LICEUL

CU
PROGRAM ~ SPORTIV
BOTOSANI

STUDIU DE CAZ REALIZAT DE :

1 . CIRCIU CORNEL 3 . ANTON ANDREI

2 . PRISACARU EUSEBIU 4 . STERCIUC ROBERT
CLASA A ~ XI ~ .D
2011 .
* Mitropolitul Dosoftei * Mentalitatea Medievala * Studiu de caz
- Bibliografie * Despre graiul - Criticismul Junimea
- Lucrari Tiparite - Jurimea
Moldovenilor
- Lucrari in Manuscris - Sediul Junimea
- Psaltirea in Versuri * Despre literele
Petre Carp
- Alte lucrari Moldovenilor
- Presupusele inceputuri Vasile Pogor
* Literatura apocrifa Iacob Hegruzzi
Literare ale lui Dosoftei
- Dictionar * Literatura religioasa Theodor Rosetti
* Mitropolitul Antim Ivireanu La Sfarsitul sec.al XVII-lea Titu Maiorescu
- Bibliografie
* Umanismul si Iluminismul * Salonul “ Junimea”
* Mitropolitul Varlaam
- Bibliografie * Literatura Romana Piese din mobilierul lui Titu Maiorescu :
- Lucrarile Tiparite In perioada pasoptista I. O cercetare critica asupra poieziei Romane
- Alte lucrari 1 .Comediile d-lui Caragiale
- Reeditari ale Operei 2 . Mihai Eminescu ,
* Dimensiunea Religioasa a existentei 3 . Betia de Cuvinte ,
•

II. Istoria Literaturii Romane,

III. Junimea in Istoria LT. Romane Moderne
* Stilurile Limbii Romane :
- Lucian Blaga
- Dramaturgia lui Lucian Blaga
- Mesterele Manole CUPRINS …………..
Mitropolitul
Dosoftei
1624 ~ 1693
“Dimitrie Barilă. “
 Bibliografie

~Mitropolitul Dosoftei
* A invatat la Iasi probabil la Colegiul intemeiat in 1640 la manastirea "Sf. Trei Ierarhi", apoi la
scoala Fratiei ortodoxe din Lvov, unde a facut Studii umaniste si de limbi.
* Calugarit la Probota (c.1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Husi (1658-1660) si
Roman (1660 - 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671 - 1674 si 1675 - 1686); in toamna
anului 1696 dus in Polonia de ostile regelui Jan Sobieski, unde a ramas pana la sfarsitul vietii.
* A fost unul dintre cei mai mari carturari din trecutul nostru, fiind primul poet national, primul
versificator al Psaltirii in tot Rasaritul ortodox, primul traducator din literatura dramatica
universala si din cea istorica in romaneste, primul traducator al cartilor de slujba in romaneste
in Moldova, primul carturar roman care a copiat documente si inscriptii, unul dintre primii
cunoscatori si traducatori din literatura patristica si post patristica la noi si care a contribuit la
formarea limbii literare romanesti.

………
 Lucrari tiparite
~ "Psaltirea in versuri", Uniev 1673, cu peste 500 p., si 8.634 de versuri (la
un loc cu Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu)
~ “ Dumnezeiasca Liturghie", Iasi, 1679 (ed. a II-a, Iasi, 1683);
~ “ Psaltirea de-nteles", Iasi, 1680 (text paralel: slavon si roman);
~ “ Molitalvnic de-nteles", Iasi, 1683, avand, dupa prefata, un
~“ Poem cronologic despre domnii Moldovei", cu 136 versuri;
~ “ Paremiile preste an", Iasi, 1683.
~ “ Poemul cronologic", cu mici adaosuri si modificari si "Viata si petrecerra
sfintilor", 4 vol, Iasi, 1682 - 1686, lucrare de compilatie, dupa izvoare
bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) si slave.
 Lucrari in Manuscris
*Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oara in romaneste:
- "Istoriile lui Herodot"
- "Cronograful lui Matei Cigalas"
- "Pateric grecesc"
- "Mantuirea pacatosiior" a lui Agapie Landos
- "Viata si minunule Sf. Vasile cel Nou" - fragmente
* Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament facuta de Nicolae
Milescu, care s-a tiparit la Bucuresti, in 1688. In timp ce se afla in exil in Polonia, a
tradus introducerea (prologue) dramei "Erofili", scrisa de poetul cretan Gheorghe
Hortatzis (inceputul sec. XVII), inspirata, la randul ei, din piesa Orbecche a
italianului Giraldi, pastrata fragmentar (154 de versuri); incepe acum si traducerea
"Dogmaticii Sf. Ioan Damaschinul" (se pastreaza 4 capitole din cartea I).
* La rugamintea patriarhului Ioachim al Moscovei si a mitropolitului Varlaam Iasinski
al Kievului, a tradus din greceste in slavo-rusa mai multe lucrari teologice:
- Scrisorile Sfantului Ignatie Teoforul
- Constitutiile Sfintilor Apostoli
- Istoria bisericeasca si privire mistica a patriarhului Gherman I al
Constantinopolului
- Dialog impotriva ereziilor, si despre credinte noastre a lui Simeon al Tesalonicului
- 40 de cuvantari (Margaritare) ale unor Sfinti Parinti (34 ale Sf. Ioan Gura de Aur).
Tot acum a alcatuit, in slavo-rusa, o culegere de texte patristice si liturgice despre
prefacerea Sfantelor Daruri.
 Psaltirea in versuri

* Ioan Bianu, "Psaltirea in versuri publicata dupa manuscriptul original, si de pe

editiunea de la 1673", Bucuresti, 1887, LVI, 520 p.;
* N. A. Ursu, "Dosoftei. Psaltirea in versuri." 1673, Iasi, 1974, LX, 1165 p.;
* N. Ursu, "Dosoftei: Opera. I. Versuri", Studiu introductiv de Al. Andriescu, Bucuresti,
1978, 544 P.;
* Augustin Z. N. Pop, "Glosari la opera mitropolitului Dosoftei", Cernauti, 1944, 45 p.,
* R. Ciocan, "La genese du Psautier de Dosithee", in "Balcania", VII, 2, 1944, p. 428-
446;
*Pr. Niculae Serbanescu, "0 sarbatoare a cartii romanesti: Trei sute de ani de la aparitia
Psaltirii in versiuni a mitropolitului Dosoftei al Moldovei", in BOR, an. XCI, 1973,
nr. II - 12, p. 1216 1237;
* Gavril Istrate, "Limba romana literara in "Psaltirea in versuri" a lui Dosoftei", in
MMS, an. L, 1974, nr. 9 - 12, p. 7 77 - 799.
.....................
 Alte Lucrari

* Dan Simonescu, "Dosoftei traducator din dramaturgia universala", in rev.

`Manuscriptum", an. III, 1972, nr. 3, p. 28-41;
* N. A. URSU, "Versuri ale Dosoftei atribuite lui Miron Costin", in LR, an. XXIII,
1974, nr. 2, p.137-152.
* C. Lacea, "Untersuchtun uber Sprache der `Viata si petrecerea sfintilor" des
metropoliten Dosoftei", in vol. G. Weigand, Jahresbericht des Institute fur rumanische
Sprache zu Leipzig, 5, 1898, P. 51- 144.

…………
* Pr. Scarlat Porcescu. "Psaltirea de-nteles", Iasi, 1680, in MMS, an. LVI, 1980, nr. 6 -8, p. 605-
610;
* Pr.Niculae Serbanescu, "Trei sute de ani de la tiparirea la Iasi a Psaltirii de-ntales a Sfantului
Imparat proroc David de catre mitropolitul Dosoftei al Moldovei", in BOR, an.XCVIII,1980,
nr. 11-12,p. 1159-1172.
* D. Puschila, "Molitvelnicul lui Dosoftei. Studiu asupra limbii", in An. Acad. Rom., M.S.L., s.
II, t. 36, Bucuresti, 1915, p. 1-114;
* Pr. Paul Mihail, "Molitvelnicul mitrropolitului Dosoftei" - 1681. La implinirea a 300 de ani de
cand a fost tiparit, in MMS, an. LVII, 1981, nr. 4-6, p. 315 - 333;
* Pr. Paul Mihail, "Gravura originala romaneasca": Molitvelnicul mitropolitului Dosoftei din
168l in MMS, an. XXXIII, 1991, nr. 10-12, p.640-651.
* "Dosoftei. Dumnmezeiasca Liturghie", Editie critica de N. A. Ursu, Iasi, 1980, LIX + 352 p.;
* Pr. Ioan Ionescu. "Trei sute de ani de la tiparirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei", in
GB, an. XXXVIII, 1979,nr. 9- 10, p.995-1015.
* Nestor Vornicescu. "Mitropolitul Dosoftei traducator si editor al unor texte patristice", in
MMS, an. L, 1974, nr. 9-12, P. 748-752;
* Nestor Vornicescu, "Scieri patristice si post patristice in preocuparile mitropolitului Dosoftei", in
MO, an. XXVI. 1974, nr. 9 - I 0, p. 718 -731
* Alexandru Elian, "Mitropolitul Dosoftei si literatura patristica", in BOR, an. XCII, 1974, nr.
11-12 p. 1350-1375,

