Scoala relatiilor umane.

Introducere
Obiectul de studii al cercetărilor şcolii relaţiilor umane a fost ceea ce a rămas în afara
câmpului vizual al şcolii clasice: motivele psihologice ale comportamentului uman în
procesul de producţie, relaţiile de grup, normele de grup, problemele conflictului şi
colaborării, organizaţia informală. Reprezentanţii acestei şcoli au introdus în teoria
managementului elementele comportamentale într-un aspect integrator. Una din
tezele de bază ale şcolii relaţiilor umane este concepţia sistemului participativ al
managementului menit să înlocuiască sistemul autoritar de management şi de control
elaborat de şcoala clasică. Reprezentanţii principali ai acestei şcoli sunt George Elton
Mayo – fondatorul acestei şcoli, Mary Parker Follett, Douglas Mc Gregor, Dale
Carnegie.
Potrivit lui E. Mayo, orice organizaţie are la bază o structură socială integrală.
Tezele de bază ale acestei concepţii sunt următoarele:
1. Oamenii se conduc de motivele sociale ale necesităţilor şi se afirmă ca indivizi în
relaţiile cu alţi oameni;
2. În urma revoluţiei industriale şi a raţionalizării procesului de muncă, procesul de
muncă şi-a pierdut farmecul său, de aceea satisfacţia morală oamenii o caută în
prestigiul social, relaţiile sociale;
3. Oamenii reacţionează mai mult la influenţa socială a grupului de oameni egali cu
ei, decât la controlul din partea şefilor;
4. Lucrătorul răspunde la indicaţia conducătorului, dacă conducătorul poate satisface
necesităţile lui sociale şi vine în întâmpinarea dorinţelor lui.
Sarcina managementului la această etapă constă în organizarea structurilor
formale şi a relaţiilor ne formale. Cu acest scop a fost organizat un experiment la
o uzină din Hotorn (SUA), care a ţinut 12 ani (1924-1936). S-a descoperit
fenomenul
grupului ne formal în structura procesului de producere; relaţiile ne formale,
sociale dintre membrii grupului influenţau asupra productivităţii muncii şi
ritmului producţiei. Grupului îi erau caracteristice elaborarea normelor, poziţiilor,
prioritatea controlului social asupra lucrătorilor individuali în procesul muncii.
Concluziile acestor cercetări pot fi formulate astfel:
1. Productivitatea muncitorilor este determinată mai curând de normele de grup –
reguli nescrise, decât de posibilităţile fizice ale acestora.
2. Muncitorii acţionează sau adoptă decizii mult mai frecvent în calitate de
membri ai grupului, decât ca indivizi; comportamentul lor în majoritatea cazurilor
este condiţionat de normele de grup.
3. Importanţa liderilor ne formali pentru atingerea obiectivelor grupului, stabilirea
şi menţinerea normelor de grup.
Elton Mayo subliniază de asemenea necesitatea studierii problemelor de psihologie
a muncitorului şi subliniază necesitatea luării în consideraţie a factorilor care
motivează comportamentul acestuia în organizaţie şi randamentul muncii sale. El
formulează următoarele principii de bază care sunt, în acelaşi timp, şi utile şi
practice:
1. Fiecare individ are nevoile, obiectivele şi motivele sale; motivarea pozitivă
cere ca managerul să vadă în fiecare muncitor o personalitate;
2. Problemele umane nu sunt simple;
3. Problemele personale sau familiale ale muncitorului pot să influenţeze nefavorabil
productivitatea la locul de muncă;
4. Schimbul de informaţii are o importanţă deosebită, iar informaţiile eficiente
sunt un factor hotărâtor.