Zonele balneo – climaterice

Turismul balnear se numără printre cele mai vechi forme de turism, fiind
important în cererea pentru turism datorită efectelor benefice ale resurselor
terapeutice. Staţiunile balneare deţin în prezent şi alte funcţii turistice, deoarece în
multe situaţii acestea reprezintă puncte de plecare pentru turismul montan, destinaţii
pentru turismul itinerant, sau puncte de vizitare în cadrul turismului cultural.
Ca formă distinctă de turism, termalismul are o serie de caracteristici care
sunt importante de luat în seamă atunci când se doreşte o amenajare a unor situri
balneare. Printre cele mai importante aspecte ce pun în evidenţă specificul acestor
destinaţii turistice putem evidenţia:

durata lungă a sejurului, deoarece curele balneare sunt considerate a fi

eficiente pe o perioadă de ~ 20 de zile, la care se alătură şi posibilitatea realizării
curei pe tot parcursul anului (sezonalitate scăzută);

localităţile balneo – climaterice au funcţii complexe în marea lor

majoritate (60%) şi din aceste considerente apare ca o cerinţă importantă
îmbinarea într-un mod eficient a activităţilor turistice cu celelalte activităţi (de
producţie, comerciale, diverse prestări de servicii);

turismul balnear deţine o cotă importantă din piaţa turistică, cu tendinţă de

creştere. Vizitatorii staţiunilor balneare reprezintă 10 – 15 % din circulaţia turistică
totală, cu valori mai mari în ţările cu potenţial economic şi turistic dezvoltat;
 previziunile în turism arată că în perioada următoare cererea pentru
termalism va fi de circa 20% din populaţia mondială; la aceasta trebuie adăugată
şi cererea celor ce se adresează în scop profilactic sau pentru odihnă şi recreere
(segment aflat în creştere); în prezent ponderea celor ce practică turismul balnear
în scop profilactic este de ~ 30%;

diversificarea şi modernizarea tratamentului în mod permanent, o dată cu

dezvoltarea tehnologiilor medicale şi nu numai;

dezvoltarea staţiunilor polivalente în care cura balneară se îmbină cu alte

ocupaţii turistice (turism sportiv, de afaceri, cultural);

clienţii sunt în marea lor majoritate persoane de vârsta a treia;

turiştii sunt în cele mai multe cazuri cu venituri medii şi mici; în acest
sector al turismului se practică turismul social;
clienţii staţiunilor balneare sunt mult mai fideli, practicând în general
turismul organizat;
 fiind o formă de turism ce trebuie adaptată permanent la schimbările
intervenite pe piaţă, turismul balnear înregistrează în prezent o serie de tendinţe:
- creşterea cererii pentru acele staţiuni care oferă posibilitatea tratării
consecutive a mai multor afecţiuni („tratament asociat”);
- manifestarea pe piaţa turistică a cererii sub formula „tratament –vacanţă”,
care generează preocupări ale ofertanţilor în direcţia diversificării ofertei de
agrement, asociată cu tratamentul profilactic;
- prezenţa în continuare într-o pondere însemnată a turiştilor ce practică
turismul social, aspect ce va accentua caracterul de masă al turismului.
Printre aspectele cuprinse în cerinţele/condiţiile minime pentru recunoaşterea
unor staţiuni pentru tratament pe plan internaţional se află:
factorii terapeutici naturali sunt consideraţi: apele terapeutice, nămolurile
terapeutice, climatul terapeutic, lacurile, mofetele, grotele, salinele, litoralul marin;
dotări cu instalaţii pentru practicarea curei de tratament;
definirea profilului staţiunii;
recunoaşterea unei staţiuni depinde de: existenţa a cel puţin un medic
balneolog, cu domiciliul în localitate şi care să cunoască mijloacele terapeutice
locale, existenţa mijloacelor de cazare, alimentaţie, agrement, transport şi a
măsurilor de protecţie a mediului.
Metodologia de amenajare a zonelor balneare
Pornind de la cunoaşterea tuturor elementelor naturale ale zonei (resurse
minerale, termale, cadru natural şi antropic) în procesul de amenajare a arealelor
balneare trebuie să se urmărească:

- delimitarea zonelor funcţionale în care să se asigure exploatarea optimă a

factorilor naturali, a amplasamentelor cele mai favorabile şi materializarea
măsurilor de protejare a mediului;
- dimensionarea construcţiilor balneare şi de altă natură în raport cu
volumul, capacitatea şi calitatea resurselor;
- structurarea echipamentelor într-o concepţie unitară;
- amenajarea unor spaţii libere şi utilizarea lor în scopuri terapeutice
(parcuri, terenuri de sport, zone pentru cura de teren etc.);
- implementarea progresului tehnic în exploatarea şi utilizarea resurselor
(tehnologii moderne, instalaţii balneare de înaltă tehnicitate etc.).
Aşa cum s-a mai precizat şi în paragrafele anterioare, în amenajarea oricărei
localităţi turistice trebuie să se urmărească parcurgerea unor etape, care în cazul
de faţă cuprind:
1. determinarea dimensiunii staţiunii (capacitatea de primire), care este o
etapă extrem de importantă, deoarece subutilizarea factorilor naturali de cură, sau
suprautilizarea acestora prin prezenţa unor echipamente nedimensionate
corespunzător poate genera pierderi.

