Dumnezeu era făcut răspunzător de toate
fărădelegile omului şi de eşecul pacificării universului. Calomniile, spuse
cu titlu de constatări faptice, reprezentau punctul forte al acţiunii
rebelilor, la întrunirile publice ale tuturor reprezentanţilor universului.
Chiar rebeliunea era pusă pe seama incapacităţii lui Dumnezeu de a
face toate lucrurile desăvârşite. În cartea lui Iov, sunt redate opiniile reale
ale conducerii rebeliunii, în contextul existenţei unui om care refuza să se
supună lor. Iov şi mulţi alţii au refuzat să se supună rebeliunii datorită
promisiunii unui Eliberator, care trebuia să vină pe pământ să-i salveze
din starea deplorabilă în care erau.
Iov 4:15 „Un duh a trecut pe lângă mine... Tot părul mi s-a sbîrlit
ca ariciul...
16 Un chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi am
auzit un glas care şoptea încetişor:
17 „Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea
Celui ce l-a făcut?
18 Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El
greşeli chiar la îngerii Săi,
19 cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag obîrşia
din ţărână, şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!
20 De dimineaţă până seara Sunt zdrobiţi, pier pentru totdeauna, şi
nimeni nu ţine seama de ei. „
Declaraţia de mai sus este a unui duh rău, pentru că înfăţişarea era
necunoscută iar reacţia de frică a ascultătorului era evidentă. Dumnezeu nu
vine să sperie omul şi nu şopteşte încetişor, ca şi cum ar avea ceva
conspirativ de spus. În orice mesaj transmis oamenilor, Dumnezeu se
identifică şi spune cu glas tare ceea ce are de spus. Faptul că Dumnezeu
era acuzat că suspectează chiar şi îngerii de greşeli, denotă că este vorba
de un înger rebel. Concluzia îngerului rebel era că Dumnezeu caută greşeli
acolo unde nu există şi că omul este zdrobit de greutăţi şi necazuri chiar de
Creatorul său.
Permisiunea primită de la Dumnezeu de a afecta sănătatea lui Iov,
până acolo încât a ajuns aproape mort, denotă că Satana deţinea, şi deţine,
temeinice cunoştinţe de anatomie, fiziologie şi biologie celulară. Aceste
informaţii nu puteau fi obţinute decât din studierea proiectului făcut de
133
Dumnezeu şi a funcţiilor fiecărei componente celulare, în cadrul dreptului
său de a fi prezent în Templul din cer, ca martor la tot ceea ce afecta
planeta pământ.
Scopul său declarat era de a nu permite lui Dumnezeu modificarea
parametrilor funcţionali ai omului, pentru a scoate basma curată întreaga
poveste a creaţiei lumii. Satana acuza administraţia lui Dumnezeu de
incompetenţă şi, în consecinţă, căuta să dovedească insuficienta cunoaştere
a problemelor existenţiale ale omului. În faţa unor astfel de calomnii,
Dumnezeu a permis contestatarului să fie prezent la toate procesele ce se
desfăşurau în laboratorul din cer, după aderarea omului la revoluţia
Luciferiană. Până atunci, Satana nu a avut acces la informaţiile privind
creaţia, pentru că responsabilitatea asumată era integral în seama lui
IEHVA.
Abia în momentul aderări omului la rebeliune problemele s-au
complicat serios şi Satana a avut motive palpabile să afirme că tot
proiectul lui IEHVA conţinea defecte fundamentale. În acest context,
Satana a cerut accesul la informaţiile privind creaţia pe pământ, sub
aparenţa unui interes legitim de apărare a acesteia de viitoare manipulări
şi mai distructive din partea Creatorului. De fapt, Satana a luat
informaţiile şi a atacat tot ce se putea ataca, la orice nivel, din orice
structură vie de pe pământ. Abia atunci au văzut îngerii ce poate face
Satana cu informaţiile şi cu puterea dobândită din folosirea lor .
Iov este un exemplu extrem de dureros al războiului declanşat de
Satana împotriva a tot ceea ce a fost făcut de Dumnezeu şi modul cum a
fost finalizat întregul experiment. Dumnezeu a demonstrat că avea
încredere în Iov şi a permis testarea lui pentru a arăta că, deşi trecuseră
mii de ani de la căderea în păcat, existau oameni care doreau să trăiască
moral pe pământ. Independenţa omului a fost exploatată iniţial de Satana,
pentru a arăta că proiectul nu este bun, dar s-a dovedit ulterior că el însuşi
are şi mai mari probleme cu oamenii pentru a-i convinge să nu se întoarcă
la Dumnezeu.
Omul a devenit o fiinţă greu de suportat în compania rebelilor şi
extrem de volatil în hotărârile luate. Când Satana avea mai multă
încredere în oamenii pregătiţi să devină unelte ale răului, atunci se
schimba atitudinea lor şi, din rebeli, deveneau oameni ascultători de
Dumnezeu. Când războiul şi foametea au fost aduse de Satana asupra
unor naţiuni întregi, pentru a le spulbera nădejdea în viaţa veşnică, atunci

134
oamenii găseau resursele morale şi intelectuale de a se închina lui
Dumnezeu.
Mii de ani, omul a constituit subiectul experimentelor lui Satana,
pentru a demonstra că este făcut cu deficienţe şi că nu se va mai întoarce
la Dumnezeu, după ce a semnat alianţa la rebeliune. Semnătura pusă de
Adam pe documentul rebeliunii a fost invocată tot timpul, fără a se preciza
că a fost obţinută prin ascunderea clauzelor care arătau şi consecinţele
dezastruoase ale tratatului. Neascultarea de Dumnezeu şi părăsirea stării
de neutralitate de către Adam, a costituit momentul acceptării variantei
rebelilor despre univers şi despre viitorul acestuia. În momentul cînd
omul a crezut că va progresa, folosind calea oferită de rebeli, a intrat
imediat în parteneriat cu aceştia, printr-o semnătură genetică care nu
poate fi ştearsă uşor.
Împărăţia promisă de Satana oamenilor, statutul de dumnezei al
acestora şi libertatea de a face tot ceea ce vor, au fost atracţiile tratatului
de aderare la rebeliune. În baza acestui tratat, omul trebuia să dezvolte o
lume perfectă, cu genii ştiinţifice şi armonie socială demne de invidiat
de către tot universul, pentru a provoca restul îngerilor să se alize cu
rebelii.
Oamenii au constatat repede că şeful autoproclamat al pământului
nu are capacitatea să realizeze nici o promisiune de bine pentru oameni,
ba mai mult, a trecut şi la învrăjbirea lor pentru a-i umili şi nimici. Unii
au regretat aderarea la rebeliune şi au căutat să se împace cu Dumnezeu, în
virtutea libertăţii de alegere, proclamată şi de Satana, când explica de ce
s-a răsculat. În momentul acela s-a descoperit adevărata faţă a Satanei,
care a trecut la o politică de asasinate împotriva celor care doreau adevărul
şi împăcarea cu Dumnezeu.
Cu timpul, politica a devenit mai subtilă, metodele s-au rafinat iar
oamenii au fost momiţi cu ideea că pot să facă o lume perfectă. În timp ce
unii erau eliminaţi în continuare pentru că doreau împăcarea cu
Dumnezeu, alţii erau ţinuţi captivi în iureşul vieţii de zi cu zi, pentru a
nu avea timpul necesar pentru idei noi, de genul ,,vieţii veşnice” sau a
locului şi rolului omului în univers.
Geneza 3:5 ,, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el,
vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
6 Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că
pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui

135
şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat
şi el. ’’
Pentru ajungerea la dezideratul de bunăstare propus, Satana trebuia
să asigure resurse energetice suficiente pentru întreaga omenire, să asigure
hrană tuturor şi un climat de pace pe pământ. În loc să fie aşa, realitatea a
dovedit că resursele alimentare şi energetice sunt insuficiente iar lăcomia
oamenilor distruge natura, pentru a satisface dorinţele de mărire, cât despre
pace pe pământ, nici nu poate fi vorba. Aşa zisele cuceriri ale ştiinţei
umane s-au făcut neţinând cont de creaţia iniţială şi au dus la distrugerea
mediului înconjurător, la punerea în pericol a însăşi existenţei vieţii pe
pământ. Era normal ca Satana, conducătorul rebeliunii şi garantul unei noi
ordini în univers, să sprijine noul aliat, omul, şi să-i creeze condiţiile
pentru a deveni puternic şi fericit.
Când Dumnezeu a făcut pământul, l-a dotat cu rezervele necesare
pentru a fi exploatat raţional şi pentru autoregenerare. Aderarea omului la
rebeliune a transferat responsabilitatea educării oamenilor şi a conservării
resurselor planetei noului stăpân, pentru că aşa era democratic să se
desfăşoare istoria. Noua împărăţie dorea libertate absolută şi independenţă
faţă de Dumnezeu, şi a avut-o. Realitatea a demonstrat că am devenit sclavi
la carul Satanei şi cobai, în experimentele menite să distrugă orice formă
de reabilitare a omului. Până în secolul XX, omenirea a avut insuficiente
cunoştinţe pentru a ajunge la tehnologii distructive, care să pericliteze
mediul înconjurător, motorul care asigură supravieţuirea noastră ca specie.
Dacă azi avem o dezvoltare accelerată a tehnicii, dacă trăim aparent mai
bine, trăim pe seama distrugerii ultimelor rezerve ale planetei, care ar fi
fost necesare generaţiilor viitoare pentru a supravieţui. Singura soluţie
pentru prevenirea unui deznodământ tragic pe pămînt este intervenţia lui
Dumnezeu şi curmarea dezastrului provocat de nesăbuinţa oamenilor,
deveniţi zei peste noapte, nişte zei fără raţiune.
Totuşi, în anumite locuri ale Bibliei, Dumnezeu îi numeşte pe
oameni ,,dumnezei”, cu menţiunea că mor şi au nevoie de un salvator. O
altă diferenţă dintre cei care se autoproclamă dumnezei, fără să
dovedească acest lucru, şi Dumnezeu, este că El va judeca tot pământul şi
pe uzurpatorul puterii, Satana. De fapt, conceptul îndumnezeirii omului
prin întruparea lui Iisus Hristos nu este unul nou, scritorii Vechiului
Testament îl proclamau, pentru că informaţia provenea direct de la
Dumnezeu. Satana a vrut să ajungă Dumnezeu prin uzurpare, în timp ce

136
calea cea mai uşoară era prin urmarea paşilor planificaţi deja pentru această
devenire.
Psalmi 82:1 (Un psalm al lui Asaf.),, Dumnezeu stă în adunarea
lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.
2 -„Până când veţi judeca strîmb, şi veţi căuta la faţa celor răi? -
3 Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate nenorocitului şi
săracului,
4 Scăpaţi pe cel nevoiaş şi lipsit, izbăviţi-i din mâna celor răi.”
5 Dar ei nu vor să ştie de nimic, nu pricep-nimic, ci umblă în întuneric; de
aceea se clatină toate temeliile pământului.
6 Eu am zis: „Sunteţi dumnezei, toţi Sunteţi fii ai Celui Prea Înalt.”
7 Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.”
8 Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul! Căci toate neamurile Sunt
ale Tale.’’
În ebraică, numele lui Dumnezeu este scris la plural (~yhiªl{a/ -
Elohim), iar pentru fiinţele din univers este folosit acelaşi nume şi tot la
plural (~yhiªl{a/ -Elohim). Despre oameni, Asaf declară că sunt Dumnezei
(~yhiªl{a/-Elohim), dar că sunt muritori şi supuşi judecăţii Creatorului.
br<q<ßB. lae_-td:[]B; bC'înI ~yhiªl{a/ @s"ïa'ñl. rAmªz>mi WTT Psalm 82:1
`jPo)v.yI ~yhiäl{a/
`hl's,(-Waf.Ti ~y[iªv'r>÷ ynEïp.W lw<["+-WjP.v.Ti yt;îm'-d[; 2
`WqyDI(c.h; vr"äw" ynIß[' ~At+y"w> ld:î-Wjp.vi 3
`WlyCi(h; ~y[iäv'r> dY:ßmi !Ay=b.a,w> ld:î-WjL.P; 4
ydEs.Amï-lK' WjAMªyI÷ WkL'_h;t.yI hk'îvex]B; Wnybiªy" al{ïw> ŸW[’d>y") al{Ü 5
`#r<a'(
`~k,(L.Ku !Ayæl.[, ynEßb.W ~T,_a; ~yhiäl{a/ yTir>m;a'â-ynIa] 6
`WlPo)Ti ~yrIåF'h; dx;Þa;k.W !Wt+WmT. ~d"äa'K. !kea'â 7
`~yI)AGh;-lk'B. lx;ªn>ti÷ hT'îa;-yKi( #r<a'_h' hj'äp.v' ~yhil{a/â hm'äWq 8
Psalmi 82:1 ,,Mizmor laasaf elohim niţav baadat-al bacherev
elohim işpot
2. ad-matai tişpatu-avel ufane raşaim tisu-sela
3. şiftu-dal vaiatom ani varaş haţdicu
4. palatu-dal vaevion miad reşaim haţilu
5. lo iadu velo iavinu bahaşecha ithalacu imotu col-mosde areţ
6. ani-amarti elohim atem uvane elion culachem
7. achen caadam tamutun uchahad hasarim tipolu
8. cuma elohim şofta haareţ ki-ata tinhal bechol-hagoim”
137
Din studiul acestor texte poate fi observată intenţia Creatorului de
a ridica orice creatură la statutul de divinitate. Învierea lui Iisus a
constituit un nou început pentru neamul omenesc. Biruinţa a demonstrat că
omul a fost bine creat dar Satana a acţionat voluntar pentru a distruge
totul. Rezultatul extraordinar al experimentului terestru al lui IEHVA a
fost consemnat în cărţile cerului şi a provocat reacţii în lanţ în tot
universul. Laboratorul experimental a devenit o componentă sacră a
universului, în care Satana nu a mai fost primit pentru că a încălat termenii
neutralităţii, acceptaţi de toate părţile implicate. Satana l-a asasinat pe Iisus
pentru a încerca distrugerea întregului proiect de reabilitare şi pentru a
crea instabilitate în guvernarea universului.

138
Clonarea
Întruparea lui Iisus este un subiect care produce controverse şi azi,
la peste 2000 de ani de la eveniment. Descrierea biblică a naşterii lui Iisus
oferă informaţii deosebite despre arhitecţii întregului proiect.
Luca 1:26 În luna a şasea, îngerul Gavril a fost trimis de
Dumnezeu într-o cetate din Galilea, numită Nazaret,
27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David.
Numele fecioarei era Maria.
28 Îngerul a intrat la ea şi a zis: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare
har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!”
29 Turburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură
ce putea să însemneze urarea aceasta.
30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea
lui Dumnezeu.
31 Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei
pune numele Isus.
32 El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul
Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.
33 Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea
sfârşit.”
34 Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu
de bărbat?”
35 Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea
Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va
fi chemat Fiul lui Dumnezeu.
Un mesager al cerului, Gabriel, a pregătit terenul pentru realizarea
unui proiect secret al lui Dumnezeu. El a ajuns la Maria din Nazaret şi i-a
spuns că urma să rămână însărcinată înainte de a avea un soţ, iar sarcina
trebuia realizată artificial de către Duhul Sfânt şi asistată de puterea Celui
Prea Înalt. Aceste detalii nu ne sunt oferite întâmplător, ele confirmă
existenţa Duhlui Sfânt ca persoană distinctă de Fiul, care pe timpul
experimentului nu mai putea să-şi îndeplinească artibuţiile de Dumnezeu şi
avea nevoie de asistenţă de specialitate permanentă.
În aceeaşi frază apare Tatăl, alături de Duhul Sfânt, ceea ce indică
două persoane distincte implicate în proiect: Duhul Sfânt ca iniţiator al
139
fertilizării artificiale a Mariei şi Tatăl ca susţinător al întregului
experiment. Afirmaţia nu se bazează doar pe o traducere românească a
textului, ci corespunde şi cu originalul grecesc.
Luca 1:35 ,,35 kai. avpokriqei.j o` a;ggeloj ei=pen auvth/|\ pneu/ma a[gion
evpeleu,setai evpi. se. kai. du,namij u`yi,stou evpiskia,sei soi\ dio. kai. to.
gennw,menon a[gion klhqh,setai ui`o.j qeou/Å’’
Transliterat: Luca 1:35 ,,kai apokritheis ho aggelos eipen aute;
pneuma hagion epeleusetai epi se kai dynamis hypsistou episkiasei soi; dio
kai to gennomenon hagion klethesetai hyios theou.”
-Pneuma haghion este tradus prin ,,Duhul Sfânt’’
-Dynamis hypsistou episkiasei este tradus prin ,,puterea Celui Prea Înalt’’.
Traducerea sinodală: Luca1:35 ,,Şi răspunzînd, îngerul i-a zis:
Duhul Sfînt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema.’’
Din textele de mai sus se distinge o acţiune concertată a două
entităţi: Duhul Sfânt şi Cel Prea Înalt, implicate în realizarea întrupării lui
IEHVA. Unii sceptici ar putea afirma că nu se poate face o distincţie clară
a celor două entităţi, pentru că nu ştim ce semnifică ,,Cel Prea Înalt’’.
Răspunsul se găseşte tot în evanghelia lui Luca, unde Tatăl din ceruri este
identificat ca fiind ,,Cel Prea Înalt’’.
Luca 6:20 ,, Atunci Isus Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a zis:
„Ferice de voi, care Sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este
a voastră!.................................
35 Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără
să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii
Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţămitori şi cu cei răi.
36 Fiţi, deci, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.’’
Biblia consemnează prezenţa Duhul Sfânt ca entitate distinctă, cu
rol principal în întruparea lui Iisus şi în procesele de creaţie, în general.
Geneza 1:1 ,,La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.
2 Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi
Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.”
Toată creaţia a fost o operă comună a Trinităţii, cu implicarea
Duhului Sfânt ca expert în precesele de iniţiere a vieţii. Textul din Luca
afirmă că Duhul Sfânt a fost cel care a realizat sarcina artificială a Mariei.
Matei este primul dintre evanghelişti care afirmă că Maria a rămas

140
însărcinată de la Duhul Sfânt, ceea ce indică rolul primordial al Duhului
Sfânt în actul întrupării. În limbaj medical actual, întreg procesul se
numeşte ,,Tehnică de Reproducere Artificială “.
Matei 1:20 ,, Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a
arătat în vis un înger al Domnului, şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te
teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de
la Duhul Sfânt.
21 Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui
pe poporul Lui de păcatele sale.”
Naşterea lui Iisus Hristos dintr-o mamă care avea moştenire peste
3500 de ani de modificări genetice degenerative punea o problemă
deosebit de serioasă, din punct de vedere al incompatibilităţii dintre
sângele matern şi embrionul în dezvoltare. Reacţiile de respingere a
embrionului implantat artificial reprezentau o ameninţare reală pentru
întregul experiment. De aceea, procedeul a necesitat o protecţie deosebită,
prin diminuarea răspunsului imun al mamei faţă de o sarcină artificială.
Aşa se explică afirmaţia lui Luca despre contribuţia Tatălui la protejarea
întregului experiment:,, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri”.
Menţionarea Tatălui indică o colaborare desăvârşită şi o separare
a rolurilor fiecăruia. Tatăl reprezenta o prezenţă protectoare, o umbrire a
întregului experiment cu atotputernicia Sa şi garanţia că Satana nu putea
modifica coordonatele experimentului. Dumnezeu nu a făcut altă lucrare
decât aceea pe care a realizat-o cu Adam, iar Satana nu a avut dreptul să
acţioneze prin alterări genetice ale structurilor produsului de concepţie al
Mariei. Satana avea avantajul că Maria, parte a experimentului, era deja
afectată de modificările genetice ale celor câteva mii de ani de când Adam
căzuse în păcat. El a afirmat că deficienţele funcţionale ale omului sunt
imputabile lui IEHVA şi că, după eşecul creaţiei, se urmăreşte
muşamalizarea întregii tragedii prin căutarea unui ţap ispăşitor. Realitatea
a fost alta, IEHVA s-a identificat cu opera Sa şi a promis că va lua El
însuşi un trup uman, în semn de solidarizare cu omul căzut în capcana
rebelilor. Cunoaşterea viitorului şi folosirea informaţiilor dobândite din
această cunoaştere este o caracteristică a lui Dumnezeu, care nu poate fi
înţeleasă decât parţial de oamenii de azi.
Satana a contestat dreptul lui IEHVA de a se afişa în public cu un
chip uman, înainte de a ajunge la momentul real al unei astfel de
experienţe. Pentru a demonstra că jurământul Său va fi respectat şi pentru
a fi o mărturie continuă a acestui jurământ, IEHVA, Creatorul, a păstrat
141
acelaşi chip uman tot timpul, ca o cucerire obţinută în momentul
întrupării şi utilizată încă de la creaţia primului înger, prin capacitatea de a
asimila viitorul unui prezent perpetuu. Chipul de om a fost luat în virtutea
planului veşnic, făcut înainte de existenţa vreunei creaturi şi reprezintă
perfecţiunea manifestării materiale a unui Dumnezeu imaterial.
Necuprinsul s-a manifestat în materie şi materia a fost înglobată în
necuprins, pentru a da sens veţii pe pământ. Intersectarea cu materia în
timpul vieţii pe pământ a constituit un dat necesar şi obligatoriu pentru
începerea creaţiei fiinţelor din univers.
Abordarea experimentului întrupării de către IEHVA trebuia să
demonstreze că proiectul uman nu a fost un eşec şi că etapa căderii în
păcat constituie o imixtiune obraznică a rebelilor în creaţia iniţială a lui
Dumnezeu. În aceste condiţii, singura modalitate de a demonstra că
Dumnezeu nu a greşit proiectul era ca El însuşi să se identifice cu propria
creaţie, folosind acelaşi material din care era făcut Adam. În momentul
aderării lui Adam la rebeliune, IEHVA nu mai putea să facă un alt om din
ţărâna pământului, pentru că s-ar fi interpretat că modifică proiectul, cu
scopul de a corecta greşelile făcute la primul om. De aceea, întruparea
trebuia făcută pe structuri celulare ale lui Adam, după creaţia sa, înainte de
a fi făcută Eva. Pentru creştini a fost o grea încercare să explice naşterea
lui Iisus dintr-o fecioară. Opozanţii au afirmat, încă din timpul vieţii lui, că
nu pot accepta explicaţia oferită de susţinători pentru că nu s-a mai
pomenit în istorie o sarcină apărută din senin.
Pe de altă parte, susţinătorii au mistificat rapid totul pentru a nu
oferi explicaţii care puteau deveni penibile, în lipsa unor informaţii mai
detaliate. Mii de ani, fenomenul naşterii lui Iisus dintr-o fecioară a fost un
subiect evitat pentru a nu oferi duşmanilor ocazii de dispreţ. Subiectul a
fost însă exploatat de opozanţii noii religii pentru a produce incertitudine
şi, în final, necredinţă. Fruntaşii evreilor, neamul din care s-a născut Iisus,
au insinuat că El este un fiu rezultat din desfrânare şi, ca urmare, nu are
legitimitatea necesară pentru a învăţa pe alţii morala.
Ioan 8:37 Ştiu că Sunteţi sămânţa lui Avraam; dar căutaţi să Mă
omorâţi, pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu.
38 Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl
vostru.”
39 „Tatăl nostru” I-au răspuns ei „este Avraam”. Isus le-a zis: „Dacă aţi
fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.

142
40 Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus
adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut.
41 Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Ei I-au zis: „Noi nu Suntem copii
născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.”
42 Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe
Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine
însumi, ci El M-a trimis.
43 Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta
Cuvântul Meu.
44 Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru.
El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este
adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este
mincinos şi tatăl minciunii.
45 Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi.
Ei acuzau un om datorită moştenirii sale, refuzându-i dreptul la
afirmare printr-o discriminare nepermisă de nici o lege din lume, cu atât
mai mult de legea celor zece porunci, pe care ei o clamau. Evreii negau
însăşi realitatea existenţei lor şi a conducătorilor lor. Neamul lor a apărut
din Sara, o femeie care trecuse de mult de menopauză, şi era în incapacitate
biologică de a avea copii. David, regele pe care evreii îl considerau
mândria lor naţională, şi din care urma să se nască Mesia, era urmaşul lui
Rahav, o prostituată păgână din Ierihon. Biblia a consemnat experimentul
naşterii lui Isaac tocmai pentru a demonstra că umanitatea nu a evoluat
numai după reguli fixe, ci şi după anumite excepţii care au demonstrat că
Dumnezeu controlează totul în univers.
Naşterea lui Isaac a fost posibilă prin intervenţia lui IEHVA şi a
constituit o primă inseminare artificială a unei femei, pentru a se demonstra
că totul este realizabil la Dumnezeu. Azi, procedeul inseminării artificiale
este folosit pe scară largă şi persoane de vârste înaintate pot avea copii.
Evreii îi contestau lui Iisus ceea ce ei înşişi experimentaseră: naşterea
printr-un procedeu controversat, din mame care nu aveau legitimitatea
socială să facă acest lucru, Sara datorită vârstei înaintate iar Maria datorită
interdicţiilor impuse de conceptele morale ale vremii. Ambele mame au
fost privite cu ostilitate de contemporani, dar apreciate de posteritate.
Geneza 17:15 Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi
Sarai pe nevastă-ta Sarai; ci numele ei să fie Sara.

143
16 Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta şi
ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din
ea.”
17 Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a zis în inima lui:
„Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai
nască oare Sara la nouăzeci de ani?”
18 Şi Avraam i-a zis lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!”
19 Dumnezeu a zis: „Cu adevărat nevastă-ta, Sara, îţi va naşte un fiu; şi-i
vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un
legământ veşnic pentru sămânţa lui după el.
20 Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. iată, îl voi binecuvânta, îl
voi face să crească şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va
naşte şi voi face din el un neam mare.
21 Dar legământul meu îl voi încheia cu Isaac pe care ţi-l va naşte Sara la
anul pe vremea aceasta.”
22 Când a isprăvit de vorbit cu el, Dumnezeu S-a înălţat de la Avraam.
Ştiinţa medicală a reuşit, în anul 1978, să realizeze prima
inseminare artificială, după zeci de ani de cercetări şi munca unor echipe
numeroase de experţi. Inseminările artificiale de astăzi se fac cu material
biologic uman şi, cu toate acestea, necesită eforturi uriaşe.
Dacă Iisus nu ar fi fost clonat pe o structură Adamică, consecinţele
ar fi fost dezastruoase pentru oameni, pentru că rebelii ar fi făcut publică
informaţia, denunţând mecanismele salvării ca fiind false. Maria ar fi fost
denunţată ca purtătoarea unei sarcini care a dat naştere unui străin de
neamul omenesc, un potenţial pericol pentru viitorul planetei. Singura
posibilitate corectă deontologic de a continua proiectul iniţial era aceea a
folosirii unei celule din Adam, pentru obţinerea unei clone care să
corespundă structural şi să păstreze psihicul specific uman, realizat de
Dumnezeu la început.
Rebelilor li s-a îngăduit să urmărească clonarea lui Adam şi
momentul includerii divinităţii lui IEHVA în celula care a fost clonată,
pentru a fi martori la corectitudinea procedeului. Întruparea nu putea să se
facă pe structuri ale lui Adam de după căderea în păcat, pentru că nu mai
aparţineau proiectului iniţial al lui Dumenzeu, ci conţineau modificări
genetice făcute de Satana, deci responsabilitatea nu-I mai aparţinea
Creatorului.
Satana a fost acceptat în laboratorul unde s-a efectuat experimentul
ca o garanţie că viitorul copil, care s-ar fi născut după procedurile făcute
144
publice, era un om normal care provenea din primul om creat pe pământ.
Aşa se explică de ce demonii declarau public că ei ştiu cine este Iisus,
pentru că ei chiar ştiau cine şi cum fusese născut.
De altfel, cuvântul clonă semnifică ramură, în greaca veche, ceea ce
corespunde cu obiectivele proiectului de salvare a neamului omenesc.
Biblia afirmă că Iisus este al doilea Adam şi în acelaşi timp ultimul.
1 Corinteni 15:45 ,, De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam a
fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de
viaţă.
46 Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este
duhovnicesc, vine pe urmă.
47 Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer.
48 Cum este cel pământesc, aşa Sunt şi cei pământeşti; cum este Cel
ceresc, aşa Sunt şi cei cereşti.
49 Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi
chipul Celui ceresc.’’
Identitatea structurală dintre Adam şi Iisus Hristos i-a dat dreptul
de a relua procesul de negociere pentru libertate. Fără o structură identică,
nemodificată genetic, Iisus Hristos nici nu ar fi fost acceptat la masa
tratativelor. De remarcat că textul grecesc afirmă despre Iisus că este
ultimul Adam, fiind mai complet decât textul românesc. Termenul ,,
e;scatoj -eschatos’’ semnifică ultimul.
1 Cor.15:45 ou[twj kai. ge,graptai\ evge,neto o` prw/toj a;nqrwpoj
VAda.m eivj yuch.n zw/san( o` e;scatoj VAda.m eivj pneu/ma zw|opoiou/nÅ
Transliterat: 1.Cor.15.45 ,,houtos kai gegraptai; enegeto ho protos
anthropos Adam eis psychen zosan, ho eschaton Adam eis pneuma
zoopoioun”.
Clonarea lui Adam a fost un procedeu necesar şi obligatoriu pentru
a demonstra contestatarilor viabilitatea proiectului iniţial. Biblia afirmă că
Fiul este creatorul tuturor lucrurilor, de la îngeri până la om. Toată
autoritatea a fost dată Logosului, pentru că aşa a fost rânduit în cadrul
Trinităţii. Atacul direct al lui Lucifer s-a concentrat asupra Fiului, neştiind
că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au făcut împreună planurile pentru creaţia
universului.
Ioan 1:1,, La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu.
2 El era la început cu Dumnezeu.

145
3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a
fost făcut fără El.”
Dacă Tatăl ar fi realizat o nouă fiinţă umană, în care urma să se
nască Iisus Hristos, ar fi însemnat că Adam, făcut de Fiul (IEHVA), a
fost un eşec structural şi funcţional. Dacă ar fi fost aşa, ar rezulta că Iisus
Hristos, întrupat într-un nou om, făcut de Tatăl, a funcţionat perfect, în
timp ce Adam, făcut de Fiul, adică de IEHVA, nu a funcţionat în
parametrii stabiliţi. Tatăl nu putea să facă un om nou, în care să se
întrupeze IEHVA, deoarece Satana ar fi acuzat divinitatea că lucrează
incorect, prin remedierea erorilor de proiectare sau de execuţie ale
primului om printr-un alt proiect, mai bun. Singura posibilitate de
rezolvare a problemei era ca IEHVA să se întrupeze într-o celulă
somatică, obţinută din coasta lui Adam, luată când a fost făcută Eva.
Astfel, întruparea se făcea într-o structură identică cu a omului, făcut de
IEHVA, şi nimeni nu putea contesta faptul că nu au fost respectate toate
cerinţele unui experiment corect din punct de vedere etic.
Conflictul din cer începuse cu mult înainte de facerea lumii noastre
şi deci, momentul creaţiei era atent observat de ambele tabere.
Răspunderea pentru facerea omului aparţinea lui IEHVA, Îngerul
Domnului, Comandantul taberei îngerilor rămaşi fideli guvernării
legitime a universului. Dacă IEHVA a făcut omul şi dacă tot El trebuia să
demonstreze că proiectul şi execuţia lui erau bune, cum ar fi trebuit să
procedeze pentru a se disculpa de acuzaţia de incompetenţă emisă de
rebeli? Calea perfectă prin care se putea rezolva problema era întruparea
lui IEHVA într-un om rezultat din clonarea lui Adam, pentru a se păstra
toate structurile celulare ale creaţiei iniţiale. Dacă apostolul Ioan
accentuează divinitatea lui Iisus, Pavel afirmă, în prima epistolă către
Timotei, că Iisus Hristos este în acelaşi timp şi om. Aceste texte
demonstrează dumnezeirea lui Iisus dar şi umanitatea Sa desăvârşită.
1 Timotei 2:3 ,, Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui
Dumnezeu, mântuitorul nostru,
4 care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa
adevărului.
5 Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos,”
Posibilitatea clonării umane se pune din ce în ce mai des în discuţie
azi, iar întrebarea care apare cel mai frecvent are legătură cu relaţia dintre
psihicul clonei şi psihicul originalului. Azi se cunoaşte că psihicul uman se
146
formează prin interacţiunea unor factori multipli iar gemenii monozigoţi,
crescuţi în condiţii diferite, işi formează caractere diferite, deşi sunt
identici din punct de vedere genetic, ca şi clonele.
Concluziile au fost că psihicul clonelor nu poate fi identic,
deoarece se nasc în perioade de timp diferite, cu influenţe sociale diferite.
Testele la care a fost supus Iisus Hristos au fost mult mai dure, datorită
perfecţionării tehnicilor de manipulare ale rebelilor şi condiţiilor
biologice dezavantajoase pentru Iisus. Sarcina dezvoltată într-o mamă a
cărei moştenirea genetică era afectată de aproximativ patru mii de ani de
păcat, a constituit un dezavantaj faţă de Adam.
Sângele prin care a fost alimentat Iisus a fost primit prin vasele
ombilicale, la fel ca la orice alt embrion uman. Prin acel sânge au ajuns şi
modificările genetice provocate de neascultare. Dezvoltarea fizică a
viitorului copil a fost modelată de capacitatea Mariei de a dezvolta un făt
normal, conform cu înălţimea şi greutatea existente la acea dată în lume.
Pe de altă parte, sângele Mariei conţinea toate modificările produse de
degradarea genetică a speciei umane, timp de mii de ani. El a constituit un
material bun de studiat pentru IEHVA întrupat, în aşa fel încât, pentru
fiecare modificare, să fie creat antidotul potrivit care să poată fi utilizat
la creaţia omului. Iisus Hristos, fiind o clonă structurală a lui Adam, a
demonstrat în toată viaţa sa că nu se supune cerinţelor rebelilor şi că nu
poate fi înfrânt de atacurile lor. În felul acesta, s-a demonstrat că Adam a
fost creat integru şi doar prin înşelăciune i s-a modificat comportamentul
faţă de Creator.
Testarea calităţilor lui Adam s-a făcut prin Iisus Hristos şi, astfel,
a fost demonstrată viabilitatea proiectului iniţial. Timp de patru mii de ani,
Satana a dezvoltat cele mai teribile mecanisme de atac împotriva omului
creat de Dumnezeu, cu scopul de a îngenunchea orice rezistenţă
împotriva rebeliunii. Dacă Adam avea forţa fizică şi psihică la parametri
maximi, Iisus Hristos a trebuit să se supună unor limitări provocate de mii
de ani de degradare structurală a speciei umane, transmisă prin sângele
matern.
Durerea şi suferinţa au fost experimentate de Iisus Hristos,
comparativ cu Adam, care nu cunoştea sensul lor înainte de căderea în
păcat. Apoi, Adam nu avea cum să moară, dacă rămânea în limitele
existenţiale poiectate de Creator. În schimb, Iisus Hristos era vulnerabil la
durere şi chiar la moarte, pe care de altfel a experimentat-o în cel mai
umilitor mod cu putinţă pentru un om. În condiţiile întrupării în corpul
147
unui om muritor, cu posibilităţi fizice mult mai puţine decît Adam,
IEHVA a demonstrat că există suficiente resurse necesare păstrării
demnităţii dar şi voinţa de a rămâne cu Dumnezeu. Aşadar, proiectul iniţial
a oferit omului mult mai mult decît ar fi avut nevoie pentru a funcţiona
perfect.
Isaia descrie situaţia, chiar înainte de a se întâmpla cele
menţionate, pentru a fi încredinţaţi că realitatea întrupării nu a fost doar o
simulare. Profeţia lui Isaia este datată în secolul VIII î.Ch, ceea ce indică o
extraordinară cunoaştere a problemelor provocate de întruparea lui
IEHVA.
Isaia 53:1 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut
braţul Domnului?
2 El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese
dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne
atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa,
era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în
seamă.
4 Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat
asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.
5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile
noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui
Suntem tămăduiţi.
6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe
care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a
deschis gura.
8 El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui
a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte
pentru păcatele poporului meu?
9 Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel
bogat, cu toate că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un
vicleşug în gura Lui.
10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce
Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va
trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

148
11 Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa
Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după
voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
12 De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada
cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în
numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat
pentru cei vinovaţi.
Isaia nu ar fi avut de unde să cunoască toate trăirile psihice ale
Salvatorului lumii decât dacă IEHVA ar fi fost un cunoscător al viitorului,
nu doar afirmând despre cele văzute, ci trăind la propriu evenimentele.
Observând detaliile referitoare la viaţa Sa ulterioară, de om pe pământ,
putem concluziona, fără să greşim, că IEHVA cunoştea din propria
experienţă ceea ce afirma, prin gura profetului Isaia. Acest lucru nu se
poate explica decât prin posibilitatea ca toate faptele Sale din viitorul
universului să fie trăite ca şi când ar fi la timpul prezent, iar drepturile
conferite să fie asimilate şi afişate public, ca şi cum ar fi avut loc. Durerea,
suferinţa, dispreţul şi tot ceea ce a îndurat Iisus Hristos, când a fost
asasinat de rebeli, nu puteau fi descrise de către Isaia, dacă IEHVA doar
le vedea în viitor, fără a le trăi efectiv. Trăirile unei persoane nu pot fi
descrise doar prin simpla vizionare, ci trebuiesc simţite pentu a fi înţelese
şi povestite. Doar un om putea transmite informaţii corecte despre ceea ce
se întâmpla în viitor. Aceste detalii ne fac să credem că IEHVA trăise
întruparea în viitor şi putea oferi lui Isaia informaţii credibile.
Până la căderea lui Adam, IEHVA a ţinut ascunsă realitatea
existenţei sale umane, datorită necesităţii păstrării secretului mântuirii.
Baza umană a lui IEHVA a existat încă de când a fost realizat planul de
mântuire, datorită experimentului naşterii din Maria, realizat în viitor.
IEHVA afirmă că omul era făcut după chipul său, o formă specific
umană.
Geneza 1:26,, Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul
Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării,
peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate
târâtoarele care se mişcă pe pământ.”
Dintre cele trei persoane ale dumnezeirii, IEHVA a fost desemnat
să experimenteze efectiv întruparea într-o fiinţă umană, fapt pentru care
planul de mântuire constituie o realitate prezentă încă de la începuturi.
Pavel scrie despre pregătirea care a fost făcută pentru întruparea lui Iisus
şi faptul că trupul pe care L-a avut pe pământ a fost proiectat în curţile
149
cereşti, înainte de creaţia universului. Încă din veşnicii totul era pregătit
pentru salvarea noastră.
Evrei 10:5 ,, De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit
nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;’’
În momentul căderii lui Adam în păcat, tot planul de salvare a
umanităţii a început să fie aplicat. Pentru restul universului, care nu
înţelegea nimic din toate acestea, era necesară trecerea timpului pentru a se
putea dovedi exactitatea afirmaţiilor făcute de IEHVA.
În Laboratorul reabilitării au fost realizate compartimete speciale
pentru fiecare om născut pe pământ, în care au fost stocate datele personale
şi evoluţia din momentul naşterii şi până la moarte. Acolo au fost
pregătite şi mecanismele de curăţire informatică necesare reabilitării. Aşa
se explică afirmaţia Bibliei că Templul din cer trebuie curăţit.
Azi este cunoscut faptul că din celulele măduvei oaselor costale se
pot obţine cele mai bune celule stem, adică celule de bază care pot fi
supuse unui proces de diferenţiere necesar obţierii unei clone. Biblia
afirmă că Eva a fost făcută din coasta lui Adam, după care carnea a fost
închisă la loc. Pentru omul modern este uşor de înţeles textul, pentru că
informaţiile furnizate fac referire la o procedură chirurgicală prin care o
structură somatică a lui Adam a fost transformată, printr-un procedeu
ingenios, în Eva. Prelevarea unui ţesut osos din Adam, care conţinea o
importantă cantitate de celule stem, a constituit momentul în care a fost
realizat depozitul necesar pentru clonarea lui Iisus Hristos din Adam.
Depozitul de celule stem a fost păstrat în Laboratorul creat special de
Dumnezeu pentru reabilitarea fiinţelor umane. Laboratorul, cunoscut şi
sub numele de ,,Templul”, apare în textele sacre ca un centru de comandă
pentru toate operaţiunile legate de integrarea umanităţii în valorile reale
ale universului. Dacă Adam nu ar fi fost fragmentat în două componente,
semnarea tratatului de aderare la rebeliune ar fi devenit ireversibilă pentru
om. Prin fragmentare, doar componentele au fost atrase spre rebeliune,
întregul creat iniţial de Dumnezeu rămânea neînvins. Secţionarea
întregului a fost făcută mai înainte ca rebelii să fi avut acces la negocierile
pentru aderare la rebeliune, ca o măsură de prevenţie. Bătălia urma să se
dea ulterior cu un urmaş care să reprezinte întregul creat iniţial.
Dezvoltarea ulterioară a umanităţii s-a realizat prin înmulţirea
sexuată a componentelor rezultate în urma unei clonări. Adam şi Eva au
constituit nucleul de la care au pornit oamenii, în drumul lor spre
veşnicie. Dacă în cursul istoriei un om, născut din femeie, nu adera la
150
rebeliune, tratatul devenea nul pentru că se demonstra că omul a fost făcut
capabil să fie liber şi demn, dar că prin înşelăciune a fost atras în cursa
rebelilor. Prin clonarea lui Adam, bătălia a fost luată de la capăt. Eva a
contribuit, prin una din urmaşele sale, la finalizarea luptei pentru viaţă.
În timpul celor 9 luni de sarcină, divinitatea lui IEHVA a fost
împiedicată să se manifeste, pentru a nu periclita viaţa Mariei. Întruparea
nu se putea face de către altcineva decât de un prieten de încredere, o
persoană egală în putere şi cu suficientă experienţă în procesele de creaţie,
astfel încât IEHVA să fie în siguranţă, pentru a realiza un experiment
extrem de periculos. Biblia afirmă că Duhul Sfânt a făcut toată această
lucrare de inducere artificială a sarcinii şi de controlare a parametrilor
normali de dezvoltare. Duhul Sfânt, a treia persoană a dumnezeirii, a
asistat toate procesele creaţiei pentru a fi armonioase şi perfect
sincronizate. În acest fel, se poate observa că Duhul Sfânt este o fiinţă
extrem de inteligentă şi puternică şi face parte din Trinitate, ca persoană
distinctă, din moment ce însuşi IEHVA îşi încredinţează misunea terestră
şi viaţa umană în mâinile sale.
Prezenţa Tatălui în procedura de reproducere umană asistată este o
dovadă a colaborării unitare a celor trei persoane ale trinităţii, pentru a
realiza un plan comun de salvare a omenirii. Prin argumentele prezentate
mai sus, se spulberă afirmaţiile unora că Duhul Sfânt ar fi o forţă care-i
aparţine Tatălui sau Fiului şi că nu ar fi o persoană distinctă a
dumnezeirii.
Menţionarea contribuţiei fiecărei persoane a Dumnezeirii la
reabilitarea omenirii, participarea la experimentrul din Laboratorul
universului în acelaşi timp, dar cu roluri distincte, ne confirmă justeţea
doctrinei trinităţii. Doar prin descoperirea mecanismelor embrionare de
către ştiinţa modernă putem înţelege cum a fost posibilă întruparea şi
care au fost mecanismele dezvoltării lui Iisus. Oamenii cred că
decoperirile ştiinţifice extraordinare de azi sunt noutăţi absolute.
Solomon afirma că nu este nimic nou sub soare, ceea ce presupune că
ştiinţa, descoperită de noi azi, a fost cu mult înainte folosită la crearea
lumii noastre.
Ecclesiastul 1:9 ,,Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai
face; nu este nimic nou sub soare.
10 Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”
de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.

151
11 Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi,
ce se va mai întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere
aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.”
Genetica, pe care oamenii o folosesc doar de câteva decenii, este
un fapt cunoscut cu mult înainte de Creatorul universului. Motorul care
pune în mişcare clima terestră este atât de bine realizat încât oamenii abia
azi reuşesc să descifreze tainele execuţiei sale. Dacă Biblia ar fi oferit
detalii despre lucrurile ascunse în natură, oamenii ar fi prelucrat rapid
datele şi le-ar fi folosit pentru a se distruge unii pe alţii, punând în pericol
chiar existenţa pământului în univers.
Azi înţelegem clonarea ca un procedeu discutabil, care se
realizează, de obicei, de către oameni de ştiinţă excentrici cu scopul de a
realiza dubluri ale persoanei clonate. Se neglijează faptul că psihicul uman
nu depinde de structurile de la care s-a pornit, ci de la educaţia şi
interacţiunea cu mediul fizic şi social extern.
Acum se încearcă clonarea umană pentru a se reveni la omul
primordial, care să poată relua tratativele din locul de unde au fost
pierdute de Satana. Căutarea de către oameni a urmelor vechilor civilizaţii,
combinate cu descoperirile genetice, sunt de fapt o dorinţă a Satanei de a
urma aceeaşi cale ca şi Iisus Hristos. Dacă ar reuşi să cloneze un nou Adam
şi ar obţine din nou acelaşi rezultat, ca şi la prima testare, din grădina
Eden, Satana ar contesta jertfa de pe Golgota. El nu înţelege că a fost
descalificat pentru cer datorită crimei comise împotriva Fiului lui
Dumnezeu şi datorită atragerii lumii în cursa rebeliunii.
Satana nu a reuşit să creeze nici măcar o celulă vie, cu atât mai
puţin un organism complex. Speranţa sa că va obţine, în timp, suficiente
informaţii pentru a crea viaţa este zadarnică. Totuşi, imediat după ce a
aflat că Dumnezeu are un plan de reabilitare al omului, Satana a trecut la
acţiune, pentru a imita, pe cât posibil, procedeul. Aşa se explică eforturile
uriaşe ale mai marilor lumii de a pregăti morminte speciale pentru a
păstra mumiile timp de mii de ani. Satana a vrut ca unii din oamenii aceia
să poată fi clonaţi în viitor pentru a contracara planul lui Dumnezeu.
Piramidele faraonilor şi ale altor regi din lumea întreagă au fost construite
ca monumente ale sfidării lui Dumnezeu şi ca răspuns la planul de salvare
a omenirii, propus de El.
Până la Avraam nu au fost cunoscute toate detaliile planului de
salvare, pentru a nu ajunge în mâna rebelilor. Înainte de Avraam, potopul a
venit brusc peste lume şi a distrus orice formă de viaţă şi de existenţă
152
umană, din care, eventual, să se prevaleze structuri celulare care să poată
fi clonate. Dimensiunile potopului au fost atât de nimicitoare încât scoarţa
terestră a fost răscolită pe zeci de kilometri adâncime şi nu a lăsat nimic
care să nu fie distrus. Abia după câteva sute de ani, Avraam a fost informat
mai detaliat despre planul de salvare. Ca o coincidenţă, în aceeaşi perioadă
au început şi faraonii Egiptului, şi alţi mari împăraţi, să construiască
morminte speciale, la cererea expresă a preoţilor, care aveau legături
oculte cu îngerii rebeli.
De fapt, îngerii rebeli au cerut oamenilor să se pregătească pentru
viaţa veşnică dobândită prin mijloace proprii. Preoţii deţineau controlul
vieţii religioase şi planificau toate acţiunile prin care intenţionau să
menţină corpul mumifiat al suveranilor lor şi după moarte. Sincronizarea
unor astfel de acţiuni de către suverani aflaţi pe continentul american sau
în China, Babilon şi Egipt, denotă o voinţă unitară a preoţimii, care nu
putea fi realizată la acea dată decât prin mediarea îngerilor rebeli.
Începând cu secolul XX î,Ch, piramidele şi alte forme de
morminte speciale au fost construite, la îndemnul îngerilor rebeli, pentru
conservarea structurilor celulare peste secole, în speranţa că vor putea fi
readuse la viaţă mai târziu sau că vor putea fi clonate în vederea
contracarării planurilor lui Dumnezeu de salvare a oamenilor din sclavia
păcatului. Îngerii rebeli nu au avut dreptul să intervină în lumea materială,
pentru a crearea bunuri, după cum nici îngerii lui Dumnezeu nu au avut
acest drept. Omul a fost lăsat independent şi stăpân pe palnetă, cu
posibilitatea de a alege de partea cui înclină balaţa, fie spre bine fie spre
rău. Biblia afirmă, în 1Corinteni 15:45 că Iisus este ultimul Adam, ceea ce
aruncă în derizoriu încercarea rebelilor de a copia procedeul prin care Iisus
s-a întrupat.
Dezvoltarea societăţii umane ar fi fost posibilă fie prin creaţie
simultană, fie prin clonare, fie prin înmulţire sexuată, ca în prezent. A fost
aleasă varianta cea mai complicată din punct de vedere bilogic şi social,
pentru a produce o ruptură la nivelul fiecărei generaţii, cu scopul de a da
de lucru demonilor care rămâneau captivi propriilor limitări
temporospaţiale. S-a început cu o clonare după care a fost aleasă varianta
înmulţirii sexuate. La fiecare copil născut trebuiau aşteptaţi ani mulţi
pentru a produce coruperea psihică spre păcat. În acest mod, au fost
stucturate căile pentru accesul fiecărui individ la reabilitare, chiar din
momentul creaţiei.