………………
- Nestor Vornicescu, "Dosoftei mitripolitul Moldovei aparator al epiclezei euharistice", in
BOR, an. XCV, 1977, nr. 7-8, p. 717-753.
- Ion Radu Mircea, "Dosoftei, un rapsod al istoriei", in "Manuscriptum", an. VII, 1976,
nr. I , p. 37-46,
- N.A. Ursu, "Debutul literar al lui Dosoftei", in LR, an. XXVI, 1977, nr. 6, p. 607-620
- N.A. Ursu, "Alte traduceri necunoscute din tineretea lui Dosoftei", in LR, an.XXVII,
1978,5, p. 495-507;
- Doru Mihaescu, "Une version roumaine d'Herodote au XVII-E siecle", in RESEE, t.
XVI, 1978, nr. 3, p. 529-541 si nr. 4, p.745-770.
- A se vedea si vol. "Dosoftei, 1624-1693. Bibliografie", Bucuresti, 1974, XXX + 102 p.
(tiparit de Bibl. Centrala; Univ. Bucuresti);
- "Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900", Bucuresti, 1979, p. 296-302
(bogata bibliografie);
- Mircea Pacurariu, "Istoria Bisericii Ortodoxe Romane. vol. II", Bucuresti, 1981, p. 93-
111; (ed a II-a, Bucuresti, 1994, p. 94-112);
- Preot Scarlat Porcescu, "Episcopia Romanului", Bucuresti, 1984, p. 190 - 204.
 MITROPOLITUL DOSOFTEI
Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra culturala din sec. al
XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei. "Acest Dosofteiu
mitropolitul - scrie Ion Neculce - nu era om prost de felul lui;era neam de mazil, prea
invatat; multe limbi stia:elineste,latineste, slovineste si alte. Adinc din carti stia; si
deplin calugar, si cucernic, si blind, ca un miel; in tara noastra pre aceste vremi nu se
afla om ca acesta". Datele noi care s-au gasit in ultimul timp au permis a se stabili ca
eruditul mitropolit al Moldovei se tragea dintr-o familie de negustori din Lvov, Papara,
de origine macedoromana.
Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adinca in viata religioasa a Moldovei, dindu-i acestei
vieti un impuls nou. Prin reinfiintarea tipografiei, prin tiparirea de carti noi, in special
de ritualul bisericesc, Dosoftei este continuatorul direct al operei culturale din epoca lui
Vasile Lupu.
Principala opera a mitropolitului Dosoftei si prima lui scriere care a vazut lumina tiparului
este Psaltirea in viersuri, care apare in anul 1673, intr-un orasel polonez, Uniev. A
tradus aceasta carte din slavoneste. Aceasta traducere a vazut lumina tiparului in anul
1680. In Molitvelnicul lui (1681) si in Parimiile aparute in anul 1683, Dosoftei
tipareste o lunga Cronologie a tarii Moldovei, scrisa in viersuri silabice,
compusa din 136 rinduri.
…………..
Are si niste versuri dedicate patriarhului Moscovei, Ioachim. Importanta Psaltirii in versuri a
mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastra veche este foarte mare. La sfirsitul Psaltirii,
Dosoftei tipareste si versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului romanesc.

Tot la tipografia din Uniev, mitropolitul Dosoftei publica in anul 1673 un Acatist talmacit de pre
limba slavoneasca pre limba romaneasca prin iubirea de munca si rivna Preasfintitului chir
Domnului parinte Dositei, mitropolitul Sucevei. Probabil ca este o retiparire a unei parti,
Acatistul Maicii Domnului; din Precinstitele Acatiste a lui Petru Movila, aparuta la tipografia
din manastirea Pecersca in anul 1629.
In 1679 tipareste o Liturghie, tradusa de el din limba greceasca, cu numeroase note scrise in limba
greaca. Si Psaltirea slavo-romana, pe care o tipareste la Iasi in anul 1680, este tiparita la
tipografia sa. O insemnatate mare pentru literatura noastra veche are monumentala opera
cunoscuta sub titlul Viata si petreacerea svintilor sau Proloagele.Intreaga scriere a lui Dosoftei
cuprinde patru volume mari, tiparite intre anii 1682-1686. Opera lui Dosoftei in mare parte este
o compilatie a lui proprie, alcatuita sau tradusa dupa mai multe izvoare, cum spune el, "de pre
greceste si de pre sirbeste".

In anul 1683, mitropolitul scoate o a doua editie a Liturghiei lui, completata cu rugaciuni noi. In
acelasi an, el tipareste o noua lucrare, intitulata Parimiile preste an. Este o colectie de slujbe si
rugaciuni, care se intrebuinteaza in biserica la serviciile divine ce se oficiaza seara. Deasemenea
el traduce si trimite la Moscova si Kiev Epistolele lui Ignatie, arhiepiscopul de Antiohia.
Moldova, dupa cum vedem, ne-a lasat o intreaga literatura istoriografica scrisa in slavoneste, o
bogatie de cronici de tot felul.
* DIN VISTIERIA CREDINTEI
* MITROPOLITULUI DOSOFTEI
* TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane ………………….
Din soborul vrednicilor vladuci ai Bisericii noastre, din pronaosul frescelor seculare, din pridvorul
tiparnitei sale de la Iasi, din galeria ctitorilor culturii romanesti, ne iese in cale Mitropolitul
Dosoftei al Moldovei.
Dupa trup fiu al tinutului sucevean, nascut in 1624, iar dupa duh al sanctuarului monahal de la
Probota, din 1648, cand a primit numele de Dosoftei. Simtind chemarea tainica a rolului sau in
viata Bisericii, cu studii temeinice, si-a indestulat setea de cultura, mai intai in Scoala
domneasca din manastirea Trei Ierarhi, din Iasi, si apoi la celebra Scoala a Fratiei Ortodoxe din
Lvov.
Cu o viata filocalica pe masura monahismului vremii, la numai 34 de ani, Dosoftei este chemat, in
1658, sa pastoreasca, pe rand, eparhiile Husi si Roman. In 1671 devine Mitropolit al Moldovei,
pana la 1686, cand a luat drumul greu al pribegiei in pamant strain, in Polonia.
Aici, inconjurat de cativa ucenici, a continuat o foarte bogata activitate teologica, literara si de
traduceri, pana la trecerea sa la viata cea vesnica, in 1693. Daca mormantul sau nu se mai
cunoaste, zestrea ostenelilor sale, roade ale talentului sau de versificator, traducator, scriitor si
contemplator al adevarurilor celor mai presus de fire, constituie marturii ale existentei si
nemuririi acestui Parinte spiritual al poetilor romani de dupa el si Ctitor al limbajului liturgic
prin Liturghierul tradus si tiparit la Iasi la 1679 ca dar al limbii romane, biruitoare in cultul
Bisericii. Transliterat de catre Mitropolia Moldovei in 1980, ca si Psaltirea in versuri, in 19742,
aceste doua carti dau la iveala un intreg univers de frumuseti literare si talmacesc credinciosia
cu care Biserica a pastrat fondul de cuvinte, incat ele pot fi folosite si astazi, cu intelesul
liturgic al cuvantului.
Ierarh al harului inmultit, cuget luminat, psalmist in graiul multimilor, osardic talmaci al
izvoarelor grecesti si slavonesti, pentru a face "spre inteles romanesc lauda sfanta",
mester iscusit al slovelor, paznic al dreptei credinte, al unui dumnezeiesc odor primit
din Scripturi si din vistieriile Sfintilor Parinti, greu incercat printre straini si stins de
dorul pamantului romanesc, asa se profileaza personalitatea creatoare a Mitropolitului
Dosoftei, dupa datele vietii sale de pastor ierarh, carturar. E datoria si grija noastra
sa-l readucem cu evlavie in randul marilor figuri ale culturii romanesti si universale, in
catapeteasma cinstirilor supreme de care tineretul si noi insine avem mare trebuinta.
Pe masura ce anii trec, ei ni-l apropie parca tot mai mult, chemandu-ne sa-l facem
cunoscut, sa-i dam la iveala vistieria credintei si talentului, care au rodit cu
imbelsugare in Biserica noastra, in sufletele fiilor ei si in Ortodoxia ecumenica.
Pretuirea ce i se cuvine operei sale teologice si literare trece insa dincolo de persoana si
timpul sau, acoperind de cinste Biserica si, deopotriva, limba si cultura romaneasca
peste trei secole si jumatate.
Fiecare din acestea a urcat prin el trepte noi, inscriind date memorabile legate de Psaltirea
sa in versuri, de sfintele carti ale slujirii in romaneste de la Dumnezeiasca Liturghie la
Octoih si la Vietile Sfintilor, la traducerea Sfintilor Parinti in alte limbi folosite in
Ortodoxie sau deslusind, la crearea Patriarhului Ioachim al Moscovei, invatatura
ortodoxa despre taina prefacerii la dumnezeiasca Euharistie.
Mitropolitul Dosoftei trebuie privit si ca un teolog de autoritate in aria larga a
Ortodoxiei. Cu atat mai mult se cuvine sa cinstim ierarhul inaripat cu gandul spre
inaltimile duhului prin scris si truda, cu cat imprejurarile i-au fost lui Dosoftei vitrege
si mijloacele putine.
 I. Dosoftei şi Pobrata (Probota),
mănăstirea lui de metanie

1. Importanţa însemnărilor din anul 1649, făcute de el pe verso-ul unui document al

acestei mănăstiri.
în, Arhiva istorică a României", 1,1865, partea I, p. 118, B.P. Hasdeu
a publicat următoarele însemnări (încercări de condei) ale lui Dosoftei,
aflate pe verso-ul unui document din 11 mai 1581, prin care domnitorul
Iancu Sasul a dăruit mănăstirii Pobrata câteva sălaşe de ţigani:

