Despre rugăciuni
care nu se ridică
dincolo de tavan
L
ui Florin îi plăcea să se roage. A venit într-o seară pe
la mine, pentru că locuiam atunci în Poiana Câmpina,
aproape de gară, iar a doua zi el urma să plece devreme.
Şi când s-a făcut târziu, l-am lăsat în camera alăturată gata pentru
rugăciunea de culcare. Intru peste cinci minute să-l mai întreb
ceva, iar el era pe genunchi. Încerc peste alte cinci minute, dar
Florin încă se ruga. Mai aştept precum porumbelul lui Noe,
alte cinci minute şi întredeschid uşa. Florin era tot pe genunchi,
sprijinit de pat. Am rămas uimit. Eram sigur că nu simulează doar
că să mă impresioneze pe mine cu „ia-uite-ce-bun-creştin-sunt-e
u-măi-păcătosule”, ci că îi plăcea să se roage, să stea de vorbă cu
Dumnezeu. Putea să o facă şi întins în pat, cu ochii închişi dar, de
teama somnului şi dintr-o obişnuinţă sănătoasă, prefera altfel.
Până atunci, rugăciunea era pentru mine un ritual care trebuia
împlinit pentru că doream să ajung în cer. Nu îmi plăcea să mă rog,
dar o făceam seara, deoarece îmi dădeam seama că fără rugăciune,
şansele mele la judecata de apoi vor fi foarte mici. Rugăciuni de
un minut acasă, că doar ce să Îi mai spun eu Omnipotentului şi
172 OVIDIU RĂDULESCU
Rugăciunea de plăcere
Două lucruri nu îmi plăceau în copilărie:
1. salata de vinete la micul dejun şi
2. rugăciunile la biserică…
Ca să ajungă să îmi placă, a trebuit să îmi explic ce sunt şi
ce nu sunt de fapt cele două. Cu salata de vinete a fost uşor: am
venit într-o seară acasă lihnit de foame, mai ceva decât Esau de
la vânătoare. Şi cum surorile mele nu erau prin preajmă ca să le
ofer dreptul meu de întâi născut de a tunde iarba şi a căra gunoiul,
174 OVIDIU RĂDULESCU