153
Planul păstrării omului în sfera civilizaţiei universului a cuprins
fragmentarea întregului, reprezentat de Adam şi reproducerea ulterioară a
componentelor în miliarde de noi oameni, pe care adepţii rebeliunii au
trebuit să-i convingă individual spre răzvrătire. Din coasta lui Adam a fost
făcută Eva, ceea ce denotă o fragmentare a întregului creat iniţial de
Dumnezeu.
Geneza 2:21 ,, Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc
peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui
şi a închis carnea la locul ei.
22 Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie
şi a adus-o la om.”
Fiind făcută dintr-o structură somatică, rezultă că procedeul folosit
a constituit tot o clonare. Relatarea biblică despre clonarea Evei din Adam
este atât de precisă încât doar cineva care a participat la întreg procesul a
avut posibilitatea să dezvăluie evenimentul. Textul de mai sus
menţionează că Eva a fost făcută în alt loc decât acela de unde a fost
prelevată coasta lui Adam. Menţionarea faptului că Eva a fost adusă la
Adam indică o locaţie separată, numită ,,Laboratorul” sau ,,Templul”, în
care IEHVA a procedat la transformarea unor celule somatice într-o fiinţă
umană. Dacă Eva era făcută la faţa locului ar fi fost menţionat faptul că
Adam s-a trezit din somn şi a gasit lângă el femeia făcută de Dumnezeu.
Ştiinţa a demonstrat că femeile deţin un echipament genetic
puţin diferit de al bărbaţilor, prin lipsa genelor care produc caracterele
specific masculine. Aceasta arată că s-a folosit o metodă de clonare
incompletă, pentru a demonstra că proiectul poate funcţiona perfect şi în
cazul unor ajustări structurale, prin lipsa unor componente iniţiale. În timp
ce bărbaţii deţin cromozomi sexuali XY, femeile deţin cromozomi sexuali
XX. Datorită cromozomului sexual Y, bărbaţii secretă FDT sau Factorul
de Determinare Testiculară, care stimulează dezvoltarea testiculelor după
primlele 6-7 săptămâni de viaţă embrionară. Desvoltarea testiculelor duce
la secreţia Factorului de inhibiţie Mullerian, care blochează evoluţia
embrionului spre tipologia feminină. În lipsa acestor factori, embrionul
evoluează spre tipologia feminină. Lipsa unui braţ din cromozomii sexuali
demonstrează că Dumnezeu a făcut omul suficient de puternic încât să
reziste la condiţiile ostile din mediu, chiar şi în condiţiile unei lipse din
echipamentul genetic iniţial. S-a demonstrat, în timp, că femeile au rezistat
la fel de bine în condiţii extreme ca şi bărbaţii, iar durerea este mult mai
bine tolerată de femei, decât de bărbaţi. Acest fapt demonstrează că orice
154
creaţie a lui Dumnezeu este bună şi că femeia rezistă la fel de bine în
lume, chiar dacă are un echipament cromozomial mai redus. Concluzia
care se desprinde este aceea că Adam a avut o structură perfect adaptată
vieţii de pe pământ şi că doar prin înşelăciune a căzut în plasa lui Lucifer.

155
Confruntarea

Întruparea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, şi


parcurgerea tuturor etapelor unei vieţi terestre obişnuite, a constituit
planul perfect prin care s-a realizat dorinţa umanităţii de a scăpa de sub
jugul rebelilor. Având drept legitim la tronul pământului, Iisus Hristos a
ridicat stindardul opoziţiei faţă de forţele rebelilor, stăpânii autoproclamaţi
ai lumii. Neatârnarea pământului la carul aroganţilor stăpâni ai rebelilor a
constituit punctul forte al luptei lui Iisus.
Totuşi, intrarea lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, una cu Tatăl,
în sfera de influenţă a rebelilor, datorită întrupării, a aprins o scânteie de
speranţă Satanei. Întruparea L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la punctul
iniţial al negocierilor pentru libertate, sau pentru sclavie. Dumnezeu om
era supus aceloraşi proceduri de negociere ca şi Adam. Aparenta
vulnerabilitate a omului a fost considerată de Satana drept cea mai mare
şansă de a impune formarea unui guvern universal, în a cărei componenţă
să fie inclus şi el. Prin orice mijloc s-a dorit forţarea limitelor umane ale
lui Iisus, până în faza în care el ar fi cedat şi ar fi recunoscut neputinţa de a
lupta. Condiţiile negocierilor nu au rămas neschimbate, pentru că, între
timp, rebelii şi-au perfecţionat tehnicile de manipulare psihică enorm de
mult, astfel încât arsenalul lor era impresionant.
Satana nu a înţeles existenţa terestră a lui Iisus ca om şi Dumnezeu,
în acelaşi timp. Necunoaşterea parametrilor existenţiali ai noului Adam i-
a provocat Satanei reacţii dure şi neprevăzute. În primul rând, se observă o
testare a veridicităţii existenţei terestre a lui Iisus, pe care îl suspecta de
prefăcătorie, când declara că este un fiu al omului în carne şi oase, supus
nevoilor zilnice specifice omului. Cel ma sigur test al umanităţii cuiva este
foamea, pentru că omul nu poate trăi multe zile fără hrană.
Acest test a fost făcut timp de 40 de zile, în deşertul Iudeii, pentru
a fi sigur că rezultatele sunt certe, neviciate de prezenţa altor oameni. În
faţa întregului univers a fost verificată umanitatea reală a Fiului Omului.
În cazul unei perioade prelungite de foame, glicemia şi alţi parametrii

156
funcţionali ai unui om sunt modificaţi, astfel încât pot fi verificaţi de
oricine. Ştiinţa medicală a constatat aceste modificări în cursul unor
proteste de grevă a foamei, făcute de diverşi oameni. Dacă oamenii pot
verifica aceşti parametri, în mod cert rebelii ştiau mult mai bine decât
orice savant să verifice starea funcţională a unui organism uman. Oricum,
umanitatea lui Iisus a fost pusă la îndoială în continuare, chiar dacă testele
şi starea generală modificată grav dovedeau că Iisus este un om adevărat.
La sfârşitul perioadei, când participanţii la test au constatat că
limita maximă de supravieţuire a fost atinsă, a apărut şi Satana, ca un înger
de lumină, cerându-i lui Iisus să-şi facă pâini din pietre, doar era Fiul lui
Dumnezeu. Îngerii cerului nu au avut permisiunea să intervină, pentru că
testul era cerut oficial de Satana şi era în limitele normale ale existenţei
unei vieţi terestre. Abia când parametrii fiziologici ai lui Iisus au început
să se degradeze vizibil şi dovedeau că este în pragul morţii, datorită lipsei
hranei, Satana a considerat că poate interveni. Testul impunea nişte limite
care nu puteau fi trecute de Satana, pentru a nu periclita viaţa lui Iisus.
Satana nu ceruse ceva pe care oamenii să nu fi îndurat în mii de ani de
istorie. El a intervenit în timpul rezistenţei psihice minime, atunci când
mintea nu mai are puterea necesară unei lupte atât de dure.
La fel ca în cazul lui Iov, Iisus a fost testat până la limita maximă a
supravieţuirii. Abia după eşuarea testelor, îngerii lui Dumnezeu au avut
permisiunea să-i acorde îngrijirile necesare lui Iisus, pentru a reveni la
starea iniţială. Pentru rebeli, doar testul morţii putea să-i convingă că Iisus
era cu adevărat om, dar timpul nu sosise pentru un asemenea test.
Rezultatul unei eventuale recunoaşteri a supremaţiei rebelilor ar fi fost
dezastruos pentru univers, dar nimeni nu spunea nimic din toate acestea.
Subordonarea a fost poleită cu aurul lumii, pe care Satana îl oferea cu
dărnicie Celui care crease şi pământul, şi aurul şi pe Satana. Cum Iisus a
refuzat subordonarea, combatanţii nu s-au mai întâlnit direct, ci doar prin
intermediarul oamenilor, folosiţi ca agenţi ai răului.
Afirmaţiile făcute de oamenii care erau posedaţi de duhuri de
demoni sunt extrem de edificatoare, în ceea ce priveşte intenţia lor de a
discredita persoana lui Iisus Hristos. Duhurile strigau public că Iisus este
Fiul lui Dumnezeu, nu pentru a-i face reclamă, ci pentru a-L discredita ca
om. Ei afirmau că omul din faţa lor este altceva, că este un impostor care se
dă drept om şi, de aceea, Iisus le-a poruncit să tacă.
Marcu 3:9 ,,Isus a poruncit ucenicilor să-I ţină la îndemână o
corăbioară, ca să nu fie îmbulzit de norod.
157
10 Căci El vindeca pe mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli, se
înghesuiau spre El ca să se atingă de El.
11 Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui, şi
strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.”
12 Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut.
13 În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, şi ei au
venit la El.’’
Consemnarea unor astfel de incidente, de mai multe ori în
evanghelii, indică o problemă destul de importantă pentru înţelegerea
realităţii. În nici un caz Iisus nu avea nevoie de publicitatea făcută de
duhurile care conduceau rebeliunea. Publicitatea lor conţinea un mesaj
subliminal adresat oamenilor, pentru a distruge lucrarea de om a lui
Iisus. Duhurile vroiau să spună că Iisus nu era om şi că nu trebuia urmat
pentru că era un impostor.
Dacă ar fi fost perceput ca Fiul lui Dumnezeu, şi nu ca Dumnezeu
întrupat, ar fi fost un dezastru pentru omenire şi pentru misiunea sa. De
aceea, a venit pe lume într-o familie săracă, născut într-o iesle, fără mari
pretenţii de la viaţă, cu un comportament normal, cu părinţi mai mult decât
modeşti, pentru a nu atrage atenţia cu nimic. Dacă ar fi venit pe lume într-o
familie bogată, sau în palatul unui rege, ar fi fost o misiune ratată, pentru
că imediat poporul l-ar fi recunoscut ca fiind moştenitorul legal al tronului
lui David şi Fiul lui Dumnezeu. Accentul ar fi căzut pe Dumnezeirea Lui şi
nu pe umanitatea Sa. Dar venirea lui Mesia, prinţul salvator al neamului
omenesc, nu a fost un eveniment desfăşurat cu mare pompă, ci unul
normal, al naşterii unui om liber. El s-a născut, a trăit şi a murit ca un om,
pentru că provenea din Adam. Proiectul întrupării a fost pus la cale din
veşnicii şi a avut ca element definitoriu aceleaşi structuri celulare ca şi
Adam, pentru a nu exista nici un dubiu privind caracteristicile umane ale
viitorului Mesia. Nimeni din univers nu putea să conteste umanitatea
perfectă a lui Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, atâta vreme cât întruparea
era realizată din structura celulară a lui Adam.
Pentru ca Dumnezeirea lui Iisus Hristos să nu influenţeze partea
umană a acestuia, au fost luate măsuri stricte pentru a nu se exterioriza,
deoarece ar fi compromis misiunea de salvare. Deşi era conştient de
divinitatea sa, Iisus nu şi-a permis să o folosească în nici o împrejurare care
să-i aducă vreun folos personal. Doar pe muntele schimbării la faţă Iisus a
şi-a arătat puterea reală celor trei ucenici, pentru ca aceştia să înţeleagă
misiunea adevărată pentru care ei au fost chemaţi. În anumite momente, El
158
a declarat iertate păcatele anumitor oameni, tot pentru a sublinia
divinitatea Sa. În toate aceste cazuri, Iisus nu a acţionat pentru a obţine
ceva pentru sine, ci a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a convinge
ucenicii că misiunea Sa era de a salva omenirea, în calitate de Dumnezeu
şi om în acelaşi timp.
Luca 4:33 ,, În sinagogă se afla un om, care avea un duh de drac
necurat, şi care a strigat cu glas tare:
34 „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne
prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.”
35 Isus l-a certat, şi i-a zis: „Taci, şi ieşi afară din omul acesta!” Şi
dracul, după ce l-a trîntit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără
să-i facă vreun rău.
36 Toţi au fost cuprinşi de spaimă, şi ziceau unii către alţii: Ce înseamnă
lucrul acesta? El porunceşte cu stăpânire şi cu putere duhurilor necurate,
şi ele ies afară!”
37 Şi I s-a dus vestea în toate împrejurimile.
38 După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui
Simon era prinsă de friguri mari, şi L-au rugat pentru ea.
39 El S-a plecat spre ea, a certat frigurile, şi au lăsat-o frigurile. Ea s-a
sculat îndată, şi a început să le slujească.
40 La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boale,
îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei, şi-i vindeca.
41 Din mulţi ieşeau şi draci, care strigau şi ziceau: „Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu.” Dar El îi mustra, şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că
ştiau că El este Hristosul”.
Mustrarea aspră adresată duhurilor de draci, care reprezentau
forţele rebele în acţiune directă asupra minţii unor oameni, constituie
dovada că Iisus nu a acceptat publicitatea făcută de ei. Totuşi, ei spuneau
adevărul, dar adevărul lor era parţial şi spus cu scopul de a distruge
lucrarea lui Iisus. Mai există afirmaţii făcute de îngerii răului,
consemnate în Biblie, şi care deschid o fereastră pentru ca noi să observăm
ce se discută între forţele nevăzute ale universului. Îngerii răului insistau
asupra faptul că Iisus nu era din lumea noastră şi nu ar fi avut dreptul să
se comporte ca un om, cu atât mai mult ca unul umil şi milostiv cu cei în
suferinţă.
Înainte de a veni în lume ca om, IEHVA a stabilit nişte reguli
precise pentru închinătorii săi. Aceştia nu aveau voie să se apropie de locul
unde era chemat Numele Său, iar preoţii trebuiau să îndeplinească anumite
159
condiţii pentru a fi acceptaţi în slujbă. Unii dintre preoţii de la Sanctuar au
nesocotit porunca şi au fost nimiciţi instantaneu.
Levitic 10:1,, Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare
cădelniţa, au pus foc în ea, şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel
înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise.
2 Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea
Domnului”.
Dacă Iisus Hristos nu ar fi fost întrupat ca om adevărat atunci, la
contactul cu oamenii, dumnezeirea din El ar fi nimicit pe oricine s-ar fi
atins de trupul Său, inclusiv pe mama sa, în timpul sarcinii. Leprosul care
a venit la Iisus pentru a fi vindecat era considerat de popor cel mai păcătos
om şi, cu toate acestea, S-a atins de el şi L-a vindecat.
Matei 8:2 Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat, şi I-a zis:
„Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”
3 Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!”
Îndată a fost curăţită lepra lui.
Dacă Iisus ar fi venit pe pământ şi ar fi folosit toată puterea
divinităţii sale, noi nu am mai exista azi, pentru că întâlnirea dintre
Dumnezeu şi omul păcătos duce la distrugerea definitivă a celui din urmă.
Exod 19:21 ,, Domnul i-a zis lui Moise: „Pogoară-te şi porunceşte
poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite,
pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei.
22 Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva
să-i lovească Domnul cu moartea.”
David a văzut măreţia lui Dumnezeu şi a scris ceea ce a văzut,
pentru a lăsa posterităţii o mărturie credibilă despre puterea Celui ce la
scos din necazuri.
2 Samuel 22:7 ,,În strîmtoarea mea, am chemat pe Domnul, am
chemat pe Dumnezeul meu; din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul, şi
strigătul meu a ajuns la urechile Lui.
8 Atunci pământul s-a cutremurat şi s-a clătinat, temeliile cerului s-au
mişcat şi s-au zguduit, pentru că El Se mâniase.
9 Fum se ridica din nările Lui, şi un foc mistuitor ieşea din gura Lui:
cărbuni aprinşi ţîşneau din ea.
10 A plecat cerurile, şi S-a pogorât: un nor gros era sub picioarele Lui.
11 Călărea pe un heruvim, şi sbura, venea pe aripile vântului;
12 era înconjurat cu întunericul ca şi cu un cort, era înconjurat cu
grămezi de ape şi cu nori întunecoşi.
160
13 Din strălucirea care era înaintea Lui schinteiau cărbuni de foc.
14 Domnul a tunat din ceruri, Cel Prea Înalt a făcut să-I răsune glasul;
15 a aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a aruncat fulgerul, şi i-a
pus pe fugă.
16 Fundul mării s-a văzut, temeliile lumii au fost descoperite, de
mustrarea Domnului, de vuietul suflării nărilor Lui.”
Cu toate acestea, peste câteva sute de ani, acelaşi Dumnezeu, care
a făcut posibilă ascensiunea lui Israel, nimicind popoarele care-i stăteau
împotrivă, a venit pe pământ ca om, supus aceloraşi legi ca oricare dintre
noi. Putem afirma că Dumnezeu a experimentat întruparea pentru ca
omul căzut să poată fi, la rândul său, înălţat din starea deplorabilă în care
ajunsese. Iisus vindeca bolnavi prin punerea mâinilor, fără ca ei să fie
nimiciţi datorită divinităţii Sale.
Matei 9:27 ,, Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi,
care strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!”
28 După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. şi Isus le-a zis: „Credeţi
că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne” I-au răspuns ei.
29 Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa
voastră!”
În momentele de criză, provocate de dorinţa mai marilor vremii de
a a-L omorî, Iisus Hristos nu a folosit puterea pe care o avea ca
Dumnezeu pentru a distruge duşmanii, din contra, pe unul din gardieni,
lovit cu sabia de un ucenic, L-a vindecat imediat. Dacă nu ar fi fost om
adevărat, dacă doar mima întruparea, întreaga suflare a duşmanilor ar fi
fost ştearsă de pe faţa pământului.
Luca 22:48 ,, şi Isus i-a zis: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul
omului?”
49 Cei ce erau cu Isus, au văzut ce avea să se întâmple, şi au zis:
„Doamne, să lovim cu sabia?”
50 şi unul din ei a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea
dreaptă.
51 Dar Isus a luat cuvântul şi a zis: „Lăsaţi-i! Până aici!” şi S-a atins de
urechea omului aceluia, şi l-a vindecat.”
Satana a dorit să arate lumii că Isus era doar un impostor care nu
poate muri, datorită naturii sale divine. Refuzul lui Iisus de a se supune
rebelilor a fost interpretat ca o acţiune dirijată de natura divină şi nu de
libera alegere a unui om. Rebelii nu înţelegeau cum Dumnezeu poate să se
întrupeze şi să fie om, chiar şi în moarte, dar să nu poată fi corupt spre
161
rebeliune. Iisus Hristos a devenit primul om care a refuzat alianţa cu
rebelii şi a proclamat independenţa pământului faţă de imperiul răului. Un
Iisus nesubordonat cauzei rebelilor constituia o mare problemă şi, de aceea,
trebuia distrus fizic. Vremea diplomaţiei a trecut şi metodele specifice
regimurilor tiranice au fost aplicate cu maximă cruzime. Stresul provocat
de imposibilitatea de al convinge pe Iisus Hristos să se alieze cu rebelii l-
au făcut pe Satana să-şi piardă cumpătul şi să ordone executarea
condamnării la moarte, pronunţată asupra sa încă de la naştere.
Satana a poruncit declanşarea unei proceduri a groazei pentru
recalcitrant şi obţinerea supunerii prin ameninţarea cu moartea. Satana nu
s-a aşteptat ca Iisus să fie vulnerabil în noua postură umană, terestră, ci a
crezut că este doar o înscenare pusă la cale de Dumnezeu şi dorea să o
facă publică, pentru a compromite orice şansă de reabilitare a omului.
Satana credea că testul morţii i-ar fi adus un câştig semnificativ indiferent
de rezultat. Dacă Iisus era omorât, însemna că era incapabil să-şi protejeze
supuşii, dacă Iisus nu putea fi omorât, ar fi ajuns de râsul lumii, un
impostor în haine umane. Dacă Iisus se apăra cu toată autoritatea sa de
Dumnezeu, ar fi reieşit că, de fapt, El nu era om real, că juca doar o farsă
menită să amăgească oamenii să-L urmeze, când El nu ştia nici măcar ce
înseamnă suferinţa şi nevoile condiţiei de om.
Condamnarea la moarte prin crucificare a fost planificată de Satana
pentru a fi cea mai lungă şi cea mai chinuitoare moarte, astfel încât Iisus
să cedeze psihic şi să abandoneze lupta pentru emanciparea oamenilor.
Prin condamnarea la moarte a lui Iisus Hristos, Satana a demonstrat
neputinţa sa de a-L înfrânge pe comandantul forţelor loiale lui Dumnezeu,
reprezentantul de drept al întregului neam omenesc. Fermitatea cu care a
rămas pe poziţie a contribuit la grăbirea deznodământului dramatic al
existenţei ca om a lui Iisus. Numai că incredibilul s-a realizat şi Satana a
rămas mut de spaimă, când a văzut că realitatea este alta decât ceea ce a
bănuit.
După crucificare, soldaţii romani I-au luat până şi cămaşa cu care
era îmbrăcat, la sfatul îngerilor rebeli, pentru a demonstra lumii că Iisus
Hristos nu are nici un drept pe pământ, nici măcar dreptul la viaţă, pentru
că ei stăpâneau pământul şi făceau ce voiau cu el. Moartea lui Iisus a fost
o consecinţă a refuzului unei alianţe dezastruoase pentru planeta noastră.
Furia rebelilor a fost atât de mare încât au trecut la lichidarea fizică a
regelui de drept al pământului, neglijând faptul că regele era în acelaşi
timp şi Dumnezeu şi că, prin moarte, el devenea şi mai puternic, şi mai
162
îndreptăţit să preia conducerea planetei pământ. Ei nu ştiau că moartea
omului Iisus ar fi declanşat mecanismele de înviere, ascunse în sine însuşi
înainte de întrupare, prin planul făcut din veşnicii cu Dumnezeu Tatăl şi
Duhul Sfânt.
În mod cert, prin moarte s-au activat mecanismele care au dus la
revenirea la viaţă, prin veşnicia componentei divine a lui Iisus. Prin
moarte se activează anumite substanţe premergătoare descompunerii
materiei vii. Aceste enzime au declanşat reapariţia divinităţii în puterea
iniţială, păstrând totuşi natura umană, pe care a transformat-o prin
îndumnezeire.
Astfel, umanitatea rămâne în Iisus pentru veşnicie, iar Dumnezeu
rămâne în om veşnic, prin întrupare. Inseparabilul s-a produs iar
consecinţele sunt nebănuit de favorabile oamenilor care doresc să scape
din lagărul sclaviei rebelilor. Satana a dorit să devină Dumnezeu prin forţă
şi nu a reuşit, iar omul, adus la limita disperării prin alianţa regretabilă la
rebeliune, a ajuns să fie salvat şi, mai mult, a ajuns să fie îndumnezeit prin
întruparea lui Dumnezeu.
Iisus a refuzat rebeliunea şi a devenit primul om care a hotărât să
rămână lângă Dumnezeu. Imediat după moartea lui Iisus, rebelii au cerut
impunerea unei gărzi permanente la mormântul Lui. Când au aflat că a
înviat, au răspândit veşti false că trupul I-a fost furat de ucenici.
Rezultatul imediat al morţii şi învierii a constat în alungarea din cer a
şefului rebeliunii, care se pretindea reprezentantul planetei pământ la
întrunirile publice, convocate de Dumnezeu pentru toate lumile
universului.
Asasinarea lui Iisus a dovedit că rebelii nu doreau ca omul să fie
liber. Iisus era un om normal, fără intenţii ostile şi fără pretenţii la
bogăţiile pământului şi, cu toate acestea, a fost acuzat de fapte şi intenţii
neadevărate, a fost torturat şi, în final, omorât cu sânge rece. Exista
posibilitatea ca rebelii să nu-l omoare pe Iisus Hristos? În două ipostaze ei
nu l-ar fi omorât, una ar fi fost aceea a subordonării faţă de Satana, ca
stăpân al întregului pământ. În acest caz, Guvernul universului ar fi trebuit
să-l primească pe Satana drept reprezentant al pământului, devenit rege cu
drepturi depline. A doua ipostază ar fi fost aceea a divinităţii absolute a lui
Iisus şi a unei false întrupări. În această ipostază, Iisus Hristos nu ar fi fost
om real şi deci nu ar fi putut muri, urmând a fi demascat ca înşelător. În
felul acesta s-ar fi demonstrat că Dumnezeu lucrează cu aceleaşi metode ca
şi rebelii, dar că la unii este permis orice, iar la alţii nimic.
163
Calea întrupării reale şi a ascunderii divinităţii în trupul unui om
muritor, nu a fost concepută de rebeli, pentru că depăşea nivelul lor de
înţelegere. Învierea lui Iisus a constituit punctul maxim al bătăliei pentru
pământ, pentru că moartea a fost învinsă şi El a devenit garantul oricărui
om care a trăit pe pământ şi a crezut în jurământul lui Dumnezeu că poate
oferi salvare din moarte.
Crima comisă de rebeli i-a făcut pe fiii lui Dumnezeu să se
îngrozească de o eventuală guvernare a universului, după principiile
proclamate de ei. Vorbele pot fi frumoase, dar faptele dovedesc realitatea
ce se ascunde în dosul lor. După înviere, Iisus Hristos a devenit, de facto,
regele pământului şi a format un guvern în exil pentru toţi oamenii care
doreau libertatea şi salvarea din mijlocul sclaviei impuse de rebeli.
Acţiunile de salvare ale lui Dumnezeu nu sunt specifice doar pentru
om. IEHVA a acţionat şi pentru păstrarea îngerilor în sfera binelui, luând
chip de înger şi lucrând sub numele de ,,Îngerul Domnului, Arhanghelul
Mihail, Căpetenia oştirii cerului’’. Moise descrie prima sa întâlnire cu
Dumnezeu, afirmând că IEHVA este tot una cu Îngerul Domnului. Aceste
texte indică o acţiune continuă a lui Dumnezeu de împrietenire cu fiinţele
din univers.
Exod 3:2 Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care
ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc
şi rugul nu se mistuia deloc.
3 Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată
şi pentru ce nu se mistuie rugul.”
4 Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din
mijlocul rugului şi a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!”
5 Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele
din picioare, căci locul pe care calci este un pământ Sfânt.”
6 Şi a adăugat: „Eu Sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam,
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Moise şi-a ascuns faţa, căci
se temea să privească pe Dumnezeu.
Alţi profeţi ai Bibliei confirmă identitatea dintre Îngerul Domnului şi
Dumnezeu, accentuând acţiunea de susţinere a creaţiei, atât prin
capacitatea de a menţine viaţa şi ordinea în univers, cât şi prin capacitatea
de a oferi un model comportamental pentru fiinţele create. Toate aceste
însuşiri pot fi incluse în numele de Dumnezeu Pantocrator, atribuit lui
IEHVA în decursul istoriei.

164
Zaharia 12:8 ,,În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii
Ierusalimului, aşa că cel mai slab dintre ei va fi în ziua aceea ca David; şi
casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor.
9 În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni
împotriva Ierusalimului.’’
Nu doar numele de Îngerul Domnului a fost adoptat de IEHVA ci
şi înfăţişarea identică cu a unui înger au constituit pilonul strategiei de
comunicare perfectă cu lumea îngerilor. Această interfaţa de comunicare
cu universul a fost considerată o slăbiciune de către Satana, care a crezut
că IEHVA este cu adevărat un înger ce nu cunoaşte viitorul şi nu are
capacităţi de creator decât în limitele unei dezvoltări normale a puterilor
intelectuale ale oricărui înger. Dezvoltând un simţământ de acomodare
prea familial, Satana a cerut ca şi el să fie acceptat în guvernul universului,
ca egal cu Îngerul Domnului. Din studiul atent al cărţilor Bibliei, se poate
deduce că îngerii au înfăţişare exterioară de tip umanoid, pentru că IEHVA
a rămas cu înfăţişarea umană tot timpul istoriei universului, fără să se ştie
că el era om întrupat în viitor, dar prezent astfel încă de la începuturi
pentru a fi capabil să salveze lumea. Slava şi asemănarea cu îngerii au
făcut ca nimeni din univers să nu observe umanitatea Sa.
Având capacităţi extraordinare, Satana considera că are tot dreptul
să fie primit şi el în guvern, mai ales că nu ştia reala capacitate de
manifestare a puterii Celui pe care el Îl credea doar Îngerul Domnului şi
nimic mai mult. Biblia descrie prezenţa Îngerului Domnului în istoria
umanităţii, alături de alţi îngeri care Îl considerau comandantul lor,
Arhanghelul Mihael.
Daniel 10:13 ,, Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat
împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile
cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă
împăraţii Persiei.”
IEHVA nu a lăsat lumea îngerilor să meargă pe calea pierzării,
împreună cu Satana. El s-a identificat cu fiinţele create având chip de
înger şi înfrăţindu-se cu ei pentru a preveni atragerea lor în cursa răului.
Acţiunile de salvare făcute de IEHVA nu sunt începute doar de la căderea
lui Adam, ci sunt dinainte de orice creaţie. Încă de la creaţia îngerilor
IEHVA a acţionat ca Înger al Domnului, cu autoritate de comandant al
tuturor îngerilor, pentru ca fiinţele create să nu se simtă stânjenite în
dialogul cu un Dumnezeu atât de puternic.

165
La începutul războiului din cer oamenii nu fuseseră creaţi, ceea
ce-i făcea pe îngeri să nu perceapă umanitatea Îngerului Domnului. Abia
după creaţia omului şi după întruparea lui IEHVA, îngerii au înţeles
secretul prezenţei Îngerului Domnului cu chip uman. În mod cert, datele
realizării acestei realităţi nu au fost cunoscute de îngeri, nici de Satana,
pentru a nu se crea o ruptură în dialogul din univers. Totuşi, cineva a
observat că puterea executivă în univers este în mâinile Îngerului
Domnului şi a dorit să deţină el acea autoritate, fără a înţelege întreg
mecanismul creaţiei şi dragostea ce se ascundea sub aparenţa unei fiinţe
asemănătoare lor. Acel cineva era Satana, care deţinea un rol primordial în
ierarhia universului. Ceea ce nu ştia el era atotputernicia Îngerului
Domnulu, atotştiinţa şi atotprezenţa Sa. Crezându-se la fel de puternic ca
Îngerul Domnului, Satana a uneltit pentru uzurparea poziţiei Acestuia,
neînţelegând realitatea creaţiei şi necesitatea recunoaşterii locului şi
rolului fiecăruia în univers.
Toate aceste detalii ne sunt desoperite în diverse locuri ale Biliei
într-mod aparent întâmplător. În realitate, informaţiile despre existenţa
unui Înger al Dumnului ne sunt oferite pentru a înţeleage viaţa universului,
pentru a şti mecanismele funcţionării acestuia şi pentru a nu ne teme de
viitor. Această realitate din univers nu este totuşi disponibilă oricărui om
pentru că aparţine celor care au timpul şi voinţa necesare unei dezvoltări
intelectuale pe măsură. În mod cert, trebuia să existe un mecanism de
feedbakc în toată creaţia, pentru ca divinitatea să poată recepta trăirile
finţelor din univers spre a evita disfuncţile din evoluţia lor viitoare.
Pentru îngeri este greu de înţeles cum poate IEHVA să afirme că
viitorul nu reprezintă un secret şi în acelaşi timp să controleze trecutul
prin mecanisme de întoarcere în timp. Existenţa universurilor paralele este
demonstrată de savanţii de azi, dar mecanismele prin care acestea
interacţionează nu sunt suficient de bine cunoscute. Existenţa unor benzi
de transfer între universurile paralele permite accesul în orice punct al
spaţiului şi timpului de către Cel care le-a creat. Energia necesară unui
astfel de tranfer, prin barierele spaţiotemporale, trebuie să fie atât de mare
cât energia universurilor respective adunate împreună. Până la
expulzarea din cer, a existat o poartă de comunicare deschisă, prin care
Satana avea acces la întrunirile conducerii universului ca reprezentant al
pământului. Această poartă era deschisă doar în momentele oficiale şi se
realiza prin autoritatea lui Dumnezeu, cu un consum energetic uriaş.
Îngerii subalterni Satanei nu aveau capacitatea străbaterii unei astfel de
166
porţi a timpului, pentru că nu aveau acces în cer, nivelul lor energetic nu le
permitea transferul.
Când Iisus Hristos a înviat şi a devenit oficial reprezentantul
pământenilor în conducerea universului, poarta de legătură adintre cer şi
pământ s-a închis pentru Satana, pentru că a fost ridicat nivelul energetic
de acces la un grad pe care doar Iisus îl putea avea. În momentul
distrugerii întregii civilizaţii construite de pământeni, după bătălia de la
Armaghedon, Satana şi îngerii lui vor fi limitaţi să acţioneze doar în zona
planetei pământ, pentru că nu vor mai reuşi să depăşească anumite bariere,
vor fi constânşi să stea ca într-o închisoare.
Ipoteza unui spaţiu limitat datorită barierelor energetice are suport
în structurile organismelor vii din lumea noastră. Astfel, transferul de
energie sau de ioni dintre exteriorul şi interiorul celulelor vii se face prin
structuri extrem de complexe, numite de savanţi pompe de transfer, care
pot fi pompe proteice, pompe de calciu, pompe de hidrogen sau pompe
protonice. Aceste pompe de transfer reprezintă mecanisme active care nu
acţionaează decât pe bază de consum de energie. Coordonarea acestor
mecanisme se face de către centri de comandă extrem de specializaţi,
care nu permit altor substanţe să pătrundă prin aceste pompe, dacă nu le
este permis de centru. Cum organismele vii reprezintă un microcosmos în
miniatură, se poate deduce că şi la nivelul macrocosmosului există astfel
de mecanisme active de transfer.
Anumite secrete ale universului au fost dezvăluite oamenilor, deşi
aceştia păreau mult inferiori îngerilor. În felul acesta, Dumnezeu a
demonstrat că orice creaţie a Sa are resurse impresionante de viaţă.
Istoria pământului a devenit rapid un subiect interesant pentru fiinţele din
univers, care au dorit să vadă cum poate omul să reziste unor împrejurări
aşa de dramatice, cu resurse aşa de limitate. Ceea ce pentru oameni pare
normal, pentru îngeri devine o problemă existenţială. Resursele lor sunt
aşa de mari încât viaţa noastră de pe pământ, supusă unor vicisitudini
inimaginabile, este o taină pentru ei. Dacă pe această planetă se mai găsesc
şi oameni care să rămână devotaţi lui Dumnezeu, pentru îngeri este o mare
bucurie şi o mare necunoscută.
O parte din îngeri au căzut în neascultare şi s-au răsculat, în
condiţiile în care aveau posibilităţi uriaşe de dezvoltare, comparativ cu
oamenii. De aceea, îngerii se minunează la vederea luptei oamenilor
pentru emancipare. În mod cert, după terminarea fazei de preaderare la
civilizaţia universului, omul va avea parametrii funcţionali modificaţi,
167
după cum şi Iisus Hristos a fost înălţat iar trupul său a fost transformat în
ceea ce Biblia numeşte slavă nemuritoare. Strălucirea care învăluie
trupul lui Iisus Hristos, descrisă de Ioan în Apocalipsa, va deveni realitate
pentru orice om salvat, prin efectul transferului însuşirilor şi
caracteristicilor către cei care moştenesc acelaşi genom. De aceea, Iisus
Hristos afirmă că oamenii vor fi ca îngerii. Întruparea lui Iisus a fost
suficientă pentru ca El să înţeleagă şi comportamentul îngerilor, pentru că
omul era structurat ca şi ei, doar cu mici modificări legate de reproducere
şi cu o limitare a copacităţilor fizice, pănă la un moment dat, când oamenii
vor deveni la fel de puternici. Demonstraţia de ascultare a omului Iisus
Hristos a arătat că şi îngerii, care sunt nişte oameni mai puternici, aveau
toate resursele pentru a rămâne credincioşi Creatorului lor.

168
Ultima Frontieră

Incursiunea făcută până aici în istoria lumii nu este


întâmplătoare, ea certifică extraordinara cunoaştere a viitorului de către
Dumnezeu. Limitarea acţiunii ultimului imperiu mondial este prezisă de
profeţia lui Daniel, prin fixarea unui interval de timp finit în care rebelii
vor stăpâni lumea.
Daniel 8: 14 ,, Şi el mi-a zis: „Până vor trece două mii trei sute de
seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!”
Dialogul dintre cei doi sfinţi nu este relatat întâmplător în text. El
se referă la conţinutul întregii vedenii din cap. 8 şi are o importanţă
majoră, dacă dorim să ajungem la o concluzie pertinentă în legătură cu
textul. Unul dintre sfinţi descria faptele cornului cel mic iar întrebarea
celuilalt introducea un element de identificare pentru timpul istoric al
relatării. Din întrebare şi din răspuns rezultă că pe sfinţi nu-i interesa
acţiunea berbecelui şi a ţapului, pentru că nu afecta serios ordinea pe
pământ, mai ales pe pământul sfânt al lui Israel. Activitatea berbecelui şi
ţapului este descrisă tangenţial, pentru a ne fixa reperele geografice şi
temporale în vederea descifrării vedeniei despre cornul cel mic.
Faptul că un sfânt îl întreba pe celălalt, în mijlocul relatării despre
cornul cel mic, ne trimite să verificăm doar timpul în care activează
cornul, neţinând cont de perioada de activitate a berbecelui şi a ţapului.
Profeţia vrea să spună că în momentul apariţiei cornului ca mare putere
militară în lume începe perioada celor 2300 de seri şi dimineţi. Acesta este
primul argument în căutarea începutului celor 2300 de seri şi dimineţi .
Dialogul ascunde un cod extrem de important pentru omenire
deoarece decriptarea lui poate oferi cele mai preţioase informaţii despre
viaţa planetei. Codul face referire la evenimente contemporane cu Daniel,
dar descrie şi evenimente din vremea sfârşitului lumii şi, de aceea,
concluzionăm că serile şi dimineţile respective sunt de fapt perioade de
timp suficient de lungi încât să ajungă până azi.
Am folosit varianta de interpretare "o zi profetică = un an real",
pentru că este biblică şi corespunde mai bine cerinţelor impuse de profeţie.
169
Această variantă este logică şi credibilă pentru că este folosită şi în alte
locuri din Biblie, cînd se fixează regula pentru decodarea viitoarelor
mesaje ale cerului. Pentru a se obţine informaţii sigure din textele
profetice, trebuie să verificăm întreg manualul de interpretare a acestora
(Biblia), iar manualul este destul de mare şi trebuie citit cu atenţie.
Iisus Hristos făcea referire la profeţia lui Daniel ca fiind
neîmplinită în timpul Său şi că avea să se împlinească atât la dărâmarea
Ierusalimului cât şi la sfârşitul lumii. Dărâmarea Ierusalimului era asociată
cu vremea sfârşitului pentru ca noi să avem un termen de comparaţie
privind gravitatea evenimentelor şi un reper istoric în cercetarea profeţiei.
Cum sfârşitul nu a venit în anul 70 d.Ch, când cetatea şi Templul au
fost distruse de romani, rezultă că şi Ierusalimul de azi va avea aceeaşi
soartă în curând, iar atunci chiar va veni sfîrşitul. Iisus nu a spus că
dărâmarea Ierusalimului din anul 70 ar fi ultimul act înainte de sfârşit, ci a
asociat dărâmarea lui cu vremea sfârşitului. Asocierea permite înţelegerea
corectă a sensului profeţiei şi oferă certitudinea că 2300 de seri şi dimineţi
nu sunt altceva decât tot atâţia ani reali.
Matei24:1 ,, La ieşirea din Templu,pe când mergea Isus, ucenicii
Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului.
2 Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că
nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată.”
3 El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o
parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care
va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”
Aparent, ucenicii au întreabat eronat,unind momentul distrugerii
Ierusalimului cu momentul sfârşitului. Iisus nu I-a contrazis, ci din contra,
a oferit detalii ample despre subiectul în cauză. Avem motive serioase să
credem că Iisus nu ar fi permis o atât de mare confuzie, dacă nu ar fi ştiut
că profeţia are dublă aplicaţie, în anul 70 d.Ch, dar şi în vremea sfârşitului.
Argumentele invocate anterior confirmă teoria prin care o zi profetică este
egală cu un an real.
(Traducerea franceză BFC 1997)Daniel 8:13«J'entendis alors un
ange qui parlait. Un autre ange lui demanda: ‹Combien de temps dureront
les événements annoncés par la vision? Pendant combien de temps le
sacrifice quotidien sera-t-il supprimé, la perversité dévastatrice régnera-t-
elle, le sanctuaire et les êtres célestes seront-ils foulés aux pieds?›
14 Le premier ange lui répondit: ‹Il faut que s'écoulent 2300 soirs et
matins. Ensuite le sanctuaire sera consacré de nouveau.› »
170
Tradus ar fi :"Cât timp va dura ceea ce anunţă viziunea ?În cât
timp sacrificiul zilnic va fi suprimat…?" Întrebarea ne deschide ochii să
vedem că, de fapt, perioada de timp anunţată se referă la atacul la adresa
holocaustului neîntrerupt şi celelalte fapte pe care le execută doar cornul
cel mic. În întrebare nu există nici un indiciu că sfinţii ar fi fost interesaţi
de faptele berbecelui sau ţapului, ei erau preocupaţi de cornul cel mic.
Pentru a limita căutările prin istorie după împăraţi şi împărăţii mai
mult, sau mai puţin, legate de acea perioadă, cei doi sfinţi limitează
căutările strict la perioada existenţei cornului cel mic. Răspunsul nu
include sub nici o formă alte perioade ale istoriei pentru că nu făceau
obiectul discuţiei dintre sfinţi. Îngerul întreba cât timp vor dura cele
prezise în vedenie şi până când va exista starea de lucruri provocată de
cornul mic. În felul acesta se confirmă că doar până la sfârşitul perioadei,
menţionată în profeţie, va mai acţiona cornul mic. După expirarea timpului
acordat, cornul cel mic va fi nimicit. Prima întrebare indica un interval de
timp delimitat precis la început şi la sfârşit. Tot din prima întrebare se
înţelege că între începutul intervalului şi sfârşitul lui nu vor fi momente în
care activitatea cornului să fie întreruptă. Întrebarea a doua ”până când?”,
este pusă cu scopul de a preciza clar că activitatea cornului nu va trece
peste pragul impus.
Răspunsul celuilalt sfânt este scurt şi strict la obiect, pentru a forma
o unitate între întrebare şi răspuns. Această tehnică de dialog este folosită
azi de jurnalişti pentru a obţine informaţii importante. Politicienii încearcă
să ascundă de ochii şi urechile publicului informaţii despre activitatea lor
sau ale organismelor pe care le conduc. Jurnaliştii formulează întrebări în
care o parte a răspunsului este deja sugerată astfel încât politicianul să nu
poată ocoli răspunsul.
Tehnicile de interpelare şi de analiză a răspunsurilor au evoluat abia
în zilele noastre. În cadrul dialogului dintre sfinţi avem informaţii despre
ce dorea să audă unul dintre ei, pentru a nu se căuta zadarnic prin istorie
după alte răspunsuri inadecvate. Acest mod de a răspunde unor întrebări
legitime din partea oamenilor a fost folosit şi în Apocalipsa, în mesajele
furnizate prin diverse cântări şi strigări ale îngerilor sau ale sfinţilor.
Decodificarea sensurilor profeţiei era poruncită chiar de Mihael,
prietenul şi fiul omului, în acelaşi timp, Căpetenia oştirii cerului, Creatorul
Universului şi al Pământului. Porunca a fost strigată cu glas tare, să fie
auzită atât de Daniel, cât şi de îngerii din întreg universul care asistau ca

171
martori. Strigătul puternic către Gabriel este o garanţie a autorităţii Celui
care cere desecretizarea profeţiei.
O altă explicaţie a strigătului puternic este că Daniel a fost
făcut să înţeleagă profeţia chiar atunci, chiar în acel moment, dar nu i s-a
permis să scrie despre aceasta, ci doar să consemneze că la vremea
sfârşitului, adică în timpul nostru, codul va putea fi descifrat. Astăzi putem
descifra acest cod datorită perfecţionării tehnicilor de decriptare şi a
existenţei unei uriaşe cantităţi de informaţii istorice care poate fi folosită
pentru înţelegerea totală a vedeniei. Ceea ce Daniel a văzut că se va împlini
în viitor, noi descoperim azi studiind istoria.
Datorită urgenţei poruncii primite, Gabriel a venit repede la Daniel,
fără a mai diminua din puterea de impact a prezenţei sale asupra unui
muritor. Când a constatat că a venit prea repede şi cu toată autoritatea
primită, Daniel era deja căzut, fără posibilitate de a mai vorbi. Era
rezultatul marii autorităţi a îngerului în privinţa executării poruncii de
explicare a vedeniei celor 2300 de seri şi dimineţi.
Angajamentul total al lui Gabriel, urgenţa poruncii lui Mihael şi
importanţa mesajului profetic, l-au făcut pe Daniel să cadă de două ori în
leşin. S-au constatat astfel de manifestări la poporul evreu, atunci când
Moise a coborât de pe muntele Sinai, unde a stat în prezenţa lui
Dumnezeu. Moise a căpătat o strălucire a feţei care nu mai putea fi
suportată de popor şi a trebuit să-şi acopere faţa, deşi el nu ştia că faţa sa
produce un astfel de efect.
Este o diferenţă între mesagerii cerului, care nu sunt conştienţi de
puterea obţinută prin întâlnirea cu Dumnezeu, şi mesagerii răului, care vor
să dovedească puterile lor prin acţiuni dure asupra interlocutorilor, de
genul trântitului de pământ a celor suspicioşi, scuturături şi alte acţiuni
brutale asupra asistenţei. Puterea slujitorilor lui Dumnezeu, fie îngeri, fie
profeţi, fie alţi trimişi ai săi, rezidă în autoritatea pe care au primit-o de la
Dumnezeu şi nu trebuie să o arate prin sctuturături asupra asistenţei, după
cum fac unii aşa-zişi profeţi din zilele noastre.
Luca 9:42 Pe când venea băiatul, dracul l-a trîntit la pământ, şi l-
a scuturat cu putere. Dar Isus a certat duhul necurat, a vindecat pe băiat,
şi l-a dat înapoi tatălui său.
Mesagerii cerului nu au interes să arate ce puteri deţin pentru că
mesajul lor vine de la Dumnezeu. Mesajul lui Dumnezeu şi prezenţa
trimisului lângă tronul ceresc dă o mare putere acestuia.