* Documentul se află în Arhiva Naţională a României, Bucureşti, fondul

Mănăstirea Sfântul Sava - Iaşi, XXVIII/l (vezi Catalogul documentelor
moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 174,
fişa nr. 676). Reproducem însemnările citate şi în fotocopia alăturată.
Însemnările de pe prima coloană se află în partea de sus a documentului,
iar cele de pe coloana a doua în partea de jos.
Comentând succint aceste prime informaţii biografice ale lui Dosoftei,
Hasdeu a văzut în ele dovada că tânărul ieromonah „învăţa
greceşte, latineşte şi poloneşte în timpul petrecerii sale în mănăstire",
opinie preluată de mulţi istorici literari. Alţi cercetători le-au considerat,
pe drept cuvânt, o mărturie a faptului că Dosofîtei ştia la acea dată limbile
respective, care nu se puteau învăţa în mănăstirea Pobrata.
Deosebit de preţioase sunt şi informaţiile că numele de mirean al lui
Dosoftei fusese Dimitrie, iar numele de familie al tatălui său era Barila
sau Barilovici. Numele părinţilor săi, Leontar (Leontie) şi Misira, sunt
cunoscute şi din alte însemnări ale lui Dosoftei. Le vom comenta mai
jos, în lumina unei informaţii suplimentare privitoare la numele Misira
(vezi capitolul II).
Neuitarea, ba chiar menţionarea de două ori în aceste încercări de
condei a domnitorului de atunci al Moldovei, Vasile Lupu, poate să fie…..
…… expresia afecţiunii lui Dosoftei pentru acest domn, de care îşi va aminti
cu plăcere şi mai târziu. în traducerea cronografului lui Matei Kigalas
aflată în copia din ms. 3456 de la Biblioteca Academiei Române (vezi
IX.4. A. 1.) îl evocă în următoarele două interpolări. Cu privire la Asineta,
fiica preotului din Iliopolis dată de faraonul Egiptului soţie lui Iosif,
Dosoftei face următorul comentariu: „Fată svântă. Cetit-am lucru minunat
de dânsă, cum îngerul lui Dumnedzău o au învăţat a credi în
Dumnedzău, unde şide ea în turn, şi bucate idoleşti de jărtfe nu mânca,
şi îngerul o hrănie. A lui Vasilie voievod era carte, greceşte, scoasă di
pre arăpască" (f. 27r; sublinierea noastră). La sfârşitul capitolului privitor
la împărăţia lui Vasile Macedoneanul, după fraza: „să pristăvi
împăratul Vasilie Machedon, împărăţind 19 ani", Dosoftei adaugă:
,Atâta au împărăţit şi Vasilie vodă în ţara Moldovii, Dumnedzău să-l
pomenească, tatăl lui Ioan vodă şi Ştefâniţă vodă, doamnei Roxandei şi
a doamnei Măriei, doamnei cneadzului Radzivil" (f. 276r; s.n.).
 Presupusele începuturi literare
ale lui Dosoftei
După toate probabilităţile, versificarea Psaltirii a fost făcută de
Dosoftei în timpul episcopatului său la Roman (1659-1671), iar dacă este
adevărat că Nicolae Spătarul (Milescu) a tradus Vechiul Testament în anii
1661-1664, la Constantinopol, unde îndeplinea funcţia de reprezentant
diplomatic al domnitorului muntean Grigore Ghica, traducere pe care a
remaniat-o Dosoftei (vezi N.A. Ursu, Noi informaţii privitoare la manuscrisul
autograf şi la textul revizuit al Vechiului Testament tradus de
Nicolae Milescu, citat în IV.2.) şi de a cărei influenţă se resimte Psaltirea
versificată de el (vezi N. A. Ursu, Concordanţe lingvistice între Psaltirea
în versuri a lui Dosoftei şi unele psaltiri româneşti din secolul al XVII-lea,
în „Limba română", XXXVI, 1987, nr. 5, p. 427-442, studiu republicat,
în versiune revăzută şi adăugită, în ediţia critică a Bibliei de la 1688,
Pars XI. Liber Psalmorum, Iaşi, 2003, p. 145-156), înseamnă că versificarea
Psaltirii, „în cinci ai foarte cu osârdie mare", a fost începută prin
anii 1664-1665, când Dosoftei era în vârstă de 40 de ani.
 S-a impus deci
întrebarea: care a fost activitatea lui literară de până la această vârstă, prin
ce lucrări şi-a creat el stilul atât de personal? Cercetarea limbii şi a stilului
unor traduceri româneşti anonime sau cu paternitate controversată din
perioada 1640-1660 a dus la concluzia că lui Dosoftei îi aparţine traducerea
unei broşuri de 54 de pagini, format 13/17 cm, tipărită la Iaşi, probabil
în anul 1645, căreia îi lipseşte foaia de titlu, eventual încă o foaie sau două,
nepaginate, de la început, cu vreo dedicaţie sau prefaţă, şi câteva foi de la
sfârşit, descoperită la Biblioteca Academiei Române în anul 1955 (vezi
Dan Simonescu, Contribuţii la Bibliografia românească veche, în „Studii
şi cercetări de bibliologie", I, 1955, p. 247-248). Această broşură
conţine Paraclisul Precistei (p. 1-22) şi două povestiri cu subiecte extrase
din Vechiul Testament, cu titlul comun Cuvinte şi jele la robie Ierusalimului,
când din Ierusalim la Vavilon i-au mutat Navuhodonosor împărat, şi
pomenire şi de năpaste ce-au năpăstuit acei doi giudecători pre Susana
 Povestirile au drept prefaţă un comentariu referitor la
conţinutul
lor, în 48 de versuri cvasipopulare (p. 23-26), pe care le
reproducem în
fotocopiile alăturate. Sunt publicate în ediţia Dosoftei,
Opere. I. Versuri,
Bucureşti, 1978, p. 385-386 (vezi N.A. Ursu, Debutul
literar al lui
Dosoftei, în „Limba română", XXVI, 1977, nr. 6, p.
607-620).
agarean = turc; mahomedan. Denumire provenită de la Agara,
slujnica Sarei, cu care Arvaam 1-a născut pe Ismail,
considerat strămoşul mahomedanilor
aschitaci = ascet, schimnic, sihastru Dictionar
bogonosnic = purtător de Dumnezeu, om cu frica lui
Dumnezeu
calem = condei de oţel cu care se săpau inscripţii pe metale
camai = şi mai, cât mai
cevluit = cehluit, cu părul retezat, formând un fel de cerc în
jurul capului, omul căpătând astfel înfăţişarea
ceahlăului, a vulturului pleşuv
chiar = clar, curat, limpede
chizmui = a da formă, chip, a întruchipa, a închipui
cinonacialnic = conducător al unui cin, al unei cete, căpetenie
cliserniţă = paraclis
custa = a trăi, a vieţui, a dăinui
cuviinţă (a da) = slavă, măreţie, frumuseţe
deaanie = faptă, lucru, întâmplare, istorie
de-aciia = apoi, după aceea
dires = act, document
divă = mirare, minunare; în divuri în chipuri - în variate şi
minunate feluri
divi = a se mira, a se minuna
durat = cioplit, fasonat
dvori = a sluji, a face servicii
efimă = o veche monedă rusească
epitimie = penitenţă, ascultare
erminie = tâlcuire, interpretare
floare = culoare, faţă
ghizdav = frumos
glavă = capitol
goz = gunoi, pleavă amestecată cu resturi de cereale
stricate la treierat
hărăţ = luptător, viteaz, voinic
herb = stemă, marcă (a ţării), blazon
hiriş = firesc, natural; frumos, vestit
iconomah = luptător împotriva icoanelor „Dară tocma şi din rumâni mulţ [sfinţi] sânt,
iscuşenie = ispită, tentaţie carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu
ispovadă = spovedanie, mărturisire
izvod = text original; sursă; copie s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ,
izvodi = a crea, a imagina; a copia, a traduce şi Rafail de Agapia, i-am sărutat şi svintele
judeţ = judecată
limbă = neam, popor; limbă considerată sacră moştii. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ
list(ă) = foaie (de hârtie) nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la
liubov = afabilitate, amabilitate, dragoste
lucoare = strălucire, lumină smerenie adâncă. Părintele Chiriac de
mohorât = (culoare) roşu închis Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de
molebnic = cleric oficiant, sacerdot; molitvenic
moşie = mozaic ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de
na = la Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară loan de
nescare = cineva, ceva, oarecare
neştine = cineva, oarecine Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi
nestidinţă = neruşinare, impertinenţă minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!
obrici = a se feri, a evita
obştnic = obştesc, comun Că Dumnedzău Svinţia Sa nice un neam
ocinător = moştenitor, urmaş de rodul omenesc pre pământ nu lasă
oglindi = a privi, a observa
ogodnic = plăcut, iubit, binecuvântat nepartnic de darul svinţeniii Sale, ce preste
oi = exclamaţie care exprimă diverse stări emotive toţ au tins mila Sa ş-au deşchis tuturor uşe
ozoare (în) = desen, motiv de ţesătură sau de zugrăvitură în romburi
pamente - pomenire, memorie de spăsenie".
parajian = parohian, enoriaş Dosoftei, Viaţa şi petrecerea svinţilor,
pardos = pardoseală
părvodiacon = întâiul diacon laşi, 1682-1686, iunie 9, f. 151v-152r
părvomucinic = întâiul mucenic
plăzuitură = prezicere, prevestire, revelaţie
podvig = penitenţă, ascultare
 Mitropolitul
~Antim Ivireanul~
(C. 1660- 1716)
 Bibliografie

Cărturar născut la Iviria, Georgia, mitropolitul al Ţării Româneşti (1708-1716).

