Istoria

contabilității
 O incursiune în istoria contabilității semnifică un
autentic act de cultură, dar în același timp, un demers
deosebit de complex.
În antichitate, grecii, persii și incașii țineau socotelile cu ajutorul
unor sfori înnodate, de diferite culori. Ansamblul acestora
constituia veritabile registre de evidență. Păstorii și-au numărat
turmele gravînd linii verticale pe bucăți de lemn. Brutarii din
Franța foloseau această metodă pentru a număra pîinea vîndută pe
datorie. În Mesopotamia se utilizau, acum cinci mii de ani,
tăblițele de argilă umeda pentru a consemna prin gravare
operațiile care au avut loc.
 La Susa a fost descoperit codul regelui
Hammurapi. Din textele codului reiese
faptul că asiro-caldeeni foloseau tăblițele
de argilă pentru inventarierea depozitelor.
Aceste tăblițe erau apoi uscate și păstrate
ca documente justificative. Ei cunoșteau
noțiunea de activ și pasiv.
 Evoluția contabilității este legată de evoluția
schimburilor comerciale. De la simple
însemnări s-a trecut la contabilitatea
memorială, contabilitatea în partidă simplă și
contabilitatea în partidă dublă. Cea mai veche
contabilitate memorială a fost ținută de
bancherii din Florența, încă în anul 1211, cînd
se foloseau termenii de dare și de avere,
deveniți mai tîrziu debit și credit.
 Ca etape ale istoriei contabilității avem
următoarele delimitări temporale:
1. Din cele mai vechi timpuri pînă în 1494;
2. De la 1494 pînă în anii1800;
3. De la 1800 pînă la 1989;
4. De la 1989 pînă în prezent.
 Prima etapă
Dintre registrele întrebuințate de romani enumerăm următoarele:
• adversaria - un fel de registru-jurnal lunar de casă;
• codex accepti et expensi - accepta = primire și expensa = dare,
cheltuială. În acest registru se țineau zilnic, după acte, operațiunile de
casă și operațiunile pe credit;
• codex rationum (ratio = cont, de unde provine și cuvîntul italian
regionesia = contabilitate). Acest registru corespunde Cărții Mari,
avînd deschise conturi pentru toate elementele din care se compune
patrimoniul.
• registrul inventar de astăzi purta denumirea de Libelus
familial sau Liber patrimonii, iar creanțele inclusiv dobînda de
încasat, corespundea unui registru scadentar, numit Kalendarium.
 A doua etapă
Din punct de vedere afectiv-cronologic începutul celei de-a
doua epoci este stabilit de istoriografi la 1494, cînd vede
lumina tiparului, primul tratat de contabilitate, datorită
călugărului Luca Paciolo (Pacioli) di San Sepulcro, sub
denumirea de "Summa de Aritmetica, Geometria, Proportioni
et Proportionalita" - tratat general de aritmetică practică și
algebră în care se pune pentru prima dată și problema
calculului în partidă dublă în Partea I, Districto II, Tratatul IX
sub titlul: "Tractus de computis et scripturis".
 Adevăr sau legendă? Marco Polo și
originile contabilității în partidă dublă.
Mare negustor și călător, italianul Marco Polo a trăit cu două
secole înaintea lui Paciolo, respectiv între anii 1254-1324.
Marco Polo este remarcat și numit de către han într-o
importantă funcție de conducere administrativă. După o
lungă perioadă de ședere departe de locurile natale el simte
nevoia să se întoarcă acasă. Autoritățile permit plecarea dar
numai după semnarea unu jurămînt din care să rezulte că va
păstra secret pînă la moarte tot ceeea ce a cunoscut nou pe
meleagurile vizitate.
Marco Polo acceptă condiția și după o lungă călătorie
revine la Veneția. La puțină vreme după întoarcerea
acasă, Marco Polo, commandant de corabie, cade
prizonier în mana genovezilor. Prizonierului i se oferă
libertatea cu o singură condiție: să destăinuie tot ceea
ce știe în legătură cu modul de a pune ordine și
lumină în însemnările referitoare la viața economică.
Iubind mai mult libertatea decît jurămîntul, Marco
Polo ar fi expus atunci tot ce știa depre contabilitate
în partidă dublă.
• În 1524, profesorul de aritmetică și contabilitate din Veneția,
Domenico Manzoni publică "Registrul dublu cu jurnalul"
("Quaderno doppio con il suo giornale"), din care se constată că
modelul din acel timp nu este mult diferit de cel practicat astăzi.
• Primul autor de contabilitate francez a fost Savonne din Lyon
(1567), după care, către sfîrșitul secolului ale XVII-lea, apar
autorii: Matthew De la Porte, Jaques Savary si Claude Irson.
Textul olandezului De la Porte, " Le guide de negocians ",
reprezintă o lucrare normativă în domeniu.
• În Germania, Olanda și Anglia aproape toate tratatele apărute în
acea perioadă nu sunt decît traduceri ale lucrării lui Paciolo.
• A treia etapă, este deschisă de lucrarea lui Edmond
Degranges, din 1795, intitulată « La teme des livres rendue
facile ou nouvelle methode d'enseignement ». În această lucrare
autorul descrie așa numita metodă de contabilitate « Jurnal-
Cartea Mare », impropriu denumit sistem american. Tot aici
Degranges face o clasificare a conturilor în conturi de valori, de
rezultate și de persoane.
• În anul 1865 A. Guibault publică o lucrare de contabilitate mai
sistematizată, care este consultată și astăzi cu mult folos.
Această lucrare intitulată « Traité de comptabilité » cuprinde și
un interesant album de modele.
 În timpul perioadei comuniste, sistemul contabil care s-a utilizat a fost
monoist, bazat pe contabilitatea de trezorerie. După Revoluţia din ’89 a fost
necesară aplicarea unor reforme şi în cazul sistemului de contabilitate.
Astfel:
• în 1991 a fost adoptată Legea contabilităţii nr. 82 care a introdus sistemul
contabil specific economiei de piaţă.
• din 1994 a fost aplicat un nou sistem contabil pentru agenţii economici,
• din 1998 a fost introdus noul sistem contabil pentru societăţile bancare.
• în 1999 a fost introdus un nou sistem contabil pentru societăţile fără scop
patrimonial.
• La nivel internaţional, în anul 1973 afost înfiinţat Comitetul
pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate –
International Accounting Standards Committee – IASC, iar
în 1977, Federaţia Internaţională a Experţilor Contabili –
International Federation of Accountans – IFAC.
• În 1968, ţările din actuala Uniune Europeană au creat Cadrul
Contabil General. Prin Directiva a IV-a s-au stabilit
documentele de sinteză contabilă şi regulile de evaluare a
patrimoniului unitar. Directiva a VII-a a stabilit regulile de
întocmire a bilanţului contabil şi de folosire a conturilor de
consolidare, iar Directiva a VIII-a a prevăzut principii de
unificare a conturilor în scopul adaptării lor pentru fiecare ţară.
Vă mulțumesc pentru atenție!!!!