172
Exodul 34:28 ,, Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi. N-a mâncat deloc pâine şi n-a băut deloc apă. Şi
Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele zece porunci.
29 Moise s-a pogorât de pe muntele Sinai cu cele două table ale mărturiei
în mână. Când se pogora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea,
pentru că vorbise cu Domnul.
30 Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise şi iată că pielea feţei
lui strălucea; şi se temeau să se apropie de el.’’
Biblia vorbeşte de mesageri ai cerului care au avut solii mari
pentru oameni dar nu au cutezat să se poarte cu aroganţă, ci au manifestat
înţelegere pentru situaţia lor. În schimb, oameni folosiţi de îngerii răului au
pretins că au solii importante pentru semeni şi au folosit mesaje neadaptate
oamenilor, au acţionat violent când au fost contrazişi sau au scuturat şi
trântit obiecte sau chiar pe cei cărora le era adresat mesajul. Falşii profeţi
au prezentat mesaje confuze sau contrare scripturilor, au făcut
demonstraţii de forţă asupra poporului prin diverse lucruri ieşite din
comun pentru a capta atenţia. Într-un loc au prezentat într-un fel învăţătura
iar în alt loc au prezentat contrariul, în aşa fel încât rezultatul final a fost o
amestecătură de învăţături corecte şi false pentru a crea confuzie.
Răbdarea îngerilor buni cu oamenii cărora le sunt trimise anumite
mesaje din partea lui Dumnezeu este dovedită prin explicaţiile clare despre
mesaj. Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, nu a fost convins de realitatea
mesajului, dar nu a fost trântit sau scuturat pentru aceasta, ci i s-a dat o
perioadă de muţenie până la naşterea copilului. Perioada de muţenie a fost
o permanentă atenţionare că trebuie să se ocupe temeinic de copil, pentru a
face din el un mesager al venirii lui Mesia.
Luca 1:10 În ceasul tămâierii, toată mulţimea norodului se ruga
afară.
11 Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia, şi a stat în picioare
la dreapta altarului pentru tămâiere.
12 Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; şi l-a apucat frica.
13 Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost
ascultată. Nevastă-ta Elisaveta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune
numele Ioan.
14 El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor
bucura de naşterea lui.
15 Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură
ameţitoare, şi se va umplea de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.
173
16 El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.
17 Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să
întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în
înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine
pregătit pentru El.”
18 Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă
eu Sunt bătrân, şi nevastă-mea este înaintată în vârstă.”
19 Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu Sunt Gavril, care stau înaintea lui
Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc, şi să-ţi aduc această veste bună.
20 Iată că vei fi mut, şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor
întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor
împlini la vremea lor.”
Profeţiile lui Daniel au fost transmise de îngeri care nu au încercat
să dovedească ce mare putere deţin ei, ci cât de important este mesajut
transmis de Dumnezeu.
Daniel 8 :15,, Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta, şi
căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva, care avea
înfăţişarea unui om.
16 Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat şi a
zis: „Gavrile, tîlcuieşte-i vedenia aceasta.”
17 El a venit atunci lângă locul unde eram; şi la apropierea lui, m-am
înspăimântat, şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: „Fii cu luare
aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!”
18 Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins,
şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam.
19 Apoi mi-a zis: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a
mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului.
Rezumatul vedeniilor a fost dictat de înger pentru a fi scris ca
mărturie pentru posteritate. Textul românesc aminteşte de porunca dată lui
Gabriel pentru a-i tâlcui vedenia, în timp ce alte traduceri sunt mai
explicite.
Traducerea BFC şi TOB ne descoperă şi alte informaţii despre
sfârşitul lumii. În primul rând, glasul puternic al Căpeteniei îngerilor îi
poruncea lui Gabriel să-l facă pe Daniel să înţeleagă vedenia. Este logic să
deducem că Daniel a înţeles vedenia, din moment ce porunca era fermă,
puternică şi fără echivoc. Daniel trebuia să primească toate detaliile pentru
a înţelege sensul întregii vedenii, nu doar a unei părţi. În cer nu există
abateri de la poruncile primite şi nici realizări parţiale sau alte acţiuni
174
înşelătoare specific umane. Toată autoritatea lui Dumnezeu era în porunca
dată lui Gabriel şi executarea ei nu putea fi împiedicată de nimeni, nici de
leşinul lui Daniel. De altfel, la simpla atingere a îngerului, Daniel a fost
repus pe picioare şi nu a mai avut nicio problemă.
Traducerea TOB Dan 8 :15,, Or, tandis que moi, Daniel, je
regardais cette vision et cherchais à la comprendre, voici que se tint
devant moi comme une apparence d'homme.
16 Et j'entendis la voix d'un homme au milieu de l'Oulaï qui criait et disait:
«Gabriel, fais comprendre la vision à celui-ci!»
17 Il vint près de l'endroit où je me tenais; et tandis qu'il venait, je fus
terrifié et me jetai face contre terre. Il me dit: «Comprends, fils d'homme,
car la vision est pour le temps de la fin.»
18 Tandis qu'il me parlait, je tombai en léthargie, la face contre terre. Il
me toucha et me remit debout à l'endroit où j'étais.
19 Puis il dit: «Je vais te faire connaître ce qui arrivera au terme de la
colère, car la fin est pour une date déterminée.
Traducerea BFC,,16 Et j'entendis une voix, venant de la rivière
Oulaï, lui crier: ‹Gabriel, explique à cet homme la vision qu'il a eue.›
17 Gabriel s'approcha de l'endroit où je me tenais. Terrifié, je me jetai le
visage contre terre, mais il me dit: ‹Toi qui n'es qu'un homme, sache
pourtant que cette vision concerne la fin des temps.›
18 Pendant qu'il me parlait, j'avais toujours le visage contre terre et je
perdis connaissance. Il me toucha et me remit debout,
19 puis il me dit: ‹Je vais te révéler ce qui arrivera au moment, déjà fixé,
où la colère de Dieu prendra fin.’’
Daniel 8 :16

~d"Þa'-lAq [m;îv.a,w" 16
`ha,(r>M;h;-ta, zL'Þh;l. !bEïh' lae§yrIbG. : rm;êaYOw: ‘ar"q.YIw: yl'_Wa !yBeä
yTi[;êb.nI Aaæbob.W ydIêm.[' lc,aeä ‘aboY"w: 17
`!Az*x'h, #qEï-t[,l. yKiÞ ~d"êa'-!B, !bEåh' ‘yl;ae rm,aYOÝw: yn"+P'-l[; hl'ÞP.a,w"
yn:ßP'-l[; yTim.D:îr>nI yMiê[i AråB.d:b.W 18
`ydI(m.['-l[; ynIdEßymi[]Y:)w: yBiê-[G:Y“wI : hc'r>a"+
hy<ßh.yI-rv,a] taeî ^ê[]ydI(Am ynIån>hi ‘rm,aYO’w: 19
`#qE) d[eîAml. yKiÞ ~[;Z"+h; tyrIåx]a;B.
Transliterat : Daniel 8 :16,, vaeşma col-adam ben ulai vaicra
vaiomar Gavriel haven lahalaz et-hamare
17 vaiavo eţel omdi uvavoo nivati vaepla al-panai vaiomer elai haven
ben-adam chi leet-cheiţ hehazon
175
18 uvedabro imi nirdamti al-panai arţa vaiiga-bi vaiaamideni al-omdi
19 vaiomer hineni modiaha et aşer –ihie baaharit hazaam chi lemoed
cheiţ.”
Vedenia se întinde până la ziua proclamată, prezentată în franceză
(TOB şi BFC) ca o zi fixată dinainte, în ebraică redată cu termenul
,,moed”( d[eAm ), care se referă tot la un timp fixat, stabilit anticipat, un loc
şi o adunare publică de sărbătoare care are loc în ziua sfârşitului mâniei lui
Dumnezeu (cheiţ-`#qE). În acelaşi timp are loc şi pedepsirea tuturor celor
care au complotat împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.
Recapitulând, observăm în versetul 17 că vedenia se referă la
vremea sfârşitului timpului, iar în versetul 19 este descoperit că se termină
la data fixată şi la locul fixat, cu o adunare a sfinţilor, atunci când mânia lui
Dumnezeu se va sfârşi. Dar mânia lui Dumnezeu se termină, după
Apocalipsa 15 :1, în momentul celor şapte plăgi, nici mai devreme, nici
mai târziu. Atât originalul grecesc cât şi toate traducerile consemnează
aspectul finalităţii mâniei lui Dumnezeu prin cele şapte plăgi.
Apoc.15:1 ,,Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat:
şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit
mânia lui Dumnezeu.’’
BFC :Apoc.15:1 Puis je vis dans le ciel un autre signe, grand et
merveilleux: sept anges qui tenaient sept fléaux. Ce sont les derniers
fléaux, car ils sont l'expression finale de la colère de Dieu.
Greacă :Apoc.15:1,, Kai. ei=don a;llo shmei/on evn tw/| ouvranw/|
me,ga kai. qaumasto,n( avgge,louj e`pta. e;contaj plhga.j e`pta. ta.j evsca,taj( o[ti
evn auvtai/j evtele,sqh o` qumo.j tou/ qeou/Å’’
Transliterat : Apoc.15 :1,, Kai eidon allo semeion en to ourano
mega kai thaumaston, aggelous hepta echontas plegas hepta tas eschatas,
hoti en autais etelesthe ho thymos tou theou’’
Acest timp este la capătul celor 2300 de seri şi dimineţi şi avem
certitudinea că se va sfârşi în viitor, la timpul hotărât, pentru că Daniel
scrie despre un sfârşit al mâniei lui Dumnezeu iar Ioan afirmă că această
mânie se va sfârşi în timpul plăgilor.
BFC :Daniel 8 :20 ,,Le bélier à deux cornes que tu as vu représente
les empires mède et perse.
21 Le bouc, c'est le royaume grec; la grande corne placée entre ses yeux
représente le premier roi.

176
22 Lorsque la corne fut brisée, quatre autres cornes poussèrent à sa
place: ce sont quatre royaumes qui prendront la place du précédent, mais
qui n'auront pas sa puissance.
23 Quand ces royaumes toucheront à leur fin et que les pécheurs auront
mis le comble à leur péché, un roi arrogant et expert en tromperies
surgira.
24 Sa puissance grandira, sans pourtant que cela vienne de lui-même. Il
causera des ravages extraordinaires; il réussira dans tout ce qu'il
entreprendra, allant jusqu'à exterminer des gens puissants et même le
peuple qui appartient en propre à Dieu.
25 Plein d'habileté, il parviendra à tromper les autres. Dans son orgueil,
il exterminera beaucoup de gens qui se croient en sécurité, et il se dressera
contre le Prince des princes. C'est alors qu'il sera brisé, sans intervention
humaine.
26 Voilà l'explication digne de foi de ce que tu as vu au sujet des soirs et
des matins. Mais garde cette vision secrète, car elle concerne une époque
encore lointaine.›
În versetul 26 se precizează, mult mai clar decât în româneşte, că
explicaţia îngerului se referă la cele 2300 de seri şi dimineţi. Am descoperit
deja cine este cornul cel mic, rămâne doar să aflăm până când are libertate
de mişcare. Revenind la profeţie, constatăm că începutul creşterii cornului
cel mic este în anul 290 î.Ch, după bătălia de la Samnium. Dacă din 2300
de ani scădem 290 de ani plus anul zero, ajungem în anul 2009 d.Ch.
Tot ceea ce Daniel a scris de la versetul 20 şi până la 26 aparţine
perioadei de 2300 de seri şi dimineţi. Dar versetele respective menţionează
o perioadă a sfârşitului lumii, cu scene de amăgire însoţite de cruzime şi
distrugere fără precedent, provocate de un conducător unic al destinelor
planetare.
Observăm azi o dezvoltare extraordinară a componentei militare a
puterilor mondiale, până la nivelul capacităţii de a distruge toată planeta.
Acţiunile lor sunt argumentate de necesitatea de a se apăra. Absurditatea
constă în faptul că pe noi nu ne apără nimeni de propriile arme de
distrugere în masă şi de nebunia conducătorilor care ne riscă vieţile pentru
a deveni puternici cu orice preţ. Care ne sunt duşmanii în final? Popoarele
străine, sau proprii conducători care stochează pe teritoriul ţării armament
şi centrale nucleare care pot exploda în orice secundă, datorită unor erori
umane sau unor catastrofe naturale? Am demonstrat că, de fapt,
conducătorii politici şi militari ai marilor puteri sunt conduşi de alte forţe
177
care au nevoie de tehnologia militară pentru alt război, despre care nu
pomenesc nimic. Aroganţa mai marilor lumii şi absurditatea unor speranţe
deşarte în puterea armelor au adus umanitatea la stadiul în care nu mai
poate fi oprită de la autodistrugere, prin risipirea resurselor necesare vieţii
şi prin pericolul nuclear.
În capitolele anterioare am descris expansiunea unui corn mic care
are două componente, una terestră şi una verticală, spre înălţimea cerului.
Componenta terestră a fost Roma imperială, militaristă şi idolatră şi
rămâne Roma creştină bicefală, cu un cap militarist la Washington şi un
cap religios la Vatican. Componenta verticală aparţine strategului din
umbră care doreşte poziţii de forţă în guvernul universului. Componenta
terestră este subordonată intereselor strategului din umbră care deţine
controlul întregii planete, prin forţele rebele aliate cu el. Daniel 8
delimitează timpul de acţiune al ambelor componente. A afirma că Roma
creştină comandă lumea pare o absurditate mediatică, dar realitatea
dovedeşte că întreg sistemul comunist a căzut dărâmat de un papă care a
tras sforile păpuşilor politice de la Casa Albă, Londra, Paris, Moscova,
Bon, etc. În realitate, atât Washingtonul, militarist, cât şi Vaticanul,
religios, au colaborat şi au condus întregul sistem global care a dus la
căderea comunismului.
În curând, lumea va avea nevoie de un centru de putere neutru, care
să nu deţină arme sau alte lucruri care să fie de partea uneia dintre marile
puteri economice şi militare ale lumii şi care să fie respectat de toţi. Într-o
lume globală, doar Roma, sau mai bine zis Vaticanul, poate îndeplini astfel
de condiţii, dobândite în mii de ani de legături strânse cu toţi politicienii
lumii. În final, toţi vor dori ca Roma să fie capitala lumii politico-
religioase, pentru a preveni un dezastru planetar declanşat de vrajba dintre
marile puteri ale G10, care doresc să deţină, fiecare, cât mai mult din
resursele strategice ale pământului, aflate în scădere. G10 reprezintă
Grupul Ţărilor Puternic Industrializate ale lumii, numit în prezent G8, dar
care, împreună cu China şi India, vor forma G10.
Includerea Chinei, Japoniei şi Indiei în ecuaţia celor 10 regate care
domină istoria sfârşitului este logică şi obligatorie, dacă dorim o imagine
de ansamblu al lumii, înainte de bătălia de la Armaghedon. Grupul Ţărilor
Puternic Industrializate are deja o structură neoficială de 10 membrii
marcanţi, care iau deciziile cele mai credibile în politica mondială, peste
care nimeni nu poate trece. Astăzi, numele oficial este G8, dar neoficial se
discută de G10, prin includerea Chinei şi Indiei în rândul celor mai
178
puternice ţări ale lumii*. Japonia, China şi India au completat locul celor
trei regate dispărute la începutul descompunerii Imperiului Roman, iar al
11-lea este regatul apărut în plus, care va fi chemat şi desemnat de G10 să
preia comanda unică a luptei împotriva lui Hristos, la Armaghedon.
Cum ei nu se vor înţelege pe căi directe, vor apela la o conducere
globală unică, prin desemnarea unui stat neutru care să deţină conducerea
întregii lumi, în situaţia de criză menţionată anterior.
Statul neutru va fi Vaticanul, iar miniştrii vor fi conducătorii celor 10
state ale grupului G10. De remarcat că separarea regatului al 11-lea de
cele 10 o face atât Daniel cât şi Apocalipsa. Ambele cărţi consemnează
existenţa celui de-al 11-lea regat, dar în cadrul aceleiaşi structuri mondiale
de putere, aliată la rebeliunea contra lui Dumnezeu. În final, al 11-lea regat
constituie puterea integratoare a alianţei rebelilor într-o forţă unită contra
lui Dumnezeu. Fără el, cele 10 regate nu s-ar uni nici o dată, datorită
divergenţelor legate de teritorii şi de pieţele de desfacere adiacente. Mai
mult, liderii G10 vor evita să se angajeze în conducerea unui guvern
mondial, în condiţiile crizei fără precedent care va cuprinde lumea
întreagă. Pentru ei, soluţia unui stat neutru, cum este Vaticanul, va fi o
dovadă a laşităţii fiecăruia, pentru că riscul eşecului va fi foarte mare,
datorită observării unor fenomene naturale extreme care prevestesc o
intervenţie a lui Dumnezeu în problemele planetare. O altă explicaţie a
desemnării unui actor neutru pentru rezolvarea problemelor globale grave
din ultimule zile ale planetei constă în frica liderilor politici de propriile
popoare, în faţa destabilizării economiei mondiale.
În final, se va ajunge la un compromis, la un plan de scurtă durată
pentru ieşirea din situaţia de criză alimentară, energetică şi financiară a
întregii lumi lovită de dezastre naturale fără precedent. Soluţia miraculoasă
va duce la limitarea cheltuielilor inutile şi cuantificarea oricărei persoane
pe consumuri şi necesităţi. Se vor reduce drastic posibilităţile de manevră,
prin introducerea cardurilor de consum cu destinaţie precisă. Epoca
comunistă, în care fiecare individ avea o bucată de pâine pe masă şi ceva
ulei pe bază de cartelă va fi o dulce amintire, faţă de dezastrul din timpul
ultimei crize planetare.
Vaticanul, perceput ca fiind cel mai în măsură să trateze cu
Dumnezeu problema dezastrelor, datorită declaraţiilor proprii că reprezintă
vicariatul lui Iisus pe pământ, va fi lăsat să rezolve cum ştie mai bine
situaţia.
* Decodarea Apocalipsei, de Filip Panait ;
179
Mai marii lumii, nefiind oameni ai adevărului, vor accepta orice
sugestie venită din partea noului lider mondial, în care vor crede orbeşte
datorită mesajelor liniştitoare ale acestuia. Orice dorinţă, orice sugestie a
noului conducător va fi privită cu maxim interes şi executată cu
promptitudine, pentru a calma situaţia de criză.
Procesiuni religioase grandioase vor fi prezente în toate oraşele
lumii iar televiziunile vor relata subiectul pe larg. Religiozitatea lor poate
fi comparată, ca intensitate, doar cu religiozitatea preoţilor lui Baal, din
vremea lui Ilie. Rezultatul va fi nul, pentru că închinarea lor este falsă şi
finalul va fi identic cu al celor 950 de preoţi ucişi într-o singură zi de Ilie.
Măsura interzicerii oricărei grupări dizidente va fi privită cu mare interes
de către întreaga lume şi aprobată de toţi cei care nu cunosc adevărul. În
final, toţi oamenii vor avea un cod de recunoaştere a apartenenţei la marea
familie planetară a celor religioşi, iar codul va fi 666. Restul vor fi excluşi
din dreptul de a cumpăra sau vinde şi le va fi luat chiar şi dreptul la viaţă.
Lumea celor zece mari puteri ale lumii,G10, va reacţiona violent la
aflarea veştii că Iisus Hristos a venit să facă o judecată pentru cei care au
refuzat mântuirea. Încercarea de ocupare militară a Noului Ierusalim va fi
materializată în bătălia Harmaghedonului, condusă din umbră de duhurile
îngerilor rebeli.
Cu toate acestea, sfârşitul nu va fi o catastrofă necontrolată de
nimeni, ci un timp şi un loc stabilit pentru o adunare sacră a tuturor
oamenilor care au trăit pe pământ în temere de Dumnezeu. Adunarea lor la
un loc va fi o sărbătoare universală pentru că însuşi Dumnezeu va fi
prezent pentru a se bucura de revenirea oamenilor în rândul fiilor Lui.
Catastrofa va cădea doar asupra celor care ridică armele împotriva sfinţilor
şi împotriva lui Dumnezeu. Şi alţi scriitori ai Bibliei menţionează o zi a
judecăţii fixată la un timp bine definit.
Psalm 75:1 (Către mai marele cîntăreţilor. ,,Nu nimici.`` Un psalm
al lui Asaf. O cîntare.) Te lăudăm, Dumnezeule, Te lăudăm; noi, cari
chemăm Numele Tău, vestim minunile Tale!
2 ,,Atunci cînd va veni vremea hotărîtă,`` zice Domnul, ,,voi judeca fără
părtinire.’’
Textul în ebraică indică acelaşi cuvânt ,,moed’’ cu sensurile
menţionate anterior.
`jPo)v.a, ~yrIïv'yme ynI©a]÷ d[e_Am xQ:åa, yKiâ WTT Psalm 75:3

180
Transliterat Ps.75 :3,,chi ecah moed ani meşariim eşpot’’
Dar vremea hătărâtă (moed) este aceeaşi cu cea din Daniel şi din
alte profeţii care indică o dată cunoscută şi un loc cunoscut unde va fi o
sărbătoare sacră. Traducerea BFC scrie despre un moment fixat de
Dumnezeu pentru a face dreptate.
Ps.75:3,,Au moment que j'aurai fixé, dit Dieu, moi, je rendrai une
vraie justice.’’
Sunt peste 150 de referiri biblice în Vechiul Testament care
folosesc cuvântul ,,moed’’, cu sensul de adunare publică a poporului lui
Dumnezeu, în general cu specific sacramental. Cuvântul apare în Biblie şi
cu sens de timp al unei întrevederi planificate cu un anumit scop, între doi
sau mai mulţi oameni, într-un loc stabilit. Cum profeţia face referire la
ziua judecăţii, este normal să aplicăm sensul cel mai corect pentru
cuvântul ebraic,, moed’’. Întâlnirea la care face referire Daniel este una
sacră pentru că Dumnezeu va fi prezent în ziua respectivă şi va şedea pe
scaunul său de domnie, după cum stă scris în Vechiul Testament şi în
Evanghelii. În Noul Testament, adunarea poporului avea acelaşi scop şi se
numea “Eclesia”, biserica sfinţilor care urmau aceleaşi învăţături morale
ale Bibliei şi erau consacraţi să devină cu toţii o seminţie aleasă şi un neam
de preoţi.
1 Petru 2:9 ,, Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie
împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat
ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată;
10 pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum Sunteţi poporul lui
Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat
îndurare.”
Adunarea sfinţilor este consemnată în Biblie în multe locuri unde
poporul lui Dumnezeu a fost chemat la consacrare. În timpul călătoriei
poporului Israel din Egipt, prin pustiu, spre ţara făgăduită, adunarea a fost
organizată în funcţie de seminţiile lor, pornind de la punctul central al
taberei care era “Cortul Întâlnirii” cu Dumnezeu. Poporul era ordonat şi
curat îmbrăcat de fiecare dată când trebuia să stea în faţa cortului pentru
diverse întruniri sacre. Starea de curăţenie a taberei lui Israel era
reglementată în detaliu.
În opoziţie cu adunarea fiilor lui Dumnezeu se va găsi o altă
adunare, convocată de duhurile răului, la Armaghedon. Termenul
Armaghedon este o transliterare a unui cuvânt ebraic compus, după cum
181
menţionează Ioan în cartea Apocalipsei. De fapt, cuvântul este
Harmaghedon, pentru că aşa se pronunţă în greaca veche (~Armagedw,n).
Traducerea românescă după Cornilescu, precum şi Biblia de la
1688 a lui Şerban Cantacuzino, folosesc cuvântul Armaghedon, iar
traducerea sfântului sinod ortodox, din 1994, foloseşte cuvântul
Harmaghedon, identic cu originalul grecesc.
Apoc.16 : 12 Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare,
Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să
vină din Răsărit.
13 Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura
proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte.
14 Acestea Sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care
se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei
celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.
15 „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte
hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” -
16 Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă
Armaghedon.
În textul de mai sus se face referire la o zi măreaţă a lui Dumnezeu
care nu depinde de ceea ce vor şi ce fac duşmanii, ci de ceea ce decide
Dumnezeu pentru omenire. În versetul 14 se observă accentul pus pe
decizia lui Dumnezeu de a fixa o zi deosebită la care sunt chemaţi toţi
oamenii să dea socoteală de faptele lor. Unii se vor lăsa amăgiţi şi vor veni
cu armele scoase pentru război, spre pieirea lor veşnică.
În greaca veche textul este scris astfel:
Apoc16:15 ,, VIdou. e;rcomai w`j kle,pthjÅ maka,rioj o` grhgorw/n kai.
thrw/n ta. i`ma,tia auvtou/( i[na mh. gumno.j peripath/| kai. ble,pwsin th.n
avschmosu,nhn auvtou/Å
16 Kai. sunh,gagen auvtou.j eivj to.n to,pon to.n kalou,menon ~Ebrai?sti.
~Armagedw,nÅ’’
Transliterat
Apoc 16:15,, Idou erchomai os kleptes. Makarios ho gregoron kai teron ta
himatia autou, hina me gymnos peritate kai bleposin ten aschemosynen
autou.
16 Kai synegagen autous eis ton topon ton kaloumenon Hebraisti
Harmagedon. ’’

182
În traducerea franceză BFC apare tot Harmaghedon, după textul
original :
Apoc16 : 12 Le sixième ange versa sa coupe sur le grand fleuve,
l'Euphrate. Le fleuve se dessécha pour livrer passage aux rois qui viennent
de l'est.
13 Puis je vis trois esprits mauvais, semblables à des grenouilles, qui
sortaient de la gueule du dragon, de la gueule de la bête et de la bouche du
faux prophète.
14 Ce sont les esprits de démons qui font des miracles. Ils s'en vont auprès
des rois de toute la terre, afin de les rassembler pour la bataille du grand
jour du Dieu tout-puissant.
15 «Écoute, dit le Seigneur, je viens comme un voleur! Heureux celui qui
reste éveillé et garde ses vêtements, pour ne pas aller nu et n'avoir pas la
honte d'être vu ainsi.»
16 Les esprits rassemblèrent les rois dans le lieu appelé en hébreu
Harmaguédon.’’
Textele descriu două adunări, una sacră convocată de Dumnezeu,
pregătită şi organizată minuţios, şi una convocată în grabă de duhurile
demonilor pentru a se lupta împotriva lui Dumnezeu şi împotriva adunării
sfinţilor.
Verificările privind provenienţa cuvântului Harmaghedon ne duc la
localitatea Meghido din Israelul antic şi valea Meghidonului, consemnată
în Zaharia 12 :11 ,, În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din
Hadadrimon în valea Meghidonului.’’
Traducerea BFC dă un sens deosebit textului, prezentând o
ceremonie în Ierusalim, la sfârşitul lumii, asemănătoare ceremoniei de
doliu pentru Hadad-Rimon în valea Meghido. Textul francez este mult
mai aproape de ceea ce stă scris în textul ebraic.
Zah.12 :,,11En ce temps-là, il y aura à Jérusalem une cérémonie de
deuil aussi imposante que celle qu'on célèbre pour Hadad-Rimmon dans la
vallée de Méguiddo.’’
Folosind textul ebraic observăm că ultimul cuvânt este Meghidon .
!AMßrI-d>d:h] dP;îs.miK. ~Øil;êv'WråyBi ‘dPes.Mih; lD:Ûg>yI aWhªh; ~AyæB Zah 12: 11
`!AD)gIm. t[;îq.biB.
Transliterat :Zah.12:11 ,,Baiom hahu igdal hamisped biruşalaim
chemispad hadad-rimon bevicat meghidon’’

183
La evrei, formarea unor noi cuvinte se face adesea prin utilizarea
altora mai vechi care sunt apoi combinate spre a da un nou sens, ca de
exemplu Har-Meghidon, care în ebraică s-ar scrie !AD)gIm.+-rh;
Cuvântul compus Harmaghedon are o primă parte formată din
cuvântul ,,Har’’, care în ebraică înseamnă munte, înălţime. Partea a doua
este Maghedon, care în ebraică înseamnă mulţime îngrămădită, o
adunătură constituită ad-hoc, fără o planificare prestabilită, formată din
naţii diferite care sunt adunate la repezeală pentru a se opune adunării
sfinţilor din ziua judecăţii.
Adunarea de la Harmaghedon este realizată de duhuri de demoni
chiar în timpul adunării sfinţilor din toate timpurile, prin chemarea tuturor
împăraţilor pământului la război. Nelegiuiţii se înalţă contra lui Dumnezeu
pe un munte al neruşinării şi al sfidării, asemeni cornului mic şi asemeni
Babilonului din Isaia 14 :13, care-l simbolizează pe Satana. Ei vin cu arma
în mână pentru a bloca ceremonia, pe motiv că şi ei au aceleaşi drepturi.
După modelul şefului lor, rebelii vor lupta să-şi ia singuri răsplata, după
cum Satana a vrut să se urce singur pe muntele adunării din cer.
Isaia 14:12 ,,Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al
zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor!
13 Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de
domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării
dumnezeilor, la capătul miazănoaptei;
14 mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”
15 Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!,,
BFC : ,,Is.14 :12 Comment est-ce possible? Te voilà tombé du haut
du ciel, toi l'astre brillant du matin! Te voilà jeté à terre, toi le vainqueur
des nations!
13Tu te disais: «Je monterai jusqu'au ciel, je hisserai mon trône plus haut
que les étoiles de Dieu, je siégerai sur la montagne où les dieux tiennent
leur conseil, à l'extrême nord.’’
14Je monterai au sommet des nuages, je serai l'égal du Dieu très-haut.»

vleÞAx #r<a'êl' T'[.D:äg>nI rx;v'_-!B, lleäyhe ~yIm:ßV'mi T'l.p;în" %ya Is 15:12


`~yI)AG-l[;
laeÞ-ybek.Ak)l. l[;M;îmi hl,ê[/a,( ~yIm:åV'h; ‘^b.b'l.bi( T'r>m:Üa' hT'úa;w 13>
`!Ap)c' yteîK.r>y:B. d[eÞAm-rh;B. bveîaew> yai_s.Ki ~yrIåa'
`!Ay*l.[,l. hM,ÞD:a, b['_ ytem\B'ä-l[; hl,Þ[/a 14
`rAb*-yteK.r>y:-la, dr"ÞWT lAa±v.-la, %a:ô 15
184
Is.15:12 ,, eih nafalta mişamaim helel ben-şahar nigdata laareţ
holeş al goim
13 veata amarta vilvavha haşamaim eele mimaal lehohvei-eil arim chisi
vaeşev behar-moed baiarchete ţafon
14 eele al-bamote av edame leelion
15 ah el-şeol turad el-iarchete-vor’’
Satana a vrut să devină egalul lui Dumnezeu, cerând înălţarea sa
mai presus de celelalte fiinţe din cer. În mijlocul adunării tuturor fiilor lui
Dumnezeu, în timpul sărbătorii sacre a întâlnirii cu Suveranul lor, Satana a
cerut ca locul său să fie în guvernul universului, egal cu Dumnezeu, ca
unul care este trimis de mulţimea adepţilor săi. Adepţii săi, deşi destul de
numeroşi, nu au avut succes în susţinerea pretenţiilor exagerate şi au fost
aruncaţi afară din cer.
Lucifer este singurul care a vrut să se înalţe mai sus de stelele
cerului, a dorit să ajungă mai înalt decât muntele adunării lui Dumnezeu
(d[eÞAm-rh;B. behar-moed) şi a ajuns să fie aruncat pe pământ, unde are
pregătită o judecată demnă de neruşinarea sa. Omul, fiind mai curios din
fire, a luat de bun ceea ce a fost aruncat afară din cer. Am devenit o
planetă aliată cu Satana, un loc de refugiu pentru răsculaţii universului şi
victime ale mecanismelor rebeliunii.
O parte a locuitorilor terrei vor rămâne în sfera de influenţă a
duhurilor răutăţii care lucrează împotriva lui Dumnezeu. Amăgiţii
războinici ai pământului ajung, în cele din urmă, să creadă că salvează
pământul dacă declanşează războiul planetar contra celor sfinţi, a poporului
Israel şi a susţinătorului lor, Iisus Hristos. Ei vor fi adunaţi de duhurile rele
pentru război şi, de aceea, au echipament şi tehnică de război îngrămădite
în cantităţi uriaşe, pentru a face faţă situaţiei. Harmaghedon va fi o adunare
îngrămădită de oameni, arme, muniţie, tehnică de luptă şi tot felul de
lucruri într-un spaţiu restrâns şi într-o dezordine cauzată de rapiditatea
evenimentelor, de comunicaţiile dificile dintre diversele naţiuni ale
pământului şi de bulversarea produsă de evenimentele grave de pe pământ.
Rămâne valabilă chemarea la adunarea lui Dumnezeu şi la veghe
pentru a păzi hainele, pentru că hainele trebuie păstrate curate în vederea
adunării sfinte din Ziua cea Mare. În vechiul Israel adunarea poporului
avea loc după ce poporul se pregătea temeinic pentru sărbătoarea

185
respectivă, conform unui anumit ceremonial. În timpul sărbătorii fiecare
evreu trebuia să fie curat şi îmbrăcat în haine corespunzătoare.
Venirea lui Iisus va fi atât de fulgerătoare încât va surprinde pe
fiecare aşa cum este şi, de aceea, hainele trebuiesc păstrate curate tot
timpul, pentru că hainele sunt date chiar de Iisus. De aceea, în versetul 15
din Apoc .16, se menţionează hainele curate ca prioritate pentru orice om.
Hainele curate reprezintă exteriorizarea unui caracter corect şi voinţa de a
participa la adunarea de consacrare stabilită de Dumezeu cu mult timp
înainte, spre a fi cunoscută de toată lumea. Patronul şi gazda întâlnirii a
programat întâlnirea cu mult timp înainte şi a precizat extrem de clar
condiţiile participării.
Refuzul de a îndeplini condiţiile poate fi imputat doar acelora care
au ales să nu se pregătească. De aceea, mesajul din Apoc.16 :15 este
extrem de tranşant, cine are haine curate intră în locul pregătit pentru
întâlnirea cu Dumenzeu şi cu prietenii. Hainele lui Iisus sunt date celor
care cer acest lucru şi pot fi pierdute pe drumul tumultos al zilelor în care
demonii luptă pentru supremaţie absolută pe pământ. Ele reprezintă o
sfinţenie oferită în dar tuturor celor care au înţeles că au nevoie de Hristos
pentru a trăi neprihănit. Hainele pentru sărbătoarea finală nu pot fi decât
ceremoniale, sacre, pierderea lor reprezintă pierederea veşnică a celui care
trebuie să le păzească. Ele nu pot fi obţinute prin bani, nu pot fi
cumpărate, ci reprezintă o viaţă de om consacrat lui Dumnezeu în fiecare
zi.

186
Secretul Sclavilor

Capitolul 9 al cărţii lui Daniel descrie o altă viziune cu mari


implicaţii asupra viitorului naţiunii lui Israel, din timpul robiei babiloniene
şi până la apariţia lui Mesia, ca prunc născut din femeie. Tot în acest
capitol sunt prezentate detalii ale ultimilor zile ale planetei răzvrătite.
Daniel 9:20,, Pe cînd încă vorbeam eu, mă rugam, îmi
mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel, şi îmi aduceam
cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfînt al
Dumnezeului meu;
21 pe cînd vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute,
omul Gavriil, pe care -l văzusem mai înainte într-o vedenie, şi m-a atins în
clipa cînd se aducea jertfa de seară.
22 El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine, şi mi -a zis: ,,Daniele, am venit
acum să-ţi luminez mintea.
23 Cînd ai început tu să te rogi, a ieşit cuvîntul, şi eu vin să ţi -l vestesc;
căci tu eşti prea iubit şi scump. Ia aminte dar la cuvîntul acesta, şi înţelege
vedenia!
24 Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra
cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea
păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii
vecinice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea
Sfîntului sfinţilor.
25 Să ştii dar, şi să înţelelgi, că de la darea poruncii pentru zidirea din
nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), la Cîrmuitorul, vor trece şapte
săptămîni; apoi timp de şasezeci şi două de săptămîni, pieţele şi gropile
vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strîmtorare.”
Textele au ca subiect grija profetului pentru soarta propriului popor
deoarece se apropiau cei 70 de ani de robie, profetizaţi de Ieremia.
Daniel 9:1,, În anul dintîi al lui Dariu, fiul lui Ahaşveros, din
neamul Mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia Haldeilor,

187
2 în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că
trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului,
după numărul anilor, despre cari vorbise Domnul către proorocul
Ieremia.”
Ieremia 25:11 ,,Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi
neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci
de ani.”
Cererea lui Daniel a fost ascultată de Mihael, prietenul său, care i-a
oferit informaţiile necesare elucidării problemei. Porunca de rezidire a
Ierusalimului şi a Templului a fost dată în jurul anului 538-537 î.Ch de
către Cir al II-lea, după profeţia făcută de Isaia .
Isaia 44:28 Eu zic despre Cir: „El este păstorul Meu, şi el va
împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: „Să fie zidit iarăş!” Şi
despre Templu: „Să i se pună temeliile!”
Spre deosebire de textul românesc, unde Cir doar zice despre
Ierusalim şi Templu, în traducerea BFC cuvintele sunt mai edificatoare
pentru înţelegerea profeţiei. Isaia afirma, cu peste 250 de ani înainte, că
va veni un împărat, numit Cir, care va da ordin ca Ierusalimul să fie
reclădit şi Templul reconstruit.
Isaia 44 :28,, Et je dis de Cyrus: ‹C'est le berger que j'ai désigné. Il
fera réussir tout ce que je veux. Il donnera des ordres, et Jérusalem sera
rebâtie, le temple reconstruit.› ’’
Tot Isaia este cel care revine asupra subiectului rezidirii Templului
şi Cetăţii Ierusalimului, accentuând importanţa lui Cir Persanul în
reconstrucţia naţională a lui Israel.
Isaia 45:11 Aşa vorbeşte Domnul, Sfântul lui Israel, şi Făcătorul
său: „Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească
pentru copiii Mei şi pentru lucrarea mânilor Mele?
12 Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am
întins cerurile, şi am aşezat toată oştirea lor.
13 Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui.
El Îmi va zidi iarăşi cetatea,şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără
preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.”
Repetarea în cadrul aceleiaşi cărţi a paşilor pe care trebuia să-i facă
Cir constituie garanţia unui mesaj clar, fără echivoc, privind data de la care
trebuie să ne raportăm când începem calcularea perioadei de şaptezeci de
săptămâni profetice din Daniel. Construcţia Ierusalimului şi a Templului

188
au fost realizate concomitent, dar cu întreruperi cauzate de intervenţia
duşmanilor care puneau piedici proiectului.
Josephus Flavius citează decretul emis de Cir persanul pentru
rezidirea Ierusalimului şi a Templului şi redă mai pe larg conţinutul
acestuia. În scrierile lui Flavius, decretul cuprindea rezidirea cetăţii precum
şi reconstrucţia Templului. Nu era vorba doar de o scrisoare, din moment
ce conţinea o poruncă imperativă pentru satrapii regionali, sub sancţiunea
pedepsei cu moartea pentru cei care nu se conformau *. Cetatea a fost
construită imediat după reîntoarcerea din robie, dar zidurile de apărare şi
porţile nu au fost definitivate. Abia în timpul lui Neemia au fost terminate
zidurile, datorită incursiunilor popoarelor străine care ameninţau viaţa
cetăţenilor şi integritatea Templului.
Profeţia din capitolul 9 este clară, este contemporană cu Daniel şi
înţeleasă de acesta pentru că el ştia de intenţia lui Dumnezeu de a
reinstaura statul Israel în vechile graniţe şi de a ridica din casa lui David
un Salvator al omenirii. Mesajul profetic este complex şi se referă la rolul
evreilor în istorie, în anumite perioade de timp bine precizate. Se
observă, din textul de mai sus, că Daniel era preocupat de soarta poporului
său şi că avea toate informaţiile referitoare la starea de fapt a lucrurilor,
fiind un bun un cunoscător al profeţiilor făcute de predecesorii săi. El era
obişnuit cu descifrarea textelor complexe, dovadă fiind elucidarea
visurilor lui Nabucodonosor şi Belşaţar din capitolul 2, 4 şi 5.
Pentru Daniel era limpede că perioada de 70 de săptămâni din
vedenie reprezentau 490 de ani hotărâţi de Dumnezeu poporului Israel
pentru a se pregăti în vederea venirii lui Mesia, prima şi a doua oară. În
acest interval de timp Templul trebuia refăcut, Ierusalimul rezidit iar
reconstrucţia naţională desăvârşită.
Prima segmentare a apărut înainte de apariţia lui Mesia iar a doua
segmentare va apare înainte de sfârşitul lumii. Ultimul segment al profeţiei
aparţine ultimilor şapte ani ai istoriei şi este deasemenea împărţit în două
părţi mai mici. În realitate, interesul major al profeţiei este axat pe ultima
săptămână, care reprezintă apogeul răutăţii pe pământ şi maximul
ameninţării pentru oricine urmează calea adevărului.
Şapte săptămâni trebuie calculate din anul 538/537 î.Ch, anul în
care Cir a dat decretul pentru reîntoarcerea evreilor din exilul Babilonian şi
reconstrucţia cetăţii Ierusalim şi a Templului. Am folosit anul 538 sau 537
pentru că istoricii au opinii diferite privind data emiterii decretului lui Cir.
*Antichităţi Iudaice, de Josephus Flavius
189
Pentru noi are importanţă doar faptul că profeţia are un început
clar, datat la momentul emiterii decretului de reconstrucţie a Ierusalimului.
Se poate observa că din anul emiterii decretului lui Cir Persanul (538-537
î.Ch), până în anul botezului lui Iisus(26/27 d.Ch) sunt mai mult de 500 de
ani, ceea ce ar depăşi perioada de 70 de săptămâni(490 de ani), menţionată
în profeţie. Singura explicaţie a diferenţei dintre data reală a poruncii de
rezidire a Ierusalimului şi timpul total poate fi pusă pe seama segmentării
perioadei în părţi mai mici, după cum sugerează chiar textul. Indicarea
încă de la început a întregii perioade acordată evreilor, urmată de revenirea
la acelaşi subiect dar împărţit în segmente mai mici indică voinţa
autorului de a discuta despre perioade mai scurte de timp care însumate
dau 70 de săptămâni.
În jurul anului 488 î.Ch a fost încheiată prima parte a reîntoarcerii
din exilul babilonian, perioadă care coincide cu cei 49 de ani prezişi de
Daniel. În timpul acela au izbucnit răscoale ale satrapilor sirieni* care au
atras dezordine şi haos în zonă. În timpul acela, popoarele vecine au
năvălit peste evrei şi le-au distrus pentru a doua oară zidurile cetăţii
Ierusalimului, neconsolidate suficient. Abia în vremea lui Neemia au fost
definitivate zidurile şi au fost puse porţile cetăţii. Şaizeci şi două de
săptămâni încep în anul 408/407 î.Ch, atunci când a fost terminată zidirea
cetăţii Ierusalimului şi consfinţeşte începerea perioadei de pregătire pentru
primirea lui Mesia.
Din anul 408/407 î.Ch şi până în anul 26/27 d.Ch, când a fost
botezat Iisus Hristos, sunt 434 de ani, adică 62 de perioade de câte 7 ani
(62x7=434). Reorganizarea statală a fost posibilă datorită guvernatorului
Zorobabel şi a Marelui Preot Iosua, susţinuţi de profetul Zaharia şi Hagai
(Agheu). Şaizeci şi două de săptămâni reprezintă 434 de ani reali, care
cuprind perioada poststructurală, după revenirea poporului din exilul
Babilonian şi definitivarea infrastructurii statale şi religioase.
În toţi aceşti ani a fost posibilă dezvoltarea economică a ţării şi
refacerea completă, după exilul Babilonian. Între aceste perioade de timp
există spaţii goale care nu sunt acoperite de profeţie, pentru că nu
reprezintă un interes major . Perioada de după exilul babilonian este cea
mai săracă în informaţii din toată istoria evreilor, datorită instabilităţii
politice accentuate din Imperiul Persan şi a includerii noului stat, Iudeea,
în satrapia Siriei.
*O istorie a mozaismului şi a Israelului Antic, de Prof. Dr.Alfred
Hârlăoanu;
190
De la momentul crucificării lui Iisus Hristos şi până azi au trecut
mii de ani fără ca evreii să fie consemnaţi în profeţie, ceea ce justifică
afirmaţia că între săptămânile menţionate există timpi neluaţi în
considerare. Biblia este prea mică pentru a cuprinde evenimentele
importante ale omenirii, ea relatează doar evenimentele foarte mari, care
au legătură cu poporul lui Dumnezeu. Sub ocupaţia greacă, şi apoi romană,
evreii suspinau după un eliberator. Dorinţa după un salvator naţional s-a
accentuat, ştiindu-se că Moise şi profeţii au prezis acest eveniment.
În textul ebraic, în versetul 24, apare cuvântul %T:ïx.n<) sau ,,nehtah’’
care se traduce prin: a divide, a determina, a tăia, a scurta, a decupa, a
despărţi, a dezbina, a hotărî, a preciza, a stabili, a împărţi. Pe care din
sensuri îl luăm de bun?
Daniel 9:24
aLe’k;l. ^v,ªd>q' ry[iä-l[;w> Ÿ^åM.[;-l[;( %T:ïx.n< ~y[iøb.vi ~y[i’buv'
!wOë[' rPEåk;l.W ΑtaJ'x;Ð ¿tAaJ'x;À Î~teÛh'l.WÐ ¿~Tox.l;WÀ [v;Pøh, ;
vd<qoï x:voßm.liw> aybiên"w> !Azæx' ‘~Tox.l;w> ~ymi_l'[o) qd<c,ä aybiÞh'l.W
`~yvi(d"q")
Daniel 9:24 ,,şavuim şivim nehtah al-ameha veal-ir codşeha lehale
hapeşa (ulhatem) (ulahatam) (hataot)(hatat) ulehaper avon ulhavi ţedec
olamim velahtom hazon venavi velimşoah codeş codaşim’’
În aceste condiţii, doar contextul ne ajută să stabilim corect ceea ce
a vrut să spună autorul. De fapt, lui Daniel i se spune că evreii mai aveau
483 de ani hotărâţi pentru ca ei să ducă la îndeplinire planul de pregătire în
vederea venirii lui Mesia prima oară, şi şapte ani pentru ultima perioadă
dinaintea revenirii lui Iisus Hristos ca judecător, la sfârşitul istoriei.
Preocupările lui Daniel au primit un răspuns detaliat privind
viitorul poporului Israel. Traducerea KJV, din anii 1611- 1769 redă
cuvântul ,,nehtah’’ prin ,,determined”-a determina, a stabili, a descoperi.
Daniel 9:24,,Seventy weeks are determined upon thy people and
upon thy holy city, to finish the transgression, and to make an end of sins,
and to make reconciliation for iniquity, and to bring in everlasting
righteousness, and to seal up the vision and prophecy, and to anoint the
most Holy.’’
În textul francez, acelaşi cuvânt este tradus ,, a été fixé’’-a fost
fixat, ceea ce indică o limitare în timp a acţiunilor nimicitoare ale răului şi
distrugerea totală a acestuia.
Textul francez TOB Daniel 9 :24 ,, Il a été fixé soixante-dix
septénaires sur ton peuple et sur ta ville sainte, pour faire cesser la
191
perversité et mettre un terme au péché, pour absoudre la faute et amener
la justice éternelle, pour sceller vision et prophète et pour oindre un Saint
des Saints.’’
În textul din Septuaginta, traducere contemporană cu Daniel,
cuvântul ebraic nehtah este tradus astfel;
Daniel 9:24 ,, e`bdomh,konta e`bdoma,dej evkri,qhsan evpi. to.n lao,n sou
kai. evpi. th.n po,lin Siwn suntelesqh/nai th.n a`marti,an kai. ta.j avdiki,aj
spani,sai kai. avpalei/yai ta.j avdiki,aj kai. dianohqh/nai to. o[rama kai.
doqh/nai dikaiosu,nhn aivw,nion kai. suntelesqh/nai to. o[rama kai. euvfra/nai
a[gion a`gi,wn’’
Transliterat: Daniel 9:24,,hebdomekonta hebdomades ekrithesan
epi ton laon sou kai epi ten polin Sion syntelesthenai ten hamartian kai tas
adikias spanisai kai apaleipsai tas adikias kai dianoethenai to horama kai
dothenai dikaiosynen aionion kai syntelesthenai to horama kai euphranai
hagion hagion ”
Termenul grecesc ,,evkri,qhsan” –ekrithesan –semnifică :a separa, a
despărţi, a deosebi, a hotărî, a judeca, a socoti, a considera. O multitudine
de sensuri care pot încurca un cititor neavizat, dacă nu se ţine seama de
contextul întregului conţinut al profeţiei.
Dar Daniel era cel mai bun specialist în descifrarea textelor codate
şi de aceea nu a avut nevoie de mult timp pentru a face o analogie între
textele vechi, care indicau perioade de timp criptate, şi mesajul profeţiei.
El ştia din cărţile lui Moise că evreii au stat 40 de ani în deşert, câte un an
pentru fiecare zi în care au spionat ţara Canaanului.
Numeri 14:34 ,, După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot
aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un
an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la
voi.’’
Unii cercetători afirmă că Îngerul i-ar fi oferit lui Daniel informaţii
despre profeţia din capitolul 8. Dacă îngerul ar fi dat în capitolul 9 detalii
clare asupra perioadei criptate de 2300 de seri şi dimineţi din capitolul 8,
atunci toţi cercetătorii din antichitate până azi ar fi observat cu uşurinţă
codul descifrat în textele din capitolul 9. Dacă teoriile de până azi, privind
capitolul opt, ar fi corecte, ar rezulta că textul care prevede criptarea lui
până la vremea sfârşitului ar fi fals. În concluzie, tot ce s-a spus despre
aceste texte este speculaţie care nu trebuie luată în seamă, indiferent de
pretenţia arogantă a unor autori autoproclamaţi providenţiali.