~ Cunoscător, pe lângă limba română, al limbilor greacă, arabă, turcă şi

slavonă, al caligrafiei, sculpturii în lemn, picturii, s-a remarcat
îndeosebi prin realizările sale în domeniul tipografiei. Meşteşugul
tiparului îl deprinde după venirea în Ţara Românească, adus fiind de
domnitorul Constantin Brâncoveanu, de la Mitrofan (fost episcop de
Huşi).
 ~ A condus, începând cu anul 1691,tipografia domnească din
Bucureşti, unde sunt imprimate 4 cărţi: Învăţăturile lui
Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691),Slujba
SfinteiParaschiva şi a Sfântului Grigore Decapolitul (1692),
Evanghelierul greco –român (1693) şi Psaltirea (1694).
~ În perioada 1696-1701 este egumen la Snagov, unde înfiinţează o
tipografie şi sunt tipărite 15 cărţi printre care: Antologhion,
Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698),
Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Învăţături creştineşti
(1700), Floarea darurilor, Liturghierul greco-arab, Proschinitarul Sf.
Munte Athos (1701).
~ În anul 1715 mută tipografia la Bucureşti. De
menţionat: Sfătuiri creştine politice către domnitorul Ştefan
Cantacuzino (1715) (lucrare originală).
~ În manuscris au rămas două lucrări originale
importante: Chipurile Vechiului si Noului Testament, care
cuprinde 503 portrete in medalion, cu diferite personaje
biblice (se află în prezent la Kiev) şi Didahiile, o culegere de
28 de predici şi 7 cuvântări ocazionale (au fost editate în
1962 de Gabriel Ştrempel).
• În decursul vieţii sale a patronat tipărirea a 63 de cărţi (38 tipărite de
el însuşi), în limbile greacă, slavonă, română şi arabă. A format
numeroşi ucenici, printre care cei mai importanţi sunt Mihail Ştefan şi
Gheorghe Radovici. Este considerat unul dintre cei mai importanţi
tipografi din cultura medievală românească. A făcut muncă de
traducător, contribuind decisiv la promovarea limbii române ca limbă de
cult, a fost miniaturist, caligraf, gravor talentat. A ctitorit Mănăstirea
Antim din Bucureşti (1713-1715), executată după planurile proprii şi
cu pridvorul sculptat de el însuşi şi a executat portretul lui Constantin
Brâncoveanu.
• Are o moarte de mucenic, 1716, fiind asasinat de turci. A fost canonizat
în 1992 şi este prăznuit în 27 septembrie.
Antim Ivireanul : cărturar umanist / Djindjihaşvili, Fanny . – Iaşi : Junimea, 1982 (cota:
II 24265)
Antim Ivireanul : logos şi personalitate / Negrici, Eugen . – Bucureşti : Du Style, 1997
(cota: II 39547)
Antim Ivireanul şi vremea lui / Albala, Radu . – Bucureşti : Editura Tineretului, 1962
(cota: II 121)
Introducere în opera lui Antim Ivireanul / Mazilu, Dan Horia . – Bucureşti : Minerva,
1999 (cota: I 10431)
Viaţa şi activitatea mitropolitului Tării Româneşti Antim Ivireanul / Dinulescu, Ştefan .
-Cernăuţi, 1986
Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei / Dobrescu, Nicolae . -
Bucureşti, 1910
~ Biblioteca noastră are:
Ceasoslov . – Târgovişte, 1715, tradus de Antim Ivireanul. (cota: CV II 51)
~ MITROPOLITUL
VARLAAM ~
(1585 – 1657)
 BIBLIOGRAFIE
~ In prima jumatate a secolului al XVII-lea toate
eforturile sunt indreptate in directia cautarii in
traducerea cartilor bisericesti si laice a unei norme
supradialectale care sa faca talmacirile accesibile
romanilor din toate provinciile.Reprezentantii
culturali de seama sunt in Moldova Mitropolitul
Varlaam, in Tara Romaneasca,Udriste Masturel si in
Transilvania, Simion Stefan.
 Nu se stie cand s-a nascut Varlaam.Era fiu de razesi din
Balotestii Putnei.Intrase in cinul calugaresc la manastirea
Secu,refacuta in 1602 de Nistor Ureche, tatal cronicarului, si
Mitrofana .Prin 1610 se afla egumen al mamastirii,caci iscaleste un act
de buna cunvietuire cu calugarii vecini de la Neamtu.Invatase greceste
si slavoneste si in 1618 avea gata traducerea unui indreptar de
monarchism din secolul al VII-lea,Leastvita lui Ion Scararul,
Sinaitul.Ajuns duhovnic al domnitorului Miron Barnovski, acesta il
trimite in 1628 intr-o solie impreuna cu Pavel Ureche, Eustratie
logofatul si altii in Rusia.Solia a plecat din Suceava la 13 decembrie
1628,ducand cu ea manuscrisul unui Octoih slavonesc pentru Petru
Movila si moastele mucenicului Iacov din Persia,pentru mitropolitul
Moscovei,Filaret Nichitici.Intrevederea cu Petru Movila a avut loc la 3
august 1629,cand Miron Barnovski era mazilit.Petru Movila noteaza
ca Varlaam i-a povestit cum moastele sfantului Ioan cel Nou au
mantuit in 1610 cetatea Sucevei de invaia cazacilor.Credinta in moaste
era foarte mare pe atunci.Varlaam a fost primit de tar si a comandat
zugravului Nazarie niste icoane.In a doua domnie a lui Alexandru
Ilias,Varlaam a fost hirotonit mitropolit la 23 septembrie
1632,cuvantul de investitura rostindu-l un invatat dascal grec,Meletie
Sirigul.In 1637 avea gata traducerea Cazaniei si cerea tarului Mihail
Feodorovici sa-l ajute sa tipareasca aceasta carte.
Aceasta scrisoare este deosebit de importanta,fiindca ne arata izvorul
principal al Cartii de invatatura si data cand a fost terminata
traducerea.Dar ajutorul n-a venit atunci.L-a trimis in 1642,cand s-a si
inceput tiparirea cartii,Petru Movila.In acest an,prin august, Varlaam
participa la lucrarile sinodului deschis la Iasi pentru a lua atitudine
fata de confesiunea de credinta a lui Chiril Lucaris, a fost patriarch al
Constantinopolului, invinuit de calvinism.Grecii voiau ca sinodul iesan
sa aprobe condamnarea lui Chiril Lucaris si sa adopte profesiunea lui
Meletie Sirigul.Moldovenii s-au aratat rezervati si au propus sa se
discute mai curand o lucrare scrisa atunci de Petru Movila:

………………
”Marturisirea ortodoxa.”Aceasta lucrare redactata in latineste si traduse
apoiin ruseste, greceste si romaneste a devenit indreptarul ortodoxiei
Bisericii din rasarit (prima editie romaneasca e din 1691,iar ultima din
1942).Varlaam se bucura de o mare reputatie in lumea ortodoxa si la un
moment dat a figurat pe lista celor trei candidati la scaunul vacant al
Patriarhiei din Constantinopol.In 1644 Vasile Lupu il trimitea sa
trateze pacea cu Matei Basarab in Tara Romaneasca.Gasind la Udriste
Nasturel cu catechism calvinesc,tiparit in limba romana,Varlaam a
convocat la intoarcere un sobor pentru amandoua tarile si l-a
combatut,publicand in 1645 si un opuscul de raspuns.Prabusirea lui
Vasile Lupu in 1653 a adus si caderea lui Varlaam.Retras la
manastirea Secu, isi imparte pamanturile intre neamuri si moare
“fulgerat la maini”(paralizat) in 1657.Opera de capetenie e lui
Varlaam,:”Carte romaneasca de invatatura dumenecele preste an si la
praznice imparatesti si la svanti mari”,a fost talmacita,”din limba
slavoneasca” si tiparita”cu dzisa si cu toata cheltuiala”lui Vasile Lupu
“in tiparul domnesc, in mamastirea a Trei Svetiteli,in Iasi”intre 1642-
1643.
Varlaam isi dadea seama ca poporul nu intelegea cartea
altei limbi,a limbii slavone si ca, scolile de slavonie
imputinandu-se,era nevoie de carti romanesti pentru
noii dascali si elevi.Motivarea traducerii seamana cu
aceea din epilogul de la Talcul evangheliilor din
1564,prima cazanie romaneasca,si cu cea din
“preadislovia”Evangheliei cu invatatura din 1581.In
scrisoarea din 1637 Varlaam indica drept model al
Cazaniei sale Omiliie lui Calist,scrise in prima
jumatate a secolului al XV-lea.
Traducerea din 1581 era reeditata in 1641 la Alba Iulia de
mitropolitul roman recomandat de Vasile Lupu lui Rakoczi
Iorest.Varlaam traduce cu aproape sase decenii mai tarziu
decat Coresi si colaboratorii lui si limba sa este evoluata fata
de aceea a diaconului muntean si a preotilor
ardeleni.Calitatea traducerii lui Varlaam va putea fi stabilita
mai precis cand se va descoperi versiunea slavona a Omiliilor
lui Calist,neindentificata pana in present.A doua parte a
Cazaniei contine un numar de legend hagiografice,printre care
si aceea a mucenicului Ioan cel Nou,de Grigore Tamblac.
 Pentru viata celorlalti sfinti (Simeon stalpnicul,Sfantului Nicolae
facatorul de “ciudese”,Teodor Tiron,sfantul Gheorghe),Varlaam a
utilizat de buna seama alte izvoare,probabil Sinaxarele lui Maximous
Margunios,aparute in greceste,la Venetia ,in 1607.O viata a sfintei
Paraschiva,ale carei moaste se aflau la Iasi,compusese,dupa
Eftimie,patriarhul Tarnovei,mitropolitul Matei al Mirelor.Din legenda
sfantului Gheorghe lipseste episodul cu uciderea balaurului.Fapta
eroica a sfantului Gheorghe o fac la Varlaam alti doi mucenici:Dimitrie
calca in picioare o scorpie tocmai cand aceasta ridicase capul sa-l muste
si Teodor Tiron strapunge cu sulita un balaur antropofag.Acest act
supranatural comis de mai multi sfinti a fost atribuit in cele din urma
exclusiv sfantului Gheorghe,lui Iovan Iorgovan din balada populara si
lui Fat-Frumos din basm.
“Cartea romaneasca de invatatura dumenecele preste an si la
praznice imparatesti si la savnti mari” a fost foarte
raspandita ,timp de mai bine de un secol de la tiparirea
ei.Cazania aparuta in Tara Romaneasca la manastirea Dealul
(1644),pe timpul lui Varlaam Arapul,reproduce aproape in
intregime partea a doua a Cazaniei de la Iasi,iar
Chiriacodomionul de la Balgrad,din 1699,nu este decat o
reeditare a Cartii romanesti de invatatura.La
Bucuresti,Cazania lui Varlaam s-a reeditat in
1732,1765,1768,fiind multa vreme manualul de omiletica al
clerului roman .
Traducerea recent descoperita,Paraclisul nascatoarei de Dumnezeu,aparuta
la Iasi,in 1645,sunt de asemenea 48 de versuri despre pedepsirea
necredinciosilor.Cartea care se cheama raspunsul impotriva
catihismului calvinesc facuta de parintele Varlaam mitropolitul Sucevei
si arhiepiscopul tarai Moldovei,tiparita la Iasi,in 1645 este o scriere
originala, polemica.Autorul raspunde opului gasit la Udriste Nasturel
in 1644,avand urmatorul lung titlu:Cartea ce se cheama:”Catehismus
care cu voia si cu porunca domnului crestinesc Racoti Gheorghi,craiul
Ardialului,domnul Tariei Unguresti si sacuilor span,care s-au intors di
in limba dieceasca si sloveneasca pe limba romaneasca,cu svatul si cu
indemnatura si cu cheltuiala domniei lui Ciulai Gheorghi,pastoral
sufletesc al curtei mariei sale.
 Cu scrisoare s-au dus ustenit popa ghiorghi de Sec.Si s-au
izvodit in cetate in Belgrad;si s-au tiparit in sat in
Prisac.Mesterul tiparului au fost popa Dobrea din Tara
Munteneasca.Si s-au inceput in luna lui iulie,5 zile,si s-au
obarsit in luna iulie,25 de zile.Va leat ot sazda mira 7150,ot
rojdestvo Hristovo 1640.”Varlaam combate punct cu punct
dogmele bisericii calvine.Reforma calvina sustine ca omul nu
este capabil sa se salveze decat prin gravitatia divina.Cartea
lui Varlaam a avut ecou printer calvini,publicata sub
titlul:”Scutul catechismului,cu raspunsu den scriptura
santa,impotriva raspunsului a doua tari fara scriptura
svanta,la Balgrad in 1656.
 Ultima carte,la traducerea careia Varlaam numai a
colaborat,scriind prefata,este Seapte taine a besearicii de
arhiepiscopul Gavril Severul de la Filadelfia (mort in
1616),un volum in quarto de peste 339 de pagini,tiparit la
Iasi in 1645.Aici sunt condamnate superstitiile si vrajile si se
dau norme pentru indreptarea “sufletelor noastre cele
pacatoase”.Varlaam concepea o paritate a claselor macar in
planul credintei religioase,aceste lucruri fiind supuse de el in
predoslovia la Seapte taine a besearecii."
 Lucrarile Tiparite

“Carte românească de învăţătură la dumenecele de preste an”, şi la

praznicele împărăteşti şi la Svânţii mari (Cazania). Iaşi, 1641-1643.