2. determinarea modelului de amenajare, care pentru staţiunile balneoclimaterice

(indiferent de locul amplasării: zonă montană, litoral, deal, podiş) trebuie să ţină cont
de faptul că marea majoritate au funcţii complexe, respectiv îmbină activităţile
turistice cu cele urbane;
In consecinţă, modelul de amenajare are următoarele
particularităţi:
- în cele mai multe cazuri ia forma urbanizărilor;
- există şi localizări izolate sub forma unor complexe balneare
polifuncţionale;
- sunt predominante amenajările în varianta „totul sub acelaşi acoperiş“
(construcţia unor complexe care să ofere în acelaşi spaţiu, servicii de tratament,
precum şi celelalte facilităţi specifice turismului);
- în funcţie de configuraţia zonelor şi cerinţelor urbanizării se pot delimita
următoarele soluţii de amplasare a echipamentelor:1

localizarea sub formula “tablă de şah” în care dotările turistice şi balneare

alternează cu echipamentele urbane şi edilitare ale aşezărilor umane; este cea mai
simplă formulă de organizare a spaţiului în condiţiile existenţei unui teren plat, fără
denivelări semnificative; prezintă avantajul că asigură o desfăşurare comodă a
activităţilor, dar nu oferă un element de atracţie deosebit care să polarizeze interesul;

localizarea în formă de “pânză de păianjen”, adecvată implantărilor în văi

largi, marcate de înălţimi sau cursuri de râuri, este concepută într-o organizare
radială a echipamentelor; oferă avantajul unui punct de concentrare a activităţilor;

localizarea “radiocentrică” reprezintă modelul cel mai evoluat al

amenajărilor balneare, fiind prezent în majoritatea staţiunilor noi; are o
desfăşurare în plan circular sau, mai frecvent de amfiteatru cu un element de
atracţie în jurul căruia gravitează toate activităţile.
 Zonele de litoral

