Cours 2.

Critique des fondements des droits de l’homme de la Ière

génération

2.1. Le relativisme et ses conséquences sur les droits de l’homme.

2.1.1.Relativismul filosofic antic

 Rădăcinile relativismului provin din antichitatea greacă, acolo unde întâlnim două curente
principale de gândire:
* Curentul relativist (susținut de sofiști)
* Curentul metafizic/dogmatic (Socrate, Platon, Aristotel, etc.)

Ambele curente se sprijină pe raportul dintre adevăr și valoare.

 Intelectualismul promovat de Platon și de Aristotel, susține ideea cum că adevărul există și

poate fi cunoscut ca atare, voința fiind subordonată cunoașterii.

 Bine-le platonician are valoare prin el însuși, iar valoarea este adevăr. Același lucru se poate
spune și despre ideea de justiție, care este în afara justiției pământești.

Pentru sofiști, adevărul devine relativ, istoric, depinzând de om și de voința acestuia.

 Pentru sofiști, intelectul este supus voinței. Ei neagă posibilitatea cunoașterii obiective.

Cel ce deține cunoașterea este destinat să conducă (regele-filosof din viziunea platoniciană 
morala de stăpân în viziunea lui Nietzsche).
 Pentru dogmatici (Platon), Dumnezeu este adevărul, iar omul nu este măsura tuturor
lucrurilor. Pentru relativiști, din contră, omul devine măsura tuturor lucrurilor (Protagoras).

2.1.2.Relativismul politic

Începând cu secolulal XIX-lea se impune ideea potrivit căreia cunoașterea înseamnă putere 
cunoașterea devine voință de putere  cine deține această putere?  Omul (Nietzsche și
răsturnarea valorilor de ordin metafizic).

 În modernitate s-a produs o răsturnare de valori și o ruptură cu orice întemeiere pe principii

scoaterea în prim plan a subiectului uman.

Politica este putere; cunoașterea este putere  cunoașterea este pusă în slujba politicului, care
o folosește ca o forță de a supune.

În antichitatea greacă cetatea nu era o abstracție, ci locul în care omul se conforma naturii
(polis-ul). Esența polis-ului este binele (agathon), iar politica nu ar trebui să facă altceva
decât să armonizeze universalul cu particularul.
2.1.3.Relativismul modern

Modernitatea este centrată pe rațiune (ego cogitans-ul cartezian), înlăturând intuiția intelectuală
și devenind astfel relativistă.

Se face trecerea de la imuabilitatea Ideii de ordin metafizic către orizontalitatea temporală.

Modernitatea înlătură intelectul (inteligența) și rămâne numai cu rațiunea  cunoașterea

rațională se distanțează față de obiectul cunoscut, fiind îndreptată spre exterioritatea
obiectului, în timp ce intuiția este una cu obiectul.

Modernitatea își caută principiul întemeietor în subiect, care se confundă cu voința de putere.

Trecerea la gândirea conceptuală face ca omul, în loc să se ghideze după legile naturii, să se
ghideze după propriile sale legi, care nu depășesc granițele relative ale rațiunii.

Conceptul de drepturi fundamentale nu poate fi decât unul relativ, atâta vreme cât în centrul său
este pusă doar ideea de Om.

Prin drepturile omului, omul se eliberează de legile naturii (care îi par constrângătoare).

 Modernitatea înlocuiește sintagma “lege naturală” cu “drepturi ale omului”  “legea” (care
prescrie anumite îndatoriri) este deci înlocuită cu “drepturile”, iar “omul” ia locul “naturii”
(Leo Strauss).
2.1.4. Drepturile omului între “a fi” și a “trebui să fie”

Modernitatea tinde să înlocuiască morala cu dreptul, iar legile naturale sunt înlocuite de
idealuri (= realități virtuale).

Idealul dă sentimentul eliberării (în raport cu natura), dar în realitate el este constrângere pură.

Ca idealuri umane, drepturile omului fac parte din categoria lui “a trebui să fie” (ceva spre care
se tinde, dar pe care umanitatea nu îl atinge niciodată, omul devenind astfel un simplu proiect).

Totul se raportează la om (fiind astfel relativ), dar nu este vorba de omul real, ci de un individ
abstract omul real, viu, este obligat să se supună idealului omului abstract.

În lupta pentru un viitor mai bun (adică ceva ce încă nu există), modernitatea a uitat tocmai de
omul viu, concret.

Singura soluție la acest relativism exacerbat este tocmai promovarea relației corecte între
indivizi și trecerea de la individualism la comunitarsim (fără a cădea într-o societate autoritară
de tip comunitar).

Excesele individualismului au la bază dezvoltarea fără precedent a tehnicii, înstrăinarea omului

și lipsa de comunicare reală, conducând către o adevărată criză a familiei, o criză a politicului,
dar și o criză a realității juridice.

 Numai educația și dialogul pot fi soluții către trecerea de la individualism și orgoliu către
altruism și Ideea Bine-lui, care să ne conducă către acel aristotelic zoon politikon.