506 foi, cu un “Cuvânt împreună cătră toată semenţia românească" al

lui Vasile Lupu şi –

“Cuvânt cătră cetitoriu" scris de Varlaam; cuprindea 54 de cazanii la

duminici şi 21 la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor,o parte din ele
sunt traduse sau prelucrate după cartea Comoara a mitropolitului grec
Damaschin Studitul (1577),

Altele sunt Iuate din manuscrise româneşti care au circulat până

atunci, mai ales în Transilvania.
 Alte lucrari…
~ Sapte Taine a Bisericii, Iaşi, 1644. 340 p., prelucrată
după opera retotului grec Toma Teofan Eleavulkos
(sec.XVI)
~ Cartea carea se chiama: “Răspunsul împotriva
Catehismului calvinesc” , tipărită probablil la Iaşi (după
unii la Dealu) în 1645, cu 32 de foi, în care combatea un
Catehism calvinesc tipărit la Alba Iulia, în 1645;
~ Cât a fost egumen la Secu, a tradus
Iucrarea Scara sau - Leastăţa Sfântului loan Scăraru
sau Sinaitul (1649), după ediţia comentată a episcopului
Maxim Margunios (Veneţia, 1590), dar a rămas în
manuscris.
 Reeditari ale operei sale….
Cazania, editie J. Byck, Bucureşti, 1943,606 p.;
Opere. Răspunsul împotruva Catihismul
calvinesc. Ediţie critică Studiu filologic şi Studiu
lingvistic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, 1984,131
p. + 32 facs.;
Opere. Alcătuire, transcriere a textelor, note şi
comentarii, glosar şi bibliografie de Manole Neagu,
Chişinău, 1991, 622 p. (cuprinde Cazinia şi
Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc).
~DIMENSIUNEA RELIGIOASA A
EXISTENTEI ~
"A tăia latura religioasă din
istoria literaturii
româneşti înseamnă a
renunţa la cunoaşterea
trăsăturii celei mai
caracteristice din cultura
noastră veche şi una din
feţele ei de glorie.”
Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din
rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei
bizantine. In Dacia,crestinismul patrunsese,fara indoiala,chiar de la
inceputul colonizarii romane,adus de legionari ,mai ales din rasaritul
imperiului.O dovedesc numeroase vestigii arheologice,precum si
limba,unde toate cuvintele despre ceea ce poate numi “Crestinismul de
baza” sunt latinesti: Dumnezu( de la Dominus
Deus)duminica,cruce,crestini,biserica,lege(lege
sacra,religie),cuminecare,rugaciune,altar,Scripturi,sunt(sfant,mai ales in
cuvinte compuse ca Sfanta Maria,Sin Pteru,Sin Nicoara,deoarece,in
limbajul current,a fost inlocuit cu sfant,prin contaminare cu slavonul
sventu).
 Cu toate acestea,organizarea ecleziastica,instalarea unei ierarhii
bisericiesti au asteptat sfarsitul marilor navaliri barbare si
coincid,probabil,cu perioada de glorie a primului tarat bulgar.Iata de ce
romanii au pastrat slavona veche drept limba bisericeasca pana la
sfarsitul secolului al XVII- lea,insa tot timpu au fost supusi,de
departe,patriarhatului Constantinopolului.Urmarea este ca cei mai
multi termini privitori la organizarea ecleziastica,precum si la teologie
sau in literatura religioasa sunt de origine slava-greaca Incepand cu
secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in
biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta
perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie
toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate,
cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic)
si pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane
demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu
este dominanta.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au
marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile
infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean
ajuns mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si
contribuie la unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase
poata astfel amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste
tipografii.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor.
Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo
de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin
mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se
oglindeste si in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al
oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor,
in ceea ce creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in
literatura.
 Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada
premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu
de stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-
mai intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de
cult in limba slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea
cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia Bizantului de a
crestina popoarele slave. In acest scop, Chiril si Metodiu au trades
Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au facut sa circule in tot
spatial sud-est european.
Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier
comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane
in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura
populara, prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin
creatia folclorica.
 Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la
nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si
literaturea) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).
Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor
spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui
individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi
de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a
literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in
limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei
prilejuieste cea dintai exprimare a creativitatii prin cuvant in limba
noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput.
Trairea religioasa determina trecerea prin mai multe
filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este
cel al identitatii si al culturii colective, altul al
identitatii si al culturii individuale.
Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat
forme de expresie romaneasca mai intai prin actul
traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in
cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei,
ca literatura de inspiratie religioasa.
• Cultura romaneasca premoderna se constituie din
interactiunea mai multor grupuri culturale: cel
eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele 3 zone
de cultura si cei care participala la ele-prelati,
carturari, oameni simpli- se produc schimburi,
influente, asimilari, determinate de mediul de formare
si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt
legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de
necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta.
Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana,
apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea
sentimentului religios.
 Mentalitatea medievala

Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern,

traind in alt orizont cultural. Omul medieval este prin
excelenta un homo religiosus, care comunica cu Dumnezeu, si
cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul moastelor, face
pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune
neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii
apar ca moduri de avertizare sau pedeapsa din partea lui
Dumnezeu ori ca interventie a puterii diavolului. In ambele
cazuri, iesirea din impas presupune recunoasterea pacatelor si
indreptarea lor prin penitenta.
Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei
initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile
domnesti, voievodul insusi care domnea ca “unsul lui
Dumnezeu pe pamant”.
Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de
ciuma, catastrofe naturale (cutremure, inundatii), perioade
lungi de seceta si foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de
ani. Toate genereaza sentimentul de instabilitate a lumii si
nesiguranta a vietii.
Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul
popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat superstitii,
credinte si practici pagane legate de vechile religii ale naturii.
 ~ Despre graiul moldovenilor ~
Scriitorii au felurite pareri despre izvorul graiului moldovenesc. Multi dintre acestia socotesc ca el
ar fi graiul latinesc stalcit, fara amestecul altor graiuri. Altii socotesc ca el s-ar trage din graiul
italienesc. Noi vrem sa infatisam aici temeiurile amandurora partilor, pentru ca cititorul sa
poata vedea cat mai degraba adevarul. Cei ce zic ca graiul latinesc ar fi muma cea dreapta si
adevarata a graiului moldovenesc se sprijina pe temeiuri, si cea mai buna dovada este ca in
graiul moldovesnesc se mai gasesc multe vorbe latinesti, care in graiul latinesc nu se afla deloc;
dar substantivele si vorbele ce au intrat in graiul italienesc de la goti, vandali si logobarzi nu se
afla in graiul moldovenesc.
Ca sa limpezim mai bine acest lucru, vrem sa dam cateva pilde:
Latineste Italieneste Moldoveneste
Incipio Commincio Incep
Albus Bianco Alb
Civitas Citta Cetate
Dominus Signore Domn
Mensa Tavola Masa
Verbum Parola Vorba
Caput Testa Cap
Venation Caccia Vinat
Moldovenii folosesc, ce e drept, verba auxiliaria, dar acestea nu sunt italienesti, ci ale lor.
La fel stau lucrurile si cu articolele, caci in nici una din partile vorbirii nu este graiul
moldovenesc mai deosebit de cel italienesc decat tocmai in aceasta. Italianul isi pune
articolul inaintea numelui. Moldoveanul dupa nume. Precum l’ huomo, la moglie, pe
moldoveneste, omul muierea. Italianul are numai un articulum masculini generic, la
singular,il , la plural, gli sau i, la feminine singularis, la, la plural, le; moldovenii au
insa la singulari masculino doua articole ul si le, pe unul il adauga la cuvintele care se
termina intr-o consoana; ca omul, homo, calul, equus, scaunul, scamnum, vasul, vas,
sarpele, serpens, cainele, canis etc. La plural ei pun la sfarsitul cuvintelor care
insemneaza finite vii articolul ii; precum caii, oamenii, equii, homines; lucrurile
neinsufletite se sfarsesc insa la plural cu ele, ca: scaunele, vasele s.a.m.d. De asemenea
moldovenii au doua articulos faeminini generic:e si a, ca: muiere, gaina, mulier,gallina.
Cuvintele care se termina cu e primesc la plural ile, ca: muiere-muierile, iar cele ce se
termina in e au la plural ele, ca: gaina-gainile.
 Despre literele moldovenilor
Inainte de soborul bisericesc de la Florenta, moldovenii foloseau litere
latinesti, dupa pilda tuturor celorlalte neamuri al caror grai se trage
din cel roman. Dar fiindca literele slavonesti nu ajungeau pentru
scrierea tuturor vorbelor pe care graiul moldovenesc le-a luat parte
din graiul latinesc si parte din graiurile neamurilor invecinate, atunci
a trebuit sa fie nascocite cateva litere noi; de accea graiul
moldovenesc a avut apoi un numar atat de mare de litere cum nu are
nici un alt grai europenesc. Astazi numarul literelor, impreuna cu
cateva semen prozodice si de scriere, se ridica la 47.
Vasile Albanezu a oranduit ca, in cinstea bisericii patriarhalicesti in
mitropolie sa fie un cor alcatuit din psalti greci si jumatate in
slavoneste, obicei care se tine si astazi.
 Literatura apocrifa
Literatura religioasa formeaza fondul invataturilor crestinesti. Ea se
raspandeste cu binecuvantarea bisericii oficiale; este literature
recunoscuta de catre autoritatile bisericesti. Paralel cu ea a existat o
intreaga literatura asa-zisa “apocrifa”, carti interzise de biserica, dar
totusi erau citite de catre carturari. Vom vorbi, mai departe, despre
continutul acestei literature, despre influenta ei asupra vietii spirituale
a poporului nostrum. Aici mentionam numai ca aceasta literature se
naste si se dezvolta in aceeasi epoca bizantina (si inainte), o data cu
cartile sfinte. In primele veacuri ale crestinismului cartile apocrife
insemnau carti cu continut adanc, misterios, cu adevaruri profunde,
neintelese de toti. In acest sens se numea “carte apocrifa” si
Apocalipsul.
Dar, o data cu stabilirea dogmelor si cu aparitia ereziilor, cartile apocrife
sunt luate drept carti primejdioase credintei, de care se folosesc ereticii,
spre deosebire de cartile canonice aprobate de catre biserica
Apocrifele se strecoara adeseori chiar in cartile liturgice, cum este, de
exemplu, Trebnicul lui Petru Movila, trades si in romaneste de catre
Vartolomei Mazareanu([ms.] nr. 2986[B.A.R.]) si in care gasim, dupa
cum semnaleaza istoricii literaturii rusesti (Vladimir Perez), si o
rugaciune pentru “femeia care naste”. In multe carti de rugaciune se
gasesc si niste rugaciuni si canoane ale lui popa Eremie si popa Bogomil,
personaje care au formulat invataturile ereziei bogomilice in Bulgaria.
• Apocrifele au o influenta mare si asupra iconografiei.
De exemplu: Buna-Vestire a Maicii Domnului, dupa
Evanghelie, se face in casa, unde Maica Domnului
este surprinsa de catre arhanghel citind o carte. In
unele icoane acest episode infatiseaza la o
fantana,unde vine arhanghelul sub chipul unui tanar
frumos, episode zugravit dupa Protoevanghelia lui
Iacov, opera apocrifa.
Originea apocrifelor se gaseste in Orient, si anume in Asia Mica, Egipt si
Grecia. In legatura cu evenimentele si personajele descries in Vechiul si
Noul Testament, circulau o sumedenie de versiuni orale, povestiri si
legende, care adeseori erau in contrazicere cu Scriptura. Cu alte cuvinte,
apocrifele fac parte din epopeea vechiului crestinism. In secolele al II-
lea si al III-lea d.Hr. apar si versiuni scrise: cateva Evanghelii ( vreo 13
) sau pseudoevanghelii, epistole false ale apostolilor, povestiri despre
Maica Domnului, precum so legende despre unii sfinti (sfantul
Gheorghe, sfantul Teodor Tiron). Pe de alta parte , in compozita Bibliei
sunt si carti care au fost contestate (Istoria lui Tobie, Ezdra, Iudit).
Naratiunile Orientului se impletesc cu povestirile despre personajele
biblice, despre Adam si Eva, Moisei, Solomon, David etc. Continutul
acestor apocrife era din cel mai fantastice. Apocrifele se raspandesc in
literature greaca, de unde trec in Apus.
Carti apocrife se gasesc si in literaturilor slave ortodoxe, cele
mai vechi datand de prin secolul al XI-lea (Izbornik
Svajatoslava). Cel mai complet index dateaza din secolul al
XIV-lea si se gaseste intr-un Nomocanon. In unele din aceste
register intra si carti profane, ca Gromovnicul, Lunicul. Un
asemenea registru de carti, adevarate si false, trades din
slavoneste in secolul al XVII-lea, se gaseste si in limba
romaneasca, dupa cum ama mentionat mai inainte.
 LITERATURA RELIGIOASA LA
SFARSITUL
SECOLUL AL XVII-LEA
• Dupa domnia stralucita a celor doi voievozi din
Moldova si din Muntenia,a lui Vasile Lupu si Matei
Basarab,in Tarile Romanesti urmeaza o perioada de
depresiune politica,de nesiguranta si
neliniste,care nu putea sa favorizeze o miscare
culturala sustinuta de conducatorii destinelor
acestor tari.Nu se mai tipografiaza carti.Cu toate
acestea,miscarea culturala pornita cu atata avant
in Moldova si Muntenia,precum si in Ardeal,nu
putea fi oprita.Ea se dezvolta repede si in
aceeasi directie.Se fac numeroase traduceri de
carti religioase,opera care este incununata de
Biblia lui Serban Cantacuzino de la 1688.Se traduc
o serie de apocrife si povestiri profane,care
imbogatesc literatura noastra.Pe langa numeroasele
cronografe ce se traduc din slavoneste si
In aceste manifestari ale culturii noastre se vad
adeseori inceputuri serioase ale literaturii
noastre originale.Contactul oamenilor de cultura
cu Apusul,fie prin intermediul Poloniei,fie
direct,a dus la o ridicare a nivelului
cultural.Apar carturari cu cunostinte de limbile
clasice,oameni bine initiati in cultura
Apusului.Personalitati ca Nicolae Milescu
Spataru,ca Stolnicul Constantin Cantacuzino,ca
Miron Costin,ca mitropolitul Dosoftei puteau face
cinste oricarei natiuni apusene.Aceluiasi contact
cu Apusul [i] se datoreste si dezvoltarea
constiintei nationale.Chestiunea originii latine a
romanilor,a unitatii lor de neam nu mai apare ca
ceva vag si neprecis.La scriitorii nostri
bisericesti,dar mai ales in scrierile cronicarilor
nostri,ideea latinitatii si unitatii de neam apare
cu totul in alta lumina.Sa ne aducem aminte de
indignarea cercurilor noastre intelectuale de
atunci,pe care o provoaca teoriile straine cu
privire la originea romanilor,indignare ce-si
In a doua jumatate a secolului al XVII-lea
,miscarea culturala pornita sub Vasile
Lupu si Matei Basarab continua a se
dezvolta in aceeasi directie pe care
pornise.
Din numeroasele traduceri ce s-au facut in
aceasta perioada,o buna parte se traduc
din limba ucraineana.Legaturile dintre
romanii din Principate si populatia
ortodoxa din Polonia nu inceteaza.Aceste
legaturi se accentueaza sub pastoria
mitropolitului Munteniei,Varlaam,si
Dosoftei in Moldova.Prin anul 1666-
1667,Varlaam,egumen la o manastire din
Vlasca,face o calatorie la
Moscova,oprindu-se in centrele culturale
ale Ucrainei,unde traditia culturala
inaugurata de catre Petre Movila era inca
vie.Devenit episcop al Rimnicului,iar mai
tarziu mitropolit al tarii,sub auspiciile
lui se tipareste cea dintai carte in
 ~Umanismul si
Iluminismul~
Umanismul este curentul dezvoltat in
magnifica epoca a culturii numita
Renastere. Termenul de “umanism” are doua
sensuri: unul larg, de dragoste fata de
oameni, si unul restrans, de interes fata
de valorile antichitatii greco-romane. In
legatura cu Renasterea, termenul de
“umanism” se foloseste in ambele sensuri.
Pentru scriitorii si artistii umanisti din
Renastere creatiile antice devin modele,
surse de inspiratie. Renasterea isi
faureste un ideal de “om universal”,
multilateral, un om caruia, precum
personajelor antice, “nimic din ceea ce
este omenesc nu-i este strain”:
armonios dezvoltat fizic si cultivat ca
intelect, pasionat iubitor de cunoastere
si de frumos, om de cultura si de actiune
in acelasi timp. Umanismul pune accentul
Astfel, armonia dintre om si natura,
admiratia fata de antichitate,
increderea in libertatea,
demnitatea si perfectibilitatea
fiintei umane, increderea in
ratiune si prezenta unui om
universal, multilateral sunt
trasaturi ale umanismului pe care
marii autori umanisti (F. Petrarca,
G. Boccacio, L. Ariosto, F.
Rebelais, P. Rosnard, T. Tasso, Th.
Morus, Erasmus din Rotterdam,
Iluminismul este curentul literar
care caracterizeaza pe plan
ideologic si cultural secolul al
XVII-lea. Iluministii pun un accent
deosebit pe cunoasterea
stiintifica, afirmandu-se ca o
puternica miscare cu caracter laic,
anticlerical.
Conceptiile iluministe in domeniul
social si politic au influentat
Revolutia Franceza, care s-a
revendicat in mare parte de la
ideile lui Voltaire si J. J.
Ruseau. Iluminismul preconizeaza
emanciparea poporului prin cultura
J. Swift, Montesquieu, Voltaire, D.
Diderot, J.J. Ruseau, G.E. Lessing,
S. Micu, Gheorghe Sincai, Petru
Maior, I. Budai-Deleanu, Dinicu
Golescu au fost marii reprezantanti
ai acestui curent literar de amre
importanta in secolul al XVII-lea
prin ideile sale reformatoare prin
ideea emanciparii poporului prin
cultura, prin promovarea
rationalismului pe un fundal ce
combate panatismul si dogmele
 ~Literatura Romana in perioada
pasoptista~