192
În cap 9 este prezentat un înger puternic, numit Gabriel, care s-a
prezentat în faţa lui Daniel pentru a da un răspuns preocupărilor lui pentru
cetatea sfântă. Gabriel, îngerul care stă în faţa lui Dumnezeu, s-a mai
prezentat oamenilor în diverse ocazii. Evanghelistul Luca prezintă o astfel
de vizită, făcută înainte de naşterea lui Iisus Hristos, menită să
pregătească cel mai important eveniment al istoriei.
Luca 1:19 Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu Sunt Gavril, care
stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc, şi să-ţi aduc
această veste bună.
20 Iată că vei fi mut, şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor
întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor
împlini la vremea lor.”
21 Norodul însă aştepta pe Zaharia, şi se mira de zăbovirea lui în Templu.
22 Când a ieşit afară, nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o
vedenie în Templu. El le făcea semne într-una, şi a rămas mut.’’
Întâlnirea cu un înger este definită de Luca drept vedenie şi se
încadrează în modalităţile excepţionale de comunicare ale mesajului divin
în diverse ocazii importante din istoria umanităţii. De aceea, şi apariţia lui
Gabriel, în cap. 9, lângă Daniel trebuie considerată drept una dintre cele
mai mari vedenii ale istoriei pentru că ne dă informaţii precise despre
prima şi a doua venire a lui Mesia. Mesajul lui Gabriel prin care-i cerea lui
Daniel să înţeleagă vedenia a fost interpretat de unii ca o referire la
vedenia precedentă, din cap 8, primită în urmă cu 14 ani. Dar Gabriel a
fost trimis de Dumnezeu în momentul în care Daniel a început să se roage
şi conţinea răspunsul la rugăciune, după cum menţionează chiar îngerul. În
acest fel sunt contrazise afirmaţiile unora că îngerul Gabriel a venit la
Daniel ca să-i explice viziunea din capitolul opt.
Mesajele trimise de cer sunt mesaje publice oficiale ale guvernării
divine, transmiterea lor fiind decisă de însuşi Dumnezeu. Momentul
emiterii mesajului este consemnat de către Gabriel în timpul apariţiei sale
în faţa lui Daniel şi diferă doar cu cîteva minute de momentul emiterii.
Începutul şi sfârşitul misiunii lui Gabriel sunt înregistrate în actele oficiale
ale cerului, pentru că reprezintă un act al guvernării universului şi apare în
textul scripturii pentru a fi mărturie. Timpul misiunii nu poate fi extins
pentru că avem certitudinea înregistrării lui în textul capitolului 9.
Pentru a înţelege mai bine sensul textelor vom folosi traducerea
franceză BFC din 1997 care este mult mai aproape de textul ebraic,
original.
193
Daniel 9 :20 ,,Je continuai de prier, de confesser mes fautes et
celles d'Israël mon peuple, et d'adresser mes supplications au Seigneur
mon Dieu au sujet de sa montagne sacrée.
21 Or, tandis que je priais ainsi, l'ange Gabriel, que j'avais vu dans ma
vision précédente, s'approcha de moi d'un vol rapide, à l'heure où l'on
offre le sacrifice de l'après-midi.
22 Il m'instruisit en me disant: ‹Daniel, je suis venu maintenant pour
éclairer ton intelligence.
23 Dès que tu as commencé de supplier Dieu, un message a été prononcé
de sa part, et je suis venu te le communiquer, car Dieu t'aime. Efforce-toi
donc de comprendre ce message et de discerner le sens de la vision.
24 Une période de soixante-dix fois sept ans a été fixée pour ton peuple et
pour la ville où tu demeures; c'est nécessaire pour que la désobéissance
prenne fin, que les fautes cessent et que les péchés soient pardonnés, pour
que la justice éternelle se manifeste, que la vision et la prophétie
s'accomplissent et que le temple de Dieu soit consacré de nouveau.
25 Voici donc ce que tu dois savoir et comprendre: depuis l'instant où a été
prononcé le message concernant le retour d'exil et la reconstruction de
Jérusalem, jusqu'à l'apparition du chef consacré, il y a sept périodes de
sept ans. Ensuite, pendant soixante-deux périodes de sept ans, la ville et
ses fortifications seront reconstruites, mais les temps seront difficiles.
26 A la fin de ces soixante-deux périodes, un homme consacré sera tué
sans que personne le défende. Puis un chef viendra avec son armée et
détruira la ville et le sanctuaire. Toutefois ce chef finira sous le
déferlement de la colère divine. Mais jusqu'à sa mort il mènera une guerre
dévastatrice, comme cela a été décidé.
27 Pendant la dernière période de sept ans, il imposera de dures
obligations à un grand nombre de gens. Au bout de trois ans et demi, il
fera même cesser les sacrifices et les offrandes. Ce dévastateur accomplira
ses oeuvres abominables avec rapidité, jusqu'à ce que la fin qui a été
décidée s'abatte sur lui.’’
Diferenţa dintre textele româneşti şi cele fanceze este evidentă,
atunci cînd studiem versetul 27. În franceză scrie că ,,el va impune nişte
obligaţii dure pentru mulţi oameni ‘‘, în timp ce textele româneşti
menţionează că ,,el va face un legământ trainic cu mulţi’’, ceea ce nu este
complet pentru că lasă loc la speculaţii.
Numele celui care face toate faptele descrise în versetele 26 şi 27
este ,,Devastatorul’’. El este un nume generic şi este folosit de Daniel
194
pentru împăraţii care au condus imperii puternice şi care s-au opus atât
poporului sfânt, cât şi închinării adevărate către Dumnezeu. În final, unul
din aceşti ,,devastatori” va conduce întreaga lume prin dictatură politică şi
religioasă. Conceptul de dictatură politico-religioasă este puţin anacronic
pentru omul modern, dar Biblia îl foloseşte de mai multe ori în acelaşi
context, pentru a fi convinşi că nu este doar o relatare întâmplătoare.
Atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament, prezintă acţiuni
ale unui dictator politico-religios al întregii omeniri care va impune o
închinare idolatră la propria persoană. El va domni la sfârşitul istoriei şi
va lupta contra poporului sfânt şi contra lui Dumnezeu, în timpul
ceremoniei de predare a împărăţiei lumii lui Iisus Hristos, adevăratul
împărat căruia trebuie să I se închine toţi oamenii.
Daniel descrie detaliat modul de operare al ,,devastatorului”. În
capitolul 8 avem descrisă atât perioada de acţiune cât şi amănunte despre
ultimul ,,devastator” uman care se va lupta cu Domnul domnilor. Dar
adevăratul ,,devastator” este Satana, cel care conduce din umbră războiul,
împreună cu îngerii săi. Pentru că observăm doar uneltele de pe pământ,
este normal să aplicăm supranumele ,,devastatorul” omului care reprezintă
puterea absolută la un moment dat. Fiind muritori,marionetele umane se
schimbă în fiecare generaţie, pot juca anumite roluri sau pot avea diverse
nume sub care conduc diverse ţări, în funcţie de interesul patronilor lor
invizibili. Ceea ce-i leagă pe toţi aceştia este supranumele de ,,devastatori”
care le-a fost atribuit de Biblie şi exprimă cu adevărat faţa lor reală.
Daniel 8 :23 ,, La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi
umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean.
24 El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuş; el va face pustiiri de
necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe
poporul sfinţilor.
25 Din pricina propăşirii lui şi izbîndirii vicleniilor lui, inima i se va
îngîmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi, şi se va ridica
împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâni
omeneşti.
26 Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată.
Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri
îndepărtate.”
Textul ebraic este edificator Dan 8:23:
~ynIßP'-z[; %l,m,î dmo±[]y: ~y[i_v.Poh; ~teÞh'K. ~t'êWkl.m; ‘tyrIx]a;b.W 23
`tAd)yxi !ybiîmeW
195
hf'_['w> x:yliäc.hiw> tyxiÞv.y: tAaïl'p.nIw> Axêkob. al{åw> ‘AxKo ~c;Û['w> 24
`~yvi(doq.-~[;w> ~ymiÞWc[] tyxiîv.hiw>
hw"ßl.v;b.W lyDIêg>y: Abæb'l.biW Adêy"B. ‘hm'r>mi x:yliÛc.hiw> Alªk.fi-l[;w 25
`rbE)V'yI dy"ß sp,a,îb.W dmoê[]y: ‘~yrIf'-rf;-l[;Ûw> ~yBi_r: tyxiäv.y:
~toås. ‘hT'a;w> aWh+ tm,äa/ rm:ßa/n< rv<ïa] rq,B±ho ;w> br<[,óh' hae’r>m;W 26
`~yBi(r: ~ymiîy"l. yKiÞ !Azëx'h,(
hf,Þ[/a,(w" ~Wq§a'w" ~ymiêy" ‘ytiyle’x/n¥< w> ytiyyEÜh.nI laYE©nId" ynIåa]w: 27
p `!ybi(me !yaeîw> ha,Þr>M;h;-l[; ~meîATv.a,w" %l,M,_h; tk,al,äm.-ta,

Transliterat în alfabet latin :


Daniel 8 :23 ,,uvaaharit malcutam cahatem hapoşiim iaamod meleh az-
panim umevin hidot
24vaaţam coho velo vehoho vaniflaot iaşhit vehiţliah vaasa vahişhit
aţumim vaam-chedoşim
25 vaal-sihlo vehiţliah mirma baiado uvilvavo iagdil uveşalva iaşhit
rabim vaal-sar-sarim iaamod uvaefes iad işaver
26 umare haerev vehabocher aşer neemar emet hu vaata setom
hahazon chi laiamim rabim .
27 vaani daniel nihieti veneheleiti iamim vaacum vaese et –melechet
hameleh vaeştomem al-hamare vaen mevin p. ”
Acelaşi text este tradus în franceză astfel :
BFC 23 ,,Quand ces royaumes toucheront à leur fin et que les pécheurs
auront mis le comble à leur péché, un roi arrogant et expert en tromperies
surgira.
24 Sa puissance grandira, sans pourtant que cela vienne de lui-même. Il
causera des ravages extraordinaires; il réussira dans tout ce qu'il
entreprendra, allant jusqu'à exterminer des gens puissants et même le
peuple qui appartient en propre à Dieu.
25 Plein d'habileté, il parviendra à tromper les autres. Dans son orgueil,
il exterminera beaucoup de gens qui se croient en sécurité, et il se dressera
contre le Prince des princes. C'est alors qu'il sera brisé, sans intervention
humaine.
26 Voilà l'explication digne de foi de ce que tu as vu au sujet des soirs et
des matins. Mais garde cette vision secrète, car elle concerne une époque
encore lointaine.›
27 A ce moment-là, moi, Daniel, je m'effondrai et je fus ensuite malade
pendant quelques jours. Lorsque je fus rétabli, je repris mon service

196
auprès du roi. J'étais encore bouleversé par cette vision, car je ne la
comprenais pas.’’
În româneşte, versetul 26 ar fi: ,,Iată explicaţia dată pentru ceea ce
tu ai văzut despre subiectul serilor şi dimineţilor.’’..... Fancezii au fost mai
obiectivi în traducerea textului, înţelegând că toată explicaţia care a fost
făcută până la versetul 26 aparţinea intervalului de timp de 2300 de seri şi
dimineţi. Tot ceea ce face împăratul arogant şi viclean, toate fărădelegile,
nimicirea multor oameni ai lui Dumnezeu, ridicarea armelor contra
Prinţului prinţilor, este inclusă în contextul descris de viziunea serilor şi
dimineţilor.
Am putea contesta aplicabilitatea profeţiei la vremea sfârşitului
pentru că, aparent, nu sunt fixate repere temporale pentru vremea domniei
celui descris ca fiind împăratul viclean. Totuşi, este menţionat faptul că
împăratul se va ridica împotriva Domnului domnilor care este doar Iisus
Hristos şi va fi nimicit din această cauză. Singurul moment în care
,,devastatorul’’ va ridica arma direct împotriva lui Dumnezeu va fi atunci
când Iisus Hristos va reveni pe pământ pe Muntele Măslinilor, după cum a
promis.
Alt reper important pentru identificarea perioadei descrise mai sus
este că păcătoşii vor ajunge la vârful nelegiuirii, vor umple măsura răutăţii
lor. Studiind istoria biblică, observăm că doar în timpul potopului, apoi în
Sodoma şi Gomora, nelegiuiţii au ajuns atât de păcătoşi încât Dumnezeu a
trebuit să intervină şi să-i nimicească de pe faţa pământului.
Problema acelor oameni a apărut când şi-au afişat în public
nelegiuirea şi au considerat că este dreptul lor să facă aşa. Ei considerau că
afişarea nelegiuirilor în public constituia o dovadă de libertate şi de
respectare a drepturilor omului. În realitate, ei au afişat rebeliunea făţişă
faţă de Dumnezeu şi au fost nimiciţi datorită afirmării drepturilor omului la
încălcarea poruncilor Creatorului. Orice om este păcătos, dar conştiinţa
proprie îl face să ascundă faptele rele, în speranţa că nu le va mai face.
Afişarea publică a păcatelor proprii indică rebeliune şi dorinţa de a da
exemplu altora despre libertatea de a fi împotriva cerinţelor legilor divine.
Dacă textul din Daniel descrie o astfel de stare de lucruri, în timpul
ultimului împărat, trebuie să observăm comportamentul celor vizaţi de
scrierile sacre şi să delimităm corect timpul în care trăim.
Azi asistăm la o escaladare a comportamentelor aberante şi
afişarea lor publică în faţa tuturor televiziunilor din lume, sub pretextul
libertăţii şi a drepturilor omului. Desigur că este un drept al omului de a
197
afişa crezul său în public, dar în acelaşi timp este dreptul Creatorului de a-i
judeca pe cei care nu respectă legile Sale. Este interesant de observat cum
înalţi oameni de stat şi religioşi proclamă drepturile omului ca singura
soluţie pentru pacificarea lumii, asigurând fundamentul pentru rebeliunea
finală.
Aparenţa dată de astfel de declaraţii este înşelătoare pentru că
drepturile omului includ, printre altele, şi dreptul de a-ţi afişa public
convingerile nelegiuite şi a pretinde respect pentru ele. Se afirmă astfel
rebeliunea făţişă faţă de Dumnezeu, proclamând dreptul planetei pământ de
a face conform cu dreptul impus de ei, nu de Dumnezeu. Nu se vorbeşte
nimic de drepturile lui Dumnezeu sau de dreptul omului de a fi liber, în
limitele legii morale. Tot ceea ce este decretat de oameni este bun şi
corect, în timp ce legile lui Dumnezeu, care transced timpul, produc
alergie la orice nivel social.
Declaraţiile autorităţilor ascund deocamdată adevărata faţă a
autorilor ei, dar va veni ziua când vor fi demascate, sub privirile
indiferente ale celor care nu vor să-şi piardă slujbele. Păcatele Sodomei şi
ale Gomorei sunt afişate în public şi încurajate de protecţia oferită de
autorităţile cele mai înalte ale omenirii, fie ele politice sau religioase. Cu
asemenea declaraţii de susţinere nu este de mirare că, în momentul în care
mai marii lumii vor constata că adevăratul Împărat este pe punctul de a
veni să-şi ia împărăţia, se vor opune cu toată forţa militară de care dispun.
Cain a fost primul om care a cerut să-i fie respectat dreptul la viaţă,
deşi el luase viaţa fatelui său. Dumnezeu i-a oferit lui Cain dreptul cerut,
pentru a-i da şansa reabilitării. Timpul a dovedit că el şi urmaşii lui au
mers din rău în mai rău, până au fost sterşi de pe faţa pământului odată cu
potopul. Întoarcerea lumii moderne spre păcatele lui Cain şi proclamarea
drepturilor omului, mai presus de legile lui Dumnezeu, vor grăbi decăderea
lumii.
Geneza 4:8 ,,Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haide să ieşim la
câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său
Abel şi l-a omorât.
9 Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns:
„Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”
10 Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din
pământ la Mine.
11 Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis
gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău!
198
12 Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar
să fii pe pământ.”
13 Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.
14 Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă
ascund de Faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va
găsi, mă va omorî.”
15 Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să
fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a Hotărât un semn pentru Cain, ca
oricine îl va găsi, să nu-l omoare.’’
Legea cerului a fost afişată cu mii de ani în urmă şi fiecare om are
cunoştinţă de ea iar nerespectarea ei şi încurajarea altora să facă la fel
constituie rebeliune. Nelegiuirea, ridicată la rang de politică de stat, va
conduce la escaladarea violenţei şi declanşarea unor conflicte între statele
lumii care ar produce distrugerea pământului.
Dacă doar cartea lui Daniel ar fi scris despre astfel de fapte ar fi
fost contestată, dar scrierile Evangheliştilor îl citează chiar pe Iisus Hristos
când afirma că ,,urâciunea pustiirii”, ,,devastatorul”, va fi prezent, atât la
dărâmarea Ierusalimului şi a Templului, cât şi la finalul istoriei lumii.
Apocalipsa ne dă toate răspunsurile necesare cunoaşterii ultimului împărat
al lumii. În capitolul 13 se menţionează că numărul lui de identificare este
666* şi va conduce coaliţia rebelilor împotriva lui Iisus Hristos.
,,Urâciunea” apare în Biblie în mai multe locuri şi reprezintă închinarea la
idoli, călcarea legii privind închinarea.
1 Regi 11:7 Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa
Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urîciunea Moabului, pentru
Moloc, urîciunea fiilor lui Amon.
Moloc, dezgustătorul zeu al Moabului este identificat, în versiunea
engleză , cu ,,urâciunea”, idolul, încumetarea.
BBE 1 Kings 11:7 Then Solomon put up a high place for Chemosh,
the disgusting god of Moab, in the mountain before Jerusalem, and for
Molech, the disgusting god worshipped by the children of Ammon.
Francezii îl numesc abominabil, nemaiauzit, incredibil.
TOB 1Regi 11:7 C'est alors que Salomon bâtit sur la montagne qui est en
face de Jérusalem un haut lieu pour Kemosh, l'abomination de Moab, et
aussi pour Molek, l'abomination des fils d'Ammon.

* Decodarea Apocalipsei, de Filip Panait

199
Textul ebraic redă cuvântul ,,urâciune” prin ,,şicuţ”, care indică o
activitate idolatră, un atac împotriva închinării reale, o ,,urâciune”, o
spurcăciune, o acţiune demnă de dispreţ şi dezgustătoare pentru care
Dumnezeu cerea ca vinovaţii să fie pedepsiţi cu moartea.
WTT 1 Regi 11:7,
rv<ßa] rh'§B' ba'êAm #QUåvi ‘vAmk.li hm'ªB' hmoøl{v. hn<“b.yI •za' 7
`!AM)[; ynEïB. #QUßvi %l,mo§l.W ~Øil'_v'Wry> ynEåP.-l[;
Transliterat ar fi: WTT 1 Regi 11:7 ,,az ivne şlomo bama lihmoş
şicuţ moav bahar aşer al-panei ieruşalaim ulmoleh şicuţ banei amon.”
De două ori apare cuvântul ,,şicuţ’’, atunci când se face referire la
idolii moabului şi ai fiilor lui Amon.
Termenul ,, urâciune” este redat în greceşte prin cuvântul idol (gr.
eivdo,lon), în text apărând la cazul dativ- plural ,, eivdw,loij ”
( eidolois), cu sens clar de închinare la dumnezei falşi, idoli.
1 Regi 11:7 kai. ou[twj evpoi,hsen pa,saij tai/j gunaixi.n auvtou/ tai/j
avllotri,aij evqumi,wn kai. e;quon toi/j eivdw,loij auvtw/n
Transliterat: 1 Regi 11:7,,kai houtos epoiesen pasais tais gynaixin
autou tais allotriais ethymion kai ethyon tois eidolois auton”
,,Urâciune’’ exprimă un fapt care nu are logică şi care este pus în
locul unde ar trebui să fie Dumnezeu, închinarea fiind deturnată spre un
obiect sau o persoană care nu are nici un drept la aceasta. Dar ,,urâciunea
pustiirii” este un concept care combină două lucruri extrem de
periculoase pentru poporul sfinţilor, unul abordează închinarea falsă iar
celălalt distrugerea totală. Mai jos vom aborda subiectul prin exemple
concrete din Biblie.
Deuteronom 13:12 ,, Dacă vei auzi spunându-se despre una din
cetăţile pe care ţi le-a dat ca locuinţă Domnul, Dumnezeul tău:
13 „Nişte oameni răi au ieşit din mijlocul tău, şi au amăgit pe locuitorii
din cetatea lor zicând: „Haide şi să slujim altor dumnezei!” -dumnezei pe
care tu nu-i cunoşti-
14 să faci cercetări, să cauţi şi să întrebi cu deamănuntul. Dacă este
adevărat, dacă lucrul este întemeiat, dacă urîciunea aceasta a fost făcută
în mijlocul tău,
15 atunci să treci prin ascuţişul săbiei pe locuitorii din cetatea aceea, s-o
nimiceşti cu desăvârşire împreună cu tot ce va fi în ea, şi să-i treci chiar şi
vitele prin ascuţişul săbiei.’’

200
Traducerea BFC face referire la ,,acte abominabile’’ în loc de
,,urâciune’’ Deut.13.13-16
13,, Un jour peut-être vous apprendrez que, dans l'une des villes où le
Seigneur votre Dieu vous aura permis de vous installer,
14 des vauriens de votre peuple ont entraîné leurs concitoyens à rendre un
culte à des dieux étrangers que vous ne connaissez pas maintenant.
15 Alors vous vous informerez, vous ferez des recherches, vous mènerez
une enquête minutieuse; si l'on découvre que cet acte abominable a
réellement été commis,
16 vous ferez mourir tous les habitants de la ville et vous massacrerez tout
le bétail. Ensuite vous détruirez complètement la ville elle-même avec tout
ce qui s'y trouve:’’
Traducerea Septuaginta (LXX ) foloseşte cuvântul ,,bdelygma’’
pentru acelaşi termen românesc ,,urâciune’’ :
Deut.13.13,, eva.n de. avkou,sh|j evn mia/| tw/n po,lew,n sou w-n ku,rioj o`
qeo,j sou di,dwsi,n soi katoikei/n se evkei/ lego,ntwn
14 evxh,lqosan a;ndrej para,nomoi evx u`mw/n kai. avpe,sthsan pa,ntaj tou.j
katoikou/ntaj th.n po,lin auvtw/n le,gontej poreuqw/men kai. latreu,swmen
qeoi/j e`te,roij ou]j ouvk h;|deite
15 kai. evrwth,seij kai. evraunh,seij sfo,dra kai. ivdou. avlhqh.j safw/j o`
lo,goj gege,nhtai to. bde,lugma tou/to evn u`mi/n
16 avnairw/n avnelei/j pa,ntaj tou.j katoikou/ntaj evn th/| po,lei evkei,nh| evn
fo,nw| macai,raj avnaqe,mati avnaqematiei/te auvth.n kai. pa,nta ta. evn auvth/|
Transliterat : Deut.13 :13 ,,ean de akouses en mia ton poleon sou
hon kyrios ho theos sou didosin soi katoikein se ekei legonton
14 exelthosan andres paranomoi ex hymon kai apestesan pantas tous
katoikountas ten polin auton legontes poreuthomen kai latreusomen theois
heterois hous ouk edeite
15 kai eroteseis kai erauneseis sphodra kai idou alethes saphos ho logos
gegenetai to bdelygma touto en hymin
16 anairon aneleis pantas tous katoikountas en te polei ekeine en phono
machairas anathemati anathematieite auten kai panta ta en aute’’
Pentru a înţelege mai bine sensul expresiei ,,urâciunea pustiirii’’
trebuie să studiem textul de mai jos care descrie o acţiune desfăşurată în
timpul stăpânirii regatelor elenistice asupra ţării sfinte. Armatele lui Antioh
Epifanul sunt descrise în timpul invaziei lor asupra Iudeii şi a ocupării
Ierusalimului.

201
Templul a fost profanat, jertfele necurmate au fost oprite, idolii
păgâni au fost instalaţi în Templu şi pe altar au fost aduşi drept jertfe porci,
ca urmare a aroganţei pustiitorului care invadase ţara.
Daniel 11:31,, Nişte oşti trimise de el, vor veni şi vor spurca
Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată, şi vor aşeza
urîciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.
32 Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne
tari, şi vor face mari isprăvi.
33 Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o
vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf.
34 Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din
făţărnicie.
35 Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi
albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea
Hotărâtă.
36 Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi
dumnezeii, şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului
dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este Hotărât se va
împlini.’’
Armatele invadatoare sunt cele care au pustiit totul în cale şi tot ele
sunt cele care au instalat ,,urâciunea” în locul sacru al închinării. Jaful,
sabia şi foametea au urmat acţiunilor pustiitorului, iar pe plan religios s-a
introdus închinarea la idoli, în locul închinării adevărate. Toate acestea s-
au petrecut chiar în incinta Templului, provocând revolta evreilor
credincioşi, numită revolta Macabeilor. Ideea principală a acestor texte este
aceea că ,,urâciunea pustiirii’’ este o închinare falsă, idolatră, impusă prin
forţa armelor, asemenea celei impuse pe timpul Macabeilor, de către
Antioh Epifanul, în jurul anului 168 î.Ch
Daniel 12:1,, de la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de
când se va aşeza urîciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute
nouăzeci de zile.”
Textele sunt clare şi indică o invazie de forţe străine, idolatre în Ţara
Sfântă pentru a instala urâciunile lor idoleşti.
În Matei 24, apostolii au folosit expresia greacă bde,lugma th/j
evrhmw,sewj (bdelygma tes eremoseos-,,urâciunea pustiirii”), pentru
afirmaţia lui Iisus despre sfârşitul lumii, ceea ce conferă greutate sensului

202
înţeles de noi, pentru că şi Iisus a înţeles acelaşi lucru, citând din Cartea
lui Daniel.
Matei 24:15 ,,De aceea, când veţi vedea „urîciunea pustiirii”
despre care a vorbit proorocul Daniel „aşezată în locul Sfânt” -cine
citeşte să înţeleagă!”
Citarea profetului Daniel de către Iisus indică recunoaşterea fermă
a tuturor profeţiilor scrise de el şi-i conferă o autoritate de necontestat. În
Biblia varianta BGT avem :
Mat 24 :15 {Otan ou=n i;dhte to. bde,lugma th/j evrhmw,sewj to. r`hqe.n
dia. Danih.l tou/ profh,tou e`sto.j evn to,pw| a`gi,w|( o` avnaginw,skwn noei,tw(‘’
Transliterat:
Matei 24:,15 ,,Hotan oun idete to bdelygma tes eremoseos to
rhethen dia Daniel tou prophetou hestos en topo hagio, ho anaginoskon
noeito”
Cuvântul grecesc bde,lugma –(bdelygma) -este tradus în româneşte
cu ,,urâciunea închinării”, totdeauna legat de o închinare la o zeitate iar
traducerea Septuaginta este prima care redă termenul ebraic. Cum
Septuaginta a apărut cu peste 250 de ani înainte de Iisus, avem
certitudinea că traducerea actuală este corectă, grecii fiind primii care au
tradus termenul ebraic ,,şicuţ” din Vechiul Testament cu ,,bdelygma”,
,,urâciune”.
O închinare idolatră, aşezată în locul închinării adevărate, a
constituit, şi va constitui, vârful decăderii umane. Astăzi, milioane de
oameni sunt fani ai unor staruri de cinema şi se mândresc cu idolii lor. În
felul acesta, terenul este pregătit pentru viitorul star al omenirii care va face
lucruri uimitoare şi minuni pentru a fi recunoscut drept idolul a miliarde
de oameni.
Poporul este impresionat de funcţiile deţinute de unii oameni de
stat sau de înalţi slujbaşi religioşi şi fac din ei obiecte ale unei adorări
bolnăvicioase. Cu toate acestea, chiar şi privind prin prisma omului
muritor, observăm că toată agitaţia din preajma marilor personalităţi ale
lumii este o farsă, pentru că sunt la fel de muritori şi neputincioşi ca şi
restul oamenilor. Şi totuşi, există destui adoratori pentru astfel de stele
căzătoare şi neputincioase în faţa destinului. Iniţial, totul va porni de la
oamenii care adoră personalităţile din vârful ierarhiei universale, pe care-i
vor proclama mari salvatori ai lumii.

203
Marcu a folosit cuvântul ,,urâciune” în acelaşi context, ceea ce dă o
mare importanţă afirmaţiei respective pentru că a fost consemnată de cel
puţin doi evanghelişti.
Marcu 13:14 ,,Când veţi vedea „urîciunea pustiirii” stând acolo
unde nu se cade să fie, cine citeşte să înţeleagă-atunci cei ce vor fi în
Iudea, să fugă la munţi.’’
Atât Daniel, cât şi Iisus, afirmă acelaşi lucru : o zeitate va fi
instalată în locul închinării reale şi acea zeitate va veni pe fondul unui
război cumplit, pustiitor, în urma căruia Ierusalimul va fi distrus. La
sfârşitul lumii va fi la fel ca la dărâmarea Ierusalimului din anul 70 d.Ch,
din moment ce Iisus aşează cele două evenimente în acelaşi context şi le
prezintă ca fiind identice ca mod de desfăşurare.
Daniel 12:11,, de la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de
când se va aşeza urîciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute
nouăzeci de zile.’’
Textul ebraic uneşte cele două cuvinte ,, şicuţ” şi ,,şomem” într-o
expresie care indică o acţiune extrem de periculoasă pentru oameni. Omul
descris de Daniel îşi face un nume, îşi înalţă numele atât de mult încât
pretinde închinare de la semenii săi, ceea ce devine o ,,urâciune”, o
deşertăciune a deşertăciunilor, un nonsens, un fapt ce provoacă repulsie.
Daniel 12:11
`~y[i(v.tiw> ~yIt:ïam' @l,a,Þ ~ymi§y" ~me_vo #WQåvi tteÞl'w> dymiêT'h; rs:åWh ‘t[emeW
Transliterat - Daniel 12:11,, umeet husar hatamid velatet şicuţ
şomem iamim elef maataim vetişim”
Septuaginta traduce cu acelaşi,,bdelygma tes eremoseos’’( bde,lugma
th/j evrhmw,sewj ) ,,urâciunea distrugerii”.
Daniel 12:11 avfV ou- a'n avpostaqh/| h` qusi,a dia. panto.j kai.
e`toimasqh/| doqh/nai to. bde,lugma th/j evrhmw,sewj h`me,raj cili,aj diakosi,aj
evnenh,konta
Transliterat:
Daniel 12:11,,aph’ hou an apostathe he thysia dia pantos kai
hetoimasthe dothenai to bdelygma tes eremoseos hemeras chilias diakosias
enenekonta”
În Vechiul Testament numele omului apare ca fiind ,,şomem”, un
nume terestru, fără importanţă sub ceruri. Deşi omul, indiferent de mai
multele sau mai puţinele nume pe care şi le-a dat, a încercat să se înalţe
deasupra semenilor, iar uneori a încercat să devină dumnezeu, rezultatele
au dus la amăgire, deşertăciune şi moarte. După potop oamenii au vrut să-
204
şi facă un nume pe pământ, construind o cetate şi un turn, numit Babel.
Încercarea lor reprezenta o exprimare publică a rebeliunii faţă de
Dumnezeu şi constituie un model pentru societatea umană de la sfârşitul
lumii.
Geneza 11:1 ,, Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi
cuvinte.
2 Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara şinear; şi au
descălecat acolo.
3 şi au zis unul către altul: „Haide să facem cărămizi şi să le ardem bine
în foc.”şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de
var.
4 şi au mai zis: „Haide să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să
atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa
pământului.”
Numele lor se dorea o contrapondere la măreţia lui Dumnezeu. Ei
doreau să devină egali cu Dumnezeu, prin folosirea puterii conferite de
nivelul lor tehnologic. În loc să dea slavă lui Dumnezeu, oamenii de după
potop au încercat să-şi facă un nume care să poată fi apoi folosit pentru a
domina lumea.
Geneza 11:4
~yIm;êV'b; Avåarow> ‘lD"g>miW ry[iª WnL'ä-hn<b.nI Ÿhb'h'ä Wrúm.aYOw: 4
`#r<a'(h'-lk' ynEïP.-l[; #Wpßn"-!P, ~ve_ WnL'Þ-hf,[]n:)w>
Transliterat:
Geneza 11:4.,,vaiomeru heva nivne-lanu ir umigdal varoşo
vaşamaim venaase-lanu şem pen-nafuţ al-pnei col-haareţ”
Un alt exemplu de folosire a termenului ebraic ,,şomem’’sau
,,şamam”, care desemnează nume umane, este dat în Deuteronomul , cu
referire clară la numele puternicilor împăraţi ai Canaanului care deţineau
controlul asupra teritoriilor respective.
Deuteronomul 7:24 Pe împăraţii lor îi va da în mâinile tale, şi le
vei şterge numele de sub ceruri; nici unul din aceste popoare nu va putea
să stea împotriva ta, până le vei nimici.
Deuteronom 7:24 WTT:
tx;T;Þmi ~m'êv. ta, T'äd>b;a]h;w> ^d<êy"B. ‘~h,ykel.m; !t:Ün"w> 24
`~t'(ao ^ßd>mi(v.hi d[;î ^yn<ëp'B. ‘vyai bCeîy:t.yI-al ~yIm"+V'h;
Transliterat:
Deut. 7:24 ,, venatan malheihem baiadeha vehaavadta et şmam
mitahat haşamaim lo-itiaţev iş befaneha ad hişmidha otam.’’
205
Constatăm acelaşi cuvânt ,,şamem”, referitor la ceva de natură
umană, aparţinând speciei umane, care încearcă să-şi facă un nume
asemenea împăraţilor menţionaţi mai sus.
Oamenii au folosit diverse metode de a deveni respectaţi şi temuţi
pe pământ. Pentru a susţine ,,înălţimea” numelui lor, oamenii au realizat
lucruri nemaiauzite, au cucerit ţări şi au nimicit popoare, au distrus cetăţi
puternice, au schingiuit supraveţuitorii sau i-au dus în lanţuri ca pe fiare.
La rostirea numelui unui astfel de cuceritor lumea întreagă se cutremura de
spaima că într-o zi ar putea să cadă în mâinile lui.
Studiind textele de mai sus, putem observa că Daniel se referă la o
acţiune nimicitoare ale unor forţe străine, idolatre, în Ţara Sfântă pentru a
instala urâciunile lor idoleşti. Profeţia indică o invazie devastatoare care
urmează să impună cu forţa propriile concepte idolatre despre închinare
şi va obliga populaţia lumii întregi la o închinare către un om.
Daniel 9:26 ,,După aceste şasezeci şi două de săptămîni, unsul va
fi stîrpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici
cetatea şi sfîntul Locaş, şi sfîrşitul lui va fi ca printr'un potop; este hotărît
că războiul va ţinea pînă la sfîrşit şi împreună cu el şi pustiirile.
27 El va face un legămînt trainic cu mulţi, timp de o săptămînă, dar la
jumătatea săptămînii va face să înceteze jertfa şi darul de mîncare, şi pe
aripa urîciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, pînă va cădea asupra
celui pustiit prăpădul hotărît.”
Textul românesc nu este foarte clar, dar traducerile moderne ne
arată un timp de restrişte pentru evrei, când Templul urma să fie distrus de
către comandantul oştilor ,,devastatorului” (în anul 70 d.Ch). Francezii
dau informaţii suplimentare despre ,,devastator” şi arată că nimicirea lui va
fi posibilă abia după atingerea apogeului acţiunilor sale nimicitoare, la
sfârşitul lumii. Textele de mai sus au valabilitate şi la vremea sfârşitului
pentru că includ şi date caracteristice acelui timp. ,,Devastatorul” devine,
în felul acesta, un nume generic al unui om care luptă contra lui Dumnezeu
şi a poporului său.
Identificarea conducătorului campaniei de distrugere este o
problemă a fiecărei generaţii, pentru că în fiecare generaţie a existat un
reprezentant al ,,devastatorului”, al dictatorului care are drept scop
distrugerea evreilor pentru a nu mai exista ca neam care L-a dat lumii pe
Mesia. Observăm mai jos că războiul este o constantă a istoriei evreilor,
fiind condus de ,,devastator” până la ziua finală a judecăţii, când va fi

206
nimicit. Dar în umbra ,,devastatorului” (de fapt devastatorilor), stă Satana,
şeful suprem al insurgenţilor
Oameni ca Vespasian, Titus, Nero, Diocleţian, Napoleon, Hitler,
Stalin, papi sau simpli regi au devenit exponenţii vizibili ai
,,devastatorului”, dar în nici un caz nu au deţinut comanda supremă şi nu
au fost conştienţi de brutalitatea actelor lor nimicitoare. Ei au fost amăgiţi
să creadă că faptele lor sunt spre binele şi prosperitatea poporului lor.
Daniel 9 :26,, A la fin de ces soixante-deux périodes, un homme
consacré sera tué sans que personne le défende. Puis un chef viendra avec
son armée et détruira la ville et le sanctuaire. Toutefois ce chef finira sous
le déferlement de la colère divine. Mais jusqu'à sa mort il mènera une
guerre dévastatrice, comme cela a été décidé.
27 Pendant la dernière période de sept ans, il imposera de dures
obligations à un grand nombre de gens. Au bout de trois ans et demi, il
fera même cesser les sacrifices et les offrandes. Ce dévastateur accomplira
ses oeuvres abominables avec rapidité, jusqu'à ce que la fin qui a été
décidée s'abatte sur lui.’’
WTT Daniel 9 :26
trEîK'yI ~yIn:ëv.W ~yViävi ‘~y[ibuV'h; yrEÛx]a;w> 26
@j,V,êb; ACåqiw> ‘aB'h; dygIÜn" ~[;ä tyxiv.y:û vd<Qøho ;w> ry[i’h'w Al= !yaeäw> x:yviÞm'
`tAm)mevo tc,r<Þx/n< hm'êx'l.mi #qEå ‘d[;w>
dx'_a, [:Wbåv' ~yBiÞr:l' tyrI±B. ryBiîg>hiw 27
‘hl'K'-d[;w> ~meêvom. ‘~yciWQvi @n:ÜK. l[;’w> hx'ªn>miW xb;z<å ŸtyBiäv.y: [:WbøV'h ;yci’x]w:
p `~me(vo-l[; %T:ßTih c'êr"x/n<åw>

Transliterat Daniel 9:26


,,veaharei haşavuim şişim uşnaim icaret maşiah vaen lo vehair
vehacodeş iaşhit am nagid haba vechiţo vaşetef vead cheţ milhama
nehereţet şomemot
27 vahigbir barit larabim şavua ehad vahaţi haşavua iaşbit zevah uminha
vual cnaf şicuţim maşomem vuad-cala vuneheraţa titah al-şomem p ’’
În traducerea franceză, ,,devastatorul” realizează cu rapiditate,
asemenea zborului unei păsări, faptele abominabile, nemaipomenite, pe
care le plănuise împotriva poporului sfinţilor. Interpretarea corespunde cu
profeţia din Apocalipsa despre fiara care se ridică din adânc pentru a
nimici pe oricine se închină lui Dumnezeu. În versetul 27 este descrisă o
ultimă perioadă de şapte zile, care ar fi echivalentul a şapte ani din istoria
pământului, în care ,,devastatorul” ar urma să impună o alianţă de tip

207
militar cu cerinţe extrem de dure pentru un mare număr de oameni, după
cum se observă în textele din franceză şi din ebraică.
În originalul ebraic, ,,devastatorul”, ,,urâciunea pustiirii”, face o
ligă militară ,,barit’’(tyrI±B. ), prin impunerea cu autoritate a unor obligaţii de
tip militar. Tot în ebraică se specifică faptul că liga respectivă va fi impusă
prin forţa împrejurărilor, prin putere, nefiind un proces la care să existe
alternative sau libertate de alegere.
Septuaginta traduce textul din capitolul 9 într-un mod cu totul
aparte:
Daniel 9:24-27:
24 e`bdomh,konta e`bdoma,dej evkri,qhsan evpi. to.n lao,n sou kai. evpi. th.n
po,lin Siwn suntelesqh/nai th.n a`marti,an kai. ta.j avdiki,aj spani,sai kai.
avpalei/yai ta.j avdiki,aj kai. dianohqh/nai to. o[rama kai. doqh/nai
dikaiosu,nhn aivw,nion kai. suntelesqh/nai to. o[rama kai. euvfra/nai a[gion
a`gi,wn
25 kai. gnw,sh| kai. dianohqh,sh| kai. euvfranqh,sh| kai. eu`rh,seij
prosta,gmata avpokriqh/nai kai. oivkodomh,seij Ierousalhm po,lin kuri,w|
26 kai. meta. e`pta. kai. e`bdomh,konta kai. e`xh,konta du,o avpostaqh,setai
cri/sma kai. ouvk e;stai kai. basilei,a evqnw/n fqerei/ th.n po,lin kai. to. a[gion
meta. tou/ cristou/ kai. h[xei h` sunte,leia auvtou/ metV ovrgh/j kai. e[wj kairou/
suntelei,aj avpo. pole,mou polemhqh,setai
27 kai. dunasteu,sei h` diaqh,kh eivj pollou,j kai. pa,lin evpistre,yei kai.
avnoikodomhqh,setai eivj pla,toj kai. mh/koj kai. kata. sunte,leian kairw/n kai.
meta. e`pta. kai. e`bdomh,konta kairou.j kai. e`xh,konta du,o e;th e[wj kairou/
suntelei,aj pole,mou kai. avfaireqh,setai h` evrh,mwsij evn tw/| katiscu/sai th.n
diaqh,khn evpi. polla.j e`bdoma,daj kai. evn tw/| te,lei th/j e`bdoma,doj avrqh,setai
h` qusi,a kai. h` spondh, kai. evpi. to. i`ero.n bde,lugma tw/n evrhmw,sewn e;stai
e[wj suntelei,aj kai. sunte,leia doqh,setai evpi. th.n evrh,mwsin
Transliterat: Dan. 9:24 ,, hebdomekonta hebdomades ekrithesan epi
ton laon su kai epi ten polin Sion synthelesthenai ten hamartian kai tas
adikias kai stanisai kai apaleipsai tas adikias kai dianoethenai to
horama kai dothenai dikaiosynen aionion kai syntelesthenai to horama kai
eufranai hagion hagion
25 kai gnose kai dianoethese kai eufranthese kai heureseis prostagmata
apokrithenai kai oikodomeseis Ierusalem polin Kyrio
26 kai meta hepta kai hebdomekonta kai hexekonta dyo apostathesetai
chrisma kai uk estai kai basileia ethnon ftherii ten polin kai to haghion
meta tu Christu kai hexei he synteleia autu met orghes kai heos kairu
synteleias apo polemu polemethesetai
208
27 kai dynasteusei he diatheke eis pollus kai palin epistrepsei kai
anoikodomethesetai eis platos kai mekos kai kata synteleian kairon kai
meta hepta kai hebdomekonta kairus kai hexekonta dyo ete heos kairu
synteleias polemu kai afairethesetai he eremosis en to katischysai ten
diatheken epi pollas hebdomadas kai en to telei tes hebdomados arthesetai
he thysia kai he sponde kai epi to hieron bdelygma ton eremoseon
estai heos synteleias kai synteleia dothesetai epi ten eremosin”
Aparent ar fi vorba de unele erori de înţelegere ale celor care au
tradus din ebraică în greacă. Trebuie menţionat că traducătorii
Septuagintei erau specialişti în ebraică dar şi în greacă şi era puţin probabil
ca ei să fi greşit sensurile textelor originale.
Traducerea directă a textului din Septuaginta ar fi următoarea:
Dan. 9:24 ,, şaptezeci săptămâni au fost hotărâte asupra poporului
tău şi asupra cetăţii Sion pentru a se sfârşi păcatul şi fărădelegile şi a
împuţina şi a şterge nelegiuirile şi a înţelege vedenia şi a fi dată
dreptatea veşnică şi a se sfârşi vedenia şi a se bucura sfânta sfintelor.
25. şi cunoaşte şi înţelege şi să te bucuri şi vei afla porunci pentru a
răspunde şi vei construi Ierusalimul cetate Domnului
26. şi după şapte şi şaptezeci şi şaizeci şi două va fi îndepărtată
ungerea şi nu va fi şi împărăţia neamurilor va strica cetatea şi
sanctuarul împreună cu Unsul şi va veni sfârşitul lui cu mânie şi
până la vremea sfârşitului de război se va lupta .
27., şi va fi puternic legământul cu mulţi şi iarăşi se va întoarce şi va fi
rezidit în lărgime şi lungime şi la sfârşitul vremilor şi după şapte şi
şaptezeci vremi şi şaizeci şi doi ani până la vremea sfârşitului războiului
şi va fi înlăturată pustiirea prin a predomina legământul peste multe
săptămâni şi la sfârşitul săptămânilor va fi ridicată jertfa şi libaţia
şi deasupra templului scârnăvia pustiirilor va fi până la sfârşit şi un
sfârşit va fi dat asupra pustiirii. ”
Versetul 24 oferă o privire de ansamblu asupra perioadei de 70 de
săptămâni. În primul rând, se afirmă fără echivoc că păcatul se va sfârşi, va
fi eradicat o dată cu terminarea celor 70 de săptămâni, ceea ce face
trimitere la vremea sfârşitului. Urmează detalierea paşilor care se vor face
în legătură cu oamenii care vor fi iertaţi şi primiţi în cer. Nelegiuirile lor
vor fi împuţinate şi şterse pentru că oamenii care-L urmează pe
Dumnezeu, sub presiunea evenimentelor, vor deveni din ce în ce mai
ataşaţi de adevăr, până acolo încât vor părăsi orice nelegiuire şi orice idee
legată de păcat.
209
Tot atunci vedenia despre timpul respectiv va fi înţeleasă, fiind
exclusă desluşirea ei înainte. La sfârşitul celor 70 de săptămâni va fi dată
dreptatea veşnică tuturor celor aflaţi pe pământ şi se va termina vedenia
descrisă în Daniel 9:24-27. Textul afirmă că Sfânta Sfintelor se va bucura,
ca şi când ar fi un organism viu, o entitate care reacţionează la trăirile
oamenilor. Templul lui Dumnezeu este un uriaş laborator în care se
realizează stocarea şi prelucrarea informaţiilor despre fiecare om, fiecare
pământean având propriul loc de stocare a informaţiilor. Textul ne spune
că acolo va fi mare bucurie când nu vor mai fi fărădelegi pe pământ iar
oamenii care au rămas loiali lui Dumnezeu vor putea fi răsplătiţi
corespunzător.
Templul lui Dumnezeu nu este gol, din moment ce Apocalipsa
afirmă că mii de mii de îngeri sunt prezenţi acolo şi realizează activităţi
legate de salvarea oamenilor. Astăzi, specialiştii care lucrează la NASA,
Agenţia Spaţială Americană, se ridică de pe scaune de bucurie şi aplaudă
când o navă spaţială cu oameni la bord ajunge cu bine în spaţiu şi apoi
revine pe pământ, conform proiectului iniţial. Cu atât mai mult îngerii şi
Dumnezeu vor striga de bucurie când totul se va termina şi oamenii care
au acceptat să se salveze vor fi aduşi în siguranţă acasă.
Versetele 25 şi 26 rămân în limitele impuse de textul ebraic şi,
fiind abordate în paginile anterioare, nu mai revenim asupra lor.
Cuvântul grecesc din versetul 27, diaqh,kh, hj, h` (diatheke, es, e),
este un substantiv care are sensul de convenţie, tratat, legământ, iar textul
face referire la un tratat făcut cu mulţi oameni de către ,,devastator”, de
către cel care a distrus Templul şi a persecutat poporul lui Dumnezeu în
cursul istoriei. Fiind vorba de perioade aşa de mari de timp, trebuie luat în
calcul faptul că ,,devastatorul” şi-a schimbat locul şi numele de la o
generaţie la alta, nu şi planurile de nimicire. Ţinând cont de concluziile
desprinse din carte, potrivit cărora Satana este adevăratul ,,devastator”,
trebuie observată perseverenţa sa în acţiunile de distrugere, prin
intermediul oamenilor care-i urmează ordinele.
După textul grecesc, ,,devastatorul” se va întoarce iarăşi şi va fi
refăcut în lungime şi lăţime înainte de sfârşitul războiului dintre bine şi
rău de la Armaghedon. Lăţimea şi lungimea par nişte artefacte ale textului,
adăugiri inutile care au fost scăpate de un traducător neavizat. În realitate,
este consemnată latitudinea şi longitudinea ultimului imperiu, refăcut după
modelul Imperiului Roman. Refacerea imperiului este menţionată după o

210
perioadă de şapte, apoi şaptezeci şi iarăşi şaizecişidouă de perioade (sau
ani), inducând în eroare cititorul care are în memorie versetul 24, unde se
face referire doar la 70 de săptămâni.
O interpretare corectă a versetului 27 trebuie să ţină cont de faptul
că se referă la ultimul ,,devastator”, ultimul imperiu care va lucra cu toată
forţa sa distructivă. Mulţi cercetători au considerat versetul 27 din
Septuaginta eronat, datorită folosirii cumulate a perioadelor de şapte,
respectiv şaptezeci şi apoi şaizeci şi două de perioade (sau ani). Cercetând
cu atenţie, se observă o extraordinară precizie în desemnarea timpului de
acţiune a imperiului ,,devastatorului” la sfârşitul istoriei, la capătul
oricăror perioade de şapte sau şaptezeci sau şaizeci şi doi de ani luaţi câte
şapte sau oricum am dori. Ştiind că va fi o mare dificultate în decodarea
acestor perioade, Dumnezeu a scurtcircuitat orice calcul, orice interpretare
parţială şi a oferit detalii legate strict de ultimele zile ale pământului .
Dacă observăm evoluţia SUA, putem afirma că imperiul
,,devastatorului” se măreşte cu o viteză uimitoare, refăcând traseul
vechiului Imperiu Roman, ba chiar depăşindu-i limitele, prin atragerea
unor state clientelare în sfera lui de influenţă. Neprecizându-se care lăţime
şi care lungime, se poate concluziona că este vorba de întreg pământul
aflat sub puterea unei convenţii militare, de tipul tratatului pentru
combaterea terorismului. Enumerarea din nou a săptămânilor, după
terminarea tuturor perioadelor profetizate, indică o localizare a acţiunilor
ultimului ,,devastator” la sfârşitul istoriei, într-un timp foarte scurt.
Convenţia referitoare la terorism va rămâne valabilă până la
sfârşitul istoriei pentru că sub masca ei se pot face legi antidemocratice iar
,,devastatorul” poate conduce dictatorial lumea. În locul războiului direct
împotriva duşmanilor se va prefera aplicarea sancţiunilor economice
extrem de dure care vor falimenta orice economie a oricărei ţări ajunse în
vizorul ,,devastatorului”. De aceea, textul afirmă că vor înceta pustiirile,
dar vor fi în vigoare prevederile convenţiei antiteroriste. Sancţiunile
prevăzute de tratatele antiteroriste sunt mai dure decât orice război.
Textul menţionează că deasupra Templului va domina pustiirea
până la sfârşit, ceea ce este adevărat, pentru că muntele Templului a fost
cucerit şi supus pustiirii din anul 70 d.Ch şi până azi. Avem confirmarea
că Templul nu va mai fi zidit până nu va fi curaţit locul de orice
nelegiuire şi până nu va veni Mesia cu Templul din cer, făcut de însuşi
Dumnezeu.

