EDUCAȚIA TERAPEUTICĂ

Un nou concept
Educaţia terapeutică sau învăţământul
terapeutic reprezintă una dintre cele mai
36 noi direcţii adoptate de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, în ceea ce priveşte
preocuparea pentru educaţia pacienţilor
cronici şi pentru creşterea calităţii vieţii
acestora.
Întrucât facem parte din Uniunea Europeană, iar educaţia
terapeutică reprezintă la ora actuală unul dintre
domeniile de interes în afirmarea politicii
de sănătate bazate pe prevenţia diabetului, obezităţii şi
bolilor cardiovasculare, consideraţia oportunităţii
introducerii şi aplicării educaţiei terapeutice în România
devine evidentă.

Este un domeniu nou, la care ar trebui să ne grăbim să

aderăm.

Mai mult decât atât, susţinerea fondatorului acestei

discipline, profesorul Jean Philippe Assal, este
încurajatoare.
Practic, educaţia terapeutică reprezintă, pe de o
parte efortul suplimentar depus de
medic/asistentul medical pentru ca pacientul său
să dobândească cunoştinţe despre boală,
tratament, complicaţii, astfel încât să devină
autonom, să-şi preia o parte din controlul
asupra bolii, iar pe de altă parte centrarea
atenţiei şi cunoştinţelor pe pacient, nu pe boală,
astfel încât pacientul să obţină o identitate, o
personalitate în cadrul bolii de care
suferă.

Celina Stafie
 Scopurile educaţiei terapeutice sunt:

• scăderea costurilor de îngrijire (zile de

spitalizare, costuri ale medicamentelor,
• scăderea indicatorilor de
morbiditate/mortalitate)
precum şi
• creşterea nivelului educaţional şi relaţional al
pacientului
Bolile vizate prin educaţia terapeutică sunt
cele cronice, cu predilecţie acele boli care
schimbă viaţa pacientului într-o aşa măsură
încât, dintr-un om sănătos
care are o boală, va deveni un bolnav de
diabet sau un bolnav de hipertensiune, sau
un astmatic.
Răul pe care boala cronică îl produce se
referă, în primul rând, la amprenta psihică
şi socială realizată de boală
Bolile cronice pentru care este recomandată
efectuarea şedinţelor de educaţie terapeutică sunt:
• bolile de nutriţie şi metabolism -
diabet, obezitate;
• tulburările de comportament alimentar (TCA);
• astmul, bronşita cronică, apneea de somn;
• bolile cronice cardiovasculare;
• insuficienţele organice – insuficienţa renală
cronică, insuficienţa cardiacă, hepatitele cronice;
• cancerele, SIDA.
• Finalitatea acestei formaţii continue
• este de a permite participantului “să fie
• capabil de a ajuta pacienţii cu afecţiuni
• cronice să dobândească acele capacităţi
• necesare pentru a-şi gestiona singuri
• tratamentul, pentru a preveni în final
• complicaţiile ce rezultă din propria
• boală, totul pentru conservarea şi
• ameliorarea calităţii vieţii lor”
Conform unui raport OMS (1998), competenţele necesare
profesioniştilor din sănătate pentru a realiza obiectivele de mai sus,
sunt:
• adaptarea comportamentului profesional la specificitatea bolilor
cronice;
• comunicarea cu pacientul;
• înţelegerea pacientului;
• luarea în consideraţie a experienţei trăite de pacient;
• ajutarea pacientului pentru a înţelege ce i se întâmplă;
• sprijinirea pacientului în gestionarea tratamentului, dar şi a modului
său de viaţă;
• „acompanierea” pacientului pe termen lung;
• evaluarea dificultăţilor şi a progresului pacientului;
• planificarea şi evaluarea unui program de educaţie-învăţământ
destinat pacienţilor;
Modalităţile practice de învăţare în educaţia
terapeutică constau din:
• sesiuni de discutare a obiectivelor comune, cu membrii
echipei medicale
• seminarii ambulatorii, sau în cadrul zilelor de spitalizare,
cu anumite categorii de patologie: pacienţi diabetici,
obezi, astmatici
• organizarea, în ambulator, de zile tematice cu subiecte
relevante, cum ar fi: „Tulburările de comportament
alimentar-dietetică şi comportament faţă de mâncare”;
„Insulinoterapia”, „Activitatea fizică”, în domeniul
Diabet- Obezitate
• organizarea de workshop-uri modulare, de câte 3-5 zile,
cu scopul reorganizării obiectivelor consultaţiei în
urmărirea pe termen lung a pacientului cronic.
Implementarea principiilor educaţiei terapeutice în
practica medicală este departe de a fi un demers
facil.
Date fiind, însă, rezultatele benefice
înregistrate prin această abordare
particulară, educaţia terapeutică devine
un pas înainte obligatoriu, necesar tuturor
actorilor implicaţi în îngrijirea pacienţilor
cronici, fie ei pacienţii înşişi, familiile
lor, medicii, asistenții medicali sau sistemul
sanitar.