• Prima jumatate a secolului XIX aseaza intreaga societate

romaneasca intr-uncurent modernist, un curent al innoirilor,
in toate domeniile. In urma Pacii de la Adrianopol(1829)
Tara Romaneasca si Moldova au intrat in circuitul economic
european, putand sa ia contact mai bine cu toate
transformarile din lumea apuseana. Se va produce acum o
adevarata efervescenta culturala in Tarile Romane. Se
dezvolta invatamantul in Moldova datorita activitatii lui Ghe.
Lazar si Ion Heliade-Radulescu.
In 1860 se infiinteaza Universitatea din Iasi, in 1864 in Bucuresti, de
catre Dimitrie Bolintineanu. Se dezvolta teatrul datorita activitatii lui
Ghe. Asachi in Moldova si lui I. Heliade-Radulescu in Tara
Romaneasca. Primul spectacol are loc in in limba romana la Iasi, in
1816, iar la Bucuresti in 1819. Cu prilejul spectacolului de la Bucuresti,
Iancu Vacarescu a scris un Prolog in care sintetiza conceptia
pasoptistilor despre teatru: "V-am dat teatrul/ Vi-l paziti ca pe-un
lacas de muze/ Cu el curand veti fi vestiti/ Prin vesti departe duse/ In
el naravuri indreptati/ Dati ascutimi la minte/ Podoabe limbii voastre
dati/ Cu romanesti cuvinte." In anul 1840, la conducerea Teatrului
National din Iasi au venit Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi si
Mihail Kogalniceanu, care au pus bazele repertoriului dramatic original
romanesc.
• De asemenea, se dezvolta presa in Moldova sub
conducerea lui Ghe. Asachi. Se afirma "Albina
Romaneasca" si suplimentul sau, "Alauta
Romanasca". In Tara Romaneasca, sub conducerea lui
I. H.-Radulescu se afirma "Curierul National" cu
suplimentul "Curierul de ambe sexe". In Transilvania,
sub conducerea lui Ghe. Asachi, apare "Gazeta de
Transilvania" si suplimentul "Foaie pentru minte,
inima si literatura".
Acest curent innoitor a cuprins si literatura. In anul 1830 I. H.-Radulescu
a tradus in limba romana "Meditatiile poetice" ale lui Lamartine, act
simbolic prin care se marca trecerea literaturii romane de sub sfera de
influenta a literaturii orientale sub sfera de influenta a literaturii
occidentle, in primul rand sub sfera de influenta a literaturii franceze.
Tot acum se produce un eveniment de mare importanta in evolutia
literaturii romane: 1840-apare la Iasi, sub conducerea lui Mihail
Kogalniceanu, revista "Dacia literara", cu rol important in orientarea
literaturii nationale in epoca, dar cu rol important si in jalonarea
directiilor viitoare de dezvoltare a a literaturii noastre. Uniii critici
chiar au afirmat ca a existat in literatura romana un curent al "Daciei
literare".
Printre cele mai importante reviste care au preluat ideile se
numara "Propasirea" si "Romania literara". Revista "Dacia
literara" a aparut numai in trei numere, dintre care primul
continea articolul-program numit "Introductie". Acest articol
se deschide printr-o trecere in revista a tuturor publicatiilor
aparute in Tarile Romane pana in 1848. Articolul sublinia
caracterul local al acestor publicatii si necesitatea aparitiei
unei reviste exclusiv literare in care sa se stearga diferentele
locale dintre romani.
O astfel de revista isi propune Mihail Kogalniceanu sa faca din "Dacia
literara": "In ea ca intr-o oglinda se vor vede scriitorii moldoveni,
munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecare cu ideile sale, cu
limba sa, cu chipul sau." Astfel, revista a jucat un rol important in
realizarea unitatii nationale a romanilor pe plan cultural. Articolul
"Introductie" pune, de asemenea, problema criticii literare, Kogalniceanu
subliniind necesitatea unei critici literare juste, obiective, capabila sa
impuna adevaratele valori literare: "Vom critica cartea, iar nu
persoana." De asemenea, Mihail Kogalniceanu pune problema
traducerilor literare. El constata ca scriitorii romani din perioada
pasoptista realizeaza numeroase traduceri, dar ca in literatura
nationala nu mai aparusera opere de mare valoare. De aceea el a criticat
traducerile, spunand: "Traductiile nu fac literatura. Ele au devenit la
noi o manie primejdioasa pentru ca omoara in noi duhul national." In
acest context, articolul "Introductie" va incuraja dezvoltarea literaturii
nationale. In conceptia lui Mihail Kogalniceanu, pentru realizarea unei
literaturi romane originale, trebuia ca scriitorii sa se inspire din folclor,
istorie nationala, natura patriei, realitatile sociale prin care opera va
capata o culoare locala.
 Kogalniceanu afirma ca: "Istoria noastra are destule fapte eroice,
obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice, frumoasele
noastre tari sunt destul de mari pentru ca sa gasim si la noi sujeturi de
scris fara sa mai avem pentru aceasta trebuinta sa imprumutam de la
alte natii." Datorita orientarii spre aceste surse de inspiratie, articolul
"Introductie" a fost considerat manifestul romantismului romanesc.
In spiritul sau, combinand elemente romantice, dar si elemente de
clasicism, s-au afirmat marii scriitori ai literaturii romane pasoptiste si
postpasoptiste: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Ioan Heliade-
Radulescu, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, Nicolae Balcescu,
Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu.
 Studiu de caz

~CRITICISMUL JUNIMIS~
 Cuprins:
 Junimea;
 Date bibliografice:
I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
 “O cercetare critică asupra poieziei române de la
1867”;
 “Comediille d-lui Caragiale” (1885);
 “Eminescu şi poeziile lui”;
 “Beţia de cuvinte” (1873);
II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent;
III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne”;
 ~ JUNIMEA ~
„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863
din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre
Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu
cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii.
Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme
diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului,
unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură.
În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite şi
discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în
revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867.
 Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut
câteva etape:
• Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat
principiile estetice şi sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul polemic
în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se
manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de
poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele
societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul
literar.
• A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea
şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de
consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei
noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan
Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care
Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare
moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860
se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea
îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică
într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”.
• A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este
mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea.
Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările
ştiinţifice, istorice si filozofice.
 “Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de
formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne,
ei sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea
canoanelor în artă.”
(Tudor Vianu)
 Petre Carp
Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi
dintr-o veche familie boierească amintită de
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.
A absolvit gimnaziul la Berlin (1850)
urmând Facultatea de Drept si Ştiinţe Politice din
cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine
la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii
Junimea (primăvara anului 1864).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca
unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din
acea perioadă.
A fost ales în numeroase rânduri deputat şi
senator în Parlamentul României, iar după
plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori
preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie
1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din
judeţul Iaşi.
Vasile Pogor
Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi; d.
20 martie 1906, Bucium, judeţul Iaşi), fiu al
comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez, a fost
om politic, publicist şi poet român, care a
îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de
primar al municipiului Iaşi.
A studiat la pensionul Malgouverne din
oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a
continuat studiile secundare, apoi cele juridice
la Paris.
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii
societăţii Junimea şi ai revistei Convorbiri
literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în
proză şi traduceri. A tradus din Horaţiu,
Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire.
Puţinele sale poezii originale (Pastelul
unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri,
Sfinx egiptean ş.a) au totuşi un aer de
prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor.
 Iacob Negruzzi
Iacob Negruzzi (s-a născut la 31
decembrie 1842 la Iaşi si s-a stins din
viaţă în data de 6 ianuarie 1932 la
Bucureşti) a fost scriitor român, fiul lui
Costache Negruzzi.
Şi-a făcut studiile în Germania. A
fost profesor la Facultatea de drept din
Iaşi şi preşedinte al Academiei Române.
Membru fondator al societăţii Junimea a
condus timp de peste 28 de ani revista
Convorbiri literare.
Selecţie lucrări:
• “Mihai Vereanu”, roman, 1873;
• “Copii de pe natură”, portrete
satirice în proză şi versuri, 1874;
• “Hatmanul Baltag”, operă bufă în
colaborare cu I.L.Caragiale, 1884;
• “Amintiri din <Junimea> “,
memorii, 1921.
Theodor Rosetti
Theodor Rosetti (născut în 5 mai 1837 la
Iaşi şi a decedat în 17 iulie 1923 la Bucureşti) a
fost un publicist şi om politic român,
academician, licentiat în drept, prim-ministru al
României în perioada 1888-1889.
După studii la Liov, Viena şi Paris a făcut
carieră în magistratură, a fost prefect de Vaslui,
ministru, preşedinte al Consiliului de miniştri
(1888-1889), guvernator al Băncii Naţionale,
membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la
Haga.
A fost totodată fondator al „Junimii“, autor
de eseuri apărute în „Convorbiri literare“,
membru de onoare al Academiei Române.
Titu Maiorescu
Titu Liviu Maiorescu s-a născut la
Craiova, la 15 februarie 1840.
Acesta a fost academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician şi scriitor român, prim-ministru al
României între 1912 şi 1914, ministru de
interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a
României sfârşitului secolului al XIX-lea şi
începutului secolului XX. Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice a formelor
fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra
de fundament" pe care s-au construit operele
lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi
Ioan Slavici.
S-a stins din viaţă la 18 iunie 1917, fiind
înmormântat la cimitirul Bellu din
Bucureşti.
 Titu Maiorescu a avut un rol
definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”
impunându-se ca adevăratul lui
conducător, iar în cadrul epocii drept
îndrumătorul cultural şi literar.
Domeniile de manifestare ale
spiritului critic maiorescian sunt
numeroase: limba română, literatura,
cultura, estetica, filozofia. Studiile sale
sunt de o importanţă majoră pentru
literatura română:
• „O cercetare critică asupra prozei
române de la 1867 ”;
• „Comediile domnului I.L.
Caragiale” (1885);
• „Direcţia nouă în poezia şi proza
română” (1872);
• „Asupra poeziei noastre populare”
• „Poeţi şi critici”;
• „Eminescu şi poeziile lui”;
-piese din mobilierul lui
Titu Maiorescu
 I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”
Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica maioresciană,
rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George
Călinescu.
Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru
(sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are
un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela
de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”.
În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru
sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind
exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui
mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a
personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor.
Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori
universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine.
Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare
între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de
către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de
sensibilitate poetica”.
 2) “Comediille d-lui Caragiale” (1885)
Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în
care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu,
după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la
1867”.Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere
estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în
acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune
moralizatoare.
În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi
realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este
originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa
noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot
aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”.
Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din
partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor
din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte
Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui
Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o
comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din
societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si
Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi
tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în
dreptul său literar incontestabil.”
literaturi străine”.
 O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea
comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă
misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce
emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte,
face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi
să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul
distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită
interesele individuale.
Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două
aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare,
sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic
argumentativ al textului.
Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor
dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor
idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile
adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care
nu lipsesc structura, ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se
realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată
asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam
că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”).
“ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie
tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”
Titu Maiorescu.
 3) “Eminescu şi poeziile lui”
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu
publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa
(1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele
poet.
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie
„se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.
În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului
explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua
criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte
cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu
material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în
chiar „individualitatea lui intelectuală”.
Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub
formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori
melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face
asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că
„el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui
prototip nerealizabil”.
 Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul
poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta
putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi
aflat forma frumoasă sub care să se
prezinte”.
Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa
Eminescu nu rămâne o voce individuală
care se exprimă numai pe sine pentru că „el
îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a
deschide mişcării sufleteşti cea mai clară
expresie”, „poezia lui devine o parte
integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de
acum înainte în viaţa poporului său”.