211
Ultima săptămână este pusă la finalul istoriei, pentru a descrie
detaliat apariţia ,,urâciunii pustiirii” şi evenimentele din timpul acela. Cum
subiectul ultimei săptămâni este legat de activitatea ,,devastatorului” şi a
urâciunii promovată de el, dar şi nimicirea sa totală, se poate afirma că
astfel de evenimente nu au cum să fie localizate în istorie decât în ultimii
şapte ani ai acesteia, pentru a corespunde textului biblic.
Putem afirma că ultima săptămână poate fi calculată începând cu
finalul anului 2001 şi începutul lui 2002, când legile antiteroriste impuse
de SUA au intrat efectiv în vigoare în lumea întreagă Evenimentele tragice
din 11 septembrie 2001 au deschis calea spre dictatură în lumea întreagă,
prin detronarea libertăţilor individuale şi înscăunarea măsurilor de forţă
pentru protecţia antiteroristă. Lupta antiteroristă a devenit un nou concept,
necunoscut lumii până azi, ce s-a impus cu mare viteză în limbajul
cotidian. Sub masca unor cuvinte pompoase se ascunde aceeaşi dictatură
pe care au folosit-o mulţi indivizi sub pretextul binelui colectiv.
George Bush este primul preşedinte american care a trecut peste
libertăţile stipulate expres în constituţie şi a aplicat măsuri draconice de
control al circulaţiei oamenilor şi informaţiilor. Se fac interceptări ale
convorbirilor telefonice doar pe baza unor presupuneri că ar fi vorba de
atentate teroriste, blocări arbitrare de conturi pentru persoanele suspecte,
percheziţii corporale şi domiciliare doar pe baza unor denunţuri sau
suspiciuni, interzicerea unor drepturi personale etc.
Practici dictatoriale au existat tot timpul în zonele conduse de
dictatori şi au dus la mari fărădelegi comise de cei care deţineau puterea.
Şapte ani, număraţi după atentatele de la New York, din septembrie 2001,
când au fost promulgate legile antiteroriste, ne duc spre sfârşitul anului
2008, când ar trebui să avem maximul dictaturii americane, cu implicaţii
la nivel planetar. În această perioadă ar trebui să iasă în evidenţă şi o
componentă religioasă, pentru a da legitimitate dictaturii. Componenta
militară şi cea religioasă vor forma ,,urâciunea pustiirii” sau a
,,devastatorului”, după textele din franceză.
Studiind Daniel 12, observăm o serie de date care se succed cu
repeziciune şi le completează pe cele din capitolul 8 şi 9. Se face referire
la o perioadă de trei ani şi jumătate, apoi 1290 de zile şi, în sfârşit, 1335 de
zile de acţiune a celor două componente: politico-militară şi religioasă.
Dacă luăm în calcul urcarea pe tronul papal a lui Benedict al XVI-
lea, în aprilie 2005, constatăm o durată de trei ani şi jumătate de domnie în
jurul lui 3 octombrie 2008, apoi încă 30 de zile până în 2 noiembrie 2008,
212
pentru a ajunge la 1290 de zile, ca apoi să avem 1335 de zile prin 17
decembrie 2008. Sfârşitul anului 2008 ar putea găsi lumea polarizată în
două tabere, unii ataşaţi puterii mondiale unice a urâciunii
,,devastatorului”, iar alţii ataşaţi de Iisus Hristos, regele de drept al
pământului.
O putere politico-militaro-religioasă va conduce lumea spre
dezastru. Această putere va fi strânsă în jurul Vaticanului, al Americii şi
ţărilor puternicului grup G 10 al celor mai industrializate state din lume.
Din momentul decembrie 2008 ar trebui să se facă vizibilă prezenţa lui
Iisus Hristos cu toţi îngerii pentru a-i salva pe sfinţii şi pentru a face
judecata tuturor răzvrătiţilor. Acţiunea se va încheia undeva în cursul
anului 2009. Teoria aceasta verifică afirmaţiile anterioare care precizau că
în 2009 ar fi sfârşitul perioadei de 2300 de ani destinaţi pentru istoria
umanităţii. Este extraordinară strategia rebelilor de a constitui grupul
ţărilor puternic industrializate cu peste 30 de ani în urmă, fără a atrage
atenţia asupra implicaţiilor pentru politica mondială. Prin păstrarea
ultimilor doi membri care vor forma G10 în afara listei, până la momentul
oportun, se doreşte ascunderea intenţiilor reale ale rebelilor.* Mutarea
decisivă este lăsată pentru momentul oportun.Unii comentatori au declarat
că timpul sfârşitului nu este cunoscut, neglijând afirmaţiile ferme ale
Bibliei care consemnează timpul precis al acestuia.
În cursul timpului, Dumnezeu a descoperit momentele importante
ale istoriei poporului Israel cum ar fi timpul cât au stat în robia egipteană
sau timpul cât au fost ţinuţi în sclavia babiloniană. Modelul oferit de
Dumnezeu este acela al cunoaşterii precise a timpului afectat unor
evenimente majore ale omenirii.
Afirmaţia lui Iisus că ziua şi ceasul parusiei nu o cunoaşte nimeni
se referea strict la ziua şi ceasul respectiv. A adăuga alte sensuri constituie
o încumetare fără margini.
Biblia oferă explicaţii precise despre modul de lucru al guvernării
lui Dumnezeu, un mod transparent, mai transparent decât orice ideal
omenesc de guvernare. Profetul Amos afirmă că orice eveniment este
cunoscut de Dumnezeu şi că tot ceea ce se face în cer şi pe pământ, în
legătură cu oamenii, este descoperit profeţilor cu mult înainte de a se
petrece.

* Decodarea Apocalipsei, de Filip Panait

213
Amos 3:3 ,, Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?
4 Răcneşte leul în pădure, dacă n-are pradă? Sbiară puiul de leu din
fundul vizuinei lui, dacă n-a prins nimic?
5 Cade pasărea în laţul de pe pământ, dacă nu i s-a întins o cursă? Se
ridică laţul de la pământ, fără să se fi prins ceva în el?
6 Sau sună cineva cu trâmbiţa într-o cetate, fără să se înspăimânte
poporul? Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut
Domnul?
7 Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa
slujitorilor Săi prooroci.’’
Apocalipsa descrie în alţi termeni aceleaşi evenimente de la
sfârşitul istoriei. Fiind scrisă în greceşte, apocalipsa are o altă formă şi un
alt mod de a aborda subiectul ,,devastatorului”. El este reprezentat printr-o
fiară care se ridică din abis, din adânc.
Nu putem spune că Ioan, scriitorul Apocalipsei, s-a inspirat din
cartea lui Daniel, pentru că el foloseşte modalităţi noi de prezentare a
subiectului parusiei şi porneşte de la un nivel al cunoaşterii mult superior
vremurilor lui Daniel. Trebuie menţionat că Ioan văzuse împlinirea
profeţiei privitoare la venirea lui Mesia şi cunoştea din proprie experienţă
care este realitatea mântuirii.
Apoc. 17:8 ,,Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să
se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului,
ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se
vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.’’
Atât Daniel cât şi Apocalipsa descriu o acţiune realizată de un
,,devastator” care apare brusc din adâncurile societăţii umane aflată în
maximă degradare morală şi religioasă. Existenţa unor forţe oculte care
aşteaptă momentul propice pentru a pune mâna pe puterea absolută pe
pământ este recunoscută astăzi de majoritatea cercetătorilor şi analiştilor
politici. Teoria conspiraţiei este vehiculată în mediile de informare în
masă, fără a produce reacţii sau panică în societatea civilă.
Adâncul menţionat în Apocalipsa este constituit din apele tulburi şi
adânci ale oceanului planetar care nu este şi nu poate fi cercetat sau
controlat de oameni. Dar tot Apocalipsa afirmă că apele reprezintă
populaţii de diferite naţionalităţi. În contextul echivalenţei dintre
adâncurile planetare şi naţiunile lumii, se observă că ,,devastatorul” se
ridică din mijlocul societăţii umane, dar din dosul uşilor închise, din zona
ascunsă a politicilor de dominaţie mondială.
214
Puternicii lumii păstrează secrete convorbirile şi planurile făcute
pentru stăpânirea planetei prin forţă. Există planuri de acţiune în diverse
cancelarii ale lumii care stabilesc cu precizie în ce condiţii se vor pune în
aplicare proiectele de desfiinţare a democraţiei şi de instituire a conducerii
dictatoriale, militarizate. Aceste planuri sunt protejate de legi speciale care
le definesc ca secrete de stat şi oricine ia cunoştinţă de ele trebuie să
păstreze secretul absolut. Orice divulgare a unui secret duce automat la
condamnarea celui vinovat la zeci de ani de închisoare. În aceste condiţii,
nimeni nu riscă să-şi piardă libertatea divulgând planurile lor diabolice de
stăpânire a lumii. Timpul, locul şi modul de acţiune sunt elementele care
vor fi alese doar la momentul oportun.
După cum un prădător al adâncurilor apare brusc la suprafaţă,
producând panică şi dezastru printre cei aflaţi în zonă, tot aşa şi apariţia
urâciunii ,,devastatorului” va fi bruscă, uimitoare şi cu efecte extrem de
distrugătoare pentru întregul pământ. Folosirea unui tablou alegoric,
pentru a desemna ultima mare catastrofă care se va abate asupra lumii, este
îndreptăţit de gravitatea evenimentelor şi de puterea distrugătoare a
armelor aflate în posesia celor care au ca obiectiv instaurarea dictaturii pe
pământ.
Totuşi, ultimul om care aparţine categoriei ,,devastatorilor” va
dispare brusc ( %T:ßTi -transliterat ,,titah’’), după cum apariţia sa va
surprinde lumea întreagă.
Oamenii acceptă că va fi instalat un om care se va da drept
dumnezeu, dar nu observă şi restul textului, care indică spre un război de
ocupare a ţării lui Israel în vremea sfârşitului şi instalarea scaunului său de
domnie universală chiar pe locul sfânt al Templului, o imitare a mileniului
promis de Iisus în Apocalipsa. Observăm azi o încrâncenare extraordinară
a ţărilor vecine acestuia pentru a-l nimici. Acum 50-60 de ani nimeni nu
credea în refacerea Ierusalimului ca oraş al evreilor sau că va fi o piatră de
încercare pentru toate neamurile. Zaharia declară acest lucru cu
aproximativ 2400 de ani în urmă şi trebuie crezut, pentru că este confirmat
de însuşi Iisus Hristos.
Concluzia care se poate trage până aici este că în anul 2009 se vor
termina cei 2300 de ani de activitate a cornului mic şi se vor petrece lucruri
grozave pe pământ, profetizate de Daniel în capitolul 8, urmate imediat de
evenimente care vor duce la sfârşitul lumii. Până în anul 2009 pământul va
trece prin mari catastrofe ce vor diminua drastic rezervele de hrană şi

215
energie. În aceste condiţii, vom asista la coalizarea puterilor lumii
împotriva lui Dumnezeu. Cornul cel mic va ajunge la apogeul puterii sale
şi se va opune pe faţă revenirii Domnului Iisus. Două cărţi, Daniel şi
Apocalipsa, scrise la interval de peste 500 de ani diferenţă, vestesc acelaşi
lucru în limbaj diferit, dar precis.

216
Noul Babilon

Babilonul rămâne în istorie ca simbol al răzvrătirii contra lui


Dumnezeu, prin dorinţa omului de a depăşi limitele existenţiale impuse de
Creatorul său.
Construind Babilonul, oamenii au deschis drumul spre libertatea de
a încălca legile lui Dumnezeu, fără teama de a fi traşi la răspundere. În
Babilon s-a manifestat public nelegiuirea şi dorinţa de a fi împotriva
Creatorului. În urma expansiunii imperiului Babilonian, Ierusalimul a fost
distrus, Templul a fost ars şi poporul evreu dus în robie în alte ţări. De
aceea scriitorii vechiului Israel erau atât de vehemenţi împotriva
Babilonului şi împotriva civilizaţiei sale, comparată cu un vin ameţitor care
ia minţile oamenilor, prin aroganţă şi strălucire, dar care distruge orice
formă de dreptate şi libertate.
În opoziţie cu Babilonul a fost construită cetatea Ierusalimului,
păstrătoarea adevărului despre Dumnezeu, prin Templul construit de
Solomon. Ierusalim este un nume care provine de la ebraicul cetate a păcii,
pe când Babilon semnifică încurcătură, confuzie. Ambele cetăţi au dispărut
ca entităţi administrative, dar au creat, fiecare, câte un mod de viaţă care
s-a răspândit pe întregul pământ. Au rămas două curente filozofice,
promovate de cele două civilizaţii antice, un curent al închinării faţă de
adevăratul Dumnezeu, în pace şi linişte, iar celălalt al confuziei, aroganţei
şi rebeliunii faţă de Dumnezeu. Babilonul ultimei generaţii nu mai
reprezintă doar o cetate oarecare, ci un stil de viaţă care fascinează prin
strălucire şi putere, produce sentimente confuze şi impune respect prin
forţa acţiunilor sale.
Daniel afirma că Babilonul a fost cucerit de Medopersia, iar Ioan
descrie un Babilon puternic, prezent în istorie ca unic imperiu al vremii
sfârşitului. Constatăm că există o neconcordanţă între scrierile lui Daniel şi
ale lui Ioan. Aparenta contradicţie poate fi explicată prin continuarea
civilizaţiei babiloniene de către noile imperii, care au venit după aceea. De
fapt, istoria Babilonului este aceeaşi cu istoria umanităţii, o continuă
răzvrătire contra lui Dumnezeu. De aceea, Babilonul este prezent în timpul
sfârşitului, pentru că el reprezintă toate civilizaţiile pământului amestecate
şi unificate într-o citadelă a rebeliunii contra lui Dumnezeu.
217
Babilonul antic a reuşit să construiască Turnul Babel pentru că
exista o singură limbă şi o singură conducere administrativă, care planifica
minuţios rebeliunea contra lui Dumnezeu. Babilonul sfârşitului va prospera
datorită unificării tuturor popoarelor şi a tuturor religiilor într-o alianţă
contra lui Iisus Hristos. Alianţa lor va fi extrem de fragilă şi sortită
nimicirii, chiar înainte de a ajunge la apogeul nelegiuirii. Globalizarea
vieţii politice şi religioase este un simptom sigur al apropierii
momentului maxim al nelegiuirii pe pământ. Ceea ce vedem cu ochiul liber
indică fenomene mult mai profunde, mult mai grave.
Sincretismul religios se manifestă din ce în ce mai puternic,
adunând la un loc elemente din creştinism, mozaism, islamism şi
orientalism, pentru a forma o societate globală, tolerantă şi uniformizată.
Introducerea unor elemente din cultura orientală în bisericile vestice este
de natură să unifice toate religiile pământului sub o singură umbrelă.
Mişcarea ecumenică a înglobat, rând pe rând, bisericile protestante şi
puzderia de biserici neoprotestante, pentru a ajunge azi la înfrăţirea cu
ortodoxia răsăriteană şi catolicii apuseni. Cerinţele ferme ale Bibliei nu
mai sunt de actualitate, pentru că separă omenirea şi deranjează marile
afaceri globale. Adepţii respectării cu stricteţe a poruncilor lui Dumnezeu
sunt, şi vor fi, din ce în ce mai mult marginalizaţi şi consideraţi
fundamentalişti.
Din studiul textelor privind evoluţia reală a evenimentelor, se poate
afirma că nu există nici o biserică sau cult care să nu adere la marea
structură planetară a Babilonului. Sunt contrazise afirmaţiile unora că ei ar
reprezenta o biserică a rămăşiţei, o grupare specială a elitei credincioşilor,
singurii care duc poporul spre tărâmul făgăduit.
Religiile creştine şi cele păgâne, mai vechi şi mai noi, protestante,
neoprotestante şi puzderia de secte pseudocreştine, sunt aliate cu împăraţii
pământului, pentru că toate primesc daruri consistente şi scutiri de impozite
şi alte facilităţi fiscale de la conducătorii lumii, sub pretextul că fac o
lucrare benefică societăţii. Mai mult, sau mai puţin, toate aceste biserici,
autorizate de statele lumii, aleargă după beneficii materiale oferite de
conducătorii politici, pentru ca slujbaşii lor cei mai înalţi să trăiască bine.
Amestecătura dintre politic şi religie, dependenţa de autorizaţiile de
funcţionare emise de statele lumii, reprezintă apostazie.
Orice biserică care se numeşte creştină, de la cea mai mică la cea
mai mare, are structuri organizatorice de impact public, în sensul că toate
înfiinţează fundaţii patronate de conducerile locale sau chiar mondiale ale
218
acestora, pentru a promova programe de caritate sau alte acţiuni care să le
scoată în evidenţă. Dar aceste acţiuni sunt contrare regulamentelor impuse
de Întemeietorul creştinismului, care a stabilit ca atunci când se face o
lucrare de binefacere să nu ştie stânga ce face dreapta, adică să nu se facă
la vedere, să nu fie publică şi publicitară, pentru a nu compromite sensul
binefacerii şi pentru a nu permite celor din fruntea acestor organizaţii să
devină puternici. Puterea câştigată astfel este o putere uzurpată de la
Conducătorul de drept al creştinismului şi este deţinută ilegal, oricare ar fi
deţinătorul ei, fie un pastor dintr-o ţară îndepărtată, fie un călugăr
cucernic, fie un papă. Toţi aceştia folosesc imaginea publică, obţinută pe
seama actelor de caritate, pentru a deveni mai puternici pe pământ.
Această acumulare nefastă de putere a fost combătută de Iisus Hristos, prin
porunca de a nu se face publice actele de caritate. În final, orice act de
publicitate religioasă atacă legitimitatea lui Iisus Hristos şi aşează în locul
Său ceea ce aparţine omului muritor, o deşertăciune fără margini.
Matei 6:1,, Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră
înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată
de la Tatăl vostru care este în ceruri.
2 Tu, deci, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac
făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă
spun, că şi-au luat răsplata.
3 Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta,
4 pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în
ascuns, îţi va răsplăti.
5 Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând
în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni.
Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata.
6 Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui
tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.’’
Conducătorii acestor biserici sfârşesc prin a rămâne dependenţi de
cei care conduc lumea, nu de Iisus Hristos, adevăratul domn al bisericilor.
Bisericile nu ar trebui să aibă nimic comun cu politicul, pentru că şeful
bisericii este Hristos şi El ar trebui să fie sursa puterii şi a realizărilor lor,
nu oamenii politici. Sponsorizări şi scutiri de taxe şi impozite, facilităţi
comerciale şi alte avantaje materiale sunt oferite cu generozitate
bisericilor, cultelor sau asociaţiilor religioase de către conducătorii lumii,
pentru ca şefii lor să le întoarcă serviciul prin cuvinte bune rostite cu

219
diverse ocazii, pentru câştigarea alegerilor sau pur şi simplu pentru a
păstra poporul în ascultare faţă de autorităţi.
Este notorie uşurinţă cu care reprezentanţii bisericilor din est obţin
viza şi burse de studiu pentru SUA, dacă au o legitimaţie emisă de o
biserică. Restul populaţiei are un regim sever de obţinere a vizelor sau al
altor facilităţi de şcolarizare sau de lucru. În ochii lui Dumnezeu, toate
bisericile sunt nişte prostituate care sau întinat cu împăraţii pământului
pentru bani şi favoruri. Donaţiile făcute de stat către biserici, culte sau
alte asociaţii cu scop religios sunt cunoscute în toate ţările lumii, indiferent
dacă sunt creştine sau nu.
În timp ce Iisus Hristos a plătit impozitul cerut de cezarul Romei,
puzderia de biserici, culte şi asociaţii religioase, primesc bani de la stat
pentru că sunt protejate de către politicieni, cu scopul ascuns de a primi
sprijin politic.
Matei 17:24 Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea
pentru Templu (Greceşte: Cele două drahme.) au venit la Petru,şi i-au zis:
„Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”
25 „Ba da” a zis Petru. şi când a intrat în casă, Isus i-a luat înainte,şi i-a
zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau
biruri? de la fiii lor sau de la străini?”
26 Petru I-a rãspuns: „De la străini.” şi Isus i-a zis: „Aşadar fiii Sunt
scutiţi.
27 Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa,şi
trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura, şi vei găsi în ea o
rublă (Greceşte: Un statir.) pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi
pentru tine.”
Atât în atitudinea faţă de Templu, cât şi faţă de stăpânirea statală,
Iisus Hristos nu a cerut favoruri pentru sine sau pentru ucenicii săi. El
declara că darea trebuia plătită atât pentru El, cât şi pentru ucenicul lui,
pentru a nu provoca o criză nejustificată, nici cu autorităţile eclesiastice şi
nici cu cele statale. Astăzi, statele lumii curtează bisericile şi cultele,
ademenindu-le prin cadouri consistente din aur, argint, pietre scumpe şi
haine luxoase. O nouă şi veche formă de infidelitate faţă de stăpânul de
drept al bisericilor, Iisus Hristos. Tot ceea ce este în afara cadrului instituit
de întemeietorul religiei este imoral.
Luca 20:20 Au început să pândească pe Isus; şi au trimis nişte
iscoditori, care se prefăceau că Sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba
şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului.
220
21 Iscoditorii aceştia L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi
înveţi pe oameni drept, şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui
Dumnezeu în adevăr.
22 Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?”
23 Isus le-a priceput viclenia, şi le-a rãspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi?
24 Arătaţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.). Al cui chip, şi ale cui slove Sunt
scrise pe el?” „Ale Cezarului” au răspuns ei.
25 Atunci El le-a zis: „Daţi, deci, Cezarului ce este al Cezarului ,şi lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
Împărăţia lui Dumnezeu reprezintă un brend, o marcă preţioasă
care se vinde extrem de bine pe pământ. Politicianul care se afişează public
ca om religios, sau care respectă tradiţiile, are beneficii enorme în
campania electorală. Afaceri uriaşe se derulează cu simbolurile sfinte, fie
ele creştine sau ale altor religii. Slujbaşii cultelor, ai bisericilor şi
deservenţii asociaţiilor similare sunt mari comercianţi cu lucruri care nu
se văd şi nu le aparţin, pentru că sunt din alte lumi, intangibile muritorilor.
Doar câştigul sigur de pe pământ este văzut şi simţit de ei în mod real.
Ioan face referire, în Apocalipsa 12, la o înşelăciune la scară
planetară, realizată de Satana şi foloseşte pentru lumea întreagă termenul
oikoumenen (oicumenen), care seamănă până la identificare cu noul
concept numit ,,ecumenism”.
Apoc. 12:9,, Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit
Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe
pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.’’
Textul grecesc original redă extraordinar de bine ceea ce se
petrece azi în lumea întreagă.
Apoc 12:9,,kai. evblh,qh o` dra,kwn o` me,gaj( o` o;fij o` avrcai/oj( o`
kalou,menoj Dia,boloj kai. o` Satana/j( o` planw/n th.n oivkoume,nhn o[lhn(
evblh,qh eivj th.n gh/n( kai. oi` a;ggeloi auvtou/ metV auvtou/ evblh,qhsanÅ”
Transliterat:
Apoc. 12:9 ,,kai eblethe ho drakon ho megas ho aphis ho archaios
ho kaloumenos diabolos kai ho satanas ho planon ten oikoumenen holen
eblethe eis ten gen kai hoi angeloi autou met autou eblethesan”
Conceptul filozofic desemnat de vechii greci prin cuvântul
,,oicumenen” avea ascendent în dorinţa grecilor de a uni întreaga lume sub
o singură comandă. Conceptul a fost realizat practic în epoca alexandrină,
prin cucerirea întregii lumi cunoscute şi impunerea culturii greceşti în toate
regiunile pământului. Civilizaţia greacă consta într-o diversitate de
221
abordări filozofice ale lumii, un politeism consacrat, întreceri sportive în
cinstea diverşilor zei şi practicarea homosexualităţii, ca formă supremă a
libertăţii individului.
Dominaţia universală a reprezentat visul grecilor, transformat,
pentru scurt timp, în realitate de Alexandru Macedon, şi va rămâne visul
tuturor tiranilor, până la sfârşitul istoriei. Conceptul ,,oicumene” trebuia să
unească sub o singură conducere naţii diverse, greci şi barbari, cu religii
şi culturi diferite, care aveau ca punct comun doar ascultarea faţă de un
singur principe. Aceste idealuri sunt transmise, peste timp, ultimului
principe absolut al lumii, care va uni sub sceptrul său lumea întreagă sub o
singură comandă, mânat de dorinţa de a stăpâni lumea după propriile
legi, împotriva lui Dumnezeu.
Continuator al civilizaţiei greceşti, Imperiul Roman era descris de
apostoli drept o entitate mondială, ecumenică, după cum este consemnat
în Luca 2:1. Cezarul deţinea autoritatea politică şi militară a imperiului dar
şi pe cea de Pontifex Maximus, adică de Mare Preot, reunind puterea
politică cu cea religioasă.
Luca 2:1 VEge,neto de. evn tai/j h`me,raij evkei,naij evxh/lqen do,gma
para. Kai,saroj Auvgou,stou avpogra,fesqai pa/san th.n oivkoume,nhnÅ
2 au[th avpografh. prw,th evge,neto h`gemoneu,ontoj th/j Suri,aj Kurhni,ouÅ
Transliterat: Luca 2:1.,, Egeneto de en tais hemerais ekeinais
ezelten dogma para Kaisaros Augustu apografestai pasan ten
oicumenen.
2 ahyte apografe prote egeneto hegemoneyontos tes Syrias Kyreniu”
Luca 2:1 ,, În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să
se înscrie toată lumea.
2 Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria
Quirinius.”
Ţinând cont că Imperiul Roman constituia o forţă duală, politică şi
religioasă, nu este de mirare că lumea sfârşitului va fi o lume duală, în care
zona politicului interferă cu zona religioasă pentru a conduce lumea.
Azi, termenul ecumenism provine de la vechiul ,,oikoumenen” *,
asimilat unei mişcări centripete de adunare a tuturor forţelor religioase la o
singură masă, pentru a vorbi aceeaşi limbă şi a avea aceleaşi planuri de
viitor. Aparent, totul este spre unire în slujire şi spre binele universal, în
schimb, realitatea este cu totul alta. Mondializarea se manifestă şi la nivel
politic, militar şi social.
* Civilizaţia Elenistică, de Francois Chamoux, pag. 67 , ed. 1985
222
Indiferent de nume, toate reprezintă expresii ale termenului grecesc
,,oikoumenen’’ şi nu aduc nimic bun pentru omenire. Prin mişcarea
ecumenică se construieşte zidul marelui Babilon, în care sunt adunate
curente şi naţii diferite, care au în comun doar dorinţa după îmbogăţire şi
indiferenţa faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Acolo unde nu există
diversitate şi conducere democratică există dictatura arbitrariului şi putere
fără restricţii. Unitatea reală a lumii va fi posibilă doar sub conducerea lui
Iisus Hristos, în veşnicii. Până atunci, unitatea este doar o lozincă
înşelătoare, o rebeliune făţişă contra singurului conducător legitim al
omenirii. Orice unire a religiilor va duce la desemnarea unui conducător
unic dintre clerici. Atunci v-om avea antihristul, împotrivitorul care va
prelua o funcţie ce nu-i aparţine, un conducător cu puteri religioase şi
politice uriaşe.
Unele biserici neoprotestante aderă mai greu la mişcarea
ecumenică, datorită conservatorismului unor comunităţi naţionale la
cerinţele ferme ale tratatului de aderare. Bisericile penticostale, baptise şi
adventiste din unele ţări ale Europei, sau din America, aderă mai greu. Cu
toate acestea, mişcarea are succes şi înglobează anual numeroase biserici
naţionale şi regionale, pe care le obligă să respecte condiţiile tratatului de
aderare.
Până azi, multe din aceste biserici au fost cele mai dure oponente
ale catolicismului şi ale papalităţii, în special. Dintr-o dată, zelul opoziţiei
a dispărut şi interesele economice şi politice au început să prevaleze.
Aderând la practici comune bisericilor seculare, noile biserici creştine
protestante şi neoprotestante au intrat direct în capcana în care căzuseră de
mult cele vechi. Anulând principiile biblice, toţi au ajuns la concluzia că
este mai bine să se respecte reciproc în călcarea legii lui Dumnezeu, decât
să se acuze de practici necreştine, mai bine să rămână discreţi, decât să-şi
descopere unii altora greşelile şi să piardă sprijinul popular.
Ecumenismul este de fapt o reţea globală de eschivare de la
prevederile legii lui Dumnezeu. Scandalurile publice, cauzate de practicile
homosexuale şi de pedofilie din bisericile catolice din SUA sunt notorii şi
nu mai trebuiesc detaliate aici. Excomunicarea prelaţilor vinovaţi ar fi fost
o dovadă de revigorare a moralei creştine. Cum acest fapt nu s-a petrecut,
răul se dezvoltă nestingherit în biserici.
Bisericile baptiste, penticostale şi adventiste au fost respinse
iniţial de la negocierile de aderare, până la reglementarea statutului
223
homosexualilor în cadrul comunităţilor locale. După acceptarea
membrilor cu orientări homosexuale în interiorul comunităţilor locale, s-a
obţinut acordul Alianţei Evanghelice pentru aderare în structurile
ecumenice respective. Bisericile Baptiste şi evanghelice au aderat primele
la tratat, urmate la scurt timp de penticostali şi adventişti. Bisericile
adventiste din Franţa au fost acceptate în alianţă abia în anul 2006.
Alte biserici adventiste din Spania, Germania, Polonia sau Slovenia
au aderat mai înainte, datorită acceptării condiţiilor tratatului. În final, se
va ajunge ca toate bisericile baptiste, penticostale, evanghelice şi adventiste
din Europa să adere la Alianţă. America are deja o experienţă vastă,
acumulată în decursul zecilor de ani de toleranţă excesivă la asaltul
homosexualităţii. Biserica Episcopală are un episcop homosexual declarat,
fără ca membrii bisericii să poată hotărâ ceva în această privinţă. Biserica
Anglicană are o tradiţie veche în acceptarea persoanelor cu orientări
homosexuale. Biserica adventistă americană şi australiană este în scădere
accentuată de membrii şi, de aceea, compromisul este la el acasă în ce a
mai rămas din biserică.
Organismul suprem al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea,
Conferinţa Generală, are în vârf câţiva indivizi care conduc din umbră
destinele grupării, fără a face publice intenţiile reale. Este cunoscut
scandalul provocat de unul din preşedinţii Conferinţei Generale, acuzat de
implicare în traficul cu arme. În final, Conferinţa Generală va adera la
Marea Alianţă Evanghelică Mondială, declarând că sunt de acord cu
prevederile tratatului semnat de bisericile din Europa, fără a menţiona că
acel tratat consfinţeşte drepturile homosexualilor. Mai nou, în cartea ,,101
Întrebări pe care le pun adventiştii “, scrisă de unii din cei mai
proeminenţi conducători ai bisericii mondiale, se consacră un subcapitol
homosexualităţii, în care este scuzat comportamentul acestora din motive
de moştenire genetică defectuoasă. Nu se face nici o referire la necesitatea
renunţării la practicile păcătoase şi reîntoacerea la Dumnezeu pentru a fi
iertaţi.
Biblia afirmă că homosexualitatea este un comportament extrem
de păcătos pentru care Dumnezeu s-a coborât din cer să execute o
judecată împotriva vinovaţilor. Rezultatul a fost catastrofal pentru Sodoma
şi Gomora, ambele cetăţi au fost nimicite. În ciuda avertismentului sever
dat de Dumnezeu, azi se caută explicaţii şi justificări ale unui
comportament condamnat ferm ca fiind un păcat de neiertat, care este un
act voluntar de rebeliune contra lui Dumnezeu.
224
În altă ordine de idei, după cum adventiştii şi iehoviştii şi-au pus
câte un om în frunte, pe care-l înalţă ca lider suprem şi merg după
învăţătura lui, chiar dacă nu corespunde cu Biblia, bisericile tradiţionale au
pus sfinţii în frunte şi le-au adus o cinstire mai mare decât li se cuvenea.
Bisericile evanghelice şi alte culte neoprotestante au devenit reci şi au
permis accesul homosexualilor în bisericile lor, ba i-au pus şi în funcţii de
conducere. Biserica Catolică are un lider suprem care conduce un stat
eclesiastic fără legitimitate, din moment ce Iisus Hristos a refuzat să
întemeieze un asemenea stat, în timpul vieţii Sale pe pământ. Scaunul
papal este un scaun care-I aparţine doar lui Iisus Hristos, adevăratul
conducător al bisericii şi al pământului, iar cine se aşează pe el devine
uzurpator, antihrist cu acte în regulă. Aşteptăm să vedem întâlnirea dintre
papă şi Iisus Hristos şi explicaţia pe care papa o va da pentru ocuparea
unui tron care nu-i aparţine.
Bisericile Ortodoxe, bisericile protestane şi neoprotestante aleargă
de mult după carul papal, pentru că din zona aceea vin banii pentru
dezvoltarea ţărilor lor şi pentru că prestigiul mai marilor bisericilor lor
creşte dacă sunt primiţi în audienţă la Vatican. Ortodoxia română are doi
reprezentanţi de seamă în Consiliul Mondial al Bisericilor, centrul
mondial al ecumenismului. Religiile pseudocreştine şi păgâne sunt atât de
confuze în privinţa orientării lor, încât nu vor avea nici o reţinere să adere
la mişcarea ecumenică.
Bisericile sunt conduse de grupări oculte, care ţin ascunse
discuţiile din interiorul organismelor conducătoare. Ruptura dintre
conducere şi popor este uriaşă, pentru că deciziile sunt luate prin dezbateri
secrete realizate sub prestare de jurământ, fără ca vreun membru al
bisericilor, sau opinia publică, să poata afla ceva. Această practică este
prezentă la toate grupările religioase şi constituie argumente care să
justifice eticheta de grupări secrete, oculte, cu origini în zona forţelor
rebele lui Dumnezeu.
La tronul lui Dumnezeu totul este transparent şi hotărârile se iau cu
ştiinţa şi aprobarea celor cărora li se adresează (Apoc.4:1-5). Cheltuielile
materiale şi originea fondurilor bisericilor din întreaga lume sunt subiecte
evitate de conducerile lor, pentru că provin pe căi oculte. Prin toate aceste
acţiuni, se va pune capac rebeliunii faţă de Dumnezeu şi se va închide
zidul care conferă Babilonului statutul de închisoare pentru orice duh
necurat.

225
Studiind cu atenţie textele din Apoc.17, observăm că se face
referire la o desfrânată care înşeală tot pământul cu învăţătura ei
ameţitoare, numele ei este Babilon (confuzie, rebeliune). Dar simbolul
desfrânatei este universal recunoscut în Biblie ca fiind aplicabil unor
biserici sau entităţi religioase care au abandonat legământul cu Dumnezeu
şi au făcut legământ cu mai marii lumii pentru a obţine favoruri şi putere.
Apocalipsa 17:1 ,,Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele
şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt
judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.
2 Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au
îmbătat de vinul curviei ei!”
3 Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o
fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi
zece coarne.
4 Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu
aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir din aur,
plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.
5 Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama
curvelor şi spurcăciunilor pământului.”
Prostituţia politică şi religioasă a fost aspru condamnată de
profeţii Vechiului Testament, pentru că a adus toate nenorocirile asupra
poporului ales. În Vechiul Testament, Dumnezeu îşi acuza propriul popor,
scos din Egipt cu mari minuni şi aşezat într-un loc roditor, că a ajuns ca o
desfrânată care-şi înşeală bărbatul. De aici universalitatea expresiei şi
aplicabilitatea ei, oriunde o entitate religioasă abandonează legământul cu
Dumnezeu pentru favoruri şi putere oferite de politicienii vremii.
Întemeietorul creştinismului nu a cerut voie nici evreilor şi nici
romanilor, atunci când a întemeiat biserica creştină. Cum ar fi apărut Iisus
în faţa Sanhedrinului să ceară voie pentru o nouă biserică, dar în faţa lui
Pilat? De ce azi oamenii au nevoie de înregistrare la împăraţii lumii,
pentru a face parte dintr-o împărăţie care nu este din lumea aceasta?
Guvernele lumii au un minister al cultelor, ca şi cum cineva i-a rugat să
ţină evidenţa supuşilor lui Dumnezeu! De aceea, indiferent cum se numesc
bisericile de azi, dacă au autorizaţie de funcţionare de la autorităţile
politice, dacă au relaţii de colaborare cu statul, vor sfârşi în mâna acestuia
şi vor fi obligate să execute poruncile statului, nu ale lui Hristos.
Deocamdată, organizaţiile religioase autorizate de stat funcţionează în
limita unei legislaţii relativ permisive, dar în momentele critice ale
226
sfârşitului, aceste legi vor fi modificate iar liderii vor fi obligaţi să adere la
ele, din motive de viaţă şi de moarte.
Ultima mişcare pe scena politico-religioasă mondială va fi un act
de aceeaşi gravitate cu acela pe care l-au făcut evreii în momentele de
decădere morală menţionate mai sus. Babilonul politico-religios al
bisericilor ultimilor zile va fi la fel de corupt ca şi Babilonul din vechime.
Textele fac referire la fiicele Babilonului ca fiind în aceeaşi stare cu
biserica mamă. Nu ni se spune că există vreo biserică ce face excepţie de
la regulă. În acest context, observând şi evoluţia pe plan mondial, putem
afirma că toate bisericile vor face compromisuri şi toate vor fi semnatare
ale documentelor ce vor constitui temelia ultimului Babilon, biserica
sfârşitului, biserica care-L va abandona pe Dumnezeu pentru a obţine
favoruri şi putere de la autorităţile politice ale lumii. În text, nu se afirmă
că una sau două biserici ar face excepţie. Nici o excepţie nu este prevăzută,
nimeni nu are curajul să facă ceva împotriva curentului general.
În timp ce lumea de azi caută să se unească pentru a fi mai
eficientă, Biblia dezvăluie o cu totul altă cale folosită de Dumnezeu pentru
umanitate. Încă din primele clipe ale istoriei, umanitatea a avut un traseu
definit prin fragmentări populaţionale marcante, provocate de mâna lui
Dumnezeu, cu scopul înmulţirii şanselor ca unele din fragmentele
rezultante să poată fi salvate.
Evreii sunt exemplul cel mai elocvent de separare pentru frânarea
degradării accelerate a spiritualităţii poporului. Regatul din nord a fost
separat de regatul din sud pentru că nordul pornise pe calea idolatriei,
datorită comerţului cu popoarele păgâne şi a bogăţiilor acumulate din
acesta. Regatul din nord a decăzut mult mai rapid, sfârşind prin a fi nimicit
în totalitate de asirieni.
Separarea a făcut ca măcar o parte a naţiunii lui Israel să se
conserve pentru câteva sute de ani. Nu putea Dumnezeu să păstreze statul
Israel în unitate? Unitatea cu preţul degradării spirituale nu este acceptată
de Dumnezeu. Acesta este răspunsul cerului pentru problemele de azi ale
lumii contemporane. Unitatea cu preţul compromisului şi al fărădelegii nu
este de dorit. Creştinismul a fost marcat de sciziuni încă de la apariţie. Nu
putea Dumnezeu să păstreze unitatea creştinismului? Ea a existat într-o
anumită parte a Europei, sub conducerea papalităţii, şi sa dovedit a fi un
dezastru. Inchiziţia şi toate ororile evului mediu ne stau mărturie pentru
ceea ce înseamnă unitate sub o singură comandă umană.

227
Apariţia protestantismului a fost o grea lovitură dată hegemoniei
papale şi a dus la o oarecare reformare a catolicismului, chiar şi în
interiorul său. După declanşarea reformei, catolicii s-au trezit nepregătiţi
pentru o lume a concurenţei valorilor morale şi, de aceea, au convocat
concilii care au aprofundat situaţia bisericii şi au încercat reformarea
bisericii din interior. Cu alte cuvinte, separarea protestanţilor de biserica
mamă a fost un progres pentru cei care au plecat, dar a fost şi un factor de
presiune pentru cei rămaşi, care au abordat noi strategii de adaptare la
condiţiile concurenţiale din lumea creştină.
Pe pământ, unitatea duce la conducere unică şi la abuzuri.
Strategia segmentării este adoptată de oameni în domeniul tehnicii navale
pentru a preveni scufundarea unor petroliere în mare, pe timp de furtună
sau de accident. Planeta pământ este o navă în derivă, iar desfiinţarea
barierelor naţionale, culturale, religioase şi de altă natură, pentru a obţine
un spaţiu mai mare, nu poate duce decât la scufundarea rapidă a întregii
structuri.
Pentru a nu mai exista posibilitatea abuzurilor, în numele Domnului,
a fost permisă fragmentarea creştinismului în mai multe orientări. Fiecare
ramură a căutat să se dezvolte spre cunoaşterea adevărului. Dacă a reuşit,
sau nu, rămâne de văzut. Important este că a fost stopată tendinţa clerului
de a acapara puterea religioasă, politică şi economică într-o anumită zonă
geografică.
Planul de salvare al omenirii conţinea şi fragmentarea întregului în
mai multe părţi, pentru ca Satana, care nu este omniprezent, să nu poată
acţiona unitar şi să nu se poată ocupa personal de un singur conducător, ca
apoi să înşele întreaga omenire prin efectul de piramidă.
Fragmentarea a fost o armă puternică împotriva păcatului. Azi se
doreşte unitate, deşi Dumnezeu nu a procedat aşa în istoria zbuciumată a
pământului. Citind Apocalipsa lui Ioan, observăm că Dumnezeu are
oameni credincioşi în toate timpurile şi în toate bisericile, chiar în mijlocul
unor biserici corupte, ca aceea din Sardes, sau Tiatira. Datorită
imposibilităţii de a fi în acelaşi timp în toate locurile de pe pământ, Satana
nu poate controla personal toate acţiunile oamenilor, aşa că trimite delegaţi
dintre demonii din subordine. Diversitatea şi multitudinea de religii de azi
împiedică o acţiune coerentă a demonilor.
O conducere piramidală este cel mai sigur mod de a controla
lumea. Unirea tuturor religiilor după sistemul piramidal va duce la
realizarea unei megapiramide, condusă de un singur lider. Noua structură
228
s-ar putea numi, fără a greşi cu nimic ,,Biserica Ecumenică”. Vârful
piramidei devine cel mai puternic om din lume şi cel mai vulnerabil la
atacurile demonilor. Coruperea lui spre acţiuni contrare lui Dumnezeu va
duce la propagarea rapidă a apostaziei spre baza piramidei. O
megapiramidă religioasă ar putea avea un singur conducător uman, care nu
poate fi decât papa de la Roma, pentru că el este cel mai respectat şi
cunoscut lider religios şi politic al lumii. Dar desemnarea unui singur
conducător contravine legilor cerului, care-L consideră doar pe Iisus
Hristos şef al bisericii şi Rege al pământului, în acelaşi timp. Trebuie
remarcat că Iisus Hristos a refuzat să preia coroana regală a poporului lui
Israel, pentru că împărăţia Sa nu era de natură politică, iar la întâlnirea cu
Pilat a declarat public acest lucru.
Ioan 18:33 ,, Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe
Isus şi I-a zis: „Eşti Tu Împăratul Iudeilor?”
34 Isus i-a răspuns: „De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus
alţii despre Mine!”
35 Pilat a răspuns: „Eu Sunt Iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de
seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?”
36 „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus. „Dacă ar
fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu
fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”
37 „Atunci un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. „Da” a răspuns Isus. „Eu
Sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să
mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”
Iisus declara că împărăţia Sa nu era pe pământ în momentul acela,
neexcluzând momentul când autoritatea Sa imperială va domni şi peste
pământ, în viitor. Acel viitor nu a sosit încă, pentru că Apocalipsa lui Ioan
spune cum va fi momentul respectiv. Iisus nu a delegat pe cineva să
înceapă edificarea vreunei împărăţii în numele Său, pentru că nimeni nu
poate înlocui jertfa de pe cruce.
Cele două alegeri, cea umană şi cea divină, nu pot coexista
împreună, pentru că alegerea oamenilor constituie o uzurpare a dreptului
legitim al singurului Domn şi rege, Iisus Hristos. Numirea lui Iisus Hristos
ca rege al pământului vine de la Tatăl, în timp ce numirea papei ca lider
este făcută de oameni şi se constituie într-o uzurpare de calităţi oficiale. La
ora actuală, majoritatea religiilor lumii au o conducere piramidală, dar sunt
despărţite într-o multitudine de piramide mai mici şi mai mari.

229
Organizaţiile religioase conduse piramidal vor evolua firesc spre
globalizarea puterii religioase, datorită compromisurilor treptate la care s-
au pretat pentru a trăi mai bine pe pământ, fără a ţine cont de mesajul clar
al scripturilor. Micile piramide religioase se vor contopi, iar foştii lideri vor
rămâne în structurile de conducere, tot în zona vârfului, dar în marea
piramidă globală. Nici unul din conducătorii piramidelor nu doresc să
ajungă la baza ei, ci cât mai aproape de vârf, dacă se poate chiar în vârf.
Baza nu are nici un cuvânt de spus şi nu poate cere modificări ale
conceptelor sau ale structurilor conducătoare. Cine ajunge sus nu vrea să
coboare pentru altă funcţie, dacă ajunge la bază se datorează faptului că
este detronat de altul care-i vrea locul.
Apariţia unei megapiramide organizatorice, de genul bisericii
ecumenice, ar fi cea mai mare înşelătorie a umanităţii şi un pericol real
pentru existenţa planetei noastre. Avantajele unirii tuturor piramidelor vor
fi mult mai mari decât independenţa fiecărei structuri în parte. Liderii
religioşi vor gândi pragmatic, pentru că ei doresc să obţină maximul de
avantaje din orice act de prostituţie cu mai marii politici ai lumii. Politicul
va dori să discute doar cu o singură structură, pentru a nu exista motive de
dizidenţă. Dacă politicul comandă şi politicul plăteşte, prostituatele lumii
execută. Aşa spune Biblia aşa trebuie scris !
Conducerea piramidală a majorităţii bisericilor din lume contribuie
din plin la amăgirea mai uşoară a celor de la baza piramidei. Dacă este
amăgit liderul, sau dacă liderul are interese oculte, atunci membrii de la
bază sunt extrem de vulnerabili.
În faţa unei asemenea evoluţii nu este de mirare că reacţia cerului
este una extrem de dură.
Apoc. 18:1 ,,După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt
înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.
2 El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!
A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o
închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte;
3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi
împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au
îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”
Îngerul din cer anunţă căderea Babilonului în momentul strigării, nu
mai înainte şi nu mai târziu. Până atunci, cetatea şi stilul ei de viaţă vor fi
lăsate să evolueze natural spre ceea ce au decis conducătorii şi poporul.

230
Nimeni nu a fost forţat să aleagă o cale sau alta, nimeni nu se poate
dezvinovăţi de alegerea făcută.
Îngerul afirmă cu putere că Babilonul a ajuns un locaş al dracilor, o
închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi
urâte. Este dureros să vină cineva, fie el şi un înger, şi să-ţi spună că
biserica ta a ajuns un locaş pentru întruniri drăceşti. Nici duhurile necurate
nu mai pot fugi din biserica mondială, pentru că sunt captive acolo, ele au
de lucru atât de mult în interior încât nu au cum părăsi postul. Nici păsările
şi nici animalele necurate şi urâte nu au unde pleca, pentru că acolo este
cuibul lor şi sunt obligate să stea acolo. Chiar dacă ar dori să plece, nu ar
avea unde, şi nu ar avea cum. Desigur că păsările şi animalele necurate
sunt simboluri ale necurăţiei morale.
Confuzia, termenul definitoriu al culturii Babilonului, este
provocată de acelaşi factor primordial care a dus la căderea omului în
neascultare. Satana este promotorul confuziei, afirmând contrariul. El
declară cu tărie că doreşte o clarificare a lucrurilor şi că ar trebui să avem
încredere în soluţiile găsite de experienţa sa bogată.
Pentru a rezolva toate problemele umanităţii, Satana revendică
dreptul de reprezentant al pământului în guvernul ceresc, motivând că
Dumnezeu nu mai poate stăpâni situaţia singur. De aceea, haosul creat de
rebeli pe pământ este din ce în ce mai mare. Satana acuză guvernarea
divină ca fiind un eşec şi crede că el ar trebui să fie acceptat la masa
negocierilor şi, eventual, să fie înscăunat egal cu Dumnezeu în dreptul de a
conduce universul.
Prin haosul creat pe pământ, se încearcă acreditarea ideii de
incompetenţă şi lipsă de autoritate din partea guvernării actuale a
universului. După opinia rebelilor, includerea unui nou membru în
conducerea centrală, cu drepturi egale evident, ar creşte stabilitatea şi
eficienţa actului guvernării. Cu alte cuvinte, Satana produce haos pe
pământ pentru ca tot el să-l repare, când ar ajunge şeful tuturor. Ne trec
fiori reci pe spate gândindu-ne cât de înţeleaptă ar fi guvernarea sa atunci
când ar avea puterea absolută, ştiind ce face azi când este destul de limitat
în capacităţile sale de distrugere.
După modelul experimentat pe pământ, Satana nu ar ezita în viitor
să utilizeze metodele haosului pentru a obţine şi alte prerogative
excepţionale iar problemele universului să fie tratate după reguli doar de
el ştiute. Prin folosirea unor metode insurecţionale, prin sabotarea
intereselor unor cetăţeni, chiar de către autorităţile statelor guvernate de
231
Satana, s-a creat un precedent care dovedeşte că şi într-o guvernare a
universului, în care el ar fi cooptat, ar proceda la fel. Revoluţia provocată
pe pământ ar fi exportată în tot universul şi ar duce la haos şi distrugere.
Bătălia finală pe pământ se va da pentru guvernare, pentru că
experimentul pământ asigură învingătorului cheia universului şi guvernarea
acestuia. Dacă Satana câştigă bătălia, guvernarea pământului va intra
direct în atribuţiile sale, iar reprezentarea în guvernul universului va fi
asigurată. Miza este atât de mare încât efortul pentru câştigarea bătăliei
finale este total. Oamenii sunt doar piese pe tabla de şah, fiind folosiţi de
rebeli pentru a câştiga un loc în guvernul universului. Odată ajunşi în
guvern, rebelii ar crea noi conflicte şi noi zone de influenţă, până ar sabota
întreaga infrastructură actuală datorită poziţiei de forţă obţinute. De aceea,
toate resursele cerului sunt afectate pentru contracararea rebeliunii. Omul
trebuie să aleagă tabăra în care doreşte să lupte, pentru că nu există zonă
neutră şi pentru că viitorul planetei pământ depinde de alegerea făcută azi.
Interesant este de observat că textul descrie un traseu ascendent al
Babilonului spre înălţimile neruşinării şi a necurăţiei, el nu a fost de la
început atât de nelegiuit încât să fie necesară o asemenea avertizare
solemnă.
În textul francez BFC şi în originalul grecesc se afirmă despre
Babilon că este un refugiu pentru toate spiritele rele, un loc în care trăiesc
toate păsările,dar şi animalele sălbatice, murdare şi respingătoare.
BFC- Apoc 18:1,, Après cela, je vis un autre ange descendre du
ciel. Il avait un grand pouvoir, et sa splendeur illumina la terre entière.
2Il cria avec force: «Elle est tombée, elle est tombée la grande Babylone!
Maintenant, c'est un lieu habité par des démons, un refuge pour toutes
sortes d'esprits mauvais; c'est là que vivent toutes sortes d'oiseaux et
d'animaux impurs et répugnants.
3Toutes les nations ont bu le vin de sa furieuse immoralité. Les rois de la
terre se sont livrés à l'immoralité avec elle et les marchands de la terre se
sont enrichis de son luxe démesuré. ’’
Textul este mai mult decât edificator şi descrie în cele mai vii culori
starea tuturor bisericilor din lume, care sunt organizate şi înregistrate cu
acordul autorităţilor politice. Dacă nici păsările şi nici animalele sălbatice,
necurate şi urâte, nu au unde fugi, şi nici nu sunt date afară, cum ar fi
normal, înseamnă că mizeria şi urâţenia este caracteristica esenţială a
Babilonului. În bisericile unite în marea piramidă mondială a Babilonului,
orice mizerie şi orice ,,urâciune’’ este bine primită şi chiar ţinută captivă,
232
pentru că numărul şi păstrarea aparenţei de unitate de monolit este mai
important decât Iisus Hristos. Normal ar fi ca o cetate să fie curată, îngrijită
şi ordonată, astfel încât locuitorii să nu trăiască în disconfort. Babilonul are
un alt stil de viaţă şi doreşte ca totul să fie murdar, totul să fie captiv, totul
să fie neclar şi totul să-i aparţină. Buni şi răi, toţi trebuie să rămână închişi
în cetate.
Totuşi, în textul biblic se precizează că poporul lui Dumnezeu este
în Babilon, în ultima fază a omenirii. Acolo există o rămăşiţă care nu va fi
amăgită şi care va părăsi bisericile organizate pentru a se închina lui
Dumnezeu. Fiecare în mod individal va şti ce să facă şi va decide în
consecinţă.
Dizidenţii din orice religie vor asculta, în final, de glasul lui
Dumnezeu, iar conducătorii şi susţinătorii aripii tradiţionale vor merge cu
statele lumii, împotriva lui Dumnezeu. Până atunci nu există loc de
manevră, nu există biserici care să funcţioneze fără acordul scris al statelor
unde îşi desfăşoară activitatea. Există, în schimb, indivizi care realizează
gravitatea situaţiei şi faptul că organizaţiile lor se prostituează în faţa
statului şi pentru stat, ca să deţină avantaje materiale şi politice, să deţină
putere şi respectabilitate. În final, se va produce o fractură între aceştia şi
organizaţiile lor, pe care le vor părăsi pentru a asculta de Dumnezeu .
Apoc.18:4 ,, Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi
din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu
fiţi loviţi cu urgiile ei!
5 Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi
Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.’’
Altfel tradus ar fi :,,scapă cine poate”, pentru că zidurile
Babilonului nu mai sunt o garanţie. Glasul din cer nu doreşte să scoată pe
nimeni din Babilon înainte de căderea sa, pentru că nu există loc pe
pământ în care cineva să se ascundă. Poporul lui Dumnezeu este foarte
bine mascat chiar în mijlocul Babilonului. Greu de identificat, greu de
deosebit, omul bun de omul rău. Intenţia unora de a cere altora să
părăsească biserica lor pentru că alta este mai bună este o falsă evanghelie.
În greceşte, rămăşiţa este numită loipw/n –loipon de la loipo,j –loipos,
cu sens de rest, rămăşiţă .
Apoc 12:17 Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război
cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin
mărturia lui Isus Hristos.