Amenajările turistice de litoral au o istorie de aproape două secole, prin

apariţia unor reşedinţe de vacanţă relativ izolate (de exemplu în Bazinul
Mediteranei).
Modelele de amenajare sunt astăzi foarte diferite, în funcţie de perioada şi locul
unde au apărut. Practic, asistăm în prezent la o diversitate a amenajărilor, atât din
punct de vedere al facilităţilor de cazare (hoteluri, vile, reşedinţe secundare,
apartamente pentru închiriat ş.a.) şi alimentaţie, precum şi din punct de vedere al
agrementului.
Caracteristici principale ale turismului de litoral:
- ponderea ridicată în circulaţia turistică internă şi internaţională, în multe
ţări ale lumii, care dispun de condiţii pentru practicarea acestei forme de turism,
litoralul concentrează ~ 50% din numărul total al vacanţelor;
- în ultimii ani se remarcă tendinţa de stabilizare a fluxurilor turistice către
zonele de litoral;
- concentrarea cererii în perioada caldă a anului, respectiv în 2-3 luni,
perioadă în care se remarcă şi o ocupare intensă a litoralului;
- modificări în structura cererii, trecându-se de la turismul de grup la
turismul individual;
- extinderea naturismului, aspect ce a determinat crearea de amenajări
specifice;
- diversificarea activităţilor recreative şi sportive în dauna plajei, care au
determinat apariţia unor echipamente adecvate: cluburi nautice, porturi de
agrement, şcoli de navigaţie etc.
- organizarea activităţilor în formula “cluburilor de vacanţă”;
- dezvoltarea turismului social etc.
Modele de amenajare turistică a litoralului
Procesul de amenajare vizează rezolvarea a două categorii de probleme:
1) dimensionarea localizărilor;
2) alegerea modelului de amplasare.
1) Pentru dimensionarea localizărilor se porneşte de la identificarea
suprafeţelor posibil de amenajat şi a normelor convenţionale existente care au un
caracter orientativ.
Capacitatea plajelor, în funcţie de care se stabileşte mărimea staţiunii, este
determinată de următorii parametrii:
a) suprafaţa exploatabilă sau amenajabilă
b) numărul de vizitatori pe ml. sau mp. de ţărm
c) simultaneitatea prezenţei pe plajă a vizitatorilor potenţiali.
Evoluţia în timp a soluţiilor de amenajare a zonelor de litoral evidenţiază existenţa mai multor
etape şi corespunzător a unor modele caracteristice:1
1) faza de pionierat, acoperind o perioadă de circa două secole, ce se întinde
până la 1930, caracterizată prin dezvoltări punctiforme, constituite iniţial din
locuinţe individuale, care mai târziu s-au constituit în societăţi ce au generat
ulterior apariţia primelor staţiuni. Ele au apărut ca destinaţii balneare, au fost
realizate iniţial din iniţiativa unor personalităţi ale vremii şi se adresau unei
clientele reduse numeric, dar cu posibilităţi financiare mari;
2) faza de urbanizare a litoralului, se întinde pe o perioada de 30-40 de ani şi
se caracterizează printr-o dezvoltare importantă a amenajărilor care iau forma
„urbanizărilor”, cu o distribuţie liniară de-a lungul coastelor şi o amplasare
oarecum anarhică a echipamentelor. În interiorul acestei perioade, specialiştii disting trei
momente, având corespondenţă în perfecţionarea modelelor de amenajare, şi anume:
- “înmugurirea “ şi “înflorirea” centrelor balneare existente;
- densificarea marilor staţiuni şi crearea unor adevărate „condominioane
turistice”,
3) faza amenajărilor de litoral de mare amploare ( `60 - `70 ) şi care se
caracterizează prin cuprinderea neobişnuită a operaţiunilor de amenajare concretizată
în crearea unor staţiuni „complexe şi integrate”, dotate cu mijloace de cazare
însumând între 10 şi 50 mii de paturi şi echipamente aferente necesare populaţiei
permanente a staţiunilor respective.
În opinia altor specialişti din domeniu, o
clasificare a localizărilor de litoral ar avea următoarea structură (nu se iau în
considerare etapele de evoluţie a turismului de litoral):
- staţiuni rezultate prin construcţii de cartiere rezidenţiale sau de campinguri
de-a lungul ţărmului;
- staţiuni foarte mari / „marile ziduri litorale” a căror capacitate este de zeci
de mii de paturi, interesant fiind în cazul acestora faptul că ţărmul mării este
dublat de un lanţ de piscine, incluse în oferta hotelierilor, fenomenul este prezent
în staţiuni din insulele Canare, Tailanda, Spania, Mexic etc.;
- staţiunile lineare, care sunt cele mai răspândite şi cel mai bine structurate,
ce cuprind alături de echipamentele specific turistice şi alte dotări, ca de exemplu
spaţii comerciale, de poştă etc.
În prezent asistăm la o schimbare a modului în care se pot desfăşura acţiunile
turistice în zona de litoral, totul fiind rezumat la conceptul de “ecoturism”, care
surprinde de altfel modalităţile în care se poate practica turismul fără a exploata sau
afecta resursele naturale. În literatura de specialitate s-au conturat chiar şi „strategii
ale managementului de reglare” aplicabile în special siturilor de litoral. Acestea se
referă practic la o serie de tehnici de dirijare a activităţilor din turism, ca de exemplu:1
- tehnici fizice: limitarea accesibilităţii în arii mai sensibile, proiectarea
localizărilor în locuri mai rezistente fizic, reabilitarea permanentă a echipamentelor
mai solicitate;
- tehnici economice: taxe mai mari pentru anumite grupuri, activităţi,
limitând astfel accesul anumitor categorii sociale, amenzi, recompense;
- tehnici de învăţare/educare a turiştilor în spiritul protejării mediului marin,
prin utilizarea diverselor materiale scrise, a ghizilor, centrelor de informare s.a.;
- tehnici de reglare a circulaţiei turistice: stabilirea unui anumit număr de
vizitatori, interzicerea anumitor activităţi etc.
In concluzie, privită în ansamblu, amenajarea turistică a teritoriului,
reprezintă un domeniu extrem de vast, care aşa cum am mai precizat, implică atât
cunoştinţe din mai multe domenii de activitate, cât şi practici/modele care trebuie
luate în considerare pentru o organizare raţională a spaţiului destinat acţiunilor
turistice. Pentru ţara noastră experienţa ţărilor cu turism dezvoltat poate
reprezenta un reper pentru o dezvoltare ulterioară, însă trebuie avute în vedere în
principal, particularităţile potenţialului natural şi antropic, precum şi realităţile
din teritoriu (gradul de uzură fizică şi morală a echipamentelor, repartizarea
inegală pe regiuni a unor amenajări turistice, motivaţiile de consum turistic,
tendinţele cererii turistice interne şi internaţionale ş.a.).
 Bibliografie
• Erdeli G., Istrate I., Amenajări Turistice, Editura Universităţii Bucureşti, 1996
• Minciu R., Economia Turismului, Editura Uranus, Bucureşti 2000
• Minciu R., Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi, Bucureşti, 1995
• Niţă I. si Niţă C., Piaţa Turistică, Editura ECRAN magazin, Braşov, 2000
• Ţigu, Turismul Montan, Editura Uranus, Bucureşti, 2001