233
Apoc.12:17,, kai. wvrgi,sqh o` dra,kwn evpi. th/| gunaiki. kai. avph/lqen
poih/sai po,lemon meta. tw/n loipw/n tou/ spe,rmatoj auvth/j tw/n throu,ntwn
ta.j evntola.j tou/ qeou/ kai. evco,ntwn th.n marturi,an VIhsou/Å’’
Transliterat:
Apoc.12:17,,kai orgiste ho dracon epi te gynaiki kai apelten poiesai
polemon meta ton loipon tou spermatos autes ton terunton tas entolas tu
theu kai exonton ten martyrian Iesu”
Fiecare trebuie să rămână la locul său, pentru că toate bisericile de
pe pământ sunt afiliate la biserica mamă a Babilonului. Nu avem descrisă o
biserică biruitoare, o biserică înregistrată oficial în registrele unui stat şi în
acelaşi timp de partea adevărului. Grupările religioase sunt conduse de
oameni care trăiesc extrem de bine în forma de organizare piramidală şi nu
au motive să se teamă că o structură mai mare ar afecta statutul lor de lideri
şi traiul lor bun.
În final, Dumnezeu îşi va aduce aminte de Babilon pentru toate
fărădelegile făcute în cursul istoriei şi pentru toate neplăcerile făcute
poporului sfinţilor.
Apocalipsa 16:19 ,,Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi,
şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de
Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.
20 Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit.
21 O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut
din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei
grindinii, pentru că această urgie era foarte mare.’’
Expresia ,,Şi-a adus aminte”, semnifică acţiuni mai vechi ale
Babilonului contra lui Dumnezeu şi ale oamenilor credincioşi lui, care nu
au fost încă sancţionate, dar mai semnifică şi continuitate şi persverenţă
îndelungată în rebeliune. Înainte de căderea Babilonului antic, cu
aproximativ un an, au existat semne clare care arătau o iminentă cădere a
sa. Cum istoria se repetă, putem fi siguri că evenimentele care au loc azi
pe pământ indică o rapidă cădere a Babilonului actual.

234
Orizontul în flăcări
În capitolul 10 al cărţii lui Daniel este descrisă dimensiunea
cosmică a războiului dintre bine şi rău, războiul din lumea invizibilă a
îngerilor care se ocupă de mersul lucrurilor pe pământ. Descoperim că
îngerii forţelor rebele provoacă războaie şi distrugere iar îngerii lui
Dumnezeu apără umanitatea şi păstrează echilibrul de forţe .
Înfruntarea este atât de aprigă şi echilibrul atât de fragil încât, la un
moment dat, este chemat în ajutor Mihael, căpetenia îngerilor buni, Fiul
Omului şi Dumnezeu în acelaşi timp, pentru a face faţă puternicului atac al
răului asupra minţilor oamenilor implicaţi în conducerea lumii.
Daniel 10:4 În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul
râului celui mare, care este Hidechel (Tigru).
5 Am ridicat ochii, m-am uitat,şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în
haine de in, şi încins la mijloc cu un brâu din aur din Ufaz.
6 Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii
îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte
aramă lustruită, şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi.
7 Eu, Daniel, am văzut singur vedenia; dar oamenii care erau cu mine n-
au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă,şi au luat-o la fugă ca
să se ascundă!
8 Eu am rămas singur,şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au
lăsat, coloarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice
vlagă.
9 Am auzit glasul cuvintelor lui; şi pe când auzeam glasul cuvintelor lui,
am căzut leşinat cu faţa la pământ.
10 şi iată că o mână m-a atins, şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi
mâinile mele.
11 Apoi mi-a zis: „Daniele, om prea iubit şi scump, fii cu luare aminte la
cuvintele pe care ţi le voi spune acum,şi stai în picioare în locul unde eşti;
căci acum Sunt trimis la tine!” După ce mi-a vorbit astfel, am stătut în
picioare tremurând.
12 El mi-a zis: „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost
ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te
smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale
vin eu acum!
235
13 Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de
zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în
ajutor,şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei.
14 Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în
vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri
îndepărtate.’’
15 Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ,
şi am tăcut.
16 şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor, s-a atins de
buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit, şi am zis celui ce stătea
înaintea mea: „Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază..., şi
am pierdut orice putere!
17 Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum
puterile m-au părăsit, şi nu mai am nici suflare!”
18 Atunci cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou,şi m-a întărit.
19 Apoi mi-a zis: „Nu te teme de nimic, om prea iubit! Pace ţie! Fii tare şi
cu inimă!”şi pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri, şi am zis:
„Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit.”
20 El mi-a zis: „ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt
împotriva căpeteniei Persiei;şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia
Greciei!
21 Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni
nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail.’’
Bătălia descrisă mai sus se dădea pentru libertatea poporului evreu.
Împăraţii persani doreau eliberarea din sclavie a evreilor şi rezidirea
Templului din Ierusalim, în timp ce sfetnicii lor şi o parte din curtea regală
doreau păstrarea statului de sclavi pentru poporul ales. Gabriel, cel mai
puternic dintre îngerii lui Dumnezeu nu a reuşit să convingă regele persan
de necesitatea eliberării evreilor din captivitate şi reconstruirea
Ierusalimului şi a Templului. Intervenţia lui Mihael a dus la schimbarea
raportului de forţe între susţinătorii şi opozanţii eliberării astfel încât regii
persani au decretat, în final, eliberarea poporului din sclavie şi refacerea
statului iudeu.
Gândirea umană este atât de complexă încât doar semenii noştri pot
aprecia modul de acţiune în caz de criză majoră. Mihael, Domnul legitim
al pământului, a apărut în momentul negocierilor pentru libertatea evreilor
şi a acţionat după metode umane pentru a obţine o hotărâre favorabilă.
Mihael deţinea suficientă experienţă pentru a negocia cu cele mai
236
strălucite minţi ale omenirii deoarece umanitatea fuseseră adoptată prin
întruparea Sa din viitor. Prezentul lui Daniel se datora unor acţiuni
strălucite ale lui Mihael din viitor care au fost utilizate extratemporal
pentru a-şi dovedi atotcunoaşterea, atotprezenţa şi atotputernicia. Satana nu
recunoştea aceste caracteristici ale lui IEHVA, aşa că utilizarea lor a fost
minimalizată pentru că erau considerate trucuri. Realitatea a dovedit că
Dumnezeu este capabil să cunoască viitorul şi să-l controleze.
Hainele albe de in şi brâul de aur indică o persoană cu atribuţii de
Mare Preot. El a fost Mare preot al pământului încă de la căderea omului
în păcat pentru ca noi să avem garanţia iertării şi un apărător puternic în
lupta pentru emancipare din sclavia crâncenă în care am fost aruncaţi.
Descrierea lui Mihael este la fel cu aceea făcută de Ioan în
Apocalipsa, atunci când se referă la întâlnirea sa cu Iisus Hristos pe insula
Patmos. Biblia menţionează doar o singură persoană îndreptăţită să fie
căpetenie a îngerilor şi rege al pământului, pentru faptul că este Creatorul
tuturor. Această persoană este identificată astăzi prin numele Iisus
Hristos, un nume accesibil înţelegerii noastre .
Apoc.1:10 ,, În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia
mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.
11 care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce
vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna,
Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.”
12 M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am
văzut şapte sfeşnice din aur.
13 Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul
omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu
un brâu din aur.
14 Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca
para focului;
15 picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul
Lui era ca vuietul unor ape mari.
16 În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită
cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată
puterea lui.
17 Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna
dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu Sunt Cel dintâi şi Cel de pe
urmă,

237
18 Cel viu. Am fost mort, şi iată că Sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile
morţii şi ale Locuinţei morţilor.”
Studiind cartea lui Daniel şi cartea Apocalipsei, constatăm
existenţa unui plan strategic de acţiune făcut de Dumnezeu pentru salvarea
omului din sclavie şi punerea lui în aplicare imediat ce am ajuns în
imposibilitatea de a ne ajuta singuri. Prin acest plan strategic, omul are la
dispoziţie întreaga infrastructură a cerului pentru orice acţiune menită să-i
confere libertatea .
Planul salvării ocupă toate energiile universului şi este cotat ca
prioritate zero din momentul activării lui, în ziua căderii noastre în sclavie.
Desemnarea unui Mare Preot care să se ocupe de ştergerea oricărei urme
lăsată de infectarea cu virusul răzvrătirii şi morţii, constituie stâlpul de
boltă al întregului plan de salvare. Redobândirea statutului iniţial de fiinţă
liberă şi responsabilă de toate gândurile şi acţiunile sale constituie esenţa
acestui plan măreţ de salvare a omului.
Mesajul principal al capitolului 10 din Daniel este că, dincolo de
aparenţe, acţiunile oamenilor sunt influenţate de fiinţe inteligente,
superioare nouă ca putere şi existenţă. Fiul Omului asigură echilibrul
gândirii umane care altfel ar fi obligată să facă doar ceea ce ar sugera
îngerii răului. Din tot capitolul reiese că nu suntem singuri în univers şi că
acţiunile noastre bune sunt sprijinite de însuşi Fiul Omului, după cum şi
regii Persiei au fost sprijiniţi să reinstaureze statul Iudeu şi Templul de la
Ierusalim.
Dar aceste fapte bune ale oamenilor sunt rezultatul unei bătălii
extraordinare dintre forţele binelui şi forţele răului situate în sferele
cereşti, departe de ochiul muritorilor. În momentul unei bătălii, forţele
câştigătoare acţionează asupra oamenilor influenţându-le conduita. În timp
ce forţele răului încearcă să pună stăpânire pe deciziile omului, forţele
binelui asigură libertatea de a alege şi conferă independenţă celui în
nevoie.
Versetul 14 din Daniel 10 arată o continuitate a luptei până în
vremea sfârşitului deoarece se afirmă că vedenia priveşte problemele
poporului evreu până la vremea de apoi. Principala problemă dezbătută în
cap 10 este refuzul împăraţilor persani de a reconstrui Templul, cetatea
Ierusalimului şi statul Iudeu. Afirmaţia că aceste confruntări dintre îngerii
răului şi cei ai lui Dumnezeu se vor desfăşura până la sfârşit ne dă
certitudinea că reînfiinţarea statului Israel, în anul 1948, nu este doar o
simplă coincidenţă pentru că profeţia nu foloseşte cuvinte gratuite.
238
Scena istoriei lumii de azi se desfăşoară tot în jurul Orientului
Mijlociu şi va culmina prin ameninţarea cu distrugerea noului stat Israel
de către toate popoarele lumii şi intervenţia lui Dumnezeu în favoarea lor,
în momentul când ei vor apela, în disperare de cauză, la sprijinul direct al
cerului. Recunoaşterea mesianităţii lui Iisus Hristos de către evrei şi
recunoaşterea publică a vinovăţiei lor pentru momentul răstignirii pe
cruce vor avea drept consecinţă iertarea şi salvarea lor din necaz. O dată
cu evreii vor fi sortiţi nimicirii şi creştinii care se vor alia cu ei împotriva
coaliţiei rebele. Salvarea va fi un eveniment măreţ care va fi văzut de
întreaga omenire deoarece promisiunile făcute de Iisus Hristos când era pe
pământ garantează succesul celor credincioşi legământului de pace cu
cerul.
Descrierea războiului dintre bine şi rău, din capitolul 10, este
continuată în Daniel 11, unde puternicii împăraţi care stăpânesc lumea
terestră sunt angrenaţi în distrugeri de neimaginat, ca o consecinţă a
războiului dintre lumile nevăzute. Este un capitol special care descrie
istoria lumii, de la Alexandru Macedon până la sfârşit. Războiul şi toate
ororile lui reprezintă esenţa capitolului, fără a trece peste aspectele
simbolice ale luptei din dosul uşilor închise şi peste misterul care învăluie
ultimul împărat al nordului.
Daniel 11:2 ,, Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor
mai fi încă trei împăraţi în Persia. Cel de-al patrulea va strânge mai multă
bogăţie decât toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va
răscula totul împotriva împărăţiei Greciei.
3 Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere, şi
va face ce va voi.
4 Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărîma împărăţia lui, şi va fi împărţită
în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fi
tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele, şi va trece
la alţii în afară de aceştia.
5 Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fi
şi mai tare decât el, şi va domni întemeind o mare împărăţie.
6 După cîţiva ani, se vor uni, şi fata împăratului de la miazăzi va veni ca
nevastă la împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste
mijloace de ajutorare nu vor avea nici o putere, şi nici celelalte mijloace
ale ei nu vor putea ţine pept, ci ea va fi dată la moarte împreună cu alaiul
ei, cu tatăl ei şi cu cel ce s-a legat cu ea.

239
7 În vremea aceea însă se va ridica în locul ei un lăstar din aceeaşi
rădăcină cu ea, şi va veni împotriva oştirii Siriei, da, va intra în cetăţuia
împăratului de la miazănoapte, va face ce va voi cu ea, şi va fi biruitor.”
Realitatea dură, descrisă în capitolul 11 din Daniel, este războiul cu
toate ororile sale, un război nemilos dus pentru interese greu de explicat. În
capitolul 11 nu ne sunt descrise bătălii între protagonişti din alte lumi, ca
în capitolul 10. Războiul este real, cu mii şi milioane de morţi, cu trădări şi
acţiuni de acaparare a puterii prin mijloace tipic umane.
Dacă până azi se mai vehicula ideea că Armaghedonul ar fi o
bătălie de natură spirituală, Daniel ne readuce la realitate descriind cu
multe, multe detalii, războaiele de pe pământ din trecut până la ultimul,
care va fi la fel de real ca şi restul bătăliilor descrise în capitolul 11.
Ultimul război va fi în ţara cea minunată între armatele tuturor
naţiunilor lumii şi Regele de drept al pământului, Iisus Hristos şi oştirea
sa. Ziua finală a omenirii a constituit subiectul numeroaselor profeţii
biblice care au fascinat generaţii de cercetători sau simpli credincioşi.
Unul din profeţii Vechiului Testament care a descris evenimentele din
zilele sfârşitului a fost Ioel. Acurateţea descrierilor profetice ne asigură
nouă suficiente date pentru a detalia scenele văzute de profet şi a înţelege
mai bine ce se va întâmpla.
Ioel 2:1 ,, Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe
muntele Meu cel Sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua
Domnului, este aproape! ”
Primele două versete ne introduc direct în scena zilei sfârşitului,
fără introducere, fără comentarii complexe, fără menajamente faţă de
cititor. Gravitatea evenimentului nu-i lasă profetului timpul şi puterea de a
realiza o introducere lină în subiect. Vestea sosirii zilei Domnului trebuie
anunţată din trâmbiţa cea mare, din Şofarul tradiţional evreiesc, ca în ziua
ispăşirii comemorată în Templul lui Solomon. Textul evreiesc original
foloseşte cuvântul ,,Şofar” pentru trâmbiţă, ceea ce schimbă sensul
textului prin sacralitatea introdusă de o astfel de acţiune. Şofarul era un
corn special de berbece care emitea un anumit sunet şi era folosit ca obiect
ceremonial al slujbelor de la Templu, pentru a anunţa o zi de sărbătoare, o
zi deosebită în care poporul trebuia să vină pregătit pentru a se întâlni cu
Dumnezeu .
Ziua anunţată de Ioel este o zi sacră, o zi în care viaţa şi moartea
sunt decise pentru toţi oamenii. Imediat după anunţul despre ziua judecăţii
Domnului scena viziunii profetice se mută către momentele care au loc
240
concomitent pe pământ, către evenimentele militare concrete din timpul
războiului final, descris de Daniel şi de Ioan în cartea Apocalipsei. În felul
acesta Ioel, asemenea contemporanului său Daniel, confirmă existenţa
unei întâlniri sacre dintre Dumnezeu şi poporul Său pe fondul războiului
de la Armaghedon.
Ioel 2: 2 ’’O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de
întunecime. Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor mare şi
puternic, cum n-a mai fost din veac, şi nici în vremurile viitoare nu va mai
fi.
3 Arde focul înaintea lui, şi pîlpăie flacăra după el. Înaintea lui, ţara era
ca o grădină a Edenului, şi după el este un pustiu sterp: nimic nu-i scapă.
4 Parcă Sunt nişte cai, şi aleargă ca nişte călăreţi.’’
Faptul că mai mulţi autori ai scrierilor sacre, separaţi între ei prin
secole, menţionează o bătălie crâncenă între oamenii ataşaţi rebeliunii şi
oamenii ataşaţi lui Dumnezeu, conferă autoritate afirmaţiilor din acest
studiu. Viziunea lui Ioel descrie o armată extrem de numeroasă, bine
pregătită tehnic, şi disciplinată până la detaliu în orice acţiune desfăşurată.
Focul este văzut de profet ca fiind cauza distrugerilor provocate de armata
rebelilor care pârjolesc totul înaintea lor astfel încât după ei rămân doar
puţine lucruri care mai pâlpâie. Actualizând profeţia, ar trebui să observăm
aici atacurile de artilerie şi bombele incendiare ale armatelor moderne
care ard şi distrug totul în cale. Dacă pământul lui Israel era roditor ca o
grădină a Edenului înainte de sosirea rebelilor, după trecerea acestora ţara
rămâne pustie.
Folosirea numelui paradisului pentru zona Israelului din zilele
sfârşitului ne dă certitudinea că pământul va fi încă roditor şi bogat în tot
felul de pomi şi verdeaţă. Este un mesaj clar că pământul va fi lucrat şi
întreţinut suficient de bine pentru a fi comparat cu Edenul. Unele texte
franceze descriu o oştire de lăcuste care invadează ţara sfântă, altele
descriu o armată de oameni. În realitate, este vorba de o armată formată din
oameni extrem de bine echipaţi şi camuflaţi încât par a fi umbrele nopţii.
Armata lor sare de la un munte la altul asemenea lăcustelor. Nici lăcustele
nu pot sări de la un munte la altul şi nici oamenii nu pot face astfel de
lucruri decât dacă profetul a văzut, peste mii de ani , armata de elicoptere şi
avioane ale vremurilor de azi. Elicopterele de azi au aspectul unor lăcuste
şi sunt vopsite asemenea umbrelor nopţii, pentru a nu fi observate. Când
apar mii de astfel de aparate de zbor la orizont cerul se întunecă asemenea

241
unui nor de lăcuste. De aceea, unii traducători au afirmat că sunt lăcuste,
iar alţii că sunt o armată umană extrem de puternică şi numeroasă.
Textul ebraic WTT:Ioel 2:2
~yrI+h'h,(-l[; frUäP' rx;v;ÞK. lp,êr"[]w: ‘!n"[' ~AyÝ hl'ªpea]w: %v,xoå ~Ayõ
al{å ‘wyr"x]a;(w> ~l'êA[h'ä-!mi ‘hy"h.nI) al{Ü WhmoªK' ~Wcê['w> br:ä ~[;…
`rAd*w" rADð ynEßv.-d[; @seêAy
Ioel 2:2,,Iom hoşeh vaafela iom anan vaarafel cheşahar parus al-
heharim am rav veaţum camohu lo nihia min-haolam veaharav lo iosef ad-
şnei dor vador”
Traducerea BFC ,,Ioel 2 :2,, C'est un jour d'obscurité profonde,
envahi de nuages et de brouillard. Voici qu'arrive l'armée des insectes,
masse nombreuse et redoutable, semblable à la nuit qui se répand sur les
montagnes. On n'a jamais rien vu de pareil et on ne le verra plus jamais.
3 Comme un incendie destructeur, ils ravagent tout devant eux et laissent
le vide derrière eux. Avant leur passage la terre était un jardin d'Éden, et
après c'est un désert sinistre: rien n'a pu leur échapper!”
Ioel, ca şi Daniel, este martor peste mii de ani la războiul final şi
descrie soldaţii acestei armate ca pe nişte cai pregătiţi pentru luptă şi
echipaţi cu tot calabalâcul, dar care aleargă iute ca şi când nu ar depune un
efort prea mare. Privind echipamentul soldatului modern de azi, observăm
multitudinea de curele care ţin ruxacurile pline şi armamentul
ultramodern, parcă ar fi nişte cai echipaţi pentru război. Dacă mai adăugăm
şi măştile de gaze cu acele cartuşe anexate la baza lor, obligatorii în caz de
luptă chimică, constatăm că imaginea de cal, descrisă de profet nu este
deloc exagerată, ţinînd cont şi de ochelarii uriaşi ai acestor măşti. Profetul
vedea armata, vedea scenele de bătălie, dar nu ştia ce reprezintă, nu avea
termeni de comparaţie şi, fiind la o oarecare distanţă pentru a observa
acţiunea lor în ansamblu, nu putea să-i descrie decât ca pe nişte oameni-
cal, oameni cu feţe lungi şi cu ochii mari, alergând iute spre locul luptei
Ioel 2 :5,, Vin uruind ca nişte care pe munţi, şi pîrăe ca o flacără
de foc, când mistuie miriştea; par o puternică oştire, gata de luptă.
6 Tremură popoarele înaintea lor, şi toate feţele îngălbenesc.
7 Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri ca nişte războinici, fiecare
îşi vede de drumul lui, şi nu se abate din cărarea lui.’’
Drumul lor trece prin munţi iar uruitul oştirii seamănă cu zgomotul
unor care de luptă. Profetul nu putea compara ceea ce vedea în scena din
faţa lui decât cu maşinile de luptă ale vremii sale şi cu tehnica războiului
de atunci. Descrierea este prea clară pentru a nu se observa identitatea
242
scenelor văzute de profet cu armatele moderne de azi. Carele de luptă
dotate cu arme automate care trag continuu crează profetului imaginea unui
câmp de mirişte în flăcări. Cine a ascultat miriştea arzând poate confirma
asemănarea perfectă între zgomotul produs de aceasta şi mitralierele
armatelor moderne. Profetul afirma că toate popoarele vor fi cuprinse de
groază la aflarea veştii că armata invadatorilor a intrat în zona Orientului
Mijlociu. Ca o comparaţie cu textul din Ioel, la aflarea veştii că armata
SUA a intrat în Irak, majoritatea ţărilor arabe au înlemnit de groază şi au
început să mai abandoneze politica lor tradiţională pentru a face pe plac
noilor stăpîni ai lumii. Armata descrisă în viziune este a unor trupe de asalt
urban pentru că escaladează ziduri, merg perfect sincronizaţi, fiecare ştie
misiunea lui.
Ioel 2 :8 ,, Nu se împing unii pe alţii, fiecare ţine şirul, se năpustesc
prin săgeţi şi nu se opresc din mers.
9 Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case, şi intră pe
ferestre ca un hoţ.
10 Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi
luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina.’’
Şirurile militarilor sunt perfecte, primejdia nu reprezintă un
obstacol pentru ei şi intră în oraşe prin metode specifice de război urban.
Profetul îi vedea ca pe nişte hoţi intrând pe ferestre, suindu-se pe case şi
alergând pe ziduri. Dacă ar fi dorit să compare scenele de luptă văzute în
viitor cu scenele de luptă din vremea sa, profetul nu ar fi avut termeni de
comparaţie. Abia în ultimii ani s-au perfecţionat tehnicile de asalt şi de
război urban, în special după luptele din oraşele Irakiene ocupate de
americani în războiul din Golf.
Pământul se cutremură înaintea lor datorită bombardamentelor
masive de artilerie iar soarele şi luna nu se mai văd de fumul exploziilor.
Aceste lucruri nu au existat în istoria contemporană profetului pentru că
nimeni nu deţinea mijloacele de luptă necesare pentru o acţiune atât de
nimicitoare. Cerul se zguduie de suflul exploziilor şi de uruitul motoarelor
avioanelor şi elicopterelor de luptă. Ceva extrem de devastator se va
petrece în Orientul Mijlociu şi va necesita intervenţia directă a lui
Dumnezeu pentru a pune capăt nimicirii totale a poporului lui Israel şi a
tuturor celor aliaţi cu el împotriva rebeliunii.
Dezvoltarea armelor moderne nu ar fi fost posibilă dacă omenirea
nu ar fi fost permanent sub ameninţarea războiului. Un război continuu pe
pământ este opera Satanei care doreşte ca oamenii să investească din ce în
243
ce mai mult din agoniseala lor pentru înarmare. Războiul continuu creează
o categorie specială de specialişti care se ocupă doar de arta războiului. Ei
sunt menţionaţi în Biblie sub numele generic de Gog şi Magog. Pentru
identificarea celor care se ascund sub numele generic de Gog şi Magog
trebuie să ne întoarcem în Vechiul Testament, la cartea lui Ezechiel, care
descrie războiul din ţara lui Israel ce va avea loc înainte de venirea lui Iisus
Hristos pe pământ a doua oară.
Ezech. 32:26 „Acolo sunt şi Meşec, Tubal, şi toată mulţimea lor, şi
mormintele lor sunt împrejurul lor; toţi aceşti netăiaţi împrejur au murit
ucişi de sabie, căci răspândeau groaza în ţara celor vii.
27 Ei sunt culcaţi împreună cu vitejii, căzuţi din vechime dintre cei
netăiaţi împrejur; sunt pogorâţi în locuinţa morţilor împreună cu armele
lor de război, cu săbiile puse sub capetele lor, şi nelegiuirile lor lipite pe
osemintele lor, căci vitejia lor era o groază în ţara celor vii.”
Legătura între Gog, Magog şi ţara Meşecului şi Tubalului este
făcută tot de Ezechiel .
Ezechiel 38:2 „Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara
lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi prooroceşte
împotriva lui!”
Gog şi Magog erau din ţara Meşec, Tubal şi Roş, deci profeţia de
mai sus se referă la nume generice de Gog, respectiv Magog pentru a
desemna o categorie de oameni specializaţi în arta fabricării armelor şi a
implementării strategiilor militare.* Ţările lor nu sunt neapărat
nominalizate, ci indică faptul că fiecare popor are comandanţii lui militari
iar organizarea pe naţiuni este preferată pentru a avea certitudinea
înţelegerii ordinelor primite în limba fiecăruia. Aceştia sunt profesionişti
ai armelor, ei răspândesc groaza în lumea celor vii. Aceasta este
caracteristica de bază a celor desemnaţi cu numele generic Gog şi Magog.
Satana nu se încurcă cu alte categorii de oameni, pentru el civilii sunt o
anexă la planul său de dominare prin forţă a lumii în vederea războiului
propriu-zis cu Iisus.
De aceea numele Gog şi Magog sunt menţionate şi după mia de
ani. Aceeaşi strategie militară va fi folosită şi atunci pentru că Satana nu se
încurcă cu restul oamenilor. El îi adună pe Gog si Magog, specialişti în
fabricat armament şi în strategii militare, atât în războiul de acum cât şi în
cel de după mia de ani.
*Decodarea Apocalipsei, de Filip Panait

244
Din studiul textelor din Apoc.20:8 se observă că şi în timpul
ultimului război planetar, de după mia de ani, Satana are nevoie doar de
Gog şi Magog, specialiştii în arme, nu de poporul de rând care nu ştie
cum să opereze pe un teatru de luptă.
Apoc.20:8 ,,şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care
Sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i
adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.”
Aşa se explică de ce Satana are nevoie doar de Gog şi Magog,
specialişti în arme şi în strategii militare. Dacă oamenii nu ar fi învrăjbiţi
unii împotriva altora nu s-ar dezvolta arme din ce in ce mai distrugătoare,
arme de distrugere în masă pe care Satana speră să le folosească împotriva
Israelului şi a oştilor cereşti, venite să-i susţină.
Unii comentatori afirmă că numele Gog şi Magog ar reprezenta
Rusia şi ţările aliate cu ea, pentru că se află la miază-noapte sau pentru că
ar proveni din neamurile sciţilor care descind din Gog. Afirmaţiile sunt
doar parţial adevărate pentru că denumirea este generică şi include toate
forţele militare care aparţin întregii lumi pregătite de război contra lui
Iisus Hristos. Rusia nu este exclusă din ecuaţie, dar nu este singura naţiune
care furnizează militari şi echipamente pentru ultimul război, ci împreună
cu ceilalţi membrii ai G10 va fi prezentă pe câmpul de luptă de la
Armaghedon. Cartea Apocalipsei descrie o luptă finală care începe prin
amăgirea întregii lumi să urmeze o cale greşită, o cale de revoltă deschisă
împotriva lui Dumnezeu.
Înainte de sfârşitul istoriei, Israelul va avea o problemă cu SUA
pentru că evreii vor fi trădaţi şi exterminaţi ca pe timpul naziştilor.
Afirmaţia pare şocantă, dar istoria se repetă pentru că evreii au supărat pe
cine nu trebuie prin însăşi existenţa lor. Avraam, întemeietorul naţiunii lui
Israel, a acceptat un tratat de pace cu Dumnezeu iar urmaşii lui au făcut
cunoscut lumii Legea care stă la baza lui, atrăgându-şi mânia directă a
forţelor rebele. Naşterea lui Mesia dintre fiii lui Israel a pus capac mâniei
rebelilor, fiind vânaţi şi măcelăriţi oriunde au fost împrăştiaţi prin lume.
Nu are importanţă dacă naţiunea lor a acceptat sau nu mesianitatea lui
Iisus Hristos, important este că s-a născut dintre ei şi, în consecinţă, rămân
vizaţi de răzbunarea rebelilor.
Pentru a înţelege comportamentul unor superputeri de tipul SUA
trebuie să ne întoarcem în timp şi să observăm că înainte de naşterea lui
Iisus Hristos, cu aproximativ 150 de ani, Roma trata statul iudeu cu toată
consideraţia pentru că reprezenta un cap de pod important în politica lor de
245
expansiune din Orientul Mijlociu. Roma antică avea relaţii de prietenie
foarte bune cu statul iudeu, condus de dinastia Haşmoneilor, după cum şi
SUA are cele mai bune relaţii cu Israelul modern. Cu toate acestea, înainte
de naşterea lui Iisus Hristos, Roma a devenit brusc duşmanul evreilor şi a
trimis trupe să-i cucerească. Pe fondul războiului civil declanşat de
pretendeţii la tronul Iudeii, Roma a considerat că avea tot dreptul să
intervină pentru a stăpâni acel teritoriu. În ecuaţia geopolitică a vremii,
Iudeea ocupată de romani putea să asigure o mai mare presiune asupra
Egiptului, predispus la răscoale frecvente, dar şi asupra parţilor din răsărit
care dădeau mari bătăi de cap Romei. După o perioadă lungă de prietenie,
Roma a considerat că interesele sale sunt mai importante decât tratatele de
pace şi a cucerit toată ţara sfântă. Acelaşi scenariu se va repeta şi în
viitorul apropiat, America va sacrifica Israelul din motive geostrategice.
În prezent, SUA este aliata Israelului şi nimeni nu poate contesta
realitatea. Totuşi, Biblia afirmă că Israelul va fi atacat de toate neamurile
lumii, conduse de SUA şi doar Dumnezeu le va fi salvarea de la
holocaustul pregătit cu mii de ani în urmă. America va ceda presiunilor
populaţiei, sătulă de cheltuielile enorme pentru apărare şi pentru susţinerea
statului Israel. Războiul Israelului cu vecinii arabi va duce la radicalizarea
poziţiilor marilor puteri care vor fi obligate de propriile popoare să renunţe
la sprijinul acordat evreilor pentru că petrolul arab este un motiv mai serios
de reflecţie decât 4-5 miloane de evrei ,,gălăgioşi”. Războiul civil din
Palestina arabă va fi un motiv serios pentru debarcarea de trupe
multinaţionale de menţinere a păcii care în realitate vor fi trupe de
ocupaţie, gata să intervină înpotriva statului Israel, atunci când necesităţile
o vor impune.
Criza petrolieră provocată de războiul din zonă va duce la o
apropiere a marilor puteri, şi în special SUA, de ţările arabe şi la o
condamnare a statului Israel pentru vina de a se apăra de terorismul
islamic. Nu va mai conta cine este vinovatul, ci cum să se obţină o
rezolvare a problemei petroliere globale, chiar cu preţul sacrificării
evreilor. America va fi forţată de toate celelalte puteri mondiale să nu mai
susţină statul Israel şi să se alieze cu restul lumii pentru rezolvarea pe cale
armată a conflictului din Orientul Mijlociu. Un refuz al SUA ar duce la un
colaps economic provocat de embargoul petrolier impus de ţările arabe.
În contextul dat, intervenţia unor falşi consilieri pe probleme de
politică externă, care sunt sub influenţa totală a duhurilor menţionate în
246
Apoc. 16,12, va accelera procesul de declanşare a soluţiei finale pentru
evreii de pretutindeni şi pentru susţinătorii lor din rândurile altor popoare.
Evreii vor realiza că fără Dumnezeu naţia lor va fi ştearsă de pe faţa
pământului definitiv. Memoria colectivă le va reaminti că de două ori
statul Israel a fost desfiinţat şi Ierusalimul ars din temelii pentru
fărădelegile comise împotriva lui Dumnezeu. Pentru ca a treia oară să nu
se mai repete o asemenea tragedie, evreii vor căută să găsească un mijloc
de împăcare între ei şi Dumnezeul părinţilor lor. Recunoaşterea greşelilor
şi acceptarea lui Iisus Hristos ca fiind tot una cu IEHVA din vechime va
deschide calea pentru salvarea lor.
Revenind la afirmaţiile din capitolele anterioare, constatăm că
,,devastatorul” nu va fi singur în acţiunile sale, ci va fi sprijinit de aliaţii
săi care au interesul păstrării hegemoniei asupra rezervelor energetice
mondiale, a pieţelor de desfacere şi a resurselor alimentare. Războiul dintre
rebeli şi Dumnezeu se va da pornind de la o premiză greşită a rebelilor
potrivit căreia Iisus Hristos, comandantul oştilor cereşti, ar fi vulnerabil la
tot ceea ce este uman, datorită întrupării Sale şi a consecinţelor acesteia.
Rebelii cred că, prin întrupare, Iisus a pierdut puterea iniţială a
Creatorului şi ar fi expus armelor produse de oameni.
Aceste afirmaţii nu sunt doar ipoteze de lucru ci sunt rezultatul
logic al scrierilor despre acţiunile Satanei, atât în războiul din cer cât şi din
timpul vieţii terestre a lui Iisus. Apocalipsa afirmă că în cer războiul nu a
dus la o victorie decisivă asupra Satanei, ci doar că locul îngerilor rebeli şi
a Satanei nu s-a mai găsit în cer. Textul este incomplet pentru că războiul
nu s-a terminat. Satana consideră că o dată a învins Mihael, iar a doua
oară a învins el, prin eliminarea fizică al lui Iisus Hristos. După opinia
rebelilor, la Armaghedon se va da ultima şi decisiva bătălie pentru
guvernarea universului. Planul de război al rebelilor porneşte de la
constatarea faptică a vulnerabilităţii lui Iisus în timpul crucificării şi
cuprinde o dezvoltare la maximum a resurselor materiale şi militare care
să provoace cele mai mari distrugeri în rândul oştilor cereşti. Umanitatea
lui Iisus Hristos a dat naştere la concluzia eronată că ar fi vulnerabil în faţa
armelor, asemeni oamenilor cu care s-a înfrăţit.
Armele termonucleare şi cu neutroni, vârful tehnologiei militare,
vor fi utilizate în lupta finală spre a distruge orice formă de viaţă tipic
umană, incluzându-L şi pe Iisus Hristos, omul înviat dar vulnerabil, după
opinia rebelilor. Armele cu neutroni distrug doar fiinţele vii, nu şi materia,
aşa că sfinţii luaţi de Iisus vor fi atacaţi de armele de distrugere în masă
247
ale rebelilor pentru a fi spulberaţi de pe faţa pământului la ultima mare
conflagraţie de la Armaghedon. Se va urmări cucerirea cetăţii Noul
Ierusalim şi capturarea tuturor bogăţiilor şi a tehnicii care există în
interior pentru a continua războiul în viitor şi a transfera conflictul pe alte
planete din univers, pe care rebelii le cunosc foarte bine.
Planul rebelilor mai include şi ascunderea oricăror informaţii
privind localizarea armelor şi a trupelor pentru ca măcar unele din ele să
rămână intacte pentru perioada de 1000 de ani dintre Armaghedon şi
ultimul război planetar, în eventualitatea unui eşec. Submarinele nucleare
sunt o componentă a sistemului de camuflare, în speranţa că adâncul
oceanului nu va fi afectat de distrugerile aferente zilei judecăţii. Astăzi,
asistăm la o creştere accelerată a nivelului de cunoaştere astfel încât
planeta să fie pregătită pentru confruntarea finală cu Dumnezeu. Lucrurile
se precipită pe pământ atât în domeniul ştiinţific cât şi în cel politic şi
social pentru că timpul a trecut şi judecata urmează să înceapă. Trimiterea
de navete spaţiale şi construirea de staţii internaţionale permanente în
spaţiu sunt destinate tot pentru a asigura supravieţuirea unor
reprezentanţi ai speciei umane. Supravieţuirea speciei umane, fidelă
rebeliunii, ar fi asigurată prin componenţa echipajelor spaţiale, formate din
bărbaţi şi femei.
Biblia afirmă că nimeni nu va supravieţui în afara oamenilor fideli
lui Dumnezeu care vor intra în Noul Ierusalim. De aceea, Satana
pregăteşte nave spaţiale cu echipaj uman, dispuse în diverse colţuri ale
spaţiului, în speranţa că vor scăpa neobservate, după care să revină pe
pământul pustiit de război. După aceea, oamenii de pe echipaje ar trebui să
pregătească planeta pentru ultimul mare conflict intergalactic. Satana
speră că după război, timp de 1000 de ani, supravieţuitorii se vor înmulţi şi
vor crea noi arme de luptă contra lui Dumnezeu. Surpriza mare ar fi ca
echipajele navetelor spaţiale să nu se mai urce la bordul acestora în
ultimele zile ale conflictului, datorită refuzului de a sluji rebelilor.
Finalul este dezastruos pentru rebeli, pentru că nu cunosc puterea
lui Dumnezeu şi de aceea se încumetă să se războiască până la capăt.
Pământul va fi ruinat datorită marelui cutremur care se va abate asupra
lui. Toate rezervele de substanţe toxice şi toate reactoarele nucleare vor
exploda şi vor distruge orice formă de viaţă pe pământ.
Ioel 2 :11 ,, Domnul face să tune glasul Lui înaintea oştirii Sale,
căci tabăra Lui este foarte mare, şi cel ce împlineşte cuvântul este

248
puternic. Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate
suferi?’’
În textul de mai sus este folosit cuvântul tabără, pentru locul unde
sunt adunaţi slujitorii lui Dumnezeu. Acest text ne duce cu gândul la
Apocalipsa, unde este menţionat acelaşi cuvânt pentru locul unde sunt
sfinţii şi cetatea Noul Ierusalim, după mia de ani.
Septuaginta redă cuvântul tabără, din Ioel, prin grecescul
parembolh. -parembole, identic cu cel folosit de Ioan în Apocalipsa 20:9
pentru tabăra lui Dumnezeu de după mia de ani.
Ioel 2:11 kai. ku,rioj dw,sei fwnh.n auvtou/ pro. prosw,pou duna,mewj
auvtou/ o[ti pollh, evstin sfo,dra h` parembolh. auvtou/ o[ti ivscura. e;rga
lo,gwn auvtou/ dio,ti mega,lh h` h`me,ra tou/ kuri,ou mega,lh kai. evpifanh.j
sfo,dra kai. ti,j e;stai i`kano.j auvth/|
Transliterat:Ioel 2:11,,kai kyrios dosei phonen autou pro prosopou
dynameos autou hoti polle estin sphodra he parembole autou hoti ischyra
erga logon autou dioti megale he hemera tou kyriou megale kai epiphanes
sphodra kai tis estai hikanos aute.”
Identitatea celor două expresii indică faptul că Noul Ierusalim va fi
prezent pe pământ în timpul războiului de la Armaghedon.
Apocalipsa 20:9 ,, Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au
înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât
un foc care i-a mistuit.”
Tabăra lui Dumnezeu prezentă la sfârşit indică un loc pregătit
pentru război, un loc unde stau la adăpostul scutului protector toţi oamenii
care sunt de partea Sa.
Apocalipsa 20:9,, kai. avne,bhsan evpi. to. pla,toj th/j gh/j kai. evku,kleusan
th.n parembolh.n tw/n a`gi,wn kai. th.n po,lin th.n hvgaphme,nhn( kai. kate,bh
pu/r evk tou/ ouvranou/ kai. kate,fagen auvtou,jÅ”

Transliterat: Apoc.20:9 ,,kai anebesan epi to platos tes ges kai


ekykleysan ten parembolen ton hagion kai ten polin ten egapemenen kai
katebe pyr ek tou ouranou kai katefagen autous”
Doar sfinţii vor scăpa, prin protecţia oferită de Dumnezeu în
cetatea Noul Ierusalim. Un scut transparent uriaş va proteja cetatea de orice
acţiune a rebelilor şi de substanţele radioactive şi chimice eliminate în
atmosferă, după cutremurul care va disloca munţii, va scufunda insulele şi
va distruge oraşele lumii.

249
Timp de o mie de ani pământul va fi pustiu şi ruinat iar Satana va
culege roadele rebeliunii. Deşi aceste fenomene au fost prezise, ele vor lua
prin surprindere pe majoritatea oamenilor, atât prin violenţa cât şi prin
rapiditatea desfăşurării lor.
Distrugerea armatelor duşmane este redată cu mare acurateţe de
către profetul Zaharia, cu mii de ani înainte de a se împlini. Observăm că
profetul descrie un război pentru Ierusalimul actual şi intervenţia lui
Dumnezeu în favoarea poporului evreu. În acelaşi timp se va constata că
Noul Ierusalim va fi adus din cer pentru a ocupa noul amplasament creat
special pentru a permite aşezarea unei cetăţi de dimensiunile uriaşe ale
acesteia. În interiorul cetăţii vor fi primiţi toţi cei care au refuzat să se
alieze cu rebelii şi vor fi protejaţi de exploziile nucleare provocate de
detonarea armelor şi centralelor distruse de ultimul mare cutremur. De la
versetul 12, până la 15, este descrisă scena de groază a nimicirii prin
iradiere a tuturor rebelilor.
Zaharia 14:9 ,, Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua
aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume.
10 Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon,
la miazăzi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi înălţat, şi va rămâne liniştit
la locul lui, de la poarta lui Beniamin până la locul porţii dintâi, până la
poarta unghiurilor, şi de la turnul lui Hananeel până la teascurile
împăratului.
11 Ei vor locui în el, şi nu va mai fi nici un blestem în el; Ierusalimul va fi
liniştit.
12 Dar iată că urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor
lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare,
le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură.
13 În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşală în ei; unul va
apuca mâna altuia, şi vor ridica mâna unii asupra altora.
14 Iuda va lupta şi el în Ierusalim, şi vor strânge bogăţiile tuturor
neamurilor de primprejur, aurul, argintul şi haine foarte multe.
15 Aceeaşi urgie va lovi şi caii, catîrii, cămilele, măgarii, şi toate vitele
care vor fi în taberile acelea.”
Zaharia nu avea de unde să ştie, acum câteva mii de ani, de
existenţa unor astfel de arme, decât dacă i-au fost arătate. În final, armele
pregătite pentru nimicirea poporului ales vor fi îndreptate spre rebelii care
planifică măcelul. Pretenţia ,,devastatorului” de a domni pe pământ va fi
zădărnicită.
250
Judecata

În momentul revenirii Împăratului de drept al întregului pământ se


va institui un tribunal de judecată pentru toţi rebelii. Majoritatea oamenilor
nu ştiu nimic despre existenţa unui astfel de tribunal şi nu cred în existenţa
lui, după cum nici naziştii lui Hitler nu au crezut că vor fi judecaţi de un
Tribunal Internaţional. Tribunalul Internaţional a fost instituit de alianţa
antinazistă încă înainte de încheierea războiului iar cei vizaţi ştiau că fac
obiectul unor anchete penale pentru crime de război. După război,
Tribunalul a intrat efectiv în funcţie pentru că toţi cei acuzaţi de crime de
au fost arestaţi. Anchetatorii Tribunalului Internaţional Pentru Crime de
Război deţineau deja probe ale vinovăţiei celor acuzaţi, trebuia doar să
se termine războiul pentru a fi captivaţi şi apoi judecaţi. Cu toate acestea,
căpeteniile naziste nu au încetat să extermine evrei în lagărele morţii. Nici
unul din călăii nazişti nu credea că Hitler urma să piardă războiul iar ei să
fie duşi în faţa justiţiei. După cum oamenii au făcut ordine în propria lume
după al doilea război mondial, prin judecarea criminalilor nazişti, tot aşa
judecata finală va fi făcută de oameni pentru că ei trebuie să facă ordine pe
planetă. Oamenii vor judeca nu numai pământenii vinovaţi de trădare dar
şi pe mentorii lor din lumea îngerilor, pentru implicare în rebeliunea
terestră.
Se constată că istoria se repetă şi oamenii de azi nu vor să ştie că
acum există un Tribunal Penal Internaţional Pentru Crime Contra
Umanităţii, prezidat chiar de Iisus Hristos, omul înviat şi încoronat rege al
pământului, care va judeca în primă instanţă după documentele existente
în cer. Acest tribunal va fi prezent pe pământ în timpul ultimilor zile ale
rebeliunii planetare şi va da o sentinţă pentru orice om care a pactizat cu
rebelii contra guvernării legitime a lui Dumnezeu. Dosarele sunt gata, doar
faptele din timpul premergător plăgilor mai rămân de consemnat, pentru
a se pronunţa sentinţa faţă de cei care trăiesc azi. Cei care au murit şi au
fost opozanţi ai lui Iisus Hristos au fost deja judecaţi.
Studiind cu atenţie istoria, constatăm că există la oara actuală o
împărăţie legitimă, guvernată de Dumnezeu, confruntată cu o rebeliune de
proporţii, condusă de Satana. Oamenii au aderat la rebeliune şi au intrat
sub aceeaşi condamnare ca şi îngerii răsculaţi. Totuşi, Dumnezeu a văzut
că am fost înşelaţi şi ne-a oferit o a doua şansă, prin promulgarea unui
251
decret de amnistie pentru orice om care doreşte să renunţe la rebeliune.
Omul are acest drept tot timpul vieţii sale, iar întreaga omenire are un timp
bine definit pentru a-şi reglementa statutul, mai precis, până în momentul
în care rebelii vor aduna întreaga lume pentru marea bătălie de la
Armaghedon. Pentru a beneficia de amnistie, oamenii trebuie să
îndeplinească nişte condiţii minime şi anume: să umble în adevăr şi
dreptate, să iubească binele şi să nu accepte închinarea falsă către un om
sau orice altă fiinţă creată. În contextul existenţei unui astfel de decret, nu
este de mirare că extrem de mulţi oameni de pe planetă sunt beneficiarii
lui, pentru că recunosc legalitatea guvernării lui Dumnezeu.
Lumea musulmană, considerată de creştini o lume rătăcită de
Dumnezeu, are concepte care sunt generatoare ale binelui. Pentru ei,
Avraam, Moise şi Iisus sunt profeţi care trebuiesc respectaţi şi urmaţi în
fapte bune. Sărbătoarea anuală de la Mecca reprezintă o declaraţie publică
de recunoaştere a legitimităţii împărăţiei lui Dumnezeu şi de respingere a
regatului răului, prin aşa numitul ritual al ,,Lapidării Satanei”. Ritualul
poate fi asimilat botezului creştin sau circumciziunii evreilor. Prin aceste
manifestări publice, musulmanii, evreii şi creştinii recunosc legitimitatea
guvernării lui Dumnezeu. Declaraţia lor publică va fi acceptată în cadrul
decretului de amnistie generală, emis de Dumnezeu. Restul ritualurilor
religioase, care sunt parte a fiecărei culturi, reprezintă doar detalii care
aduc bucurie celor care le îndeplinesc, mântuirea nefiind condiţionată de
acestea.
Dacă musulmanii, evreii şi creştinii au origini culturale comune,
restul religiilor nu au evoluat spre monoteism, din cauze greu de
judecat azi. Cu toate acestea, acceptarea decretului de amnistie de către
păgâni reprezintă garanţia că vor fi salvaţi. Aroganţa creştinilor faţă de
evrei, musulmani sau păgâni nu este justificată, pentru că Dumnezeu are
alte măsuri de evaluare a credincioşiei faţă de El. Nu cunoaşterea
detaliilor va salva un om, ci acceptarea legalităţii împărăţiei lui
Dumnezeu. Faptul că evreii Îl numesc pe Dumnezeu IEHVA, creştinii
Iisus, musulmanii Alah, iar restul lumii are alte mii de nume, nu
reprezintă decât diversitatea oamenilor. Multitudinea de nume sub care
oamenii îl venerează pe Dumnezeu indică spre infinitatea puterii lui şi
spre imposibilitatea omului de a o cuprinde printr-un nume.
Adonai, Elşadai, Elohim, Emanuel, Alah, sunt doar alte nume ale
aceluiaşi Dumnezeu, care a intervenit în favoarea oamenilor pentru a-i
salva din necaz. De aceea, diversitatea culturală trebuie acceptată de către
252
toţi oamenii, pentru că închinarea faţă de Dumnezeu nu are graniţe şi nu
este restricţionată de nimeni. Faptul că unii cunosc mai multe nu trebuie
să devină un motiv de excludere sau mândrie. Binele are o singură origine
şi promovarea lui duce la mântuirea oricui.
Oamenii care au rămas fideli legământului de pace cu Dumnezeu
nu au fost şi nu vor fi judecaţi, pentru că sunt iertaţi în virtutea jertfei de
pe cruce. Acceptarea legalităţii guvernării lui Dumnezeu este suficientă
pentru un om spre a fi reabilitat, pentru că decretul de amnistiere este
semnat cu sângele lui Iisus Hristos, Regele de drept al pământului şi al
întregului univers. Componenţa Tribunalului existent acum în cer este
formată din Iisus Hristos, ca rege al pământului şi judecător suprem,
asistat de cei 24 de regi de pe pământ. După terminarea războiului de la
Armaghedon, toţi cei vinovaţi de rebeliune vor fi judecaţi de o a doua
instanţă, pe baza dosarelor existente şi judecate de prima instanţă. Lecţia
judecării criminalilor nazişti nu a fost întâmplătoare, chiar specia umană
a ajuns la concluzia că este nevoie de o instanţă care să judece faptele
grave comise de semenii noştri, în special de conducătorii noştri.
Ioan 5:24 ,, Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele
Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la
judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.
25 Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei
morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia.
26 Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă
viaţa în Sine.
27 Şi I-a dat putere să judece, întrucît este Fiu al omului.
28 Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din
morminte vor auzi glasul Lui,
29 şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă;
iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.
Ar fi cazul ca toţi cei implicaţi în coordonarea şi conducerea
ostilităţilor împotriva guvernării legitime a universului să mediteze la
consecinţele acţiunilor lor pentru că vor ajunge drept în faţa Tribunalului
Penal Internaţional. Cei judecaţi vor primi o sentinţă de condamnare la
moarte pentru crime contra umanităţii, contra universului, pentru trădare şi
rebeliune.
După distrugerea armatelor ,,devastatorului” şi nimicirea oricărei
fiinţe umane care a participat la rebeliune, pământul va fi lăsat pustiu o
mie de ani. În timpul celor o mie de ani un alt tribunal va rejudeca orice
253
dosar al celor condamnaţi de prima instanţă. Tribunalul de Apel va fi
constituit din martirii care au fost omorâţi în cursul istoriei din pricina
cuvântului lui Dumnezeu şi din oamenii care aparţin ultimei generaţii,
dar care nu se vor închina fiarei şi icoanei ei, chiar cu preţul vieţii.
Doar cei care au simţit ce reprezintă o condamnare nedreaptă la
moarte sunt capabili să judece un alt condamnat la moarte. Nici un dosar
dat spre judecare nu va fi tratat cu uşurinţă pentru că ei ştiu ce înseamnă
să fii condamnat fără vină. Ceilalţi sfinţi vor fi preoţi ai lui Dumnezeu
timp de o mie de ani şi vor fi pregătiţi special pentru a fi integraţi în
slujba directă de la curtea Imperială. Fiecare va avea rolul său şi misiunea
sa, fiecare va fi instruit cum să ducă la îndeplinire noile atribuţii ale vieţii
trăite în prezenţa Împăratului întregului univers. Din studierea întregii
Biblii, putem afirma că oamenii vor fi cei mai fideli slujbaşi ai lui
Dumnezeu, dacă poate exista un grad de comparaţie cu alte fiinţe din
univers.
Apoc. 20:4 ,,Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au
şezut pe ele, li s-a dat judecata .Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase
capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui
Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei,şi nu
primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu
Hristos o mie de ani”
După mia de ani va avea loc recursul prezidat de Tatăl, în faţa
cerului întreg şi al pământului plin cu toţi nelegiuiţii din toate timpurile,
înviaţi pentru judecată. Atunci Dumnezeu va reveni din cer cu toţi sfinţii şi
cu cetatea Noul Ierusalim pentru actul final al judecăţii participanţilor la
rebeliune. Ultima acţiune va duce la eradicarea păcatului, distrugerea
păcătoşilor şi a Satanei prin foc şi distrugerea bazei de date în care toţi
aceştia figurau în cer.
Trei instanţe diferite vor judeca faptele oamenilor nelegiuiţi şi ale
îngerilor căzuţi, care le-au fost mentori şi asociaţi, pentru a se asigura
imparţialitatea sentinţei finale. Este principiul cerului de a realiza lucrurile
în aşa manieră încât oricine poate verifica acţiunile înfăptuite acolo, pentru
a observa imparţialitatea, dreptatea şi transparenţa totală a deciziilor.
După finalizarea recursului va urma emiterea unei sentinţe de
condamnare la moarte, definitivă şi executorie. De fapt, Satana şi îngerii
săi răsculaţi vor fi principalii responsabili ai rebeliunii contra lui
Dumnezeu şi a cerului întreg, la care oamenii s-au asociat cu bună ştiinţă

254
şi neobligaţi de nimeni. Revenind asupra textului din Apoc 20:9, observăm
că distrugerea tuturor nelegiuiţilor este totală şi ireversibilă.
Apocalipsa 20:9 ,, Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au
înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât
un foc care i-a mistuit.’’
Textul original indică mult mai bine etapele judecăţii de execuţie a
rebelilor.
Apoc.20:9 kai. avne,bhsan evpi. to. pla,toj th/j gh/j kai. evku,kleusan
th.n parembolh.n tw/n a`gi,wn kai. th.n po,lin th.n hvgaphme,nhn( kai. kate,bh
pu/r evk tou/ ouvranou/ kai. kate,fagen auvtou,jÅ
Transliterat:Apoc 20:9 ,,kai anebesan epi to platos tes ges kai
ekykleusan ten parembolen ton hagion kai ten polin ten egapemenen, kai
katebe pyr ek tou ouranou kai katephagen autous.”
Forma kate,fagen -(katephagen) reprezintă indicativul aorist 2,
persoana a III-a, singular de la verbul evsqi,w - estio ,,a mînca, a devora, a
consuma”, ceea ce indică fără echivoc dispariţia lor totală, în opoziţie cu
afirmaţiile tradiţionale că păcătoşii sunt lăsaţi să se chinuie veşnic. Ideea
chinului veşnic pentru păcatele săvârşite nu aparţine Bibliei, ci provine din
păgânism şi are rolul de a găsi o alternativă la judecata finală. În felul
acesta a fost inventată o altă categorie de supravieţuitori ai judecăţii, prin
includerea lor în lumea celor din iad, unde chiar şi chinuiţi, ar avea parte
tot de o viaţă veşnică. Biblia arată spre o dispariţie totală şi ireversibilă a
nelegiuiţilor şi a Satanei cu îngerii săi rebeli .
Apocalipsa 20: 11 ,, Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi
alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu
s-a mai găsit loc pentru ele.
12 Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului
de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care
este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce
erau scrise în cărţile acelea.
13 Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa
morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat
după faptele lui.
14 Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul
de foc este moartea a doua.
15 Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de
foc.’’

255
Morţii sunt prezentaţi stând în picioare înaintea scaunului de
domnie, ceea ce indică o prezenţă fizică într-un spaţiu şi un timp real. Ei
vor sta în picioare pentru că vor asculta sentinţa dată de Judecătorul
suprem şi nu vor avea cum să se ascundă de faţa Sa. Scena descrie o
acţiune care are loc în sala de judecată a oricărei instanţe actuale, înainte
de pronunţare. Mai întâi ni se prezintă finalitatea procesului pentru a
înţelege detaliile fiecărei etape de judecată. Ultimul tablou al istoriei ne
arată că morţii vor fi readuşi la viaţă pentru a se prezenta în faţa tronului
pentru judecată. Prin această înviere moartea şi locuinţa morţilor vor fi
golite de conţinut şi se vor dovedi ineficiente în faţa tronului lui
Dumnezeu. După judecarea nelegiuiţilor se precizează că va fi distrusă
moartea şi locuinţa morţilor. După ce moartea şi locuinţa morţilor vor fi
distruse, indivizii judecaţi vor fi aruncaţi în iazul cu foc, care este moartea
a doua, deci un loc distinct de ceea ce a fost descris în Biblie până la
momentul respectiv.
Moartea a doua este echivalentul inexistenţei, distrugerii oricărei
urme cât de mici a prezenţei lor undeva în spaţiu şi timp. Istoria lor nu va
mai putea fi actualizată, iar baza de date nu va mai exista. Moartea
reprezintă fenomenul care pune capăt vieţii cuiva, care duce la inexistenţă.
Următoarea distrusă va fi locuinţa morţilor. Explicaţia pentru acest termen
este mai greu de dat pentru că oamenii nu cunosc toate detaliile existenţei
vieţii pe pământ. Cu toate acestea, putem observa că atunci când se
vorbeşte despre moarte se defineşte fenomenul propriu-zis iar când se
vorbeşte despre locuinţa morţilor se defineşte partea materială, locul
morţilor în spaţiu şi timp, adică în orice spaţiu şi în orice timp ar fi existat
ei.
Dimensiunea materială a morţii constă atât în existenţa
fenomenului, ca un intrus în viaţa umană, un virus care infectează omul
pentru a zădărnici orice şansă de revenire la normalitatea funcţională, cât şi
existenţa unui loc material de înregistrare a existenţei lui. Dar moartea nu
are doar o componentă invazivă, distructivă, un program care distruge
fiinţa umană, vizibil ca efecte de către orice om, ci are şi o componentă
ascunsă, un hard în care este stocat procedeul de acţiune asupra omului.
Programul informatic invaziv, cu acţiune similară unui virus, are
adresabilitate pentru orice fiinţă de pe pământ, indiferent de rasă şi are o
acţiune degradativă lentă sau uneori rapidă, în funcţie de diverşi parametri
ai fiinţei în care găzduieşte parazitar. Scriitorii Bibliei consemnează faptul
că moartea şi consecinţele ei vor dispărea din tot universul.
256
1 Corinteni 15:26,, Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi
moartea.’’
În Apocalipsa, moartea este consemnată ca fenomen separat de
locuinţa morţilor şi nu reprezintă doar o figură de stil, ci constituie o
componentă deosebită a unui complex de factori care au determinat
dispariţia a miliarde de fiinţe umane.
Apocalipsa 6:7 ,,Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit
glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!”
8 M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea
Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat
putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete,
cu molimă şi cu fiarele pământului.’’
Locuinţa morţilor este consemnată şi în cărţile din Vechiul
Testament unde este descris un loc în care oamenii intră şi rămân acolo,
până într-o zi când ies la judecată sau la viaţă veşnică.
Numeri 16:32 Pământul şi-a deschis gura, şi i-a înghiţit, pe ei şi
casele lor, împreună cu toţi oamenii lui Core şi toate averile lor.
33 Şi s-au pogorât astfel de vii în locuinţa morţilor, ei şi tot ce aveau;
pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării.’’
Iov declară că ţărâna pământului este locul unde ajung oamenii în
final, ceea ce corespunde cu toate celelalte afirmaţii despre locuinţa
morţilor.
Iov 17:12 ,, Şi ei mai spun că noaptea este zi, că se apropie lumina,
când întunericul a şi venit!
13 Când Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, când în întuneric îmi voi
înălţa culcuşul;
14 când strig gropii: „Tu eşti tatăl meu!” Şi viermilor: „Voi Sunteţi mama
şi sora mea!”
15 Unde mai este atunci nădejdea mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea
mea?
16 Ea se va pogorâ cu mine la porţile locuinţei morţilor, când vom merge
împreună. să ne odihnim în ţărână.”
Isaia declară că Lucifer, îngerul răsculat, a fost aruncat din cer şi că
va ajunge, în final, tot în locuinţa morţilor, pentru că va fi nimicit el şi
colaboratorii săi. Afirmaţia lui Isaia contrazice declaraţiile unor teologi că
Satana va fi şef al iadului o veşnicie. Afirmaţiile teologilor separă
universul în două, unul controlat pentru veşnicie de Dumnezeu şi unul
controlat tot pentru veşnicie de Satana. O astfel de abordare nu este
257
specifică Bibliei şi încurajează spiritul de rebeliune continuă, pentru care
unii vor trăi veşnic ca şefi ai iadului în altă parte a universului, departe de
Dumnezeu.
Isaia 14:12 12 Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al
zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor!
13 Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de
domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării
dumnezeilor, la capătul miazănoaptei;
14 mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”
15 Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!
Despre Satana se precizează, în Apocalipsa, că va fi aruncat în iazul
cu foc, iar iazul va fi distrus. Distrugerea iazului de foc împreună cu tot ce
este în el reprezintă faza terminală a unei acţiuni de curăţire a întregului
univers de păcat. Isaia vorbeşte despre Satana că va fi aruncat în locuinţa
morţilor şi că va fi distrus odată cu aceasta.
Astăzi se cunoaşte că un om viu are anumite însuşiri unice şi este
înregistrat în baza de date a statului unde s-a născut. Baza de date conţine
un cod numeric personal unic în lume, informaţii despre locul naşterii sau
anumite date medicale, ca de exemplu grupa sangvină. Mai modern, cărţile
de identitate electronice pot da informaţii depre convingerle religioase,
bolile de care suferă, amprenta genetică înregistrată prin codul ADN,
statutul social, abateri de la lege, condamnări etc. Dacă un om moare, toate
aceste date personale rămân în baza de date a celor decedaţi. Omul
decedat este înmormântat iar documentele sale sunt depozitate în arhivele
statului.
Dar Biblia consemnează şi o înregistrare a datelor personale în
cărţile cerului. Avem certitudinea că orice om are înregistrate toate
informaţiile despre existenţa sa, despre codul său genetic şi alte însuşiri
care-l fac unic în univers.
Apoc.20 :12 ,, Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare
înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost
deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după
faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.’’
Folosind baza de date existentă în cer se pot reconfigura toate
organismele umane înregistrate acolo. Aşa putem înţelege modul în care
oamenii vor învia în ziua judecăţii. Dumnezeu a depozitat toate
informaţiile într-un loc special, destinat oamenilor, pentru a fi realizată
decontaminarea corectă, atât a lor cât şi a bazei de date aferente. Acest loc
258
este Templul ceresc, locul unde fiecare om are baza sa unică de date şi
unde Dumnezeu realizează curăţirea finală.
Templul nu mai poate fi perceput ca un loc unde se desfăşoară un
ritual vechi de când lumea, ci reprezintă un spaţiu viu, activ, în care fiecare
om are locul său unde sunt înregistrate gândurile şi faptele lui în fiecare
clipă. În acel loc intrările de informaţii zilnice sunt atât de multe încât
necesită atenţia deosebită a celor care lucrează. Miliarde de gânduri şi fapte
sunt procesate în baza de date pentru a deveni mărturie la ziua judecăţii.
Realitatea din Templu este atât de dinamică pe cât sunt de active gândurile
şi faptele a miliarde de oameni de pe pământ. Clipă de clipă sunt
înregistrate şi prelucrate informaţiile referitoare la fiecare om şi analizate
interactiv pentru a se oferi soluţii pentru orice problemă. Îngerii sunt
mesagerii cerului în toată această grandioasă lucrare. Ei sunt desemnaţi de
Dumnezeu pentru ca mecanismele sociale ale lumii să funcţioneze şi
fiecare om să poată fi măcar o dată în viaţă pus în faţa alegerii binelui sau
a răului. Oamenii care aleg să rămână de partea binelui sunt sprijiniţi în
mod special pentru a rămâne consecvenţi..
Sanctuarul poate fi considerat un loc de carantină, de
decontaminare şi sterilizare înainte de a păşi în civilizaţia universului.
Curăţirea Templului, descrisă de Daniel, este realizată conform
procedurilor riguros stabilite de la început şi descrise mai sus. Pentru a
împiedica virusul păcatului să se propage nestingherit prin univers s-a
trecut la izolarea sa într-un loc unde are loc eradicarea sa.
Nimeni nu are capacitatea de a curăţa un astfel de virus, pentru că
nu a reuşit nimeni să primească o doză mortală din el şi să supravieţuiască.
Doar Iisus a rezistat, după ce fost infectat, ba mai mult, a creat anticorpii
necesari oricărui om pentru a fi salvat. Contactul cu virusul a fost posibil
în timpul celor nouă luni cât a fost alimentat cu sângele matern care avea
în componenţă toate tipurile de viruşi informatici transmişi din generaţie
în generaţie de la oamenii care au constituit arborele său genealogic. În
genealogia lui Iisus Hristos au fost oameni de valoare, regi şi regine, dar
au fost şi oameni decăzuţi moral ca desfrânata Rahav sau alte categorii de
oameni cu tot ceea ce este mai rău în lume.
Naşterea lui Iisus Hristos a fost un fenomen natural ca orice altă
naştere iar Maria, mama Sa, a purtat timp de nouă luni sarcina ca orice
altă mamă. Prin vasele de sânge ale cordonului ombilical, Iisus Hristos a
primit toată informaţia legată de întreg neamul omenesc decăzut. El a
prelucrat toată această informaţie transmisă genetic şi a creat anticorpii
259
pentru salvarea omenirii. Anticorpii au fost atât de puternici şi atât de bine
ascunşi în om încât Satana nu i-a putut observa pentru a-i distruge. Ei sunt
universal valabili şi nu există om care să nu-i poată activa, condiţia este să
vrea.
Contactul dintre sângele matern, plin cu toată informaţia stocată în
celulele sale, şi natura divină a lui Iisus, a dus la distrugerea tuturor
componentelor nocive vieţii şi păstrarea antigenelor necesare producerii
de anticorpi specifici. Aceşti anticorpi sunt extrem de puternici şi au fost
introduşi în organismul omului încă de la creaţie, prin capacitatea
Creatorului de a trăi viitorul şi de a realiza de la început mecanisme
pentru contracararea acţiunilor distrugătoare din viitor. Pentru Dumnezeu
nu există viitor iar faptele Sale de azi reflectă realitatea desăvârşită
pentru o veşnicie.
Am putea spune, în limbaj ştiinţific actual că Iisus s-a întrupat în
viitor şi s-a întors în trecut pentru a crea omul cu tot mecanismul necesar
supravieţuirii într-o luptă cu un virus nimicitor. Complexitatea creaţiei nu
poate fi totuşi explicată prin astfel de teorii pentru că resursele lui
Dumnezeu sunt infinite, după cum şi posibilităţile de abordare ale unor
aspecte din evoluţia universului. Trebuie observat că , din infinitatea de
variante, Dumnezeu a ales una care a fost considerată mai potrivită cu
situaţia dată. Aceasta este de fapt o parte din atotştiinţa lui Dumnezeu,
consemnată în toată Biblia, pe care am descris-o în cuvinte accesibile
limbajului modern. Nu înţelegem întreg mecanismul prin care virusul
informatic a fost anihilat, dar ştim că orice acţiune a omului are la bază o
componentă materială reală care poate fi modelată în funcţie de condiţiile
interne, sau externe, din mediu. Aşa putem explica partea materială a
actului mântuirii, pentru că noi, oamenii, suntem legaţi de componenta
materială a existenţei.
Umanitatea a reuşit să facă, pe baza unor mostre de ţesut viu,
clone ale unor animale şi se încearcă chiar şi clonarea umană. Deja se
discută readucerea la existenţă a unor mari somităţi ştiinţifice ale omenirii
pentru a fi puse din nou în slujba societăţii. Dacă oamenii au ajuns la un
astfel de nivel ştiinţific, nu este de mirare că Dumnezeu va folosi baza de
date creată în cer pentru a reface fiinţele umane care au fost cândva pe
pământ, fără a se modifica vreo însuşire a acestora. Nivelul ştiinţei de azi
ne permite să apreciem corect afirmaţiile Bibliei privind învierea celor
morţi.

260
În textele din Apocalipsa sunt menţionate, atât moartea ca fenomen,
cât şi locuinţa morţilor, ca parte materială a existenţei cuiva pe pământ.
Distrugerea locuinţei morţilor se va face după nimicirea tuturor
nelegiuiţilor, a şefului rebeliunii care este Satana şi distrugerea bazei de
date în care aceştia au figurat în decursul existenţei lor. Prin moarte, omul
ajunge în pământ sau este incinerat şi devine cenuşă. Oricum ar muri un
om, este cert că ceva din el rămâne în pământ sau mai bine zis pe pământ,
sol, mare sau atmosferă. Prin moartea a doua nu va mai exista nimic pentru
că va dispare orice urmă a existenţei umane, va dispare şi pământul şi
cerul care a fost martor la toată răutatea umană şi Satana cu îngerii lui.
Starea de vid iniţial se va reinstaura şi va urma o nouă creaţie, pentru că
toate cele dintâi vor dispărea. Moartea a doua este cu adevărat ireversibilă
şi total diferită de prima moarte, care poate fi comparată cu un somn mai
lung .
Nici pe pământul nou şi nici în cer nu vor mai fi găsite
informaţiile legate de existenţa nelegiuiţilor. Aşa se explică consemnarea
distrugerii morţii dar şi a locuinţei acesteia. De fapt, virusul şi baza sa
materială vor fi eradicate încât nimeni nu va mai putea reface ceea ce a
fost distrus prin moartea a doua. Eradicarea bazei de date va fi soluţia
definitivă aplicată rebeliunii. Templul din cer va fi curăţat definitiv de
orice urmă a păcatului şi va permite deschiderea largă a porţilor universului
pentru oameni, pentru că oamenii nu vor mai conţine virusul rebeliunii în
nici o structură proprie.

261
Principiul luminii
Explicaţiile istorico-religioase privind iminenta distrugere a
pământului poate nu au convins suficient cititorii şi, de aceea, în paginile
următoare fizica va fi utilizată pentru a demonstra că realitatea ştiinţifică
este la fel de dură.
Pământul se găseşte la o anumită distanţă faţă de soare pentru a fi
asigurate condiţii optime de viaţă iar depăşirea parametrilor normali l-ar
condamna la distrugere. Există informaţii, vechi de peste patru mii de ani,
care atestă modificări ireversibile ale distanţei pământ-soare, în sensul
creşterii acesteia. Aceste informaţii au un grad mare de precizie şi conferă
cercetătorilor un material de studiu comparativ. De exemplu, cercetătorii
chinezi de acum aproximativ patru mii de ani au desenat conturul soarelui
văzut în timpul eclipselor solare totale. Picturile lor arătau un disc solar
acoperit complet de umbra lunii, în momentul eclipselor totale. În acele
timpuri, discul lunii acoperea complet soarele la eclipsa totală, ceea ce
dovedeşte că luna era mai aproape de soare atunci. Este cunoscută
măiestria şi fidelitatea pictorilor chinezi şi, de aceea, nu ne îndoim de
corectitudinea înregistrării fenomenului. Luna se interpune între soare şi
pământ în zilele cu eclipsă totală şi blochează razele solare în drumul lor
spre pământ.
În eclipsa totală de soare, observată la Roma în anul 1567 d.Ch,
documentele vremii indică existenţa unui cerc luminos care înconjura
luna . Apare astfel un diametru aparent al soarelui mai mare decât cel de
acum 4000 de ani, care nu poate fi explicat decât prin expansiunea
continuă a universului şi implicit creşterea distanţei soare-pământ. Luna
nu mai poate acoperi total discul solar pe timpul unor eclipse totale pentru
că atât ea, cât şi pământul, s-au depărtat de soare în cursul istoriei.
În anul 1926 savantul Edwin Hubble a descoperit, din observatorul
de pe Mount Wilson, că galaxiile se depărtează de noi cu viteze
comparabile cu viteza luminii. Formula matematică scrisă pentru acest
fenomen poartă numele de legea lui Hubble şi este:
V =HR,

262
Unde V este viteza de deplasare a corpului ceresc, H este constanta lui
Habble si R este raza dintre pământ şi corpul ceresc. Din calculele
matematice, folosind formula de mai sus, sa ajuns la concluzia că pământul
se depărtează de soare cu aproximativ 0,66 cm. pe an, fapt dovedit ulterior
şi experimental. Aceasta duce la o creştere a diametrului pământului,
proporţională cu scăderea lui G,(G fiind constanta gravitaţională). O
demonstraţie recentă a scăderii gravitaţiei la nivelul pământului a
constituit-o experimentul realizat prin montarea unui retroreflectometru
laser pe lună de către sonda Apollo.
Experimentul a demonstrat fără echivoc că luna se depărtează de
pământ cu 50 mm pe an, explicat de savanţi prin scăderea graviataţiei, mai
precis a constantei gravitaţionale. Scăderea acestei constante duce şi la
expansiunea pământului, în sensul că forţele existente în mantaua lichidă
acţionează ca şi când acesta ar fi în poziţia iniţială, din momentul creaţiei.
Forţele de tensiune interne, rămase la valori foarte mari, tind să împingă
scoarţa terestră într-o noua poziţie de echilibru astfel încât să egaleze
forţele gravitaţionale scăzute. Tot experimental s-a dovedit că falia
Pacificului este cea mai activă zona seismică de pe glob, unde există un
proces de îndepărtare a plăcilor tectonice şi de formare de noi roci care
acoperă golul format prin expansiune.
Pământul nu se roteşte în spaţiu în jurul soarelui pe o traiectorie
constantă, ci împreună cu soarele formează o spirală ireversibilă ce creşte
în diametru pe măsură ce trece timpul. De fapt, întreaga galaxie este o
spirală în continuă expansiune pentru că universul este în expansiune. În
aceste condiţii, la modificări mai semnificative ale lui G, s-au produs
ajustări ale diametrului pământului, în sensul creşterii acestuia prin
deplasări ale plăcilor tectonice cu degajare de energie uriaşă. Stau mărturie
cutremurele care au distrus zone întinse din suprafaţa terestră. Încă de
prin anii 1980 savanţii afirmau că în primii ani din acest secol vor fi
cutremure devastatoare.
Prin îndepărtarea pământului de soare scade viteza de deplasare a
acestuia pe orbită şi, contrar aşteptărilor, creşte temperatura la nivelul
solului. Acest fapt este dovedit experimental prin faptul că iarna în
emisfera nordică este foarte frig, deşi pământul este situat cel mai aproape
de soare. Din acest motiv pământul nu are timp să se încălzească pentru că
viteza sa de deplasare pe orbită şi înclinarea axei de rotaţie nu-i permit să
acumuleze căldura solară. Vara pământul este situat mai departe de soare
263
în emisfera nordică, dar viteza sa pe orbită este redusă şi înclinaţia axei
este mai mică, determinând creşterea temperaturii la sol. Aşa se explică de
ce temperatura a crescut semnificativ în ultimul secol. Depărtarea
pământului de soare, cumulată cu efectul accentuat de seră, datorat
poluării, accelerează fenomenele meteo extreme.
Creşterea temperaturii la nivelul solului produce o creştere a vitezei
de reacţie a substanţelor precum şi a energiei cinetice a vaporilor de apă ce
se formează din oceane şi mări. Creşterea energiei cinetice a vaporilor de
apă determină o accelerare puternică a evaporării şi, implicit, o creştere a
vitezei de deplasare a particulelor de apă formate , după formula
Ec =mv ²/2.
Creşterea vitezei duce la o frecare accentuată a particulelor de apă
cu aerul şi la o polarizare electrică mai mare. O viteza crescută a unei
particule de apă duce şi la creşterea înălţimii la care poate ajunge.
Creşterea înălţimii este datorată apropierii de prima viteză cosmică
(aproximativ 7m/s ) ce permite oricărui corp să se desprindă de pe pământ
şi să staţioneze pe o orbită geostaţionară. În aceste condiţii, este evidentă o
pierdere ireversibilă de apă de la suprafaţa pământului şi concentrarea
acesteia geostaţionar, în straturile superioare ale atmosferei. De aici provin
anii din ce în ce mai secetoşi de pe întise regiuni ale planetei.
Creşterea înălţimii la care poate să ajungă o particulă de apă
determină şi o creştere a dimensiunii unui nor pe verticală. În acest fel,
cantitatea de apă care poate fi deversată dintr-un nor creşte enorm,
producând efecte catastrofale ireversibile pe pamănt. În anumite regiuni ale
globului fronturile atmosferice reci se întîlnesc cu cele calde şi provoacă
descărcarea întregii cantităţi de apă dintr-un nor pe o suprafaţa mica de
teren, provoacând inundaţii similare cu cele din România din anul 2006 sau
din Mexic din 2007.
Activitatea electrică a unor astfel de nori este accentuată de
existenţa particulelor de apă electrizate mai puternic, prin frecarea cu
aerul datorită vitezei mari de evaporare şi a înălţimii. Rezultatul constă în
fulgere extrem de puternice, cu efecte distructive accentuate. În alte
regiuni apa nu mai coboară pe sol pentru că nu există condiţii prielnice de
condensare, datorită înalţimii mari la care a ajuns şi a vitezei mari de
deplasare circumterestră, produsă de curenţi de aer puternici .

264
Efectele cosmice ale scăderii constantei gravitaţionale G, prin
expansiunea universului, sunt absolut ireversibile şi vor provoca în curând
reaşezări ale plăcilor tectonice cu o violenţă de nedescris. În prezent,
pământul rezistă relativ bine, datorită forţelor de coeziune extrem de
puternice ale unor structuri geologice. Acestea sunt câteva consideraţii
ştiinţifice despre fenomenele extreme de pe pământ.
Timp de secole, umanitatea a preluat multe teorii ştiintifice şi le-a
păstrat fără să mai reanalizeze circumstanţele în care au fost elaborate,
nivelul cunoştinţelor şi baza materială a acelor vremuri. Din aceste motive,
cercetările moderne au scos la iveală unele inadvertenţe între teoria
învăţată de la înaintaşi şi realităţile observate experimental. Teama unor
cercetători de a spune adevărul se datorează dependenţei acestora de
fondurile generoase oferite de diverse instituţii ale statului, care nu ar
aprecia un scandal provocat de scoaterea pe piaţă a unor noi teorii, bazate
pe date experimentale actuale.
Trecutul obligă pentru că pe trecutul acesta anumite cercuri de
afaceri şi de putere sunt astăzi ceea ce sunt. Este cunoscut faptul că teoria
conform căreia pământul este plat, sau că stă pe nişte uriaşi a dăinuit sute
şi mii de ani. Pe această teorie mulţi au făcut avere şi au ajuns puternici. În
antichitate şi în evul mediu se afirma că pamântul este în centrul
universului iar încercarea de a demonstra contrariul a dus la torturarea şi
chiar uciderea unor savanţi precum Giordano Bruno. Schimbarea teoriei a
fost posibilă după apariţia unor centre de putere concurente care au
facilitat cunoaşterea şi au permis noilor savanţi să-şi exprime ideile.
Savantul englez Issac Newton a elaborat teoria atracţiei universale
şi de la el, până în prezent, toţi am învăţat la şcoală că pământul atrage
corpurile datoritaă forţei gravitaţionale proprii. Se afirmă că savantul
englez statea sub un măr când i-a căzut unul în cap. De la această
întâmplare, savantul a tras concluzia că mărul a fost atras de pamânt şi a
elaborat teoria atracţiei universale. Astazi nu există îndoială asupra acestui
subiect. Laboratoare ultramoderne cercetează undele gravitaţionale şi sursa
producerii lor. Minţi entuziaste au căutat să obţină vehicule care să învingă
gravitaţia. Totul a fost în zadar, nici cel mai mic indiciu nu a fost
descoperit că undeva în univers ar exista o sursă de unde gravitaţionale.
Nici un vehicul nu a reuşit până azi să se deplaseze prin anularea forţei
gravitaţionale. Ba mai mult, confuzia creşte pe măsură ce omul înaintează

265
în univers şi constată că realităţile descoperite nu corespund cu teoria
atracţiei universale.
La momentul constatării lui Newton, ştiinţa nu avea date obţinute
din obsarvaţii astronomice laborioase şi, în consecinţă, afirmaţia sa a fost
considerată corectă, ca şi aceea că pământul este în centrul universului din
antichitate. Teoria gravitaţiei, emisă de Newton, trebuie revizuită şi
comparată cu datele obţinute din observaţiile astronomice recente. Este
cunoscut faptul că universul este în expansiune încă de la descoperirile lui
Habble. Acesta a descoperit, la câteva sute de ani de la teoria atacţiei
universale, că universul este în expansiune cu o viteză apropiată sau egală
cu viteza luminii. Nu s-a produs nici un cutremur în lumea ştiintifică
pentru că nu s-a înţeles fenomenul. Deşi ar fi fost normal ca universul să
fie în fază de contracţie, datorită atracţiei universale a lui Newton,
observaţiile astronomice au dovedit contrariul, univesul este în fază de
expansiune.
De aceea, este absolut necesar să abandonăm legea atracţiei
universale şi să observăm că în universul nostru guvernează o cu totul altă
lege:,,Legea expansiunii universale”. Implementarea acestei teorii în
lumea ştiinţifică ar deschide drumul spre înţelegerea fenomenelor fizice
neelucidate până azi, precum modul de propagare a luminii, modul de
deplasare a curenului electric prin conductori, mişcarea Browniană etc.
Conform Legii expansiunii universale, universul se depasează în toate cele
trei direcţii cunoscute, suferind o expansiune sferică. Acest lucru este
demonstrat practic de descoperirile lui Habble privind expansiunea
universului. Conform acestei legi, pământul se află într-un câmp de forţe
centripete şi centrifuge obţinute prin expansiunea tridimensională a
universului, care dau gravitaţia. Ea este rezultatul unui echilibru între forţa
centrifugă, obţinută prin rotaţia în jurul axei sale, şi forţa centripetă,
obţinută prin deplasarea în interiorul universului. Studiul acestor mişcari ar
putea duce la o clarificare a rolului fiecărei planete din sistemul solar şi a
sistemului solar în galaxie.
O alta consecinţă a legii expansiunii universale ar fi aceea că viteza
de deplasare a luminii ar fi dată de viteza de deplasare a universului.
Postulatul doi al lui Einstein afirmă că : “lumina este viteză maxima în
univers”. În condiţiile expansiunii universului, postulatul al doilea al lui
Einstein ar trebui modificat astfel:
,,Viteza luminii este o măsură a deplasării universului”.

266
Prin reformularea postulatului al doilea al lui Einstein s-ar da
posibilitatea ca universul să producă şi să ofere surprize nebănuite, ca de
exemplu găurile negre din univers, evideţiate spre sfârşitul secolului
douăzeci de astronomi. În găurile negre materia este condensată cu viteze
uriaşe, mai mari decât viteza luminii, ceea ce contrazice postulatul al
doilea al lui Einstein.
Potrivit noului postulat, viteza luminii este o masură a deplasării
universului, fără a fi o viteza maximă în univers, cum afirmă postulatul lui
Einstein. Conform legii expansiunii universale, lumina s-ar produce atunci
când materia are suficientă energie acumulată în interiorul atomilor încât
fotonul să invingă forţa centripetă care-l obligă să rămână captiv în
interiorul unor orbite de rotaţie atomice. În momentul în care un corp
acumulează suficientă energie, aceasta se transmite fotonilor care-şi măresc
viteza orbitară şi se elimină din atom tangenţial la orbita proprie. Viteza
centrifugă a fotonilor creşte şi ajunge egală cu forţa centripetă produsă de
gravitaţie. În acel moment ei se deplaseaza liber în univers după cele trei
direcţii de deplasare, în funcţie de momentul în care fotonul a ajuns la
energia şi viteza optimă necesară părăsirii orbitei atomului. Fotonul se
comportă asemeni unei rachete care părăseşte orbita terestră, pe măsură ce
viteza sa creşte.
În consecinţă, fotonul trebuie inclus în componenţa oricărei
structuri materiale, de unde poate să fie expulzat în condiţiile acumulării
de energie suficientă încât viteza sa să devină egală cu a universului. În
felul acesta, fotonul ocupă un loc în structura periferică a atomului, alături
de electron.
Lumina se comportă ca oricare flux de particule materiale (lichide,
gaze, bile metalice etc). În ultimii ani s-a dovedit că lumina îşi modifică
direcţia de deplasare în apropierea corpurilor, întărind teoria cuantică a
luminii. Caracterul de undă al luminii poate fi folosit doar ca o explicare a
modului de comportare a fotonilor în timpul interacţiunii lor unii cu alţii
sau cu alte corpuri şi nu contribuie la cunoaşterea originii sau la modul de
propagare în vid, care se explică doar prin caracterul cuantic al luminii.
Lumina, ca şi fluidele, respectă principiul lui Coandă, conform
căruia un fluid în mişcare îşi scimbă direcţia de deplasare dacă se ciocneşte
cu un un corp, în sensul că traictoria luminii urmează forma acelui corp şi
se curbează spre suprafaţa lui. Lumina respectă şi acest pincipiu, dovedit
experimental în timpul unor eclipse solare.

267
De fapt, fotonii componenţi ai unui flux luminos se ciocnesc cu
suprafaţa corpului respectiv şi se reflectă pe direcţii care intersectează
traictoria celorlalţi fotoni din fluxul exterior. Ciocnirea cu suprafaţa
corpului duce la reducerea vitezei lor de deplasare care provoacă şi
reducerea vitezei fotonilor cu care se ciocnesc. Fotonii periferici ai
fluxului luminos îşi micşorează viteza de deplasare. Fotonii periferici au
o viteză mai mare, în timp ce fotonii de lângă obiectul lovit au viteze mai
mici. Ciocnirile dintre fotonii componenţi ai fluxului fac să se obţină o
curbare a acestuia spre partea cu viteza ce mai mică. Acest fenomen se
produce doar dacă fluxul de fotoni este destul de mare încât să depăşească
suprafaţa corpului intersectat. În caz contrar, se produce o frânare totală a
fluxului şi o absorbţie a sa pe suprafaţa corpului sau chiar un fenomen de
reflexie totală, după legile reflexiei. Datorită acestor fenomene de frânare
se produce aşa numitul efect Coandă.
Einstein a constatat că viteza uriaşă de deplasare a luminii este
sursa energiei în procesele fizico-chimice cunoscute. Aşa a apărut celebra
formulă :
E =mc²
În realitate, nu viteza luminii constituie sursa energiei uriaşe
ascunsă în atomi, ci viteza de deplasare a universului care produce
presiuni uriaşe în interiorul materiei. Prin modificarea postulatului al doilea
al lui Einstein se modifică şi formula celebră care a consacrat era atomului
în secolul XX. Energia este o componentă a universului tridimensional şi
trebuie evidenţiată prin formula matematică:

E=mc²/3

În felul acesta, se poate observa o mai bună apropiere dintre


expresia matematică a energiei şi realitatea expansiunii tridimensionale a
universului. Formula matematică a energiei nu mai defineşte doar
componenta liniară, ci include şi spaţialitatea tridimensională obligatorie a
acesteia.
Prin această nouă abordare a legilor universului se poate explica
miscarea Browniană care a rămas neelucidată până azi. Ea este rezultatul
mişcării moleculelor dintr-un lichid în cele trei direcţii de deplasare ale
universului. Datorită creşterii energiei proprii, prin creşterea temperaturii
lichidului, moleculele devin tot mai mobile şi au tendinţa de a se deplasa în

268
sensul deplasarii universului, producând mişcarea haotică a granulelor de
polen de pe suprafaţa apei.
Nivelul maxim de energie acumulat de o moleculă de apă este atins
la un moment dat, în funcţie de câtă energie termică acumulează din
exterior. Dar momentul de maximă energie este atins haotic pentru că nu
există o acumulare egală de energie în lichid. Încălzirea apei se face la
nivelul suprafeţei aflată în contact cu sursa de căldură, după care se
deplasează rapid spre exteriorul vasului unde cedează energia celorlalte
molecule, suprafeţei interne a vasului sau particulei de polen pe care o
mişcă în direcţia sa de deplasare. Directia deplasarii este dată de momentul
în care molecula de lichid capătă suficientă energie pentru a se deplasa
liber.
Prin această nouă teorie cuantică a fluidelor se poate explica de ce
în lichide presiunea se repartizează uniform pe pereţii recipienţilor în care
sunt depozitate. Atât gazele cât şi lichidele sunt substanţe care au o
mobilitate mărită şi se repartizează uniform după cele trei direcţii de
deplasare a universului. Deplasarea universului este relativ uniformă iar
expansiunea gazelor şi lichidelor, la un moment dat, se realizează uniform.
În contextul legii expansiunii universale se poate explica
propagarea curentului electric cu viteze apropiate de viteza luminii, prin
introducerea unei noi particule, numită fotoelectron. Acesta este parte
integrantă a atomilor şi se evidenţiază în anumite materiale care primesc o
cantitate de energie suficient de mare încât să permită deplasarea
fotoelectronilor spre periferia conductorului. Deoarece viteza sa este mai
mică decât a fotonului iar masa este mai mare, fotoelectronul este obligat
să graviteze în jurul conductorului sau corpului încarcat electric.
Depalsarea fotoelectronului dintr-un punct al conductorului în altul se
realizează prin faptul că la un capăt, conductorul este legat la un punct cu
energie minimă, numit nul în curent alternativ şi borna minus în curent
continuu, spre care se deplasează cu viteze apropiate de cea a luminii.
Curentul alternativ se obţine prin “pomparea” cu o anumită fercvenţă a
fotoelectronilor în conductori, în timp ce curentul continuu se obţine printr-
o ,,pompare” relativ continuă de fotoelectroni în conductori.
Câmpul magnetic se explică prin introducerea unei noi particule
numita ,,fotomagneton” care este o particulă nouă, prezentă în structura
atomilor şi care la anumite substanţe determină deplasarea acestora în jurul
corpurilor respective cu o anumită viteză, de la un punct cu energie
maximă spre un punct cu energie magnetică minimă, respectiv nord-sud.
269
Câmpul magnetic produs de magneţii naturali este generat continuu prin
,,pomparea” permanentă a fotomagnetonilor în exteriorul corpurilor care
au această proprietate. Dacă s-ar descoperi corpuri care ,,pompează”
natural fotomagnetoni în mod alternativ am avea sursa de energie perfectă
pentru producerea de curent electric.
Observând complexitatea structurilor atomice şi extraordinara
interdependenţă dintre forţele care guvernează microcosmosul atomic şi
macrocososul, putem concluziona că există o entitate care transcede
spaţiul şi timpul, capabilă să teoretizeze şi să abstractizeze cu o precizie
atât de mare încât lumea materială funcţionează fără reproş. De aceea, se
spune că matematicienii şi fizicienii care reuşesc să teoretizeze formule şi
modele complexe sunt mai aproape de divinitate decât oricare dintre
muritori, pentru că prin abstractizare savanţii înţeleg cât este de important
ca orice variantă să fie observată astfel încât rezultatul final să fie cel
scontat.
Scriitorii antici afirmă că înainte de a exista lumea materială a
existat un concept teoretic care a fost atât de bine structurat încât nimic
nu a dat greş.
Proverbe 8:12 ,,Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea, şi pot
născoci cele mai chibzuite planuri.
13 Frica de Domnul este urîrea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi
gura... mincinoasă, iată ce urăsc eu.
14 de la mine vine sfatul şi izbînda, eu Sunt priceperea, a mea este
puterea.
15 Prin mine împărăţesc împăraţii şi dau voievozii porunci drepte.
16 Prin mine cârmuiesc dregătorii, şi mai marii, toţi judecătorii
pământului.
17 Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, şi cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă
găsesc.
18 Cu mine este bogăţia şi slava, avuţiile trainice şi dreptatea.
19 Rodul meu este mai bun decât aurul cel mai curat, şi venitul meu
întrece argintul cel mai ales.
20 Eu umblu pe calea nevinovăţiei, pe mijlocul cărărilor neprihănirii,
21 ca să dau o adevărată moştenire celor ce mă iubesc, şi să le umplu
visteriile.
22 Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai
vechi lucrări ale Lui.

270
23 Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi
pământul.”
Înţelepciunea este o componentă a inteligenţei şi aparţine fiinţelor
care doresc binele. Din ea s-a născut universul pe care noi îl cunoaştem.
Inteligenţa poate fi şi distructivă, dovadă sunt războaiele şi armele
construite de oameni extrem de inteligenţi dar neînţelepţi. Doar
înţelepciunea conferă minţii discernământul necesar pentru a face binele.

271
Marşul Victoriei

Viaţa religioasă este privită de foarte mulţi creştini ca o continuă


asceză, o renunţare la cât mai multe bucurii. Urmărind desfăşurarea vieţii
pe pământ, aşa cum apare ea descrisă în Biblie, constatăm o diferenţă între
opiniile populare şi viaţa de zi cu zi a celor care au fost certificaţi de
Dumnezeu cu titlul glorios de oameni după voia Sa. Ni se prezintă oameni
care au trecut cu bucurie prin diferite etape ale vieţii cum ar fi naşterea,
căsătoria, creşterea şi educarea copiilor. Multe activităţi familiale zilnice
au fost descrise în Biblie tocmai pentru a se accentua importanţa lor.
Familia apare ca principal obiectiv în realizările oamenilor importanţi,
aflaţi în centrul evenimentelor descrise. Lupta pentru închegarea unei
familii bune, cu principii, moralitate şi credinţă în Dumnezeu sau,
dimpotrivă, eşecul ei, au constituit subiecte ale autorilor Bibliei, oferite
apoi cu generozitate ca material didactic generaţiilor viitoare.
Proverbe 19:14 ,, Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o
nevastă pricepută este un dar de la Domnul.’’
Căsătoria era, şi încă ar trebui să fie, unul dintre evenimentele
majore ale vieţii, o binecuvântare pentru omul călător pe pământul acesta.
Copiii ne pot ajuta să înţelegem pe deplin conceptul de creaţie şi Creator.
Prin voinţă divină omul a devenit purtător de viaţă şi a fost inclus în
planul de creaţie al altor fiinţe asemenea lui, pe care a trebuit să înveţe să
le crească, să le protejeze, să le iubească, să sufere şi să se jertfească pentru
ele.
Omul a ajuns astfel să înţeleagă profunzimea creaţiei şi să fie
mult mai aproape de Dumnezeu decât orice fiinţă din univers,
experimentând practic ceea ce înseamnă sacrificiu, dragoste, milă, bucurie,
tristeţe şi durere.
Prin creaţie, Dumnezeu dă dovadă de o capacitate de sacrificiu
nebănuită de fiinţele din univers. De multe ori, fii şi ficele nu respectă
munca părinţilor şi nu urmează calea cea bună pe care cu dragoste le-o
arată aceştia. În acel moment constată omul cât de greu I-a fost lui
Dumnezeu să-şi vadă copiii depărtându-se de adevăr. În durere vom învăţa
şi noi dragostea şi sacrificiul de sine. În victoriile copiilor noştri avem
fericirea deplină, succesul lor este succesul nostru, bucuria lor este bucuria
272
noastră, realizările şi progresul lor sunt şi ale noastre, durerile lor ne
rănesc inima.
Redau mai jos un pasaj din Biblie referitor la căsătoria lui Isaac
pentru a observa implicarea lui Dumnezeu în lucruri care astăzi, pentru
mulţi, au devenit lipsite de importanţă. Banalitatea căsătoriei din zilele
noastre este relevată de creşterea ratei divorţurilor,oamenii considerând că
Dumnezeu nu mai are nici un rol în căsnicie.
Geneza 24:7,, Domnul, Dumnezeul cerului, care m-a scos din casa
tatălui meu şi din patria mea, care mi-a vorbit şi mi-a jurat, zicând:
„Seminţei tale voi da ţara aceasta” va trimite pe Îngerul Său înaintea ta;
şi de acolo vei lua o nevastă fiului meu.
8 Dacă femeia nu va vrea să te urmeze, vei fi dezlegat de jurământul
acesta pe care te pun să-l faci. Cu nici un chip să nu duci însă acolo pe fiul
meu.”
9 Robul şi-a pus mâna sub coapsa stăpânului său Avraam şi i-a jurat că
are să păzească aceste lucruri.
10 Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpânului său şi a plecat,
având cu el toate lucrurile de preţ ale stăpânului său. S-a sculat şi a plecat
în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor.
11 A lăsat cămilele să se odihnească în genunchi, afară din cetate, lângă
o fântână. Era seara, pe vremea când ies femeile să scoată apă.
12 Şi a zis: „Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam! Te rog, dă-mi
izbîndă astăzi şi îndură-Te de stăpânul meu Avraam.
13 Iată, stau lângă izvorul acesta de apă şi fetele oamenilor din cetate vin
să scoată apă.
14 Fă ca fata căreia îi voi zice: „Pleacă-ţi vadra, te rog, ca să beau” şi
care va răspunde: „Bea şi am să dau de băut şi cămilelor tale” să fie
aceea pe care ai rânduit-o Tu pentru robul Tău Isaac! Şi prin aceasta voi
cunoaşte că Te-ai îndurat de stăpânul meu.”
15 Nu sfârşise el încă de vorbit şi a ieşit, cu vadra pe umăr, Rebeca, fata
lui Betuel, fiul Milcăi, nevasta lui Nahor, fratele lui Avraam.
16 Fata era foarte frumoasă; era fecioară şi nici un bărbat n-avusese
legături cu ea. Ea s-a pogorât la izvor şi-a umplut vadra şi s-a suit iarăşi.
17 Robul a alergat înaintea ei şi a zis: „Dă-mi, te rog, să beau puţină apă
din vadra ta.”
18 „Bea, domnul meu” a răspuns ea. Şi s-a grăbit de a plecat vadra pe
mână şi i-a dat să bea.

273
19 După ce i-a dat şi a băut până s-a săturat, a zis: „Am să scot apă şi
pentru cămilele tale, până vor bea şi se vor sătura.”
20 A vărsat în grabă vadra în adăpătoare şi a alergat iarăşi la fântână ca
să scoată apă; şi a scos pentru toate cămilele lui.
21 Omul o privea cu mirare şi fără să zică nimic, ca să vadă dacă Domnul
a făcut să-i izbutească sau nu călătoria.”
În textul de mai sus se observă importanţa acordată căsătoriei şi
modul în care ea a fost privită de patriarhi. Nu este nimic întâmplător pe
pământ, implicarea lui Dumnezeu în activităţile noastre zilnice ne oferă
bucuria şi certitudinea unui ajutor în orice problemă. Nu ne-am fi aşteptat
ca divinitatea să se implice şi într-o problemă atât de domestică, precum
cea a căsătoriei şi, cu toate acestea, constatăm o atenţie deosebită acordată
evenimentelor normale din viaţa oamenilor.
Eşecul omului modern în căsnicie se datorează excluderii lui
Dumnezeu din viaţa familiei, a căutării şi alegerii soluţiilor cele mai
simpliste pentru problemele existenţiale. Omul nu mai doreşte decât
satisfacerea eului şi nicidecum obţinerea unor rezultate de durată. Pentru
omul zilelor noastre este mai uşor să distrugă ceea ce a clădit, decât să
consolideze şi să înnobileze edificiul existent.
Deşi omul ar trebui să lupte şi să apere permanent ceea ce are,
iluzia că poate găsi altceva mult mai bun, mai uşor de obţinut, mai ieftin şi
cu mai puţin efort în altă parte este mult mai puternică decît voinţa sa.
În univers,entropia este definită ca o tendinţă naturală a materiei
spre dezordine şi haos, iar în interiorul materiei vii, entropia se manifestă
prin degradare care culminează cu dispariţia ei. Acestă entropie poate fi
observată şi în acţiunile spiritului uman care tinde din ce în ce mai mult
spre autodistrugere datorită declanşării mecanismelor de blocare a
producerii de noi energii care să reaprindă dorinţa după fericire.
Căsnicia este principala ţintă a entropiei spirituale, pentru că
spiritul necesită foarte multă energie pentru a funcţiona normal. Lupta cu
entropia este o caracteristică importantă a fiinţelor vii, pentru că doar ele
au capacitatea de a acumula energie din mediul exterior pentru a întreţine
consumul ridicat necesar vieţii. Spiritul uman este o componentă
integrantă a vieţii şi are o expresie materială prin moleculele proteice ale
memoriei şi ale altor mecanisme psihice complexe de funcţionare a
creierului. Nu există gând, idee, concept, amintire, plan cât de
nesemnificativ, care să ia naştere fără a se sintetiza mai întâi molecule
proteice specifice acţiunilor enumerate mai sus. Toată activitatea psihică
274
umană are o bază materială. Chiar şi impulsurile nervoase sunt generate de
componente biochimice complexe şi se deplasează pe structuri materiale
celulare. Putem în acest mod să explicăm de ce entropia se manifestă şi la
nivel spiritual, prin abandonarea soluţiilor care necesită cheltuieli
energetice mai mari.
Omul modern nu ştie că mecanismele entropice descătuşate sunt
greu de oprit iar direcţia este de la rău la mai rău. Este greu de blocat ceea
ce se obţine cel mai uşor şi anume, depresia, neliniştea, nesiguranţa şi
izolarea de lume. Pe măsură ce timpul trece, omul este mai egoist iar
rezistenţa sa la mediu exterior scade exponenţial.
Spiritele puternice sunt acelea care luptă pentru fericirea lor şi a
familiilor lor, care pornesc un edificiu şi îl înnobilează mereu cu noi şi noi
însuşiri. Iniţial, omul a fost creat cu maximum de potenţial biologic şi
spiritual pentru a face faţă oricărei situaţii. Chiar şi după alianţa cu rebelii
omul a avut suficiente resurse să reziste într-o lume din ce în ce mai ostilă
vieţii .
Atenţia deosebită acordată omului s-a manifestat încă din primele
zile ale creaţiei şi a rămas o constantă a preocupărilor cerului.
Manifestarea vizibilă a atenţiei lui Dumnezeu pentru oameni se va
descoperi abia în momentul integrării planetei Pământ în civilizaţia şi
valorile universului. Experienţele tragice pe care le-au trăit unii oameni au
dovedit că psihicul uman este atât de bine făcut încât atunci când este
copleşit de problemele grave ale existenţei cotidiene, omul devine mai
puternic şi, în loc să cadă în cea mai neagră depresie, caută un ajutor la
Dumnezeu. Descoperim că omul posedă un receptor de maximă presiune
psihică, care declanşează mecanismele de conectare la energii
inacesibile în condiţii normale, la comuniunea cu Dumnezeu. Mecanismul
acesta nu a fost cunoscut de rebelii care au provocat dezastrul existenţei
noastre terestre şi i-a surprins prin eficienţa lui, dovedită în miile de ani de
confruntări.
Necunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu şi aroganţa victoriilor
uşoare i-au făcut pe rebelii conduşi de Satana să creadă că deţin controlul
deplin al inteligenţei umane. Experienţa a dovedit că omul este suficient
de puternic să discearnă care este binele şi care este răul şi poate alege să
ceară ajutorul lui Dumnezeu în momentele cele mai dificile ale vieţii lui.
Alergătura unei vieţi zbuciumate face din om o fortăreaţă care devine, la
un moment dat, inexpugnabilă la atacurile rebelilor. Cererea de ajutor

275
făcută de cel oprimat nu va rămâne nerezolvată pentru că zidurile cetăţii
sufletului uman sunt proprietatea Creatorului.
La sfârşitul perioadei de preaderare, după ce condiţiile tratatului
vor fi îndeplinite de un număr optim de oameni, se vor deschide porţile
Noului Ierusalim şi vor fi dărâmate zidurile morţii, asemeni dărâmării
cortinei de fier din timpul războiului rece. Din acel moment, entropia nu va
mai constitui o problemă pentru specia umană, pentru că sursa de energie
infinită va fi veşnic accesibilă oricărei fiinţe.
Amintindu-ne condiţiile în care a fost distrusă cortina de fier
impusă de comunişti, observăm o asemănare cu marea eliberare de sub
dominaţia rebelilor, conduşi de Satana. Înainte de căderea zidului
Berlinului, simbolul vizibil al cortinei de fier, starea de tensiune din zonele
adiacente zidului devenise vizibilă datorită nervozităţii ambelor tabere,
una care dorea libertatea şi cealaltă care dorea să menţină lagărul comunist
închis şi intact. Starea de tensiune şi agitaţia călăilor care conduceau
lagărul comunist a dus la prăbuşirea rapidă a întregului sistem. Deciziile
din ce în ce mai aberante au declanşat exodul în masă al supuşilor care
doreau libertatea.
Similitudinea cu evenimentele finale ale istoriei lagărului global
este evidentă şi ne aştepăm la falimentul întregului sistem terestru de
captivitate, pus la cale de rebeli. Pe măsură ce timpul trece, rebelii formaţi
din oamenii loiali Satanei vor strânge legătorile închisorii noastre dar vor
deveni nervoşi şi vor comite erori din ce în ce mai grave, pentru că
lucrurile le scapă de sub control. Faţa reală a lucrurilor se va observa când
toate televiziunile şi presa vor arăta cine sunt cu adevărat conducătorii
noştri şi ce pun ei la cale sub masca binelui colectiv. Lumea se va polariza
în curând în cei care se simt bine în lagăr şi cei care doresc libertatea.
O grupare de experţi, păstraţi în anonimatul lumii până azi, vor
descoperi direcţia pe care o urmează liderii lumii şi vor protesta vehement
împotriva lor. Demascarea întregii conspiraţii la adresa umanităţii va fi o
operă de mare valoare universală şi va declanşa reacţii în lanţ ale
oamenilor care doresc cu adevărat să trăiască liberi . Experţii aceştia sunt
în număr de 144 000 şi sunt numiţi slujitorii lui Dumnezeu. Ei reprezintă
de fapt înalţii slujbaşi împărăteşti, menţionaţi în textele sacre evreieşti ca
fiind ,,sarim” sau căpeteniile* poporului, slujitorii împăratului. Faţă de
popor ei sunt căpeteniile, faţă de rege ei sunt doar ,,slujitorii”, înalţii
funcţionari de stat.
* Arheologie Biblică în actualitate, de Pr.Dr. Petre Semen pag 118
276
Ei sunt momentan anonimi pentru a se păstra efectul surpriză al
apariţiei lor. Şocul produs de lansarea lor în public va fi atât de mare
încât va polariza lumea în două tabere, unii cu Dumnezeu şi unii
împotriva Lui.
Raţionamentul afirmaţiilor lor, nivelul informaţional ridicat şi
lipsa compromisului, îi vor face lideri de opinie pe întreg pământul.
Apariţia lor va fi în momentul de maximă încordare internaţională
provocată de criza majoră de pe pământ.
Apoc.7:1 ,, După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în
picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi
ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste
vreun copac.
2 Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care
avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru
îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea,
3 zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom
pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”
4 Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi
patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.
5 Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui
Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii;
6 din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali,
douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii;
7 din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi,
douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii;
8 din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif,
douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin, douăsprezece mii, au fost
pecetluiţi.”
Ei vor fi primii care vor lua atitudine împotriva dictaturii globale
impusă de mai marii lumii, reuniţi în Grupul Ţărilor Puternic
Industrializate (G8-în prezent, G10-în momentul crizei). Dictatura
economică a grupului G10, impunerea unei conduceri unice a bisericilor şi
recunoaşterea superiorităţii unui lider religios peste întreaga lume, vor
constitui semne de începere ale sfârşitului. Detalierea misiunii căpeteniilor
este făcută în Apoc 14, unde sunt văzuţi stând împreună cu Împăratul
universului pe muntele Sionului

277
Apocalipsa 14:1 „ Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe
muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de
mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.
2 Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul
unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu
alăuta, şi cântau din alăutele lor.
3 Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor
patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe
cântarea, în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră
răscumpăraţi de pe pământ.
4 Ei nu s-au întinat cu femei, căci Sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde
merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru
Dumnezeu şi pentru Miel.
5 Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci Sunt fără vină înaintea
scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
Versetul 4 a rămas învăluit într-un oarecare mister, datorită
accentului pus pe neimplicarea celor 144 000 în acţiuni imorale. Pare
nepotrivită descrierea calităţilor morale ale căpeteniilor poporului, într-o
lume în care conducătorii sunt implicaţi în tot felul de scandaluri. Aceşti
,,sarim’’ sunt puternici pentru că pot să-şi controleze propriul
comportament. Cine este stăpân pe sine poate stăpâni o ţară întreagă,
datorită cumpătării. De remarcat că stăpânirea de sine este menţionată la
nişte oameni care aparţin ultimei generaţii de pământeni, caracterizată de
toate statisticile ca fiind cea mai imorală generaţie de pe pământ.
Afirmaţia are de fapt conotaţii spirituale mult mai puternice decât
realitatea morală exprimată de textul respectiv iar cuvântul ,,femei’’ nu
face o distincţie între femeile virtuoase şi cele imorale. Termenul biblic
românesc este la plural. Biblia consemnează în paginile sale că biserica
sau poporul care se declara fidel Creatorului este ca o femeie, uneori
virtuoasă şi plină de glorie, alteori desfrânată şi idolatră pentru că nu
respectă legământul. În textul francez apare acelaşi plural ,, des femmes’’.
Apoc 14 :4.”Ceux-là ne se sont pas souillés avec des femmes, ils se
sont gardés purs. Ils suivent l'Agneau partout où il va; ils ont été rachetés
d'entre les humains pour être offerts les premiers à Dieu et à l'Agneau.”
În textul grecesc original, cuvântul ,,femei’’ apare scris
,,gunaikw/n’’(gynaicon), având terminaţia” w/n” (on) specifică genitivului
plural.

278
Apoc.14 : 4,, ou-toi, eivsin oi] meta. gunaikw/n ouvk evmolu,nqhsan(
parqe,noi ga,r eivsin( ou-toi oi` avkolouqou/ntej tw/| avrni,w| o[pou a'n u`pa,gh|Å ou-
toi hvgora,sqhsan avpo. tw/n avnqrw,pwn avparch. tw/| qew/| kai. tw/| avrni,w|’’
Transliterat: ,,Apoc 14:4 houtoi eisin hoi meta gynaikon ouk
emolynthesan, parthenoi gar eisin, hou toi hoi akolouthountes to arnio
hopou an hypage. houtoi egorasthesan apo ton anthropon aparche to theo
kai to arnio.”
Puritatea morală a celor 144 000 este deplină şi se referă la
neimplicarea într-o relaţie sentimentală cu vreo femeie, nefăcându-se
diferenţiere între cele evlavioase şi cele desfrânate. Dacă s-ar fi făcut
referire la o parte din ele ar fi existat un criteriu de departajare, o menţiune
clară asupra caracterului unora sau altora dintre ele . Folosindu-se doar
pluralul, fără particularizare, se includ toate bisericile din lume.
Concluzia logică ce se desprinde din aceste texte este că toate
bisericile vor fi necurate în momentul alegerii căpeteniilor Împăratului.
Folosirea pluralului indică universalitatea fenomenului babilonizării tuturor
bisericilor, aşa încât nu va mai exista nici una curată. La aceeaşi concluzie
se ajunge şi din studierea capitolului 12, unde se spune că Balaurul va
lupta cu rămăşiţa femeii neprihănite.
Apocalipsa12:1 „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie
învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece
stele pe cap.
2 Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să
nască.
3 În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu,
cu şapte capete, zece coarne, şi şapte cununi împărăteşti pe capete.
4 Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe
pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, ca să-i mănânce
copilul, când îl va naşte.
5 Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască
toate neamurile cu un toiag din fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la
scaunul Lui de domnie.
6 Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie
hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.”
Din femeia cerească se naşte un copil care este Iisus Hristos. Iniţial,
lupta se dă între balaur şi femeie pentru a-i nimici copilul, apoi lupta se dă
în cer între Iisus înălţat şi balaur, care este înfrânt şi aruncat pe pământ
unde urmăreaşte femeia. În final, balaurul se luptă doar cu rămăşiţa
279
seminţei ei. De remarcat că femeia care-l naşte pe Mesia este văzută în
cer, ceea ce ne duce cu gândul la biserica lui Dumnezeu cunoscută doar
de El. La naşterea lui Iisus, poporul lui Israel apostaziase şi doar puţini
mai urmau pe Dumnezeu în spirit şi adevăr. După înălţare, locul poporului
ales a fost luat de creştini, nu de biserica creştină oficială ci de poporul
persecutat şi martirizat timp de secole. Creştinii au fost persecutaţi timp de
mii de ani de către mai marii lumii şi au fost obligaţi să se ascundă pentru
a supravieţui. Anonimii care au suferit pentru Hristos sunt cei care au
reprezentat femeia persecutată de balaur, nu oficialii aroganţi ai
bisericilor de stat.
Apoc 12:17 „ Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război
cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin
mărturia lui Isus Hristos.”
Indiferent de numele pe care-l poartă în prezent, urmaşii lui Iisus
pot fi cunoscuţi doar de El. De aceea, stă scris că la venirea judecăţii vor
fi despărţiţi unii de alţii, cei buni de cei răi.
Galateni 3:16 ,, Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi
seminţei lui”. Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai
multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „Şi seminţei tale” adică
Hristos.’’
În Apoc.14 denumirea generică ”femei” este pentru toate bisericile
sfârşitului. Nu se face nici o deosebire între ele, toate sunt la fel, toate
aparţin Babilonului.
Pentru a înţelege sensul afirmaţiilor de mai sus, trebuie de aflat ce
înţelege Biblia prin întinare cu o femeie imorală.
1 Corinteni 6:13 mâncările Sunt pentru pântece, şi pântecele este
pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar
trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru
trup.
14 Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea
Sa.
15 Nu ştiţi că trupurile voastre Sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu
mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve?
Nicidecum!
16 Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci
este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”.
17 Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El.

280
18 Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat
săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului
său.’’
Conform scrierilor lui Pavel, un om nu are voie să se întineze cu o
femeie desfrânată pentru că prin aceasta se identifică cu acţiunile ei,
participă la nelegiuirea ei şi aprobă comportamentul ei. El devine parte
integrantă din sistemul degenerat de valori al desfrânatei.
Neparticiparea la acţiunile imorale ale bisericilor, indiferent cum se
vor numi, rămânerea în afara influenţelor nefaste ale acestora,
neparticiparea la luarea deciziilor care duc la implicarea lor în unirea cu
Babilonul, sunt considerate fapte de eroism care trebuie răsplătite .
Astăzi pare uşor de afirmat că rămânem lângă Iisus, dar atunci când
va sosi ceasul greu al trădării se va constata că majoritatea se adaptează la
mediul exterior şi nu doresc să-şi creeze probleme cu autorităţile bisericeşti
şi cu comunitatea locală. Orice ieşire din rândul curentului general va fi
considerat fanatism şi va duce la izolarea dizidenţilor. Cei care vor avea
curajul să vorbească vor fi marginalizaţi, vor pierde prieteni şi rude, vor
pierde încrederea comunităţilor locale şi nu vor mai avea dreptul la opinie
în public. Cu asemenea perspective în faţă nu este greu de previzionat că
vor fi extrem de puţini cei care vor îndrăzni să se opună ecumenismului.
Cei care se vor opune vor fi repede socotiţi drept vinovaţi de orice
discordie din societate.
Acţiunea lor va fi totuşi observată de universul întreg şi de miliarde
de oameni, dintre care unii vor înţelege mesajul şi vor refuza să se închine
fiarei şi icoanei ei şi nu vor accepta să primească semnul ei pe frunte sau pe
mână.
Să înţelegem că aceşti 144 000 nu aparţin nici unei biserici, sunt în
afara ei? Nu aici este cheia, ci în faptul că aceştia nu contribuie la
desfrânarea propusă şi executată de conducerile bisericilor. Calităţile
morale ale celor 144 000 de eroi ai umanităţii sunt evidenţiate pentru a se
contura caracterul lor, în opoziţie cu cel al conducătorilor bisericilor care
vor adera rapid la religia fiarei din Apocalipsa capitolul 13.
Rabinii, preoţii, pastorii şi slujbaşii bisericeşti care participă la
deciziile importante ale bisericii şi care contribuie la intrarea tuturor
bisericilor în mariaj ilegal cu ecumenismul Babilonului nu vor fi incluşi în
rândul celor 144 000 de pe Muntele Sionului, iar riscul de a fi excluşi din
cer este foarte mare.

281
Prezentarea celor 144 000 pe Muntele Sionului, împreună cu
Mielul, este o scenă de victorie şi transmite un mesaj clar celor care ştiu
să se lupte pentru adevăr. Rezistenţa împotriva apostaziei generalizate va fi
răsplătită. Dacă intrarea noastră în războiul cosmic s-a făcut prin
diplomaţie mincinoasă, abandonarea tratatului cu forţele rebele şi intrarea
în tratatul de pace cu cerul se va face în mod transparent, în faţa întregului
univers, printr-o ceremonie de sărbătoare pe muntele Sionului şi prin
semnarea tratatului de pace veşnică de către cele 144 000 de căpetenii ale
pământenilor. Acceptarea tratatului de alianţă cu rebelii s-a făcut într-un
loc public, dar prin înşelăciune, prin ascunderea prevederilor reale ale
acestuia. Semnarea tratatului de pace cu Dumnezeu se va face tot într-un
loc public, după ce tratatul a fost publicat încă de la începutul lumii, iar
detaliile au fost cunoscute de orice om. Alianţa cu rebelii a adus moarte şi
durere, tratatul de pace veşnică cu Dumnezeu aduce viaţă veşnică şi
ştergerea urmelor lăsate de suferinţa din timpul perioadei de rebeliune.
Modificările genetice produse de virusul informatic plantat de rebeli vor fi
reparate şi forţa fizică şi psihică a oamenilor vor reveni la normal.
Muntele Sionului a fost ales ca loc public pentru semnarea
tratatului de pace cu Dumnezeu, pentru că este cel mai cunoscut loc de pe
planeta pământ, este considerat loc sacru de toate religiile pământului şi
reprezintă un loc memorabil şi pentru Dumnezeu, datorită rolului jucat de
acesta în planul împăcării oamenilor cu cerul. În concluzie, Sionul
reprezintă un loc agreat de toate părţile pentru a realiza pacea veşnică.
Dacă alianţa cu rebelii a fost semnată doar de doi oameni, tratatul de pace
cu Dumnezeu va fi semnat, simbolic, de 144 000 de oameni din ultima
generaţie. Dacă cei 24 de bătrâni din Apocalipsa reprezintă guvernul
mondial legitim, aflat acum în exil, cei 144 000 vor fi slujbaşi imperiali
aflaţi în subordinea directă a Împăratului universului, care este Iisus
Hristos. Afirmaţiile se bazează pe versetul 4 unde ei sunt văzuţi urmându-
L pe Miel oriunde merge. Acest ,,oriunde” include întreg universul. Prin
apropierea de Dumnezeu ei au înţeles cel mai bine caracterul Lui şi modul
Său de a proceda cu fiinţele din univers. De aceea, ei pot fi cei mai buni
slujbaşi imperiali.
Dacă ar fi vorba doar de 144 000 de aleşi ce vor fi salvaţi de pe
pământ ar fi descurajant pentru o lume cu peste 6 miliarde de locuitori.
Apocalipsa continuă imediat cu prezentarea unei mulţimi nenumărate de
sfinţi, care au rezistat decretului fiarei de a se închina ei şi demonstrează
că vor fi mult mai mulţi mântuiţi.
282
Apocalipsa 7:9 ,, După aceea m-am uitat,şi iată că era o mare
gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice
seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea
scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu
ramuri de finic în mâni;
10 şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului
nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”
Doar o parte a sărbătorii reintegrării neamului omenesc în familia
universului este prezentată mai sus. Există texte mai vechi care lărgesc
tabloul marii sărbători a unificării cerului cu pământul într-o unică
împărăţie. Evenimentul învierii va fi pregătit cu multă atenţie iar mântuiţii
vor fi sărbătoriţi de tot universul ca nişte eroi. Intrarea în cetate se va face
imediat după întâlnirea cu Iisus în văzduh. El va fi cel care va conduce
mulţimile de învingători prin arcul de triumf al cetăţii sfinte.
Isaia 26 :1,, În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara
lui Iuda: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi
întăritură.
2 Deschideţi porţile, ca să intre neamul cel neprihănit şi credincios.’’
Din textele de mai jos se observă că neprihăniţii, oamenii care au
hainele albe ale lui Hristos, vor intra pe porţi în cetate în timp ce afară vor
fi câinii, vrăjitorii, desfrânaţii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine
iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună.
Prezentarea ambelor categorii de oameni în acelaşi context ne dă
certitudinea folosirii unui timp real pentru descrierea evenimentului
intrării în cetatea Noul Ierusalim. În timp ce sfinţii vor fi primiţi în cetate,
nelegiuiţii vor fi afară, vor fi prezenţi la eveniment şi vor vedea cu ochii
lor răsplătirea. Fiecare om alege locul unde doreşte să participe la
sărbătoarea finală a istoriei lumii, unii în interiorul cetăţii la marşul festiv,
alţii dincolo de zid, în exteriorul cetăţii, ca unii care au refuzat invitaţia.
Apoc.22:13 Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutul şi Sfârşitul.
14 Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să
intre pe porţi în cetate!
15 Afară Sunt cînii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi
oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!

283
16 Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri
pentru Biserici. Eu Sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul
strălucitor de dimineaţă.”
17 Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi
celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!’’
Textul original, grecesc, indică un eveniment concret, realizat în
timp real şi confirmat de autoritatea Celui care este autorul Apocalipsei. În
versetul 15 este scris că afară ( e;xw-exo) sunt câinii, vrăjitorii etc.
Termenul grecesc indică o prezenţă reală a acestora pentru a vedea
ceremonia de primire a celor victorioşi. Primii excluşi sunt câinii, cu
referire la oamenii care se pleacă în faţa oricui le dă o bucată de pâine. În
zilele acelea, pâinea oferită de fiară se dă contra cost, cu viaţa veşnică.
Cine riscă să aibă pâine de la fiară riscă să fie în afara Cetăţii Sfinte.
Apoc.22 :14,, Maka,rioi oi` plu,nontej ta.j stola.j auvtw/n( i[na
e;stai h` evxousi,a auvtw/n evpi. to. xu,lon th/j zwh/j kai. toi/j pulw/sin
eivse,lqwsin eivj th.n po,linÅ
15 e;xw oi` ku,nej kai. oi` fa,rmakoi kai. oi` po,rnoi kai. oi` fonei/j kai. oi`
eivdwlola,trai kai. pa/j filw/n kai. poiw/n yeu/dojÅ’’
Transliterat:,Apoc 22:14 ,,Makarioi hoi plynontes tas stolas auton,
hina estai he exousia auton epi to xylon tes zoes kai tois pylosin eiselthosin
eis ten polin.
15 Exo hoi kynes kai hoi pharmakoi kai hoi pornoi kai hoi phoneis kai hoi
eidololatrai kai pas philon kai poion pseudos.”
În momentele finale ale istoriei, oamenii vor trebui să aleagă între
două morţi, una poruncită de fiară, împotriva celor care nu i se închină şi
una poruncită de Dumnezeu, împotriva celor care se închină fiarei. Unii
vor alege moartea decretată de fiară pentru că nu se tem de moartea
provocată de sabie, ci cred în viaţa veşnică oferită de Iisus. Această
credinţă va fi răsplătită şi fiara nu va mai apuca să execute decretul pentru
că Judecătorul suprem va face dreptate imediat ce omenirea va alege cui
se închină.
Fericirea este doar pentru cei care au hainele curate şi au drept la
pomul vieţii, localizat în mijlocul cetăţii Noul Ierusalim. Intrarea în
Cetatea Sfântă se va face după ce fiecare a ales mai de grabă să moară de
mâna fiarei, decât să piardă nădejdea vieţii veşnice oferită de Iisus.
Apoc.22:1 ,, Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca
cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.

284
2 În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul
vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dînd rod în fiecare lună; şi
frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor’’
Pentru a ajunge la pomul vieţii trebuie să se intre pe porţi în cetate,
ceea ce indică traseul urmat de biruitori în timpul marşului triumfal.
Intrarea vitejilor spre pomul vieţii este o ceremonie de sărbătoare care
uimeşte întregul univers şi încântă de bucurie inima Tatălui şi a Mielului.
În drum spre pomul vieţii trebuie să ajungă în piaţa cetăţii Noul Ierusalim,
unde este tronul Tatălui şi al Mielului, de unde curge apa vieţii care udă
pomul.
Drumul urmat de biruitori este unul al victoriei şi este descris de
profeţii Vechiului Testament, începând de la Moise, continuând cu David,
Isaia şi finalizând cu Ioan în Noul Testament.
Iisus afirmă că sfinţii vor intra pe porţi în cetate, cu referire la o
intrare triumfală la pas de paradă prin faţa scaunului de domnie şi al
îngerilor, dar şi sub privirile celor nelegiuiţi care asistă la marş din
exteriorul cetăţii. Isaia vedea ceremonia intrării în Cetatea Sfântă şi striga
de bucurie.
Isaia 62:10 „Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi o cale poporului!
Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte! Ridicaţi un steag peste
popoare!
11 Iată ce vesteşte Domnul până la marginile pământului: „Spuneţi fiicei
Sionului: „Iată, mântuitorul tău vine; iată, plata este cu El, şi răsplătirile
merg înaintea Lui.
12 Ei vor fi numiţi „Popor Sfânt, Răscumpăraţi ai Domnului.” Iar pe tine,
te vor numi „Cetate căutată şi nepărăsită.”
Ceremonia intrării Împăratului slavei în cetate este una măreaţă şi
indică o acţiune desfăşurată în urma unei mari bătălii, purtată pentru
eradicarea rebeliunii. Titlurile acordate Împăratului sunt acelea de
,,Domnul cel viteaz în lupte ‘’ şi ,,Domnul oştirilor’’, cu referire clară la
ultima bătălie care pune capăt rebeliunii lui Satana şi a aliaţilor săi de pe
pământ.
O astfel de ceremonie grandioasă nu ar putea să se desfăşoare fără
distrugerea definitivă a armatelor rebelilor şi pacificarea definitivă a
pământului. Intrarea Împăratului slavei se face pe porţile victoriei, spre
centrul cetăţii, unde este piaţa de aur curat descrisă de Ioan. Dar Împăratul
este numit şi Domnul oştirii, cu referire la mulţimea vitejilor care sunt sub
comanda sa.
285
Cine sunt cei care fac parte din oştirea Domnului şi vor ajunge
până la locul Lui cel Sfânt? Ei sunt oameni cu inima curată, care nu
înşeală pe nimeni şi au mâinile nevinovate.
Psalmi ,,24:1 (Un psalm al lui David.) Al Domnului este pământul
cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!
2 Căci El l-a întemeiat pe mări, şi l-a întărit pe râuri.
3 Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la
locul Lui cel Sfânt? -
4 Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul
la minciună, şi nu jură ca să înşele.
5 Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui dată de
Dumnezeul mântuirii lui.
6 Iată partea de moştenire a celor ce-L cheamă, a celor ce caută Faţa Ta,
Dumnezeul lui Iacov.
7 Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre
Împăratul slavei!
8 „Cine este acest Împărat al slavei?” -Domnul cel tare şi puternic,
Domnul cel viteaz în lupte.
9 Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi veşnice, ca să intre
Împăratul slavei!
10 „Cine este acest Împărat al slavei?” -Domnul oştirilor: El este
Împăratul slavei! (Oprire).”
După cum se observă din psalmul de mai sus, cântarea lui David
face referire la cetatea lui Dumnezeu în care vor fi primiţi sfinţii. Finalul
descrie un marş al victoriei în care porţile vor fi deschise şi Împăratul
slavei va intra pentru a fi cinstit şi slăvit cu toate onorurile cuvenite unui
asemenea moment. De aceea este menţionat numele Împăratului ca Domn
viteaz în lupte şi ca Domn al oştirilor.
În cântarea lui Moise, făcută după trecerea poporului prin Marea
Roşie, sunt referiri la scene care nu au avut loc atunci şi despre care se
spune în Apocalipsa că vor fi cântate la sfârşitul istoriei de toţi oamenii
care vor avea parte de o salvare la fel de miraculoasă ca a evreilor din
Egipt.
Exodul 15:1 Atunci Moise şi copiii lui Israel au cântat Domnului
cântarea aceasta. Ei au zis: „Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava: a
năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.

286
2 Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a
scăpat. El este Dumnezeul meu, pe El Îl voi lăuda; El este Dumnezeul
tatălui meu, pe El Îl voi preamări.
3 Domnul este un războinic viteaz: Numele Lui este Domnul.
4 El a aruncat în mare carele lui Faraon şi oastea lui; luptătorii lui aleşi
au fost înghiţiţi în marea Roşie.
5 I-au acoperit valurile şi s-au pogorât în fundul apelor, ca o piatră.
6 Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut vestită tăria; mâna Ta cea dreaptă,
Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi.
7 Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trînteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi
dezlănţuieşti mânia şi ea îi mistuie ca pe o trestie.
8 La suflarea nărilor Tale s-au îngrămădit apele, s-au ridicat talazurile ca
un zid şi s-au închegat valurile în mijlocul mării.
9 Vrăjmaşul zicea: „Îi voi urmări, îi voi ajunge, voi împărţi prada de
război; mă voi răzbuna pe ei, voi scoate sabia şi-i voi nimici cu mâna
mea!”
10 Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta şi marea i-a acoperit; ca plumbul s-au
afundat în adâncimea apelor.
11 Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat
în sfinţenie, Bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?
12 Tu Ţi-ai întins mâna dreaptă şi i-a înghiţit pământul.
13 Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar
prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.
14 Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura: îi apucă groaza
pe Filisteni,
15 Se înspăimântă căpeteniile Edomului şi un tremur apucă pe războinicii
lui Moab; Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă.
16 Îi va apuca teama şi spaima; şi, văzând măreţia braţului Tău, vor sta
muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece
poporul pe care l-ai răscumpărat Tu.
17 Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe
care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-
au întemeiat, Doamne!
18 Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci.”
Amintirea numelui lui Moise nu este întâmplătoare, în cântarea
biruitorilor din Apocalipsa, pentru că Moise a experimentat credinţa dusă
la extrem şi a ieşit biruitor în faţa lui Faraon şi a oştilor lui. Evreii erau

287
urmăriţi de Faraon pentru a fi exterminaţi, iar ultimii oameni vor fi urmăriţi
de fiară pentru nimicire.
Moise a trecut cu privirea dincolo de vremurile sale, ajungând să
descrie biruinţa finală a tuturor oamenilor, în faţa împăraţilor pământului
reuniţi pentru a-i nimici. În textul de mai sus sunt referiri clare la
activitatea din noul Ierusalim şi la intrarea poporului sfinţilor în el, prin
faţa vrăjmaşilor care-i ameninţă. Vrăjmaşii sunt agresivi pentru că apar ca
nişte războinicii gata de luptă. Ţinuta de război este observată de Moise şi
indică o atitudine neprietenoasă a celor ce o poartă, în totală opoziţie cu
poporul răscumpărat de Dumnezeu.
Asocierea textelor referitoare la războinicii lui Edom, Moab şi
Filisteni, cu textele referitoare la măreţia braţului Domnului indică o
confruntare finală între Dumnezeu şi armatele coalizate împotriva Sa.
Aceste evenimente se vor petrece acum, la sfârşitul lumii, şi nu după o mie
de ani, cum spun alţii. Legătura făcută de Ioan între biruinţa şi cântarea lui
Moise şi biruinţa şi cântarea finală a eroilor din faţa tronului lui
Dumnezeu, ne determină să aprofundăm sensul cuvintelor din cântare şi
aplicaţiile ei la ultima mare bătălie pentru adevăr. De la versetul 11
înainte se poate observa o generalizare a subiectului, trecând la scene care
nu au avut loc pe pământ până azi.
În versetul 13 poporul sfânt este călăuzit, apoi izbăvit, salvat şi, în
final, îndreptat spre locaşul lui Dumnezeu. Sfinţii sunt călăuziţi pentru a
găsi calea spre mântuire, apoi izbăviţi din mâna morţii, pentru cei deja
morţi şi din mâna celor care-i ameninţă cu moartea, pentru cei care sunt în
viaţă la momentul acela. Cântarea lui Moise se armonizează cu spusele lui
Pavel, conform cărora mai întâi vor învia cei morţi şi apoi cei vii vor fi
transformaţi în nemuritori şi se vor întâlni cu Domnul în văzduh.
1 Tesaloniceni 4:16 ,, Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul
unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer ,şi întâi
vor învia cei morţi în Hristos.
17 Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în
nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu
Domnul.”
Întâlnirea în văzduh constituie momentul pregătirii pentru a intra în
cetatea Noul Ierusalim care coboară pe muntele Sionului. Afirmaţia pare
hazardată, dar trebuie să constatăm că Petru s-a întâlnit cu Iisus pe
valurile mării, atunci când a fost chemat. Comportarea mării ca o
suprafaţă solidă constituie argumentul că suprafaţa norilor se va comporta
288
la fel şi va fi folosită pentru a constitui locul de întâlnire cu Iisus, înainte
de ceremonia finală a intrării în cetatea Sfântă. Oamenii de ştiinţă au
demonstrat că apa poate să se comporte ca o suprafaţă solidă, în anumite
condiţii de temperatură şi presiune, chiar la valori ale temperaturii de peste
zero grade celsius. Sunt aşa numitele transformări de fază care, dincolo de
punctul de echilibru, pot da manifestări extraordinare ale apei. Secretele
apei nu sunt încă pe deplin elucidate de oameni, pentru că laboratoarele
ştiinţifice nu pot stabili parametrii care duc la anumite reacţii. Datorită
învierii unui număr enorm de oameni, care au rămas de partea lui
Dumnezeu în cursul întregii istorii terestre, nu ar avea loc pe faţa
pământului actual, ocupat de fiară şi de maşina sa de război. Datorită
prezenţei lui Dumnezeu, natura va avea alte caracteristici, gravitaţia se va
modifica şi vaporii de apă vor deveni ca un scut solid, după extragerea
oamenilor înviaţi pentru a intra în noua dimensiune spaţiotemporală. După
relatările lui Pavel, învierea va fi un procedeu iniţiat de modificăriele
extraordinare ale dimensiunilor spaţiu-timp, declanşate de prezenţa lui
Dumnezeu. Norii vor deveni un scut transparent ca şi cristalul, care vor
bloca orice tentativă a armatelor grupului G10 de a trimite rachete
nimicitoare către oamenii salvaţi de pe pământ. Va urma plasarea Noului
Ierusalim în spaţiul creat de secţionarea Muntelui Măslinilor în două,
pentru a forma un nou teritoriu, capabil să susţină întreaga infrastructură a
cetăţii.
Versetul 16, din Exodul 15, este capodopera cântării lui Moise
pentru că descrie intrarea poporului în cetate, prin faţa vrăjmaşilor rămaşi
muţi ca o stană de piatră, pănă vor ajunge toţi cu bine în locul pregătit.
Este o descriere a biruinţei finale care va întrece cu mult în grandoare ceea
ce a fost în momentul trecerii Mării Roşii de către evrei. Singurul locaş de
închinare făcut de Dumnezeu este cetatea Noul Ierusalim, Templul etern,
Marele Laborator al salvării, întocmit pentru împăcarea cu neamul
omenesc.
Prezenţa locuitorilor Canaanului şi Edomului la ceremonie, a
războinicilor Filistenilor şi Moabului, indică o scenă de luptă în care sunt
angrenate cele două tabere, până în momentul intervenţiei lui Dumnezeu.
Fără intervenţia lui Dumnezeu, egiptenii nu ar fi iertat nici un evreu şi ar fi
umplut cu sângele lor deşertul unde se refugiaseră. Descrierea corespunde
şi cu alte scene din Apocalipsa, unde se menţionează aceeaşi luptă
crâncenă între popoarele lumii şi poporul sfinţilor, dusă la Armaghedon.
Comparând descrierile, se observă că Armaghedonul nu este doar o bătălie
289
simbolică, pentru că Moise face referire la acea bătălie ca fiind una
reală, după cum bătălia pentru ieşirea din Egipt a fost una reală şi
crâncenă. Aceasta este realitatea zilelor ce vor urma şi nu poveştile spuse
frumos de unii din slujitorii altarului, pentru a nu descuraja fricoşii sau
oportuniştii din propriile biserici. Adevărul este descris în detaliu de către
profeţii lui Dumnezeu, pentru a fi avertizaţi din vreme despre ce va urma
şi pentru a ne face capabili să rezistăm celor mai dificile momente din
viaţa noastră.
Descurajarea şi depresia sunt cele mai puternice arme ale timpurilor
actuale şi ar duce la abandonarea standardelor morale, în momentul în
care am observa cum majoritatea lumii merge într-o direcţie iar noi în alta.
Ar fi un dezastru total să nu ştim că evenimentele care vor veni sunt sub
controlul total al lui Dumenzeu şi că perseverenţa în bine va aduce viaţa
veşnică celor curajoşi. Publicarea ultimelor detalii ale războiului ce va
urma va constitui o mare încurajare pentru toţi oamenii care văd că
lucrurile scapă de sub control pe pământ, dar nu înţeleg sensul
evenimentelor.
Apoc.5:2,, Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe
marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii
fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei.
3 Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului.
Şi ziceau: „Mari şi minunate Sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule,
Atotputernice! Drepte şi adevărate Sunt căile Tale, Împărate al
Neamurilor!
4 Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci
numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea
Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!”
Biruinţa lui Moise este de fapt datorată biruinţei Mielului şi, de
aceea, sunt cântate împreună. Prin jertfa de pe cruce, Mielul a făcut
posibilă învierea tuturor sfinţilor, de la Adam până la ultimul credincios.
În faţa tronului lui Dumnezeu stau biruitorii cu instrumente muzicale în
mâini şi cu ramuri de finic, simbolul victoriei şi al sărbătorii. Biruitorii sunt
vitejii care au rezistat atacurilor dure ale fiarei şi icoanei ei şi au preferat
să meargă la moarte, decât să se închine unui om. Mai târziu, David
descrie în termeni similari bătălia finală a istoriei, în care Dumnezeu va
interveni să scape poporul sfinţilor de la moarte. Distrugerea celor care
trăiesc în păcat nu a fost făcută până azi, în modul direct descris de David.
Domnul va zdrobi capul vrăjmaşilor Lui doar la Armaghedon. Psalmul 68
290
nu a avut corespondent în istorie şi nu va avea decât în ceasul ultimului
război dintre rebeli şi Iisus Hristos.
Intrarea Împăratului în Sfântul Locaş este descrisă mult mai detaliat
decât în Ps. 24, fiind menţionată o ceremonie a victoriei, însoţită de
cântăreţi şi instrumentişti, urmaţi de fetele care cântă din timpane. Un
spectacol grandios, în care tot universul este implicat emoţional .
Psalm 68:20 Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbăvirilor, şi
Domnul, Dumnezeu, ne poate scăpa de moarte.
21 Da, Dumnezeu va zdrobi capul vrăjmaşilor Lui, creştetul capului celor
ce trăiesc în păcat.
22 Domnul zice: îi voi aduce înapoi din Basan, îi voi aduce înapoi din
fundul mării,
23 ca să-ţi cufunzi piciorul în sânge, şi limba cînilor tăi să-şi capete
partea din vrăjmaşii tăi.
24 Ei văd intrarea Ta, Dumnezeule, intrarea Dumnezeului meu,
Împăratului meu, în locaşul cel Sfânt.
25 În frunte merg cântăreţii, apoi cei ce cântă din instrumente, în mijlocul
fetelor care sună din timpane.
26 Binecuvântaţi pe Dumnezeu în adunări, binecuvântaţi pe Domnul, cei
ce vă scoborîţi din Israel!”
Marşul victoriei este o încântare pentru tot universul şi înalţă de
bucurie inima Tatălui şi a Împăratului Slavei. Acestă incursiune în viitorul
eroic al omenirii demonstrează că viaţa în adevăr şi dreptate merită
explorată şi trăită, pentru că aduce un final atât de glorios încât niciun om
nu a visat astfel de momente.
Unele din evenimentele viitoare, precum şi anumite locuri din cer,
sunt descrise doar de Pavel, fapt ce ne duce cu gândul la călătoria până la
al noulea cer despre care pomeneşte în scrierile sale. Fidelitatea descrierilor
şi importanţa descoperirilor primite sunt o dovadă a faptului că o parte din
cele văzute de Pavel au fost totuşi consemnate în diverse epistole, fără a se
face referire exactă la originea informaţiilor.
Evrei 11:8,, Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece
într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să
ştie unde se duce.
9 Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară
care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau
împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe.

291
10 Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor
este Dumnezeu.’’
Unii afirmă că Noul Ierusalim va veni după o mie de ani de la
Armaghedon. Necunoaşterea împodobită în cuvinte mari şi în false mesaje
profetice a constituit, şi constituie, marea amăgire a lumii credule şi
neştiutoare.
Avraam aştepta cetatea al cărei ziditor este Dumnezeu şi nu o
aştepta peste mia de ani, ci la sfârşitul istoriei lumii, pentru că aşa a fost
învăţat de prietenul şi Dumnezeul său. Pavel vorbeşte despre aşteptările lui
Avraam, deşi în toată descrierea Genezei nu există referinţe la subiectul
menţionat, ceea ce duce la concluzia că Pavel ştia mult mai multe despre
Noul Ierusalim decât predecesorii săi.
Noul Ierusalim, cetatea păcii eterne între Dumnezeu şi om va fi
oferit în dar omului care are curajul să nu cedeze în faţa tentaţiilor oferite
de civilizaţia amăgitoare a Babilonului. A ieşi din Babilon înseamnă
automat a intra în noul Ierusalim, pentru că pe pământ nu mai există nici un
loc în care cei fugiţi din Babilon să mai fie în siguranţă.
Isaia 35:8 ,, Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi
Calea cea Sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai
pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor
putea să se rătăcească.
9 Pe calea acaesta nu va fi nici un leu, şi nici o fiară sălbatică nu va
apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe
ea.
10 Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu
cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi
bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!’’
Din scurtele relatări ale profeţilor despre marea sărbătoare a
victoriei Împăratului Slavei, putem consemna că realitatea va fi cu mult
mai grandioasă decât a fost cuprinsă în câteva cuvinte pentru că va fi la
înălţimea cerută de prezenţa lui Dumnezeu .
Isaia 51:11 ,, Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce,
vor veni în Sion cu cântări de biruinţă, şi o bucurie veşnică le va încununa
capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor fugi.

292
Bibliografie

1. Istoria Romană, de Theodor Mommsen ;


2. Grecii de peste mări, de John Boardman;
3. Civilizaţia Elenistică, de Francois Chamoux;
4. Roma şi destinul ei, de Raymond Bloch şi Jean Cousin;
5. 99 Personalităţi ale Lumii Antice, de Iohanna Şarambei şi Nicolae
Şarambei;
6. O istorie a mozaismului şi a Israelului Antic, de Prof. Dr.Alfred
Hârlăoanu;
7. Arheologie Biblică în actualitate, de Pr. Dr. Petre Semen
8. Comentariu la Apocalipsă, de Prof. Savvas Agouridis;
9. Aventura greacă de Pierre Leveque ;
10. Civilizaţia Sumeriană, de Constantin Daniel ;
11. Sfântul Chiril, Traducere de Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie ;
12. Decodarea Apocalipsei, de Filip Panait ;
13. Enciclopedia Antichităţii, de Horia C.Matei ;
14. Antichităţi Iudaice, de Josephus Flavius;
15. Contra lui Apion, de Josephus Flavius;
16. Războaiele Iudeilor contra Romanilor, de Josephus Flavius;
17. Herodot, Culegere de N.Iorga ;
18. Istoria Romană, de Cassius Dio;
19. Flavius Josephus - Evreul Romei de Mireille Hadas Lebel;
20. Facerea, de Pr. Ioan Sorin Usca;
21. Istoria Bisericească Universală, de Prof. Dr. Ioan Rămureanu ;
22. Atlas de Istorie Mondială de Hermann Kinder şi Werner Hilgemann,
23.Papii, Istorie şi secrete de Claudio Rendina

293
ISBN 978-973-0-05160-5

294