În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată
într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin
obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine
convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că
literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât
se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-
lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.
 4) “Beţia de cuvinte” (1873)
În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană”
care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee,
foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează
discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de
patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma
opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu
Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu
naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a
fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu
rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi,
bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele
,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin,
care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal.
Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele
patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor",
care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne
spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei
şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere,
precum însumi am văzut.
Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte prind
pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se adună, vase pline
cu bere de care se îmbată.
 Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase
care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o
face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această
ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva
atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare,
economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor
lingvistice artificiale din acea vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să
capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul
în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în
prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă
un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare
stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o
valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a
ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările
prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie
contestată.
Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de
cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte
preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui
Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la
capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei
româneşti.
 II. Istoria literaturii române de la
origini până în prezent
„Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”
este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii
române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur
volum compact ca o enciclopedie” cum afirmă George
Călinescu.
La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea
volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când,
impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului:
„Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo
pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un
monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă!
Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a
scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala ... Dar ce fel de om
eşti d-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi
literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate
critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un
remarcabil talent de polemist, de portretist - însuşiri literare
valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă însă într-o
istorie, oricâtă vivacitate stilistică i-ar da.
 Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în
cadrul anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul literar”, „Istoria literaturii
române” reprezintă impresiile de lectură, în majoritate proaspete, ale
unui vajnic cititor, care s-a încumetat să citească sau să recitească mai
multe mii de cărţi. Ele contribuie mai bine la configurarea artistului care
a vrut sa extragă dintr-însele savoarea estetică.
Nota personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum
gustativă a unui senzual foarte impresionabil, a unui benedictin vioi,
maliţios şi onctuos, foarte dotat să-si argumenteze rezultatele
investigaţiei sale. Arta criticului este în fond aceea de insidioasă
comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a provocat-o, chiar
dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul caracterizării,
vibraţia intelectuală se furnizează, ca “inefabilul” liric; poetul se
realizează în istoriograf şi-i transmite o virtute inedită: farmecul.
Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”, în
„Aspecte literare contemporane”, „Istoria literaturii române” nu este o
operă didactică, în înţelesul fixat şi obişnuit al tratatelor. Un produs
spiritual trebuie luat aşa cum este el, în fizionomia, în configuraţia lui
particulară, chiar dacă supară principii ori canoane prestabilite.
 III. Junimea în „Istoria literaturii
române moderne”
Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul
însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi
influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi
creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins,
istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent
opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care
s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care
îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de
faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi
că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta,
„Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie.
Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei
Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a
menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor
constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese
culturale dar şi socio-politice.
 Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile
întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea
atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se
dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine
poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine.
Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale
junimismului:
A. Spiritul filosofic;
B. Spiritul oratoric;
C. Ironia;
D. Spiritul critic;
E. Gustul pentru clasic şi academic.
 ~ STILURILE LIMBII ROMANE ~
~ In functie de principalele domenii ale activitatii umane, de
finalitatea psihologica si culturala a scrierilor, inclusiv de modul in
care autorii stiu sa se slujeasca de resursele limbii, s-au conturat
patru stiluri functionale ale limbii romane: beletristic, stiintific,
administrativ si publicistic. d9o8oy
A. Stilul beletristic se foloseste in operele literare. El se
caracterizeaza printr-o larga utilizare a cuvintelor cu sens figurat, ca
si acelora care, prin muzicalitate si forta sugestiva, contureaza
imagini plastice in constiinta cititorilor.
Cuvintele si structurile sintactice expresive, figurile de stil, topica si
punctuatia, relevante pentru anumite stari afective ale autorului,
predomina asupra sensului pur intelectual al textului, adresandu-se
mai ales imaginatiei si sensibilitatii. De aici nu trebuie sa se traga
concluzia ca intr-o creatie literara ar lipsi fondul rational, ideile si
notiunile specifice actului de gandire. Toate acestea exista, ca in
orice creatie umana, numai ca ele trebuie descoperite in expresia
figurativa si sugestiva a textului beletristic.
 ~Stilul literaturii artistice este cel mai bogat in elemente lexicale. El
depaseste sub toate aspectele sfera limbii literare, pentru ca intr-o scriere
beletristica isi gasesc locul, in scopul reflectarii realitatii prin imagini
sugestive si al crearii unor efecte de natura emotionala, arhaismele,
regionalismele, neologismele si chiar elmente de jargon si argou.
B. Stilul stiintific se utilizeaza in lucrari care au drept scop sa transmita
informatii asupra unor fenomene, obiecte, procese etc., sa formuleze teorii,
conceptii si idei sau sa relateze rezultatele obtinute prin investigarea
diferitelor domenii ale realitatii. In asemenea lucrari, procesul comunicarii se
realizeaza prin notiuni stiintifice, rationamente riguroase, asadar, printr-o
structura a propozitiilor si frazelor care sa puna in lumina cu claritate ideile.
In stilul stiintific, cuvintele se folosesc cu sensul lor propriu. Vocabularul
stiintific cuprinde numeroase neologisme de circulatie internationala.
In domeniul unor stiinte, indeosebi umaniste, ca: istoria, filosofia, istoria si
critica literara etc., limbajul folosit este totusi “contaminat” adeseori de
elemente expresive, adica de cuvinte si constructii cu valoare afectiva,
menite se sublinieze o concluzie, sa intareasca un punct de vedere al
autorului.
 C. Stilul administrativ (oficial) se intrebuinteaza in documente
oficiale, in formule de comunicare referitoare la activitatea unor
institutii sau la relatiile administrative, politice, juridice etc.
Elementele specifice ale acestui stil sunt, mai ales cliseele
lingvistice. Astfel, adresele intocmite de institutii incep, de obicei, cu
formula: “Va aducem la cunostinta…” sau “Va comunicam ca…”; un
proces-verbal are ca formula initiala: “incheiat in ziua de …, in
sedinta…”, iar, ca incheiere, mentiunea consacrata: “Drept care s-a
incheiat prezentul proces-verbal”. Cliseele lingvistice au calitatea de
a da concizie si de a tipiza comunicarea.
Limbajul folosit in actele administrative se carcterizeaza prin lipsa
constructiilor figurate, prin calitatea formularilor, care sa inlature
orice posibilitate de interpretatre arbitrara a acestora. Unele
caracteristici ale stilului administrativ le intalnim si in actele
normative.
~ Compunerile cu destinatie oficiala se relateaza cu respectarea
cerintelor stilului administrativ.
D. Stilul publicistic este caracteristic zirelor si revistelor destinate
marelui public si nu numai unei categorii de cititori cu o anumita
pregatire profesionala sau cu un anumit nivel de cultura. Ca atare, in
limbajul folosit in majoritatea articolelor se utilizeaza un lexic pe
intelesul cititorului cu o cultura medie, nu se face apel la notiuni
stiintifice si explicatii de stricata specialitate, nu se include figuri de
stil, avand in vedere ca scopul pe care il urmareste este, in esenta,
informarea publicului si comentarea, pe intelesul tuturor, a faptelor
de viata sociala.
In articolele care dezbat chestiuni de un interes cetatenesc aparte
sau evenimente cu o semnificatie speciala, exprimarea recurge la
un lexic bogat si variat, menit sa convinga si sa determine, in acelasi
timp, stari afective.
 ~ LUCIAN BLAGA ~
Dramaturgia lui Lucian Blaga :
In peisajul cam sarac al dramaturgiei interbelice (comparativ cu romanul si poezia)
Lucian Blaga este o fericita exceptie. El cultiva teatrul poetic de idei, care pune in
lumina deopotriva poetul, filozoful si dramaturgul. In dramele sale Blaga prelucreaza
mituri stravechi pe care le regandeste, le reinterpreteaza, investindu-le cu sensuri
filozofice. Aceste mituri stravechi sunt tratate in maniera moderna, expresionista.
Mai mult decat in poezia, in dramaturgia se simte influenta expresionismului.
Dramaturgul renunta la adancirea psihologiei personajelor si printr-o reductie
expresionista realizeaza personaje–idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe
conflictul de idei. Tot de estetica expresionista tine interesul pentru mitic, ancestral,
arhaic dezlantuirea fortelor oarbe ale naturii, eul supratensionat. Problematica pieselor
se refera la conditia creatorului, singuratatea personalitatii de exceptie, tema
destinului, sacrificiul necesar pentru o idee. Referindu-se la dramaturgia lui Blaga
criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularitatile acesteia:
Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvolta in conflicte tragice cu personaje interiorizate ideea
fundamentala a poeziei lui: semnificatia ontologica a omului in relatie cu el insusi, cu societatea,
cu lumea, cu divinitatea. Drama omului consta in aceea ca el creeaza spre a revela un mister, dar
este limitat de franele transcendente, ramanandu-si doar sa intrezareasca un taram de dincolo.
Expresionismul lui Blaga este temperat de inspiratia folclorica.
 ~ Mesterul Manole ~
• Blaga a publicat aceasta piesa in 1927. El a prelucrat un mit de intensa circulatie: mitul
creatorului. Blaga reface structural semnificatiile baladei populare incat se poate vorbi de o
asimilare totala a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depaseste schema mitica prin gandire
filozofica si tehnica expresionista. Pornind de la elementele mitului popular, Blaga realizeaza o
drama moderna pe tema conditiei creatorului de arta. Blaga isi pune personajul intr-o dilema
tragica, aceea de a alege intre pasiunea devastatoare pentru creatie si iubire, dragoste de viata.
El face din Manole un personaj tragic, constient de caracterul irational, absurd al jertfei care i
se cere: Jertfa aceasta de neinchipuit — cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara
fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara fiindca jertfa e
impotriva lor. Drama personajului, singuratatea sa intre pamant si cer, intre porunca lui Voda
si absurditatea jertfei trimit la teatrul existentialist (Eugen Ionesco, Sartre,
Camus). qj467u1463zjjr
• Blaga multiplica conflictul realizand o adevarata serie conflictuala. Astfel personajul este in
conflict cu porunca oficiala, cu Divinitatea, cu pasiunea pentru creatie, cu iubirea si cu sine
insusi. Manole este plasat intre cerinta sociala, cerinta divina, cea afectiva si cea spirituala
(Voda — Dumnezeu — Mira — Creatia).
• Blaga isi pune personajul sub semnul interogatiei absolute. Personajul isi da seama de impasul
existential in care se afla: Inauntru un gol se deschide — mahnirea fara intrebari. Deasupra
intuneric se inchide — deznadejdea nesfarsitelor incercari. Launtric, un demon striga: cladeste!
Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste!
• In maniera expresionista Blaga construieste un eu supratensionat. Manole este
obsedat de intrebarea: Daca Divinitatea cand a creat lumea nu a jertfit, de ce i se cere
lui acest lucru? (Cand El a cladit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tarii, nici
pentru taramuri. A zis si s-a facut. Si mie totusi, mie totul mi-a cerut.) Daca este
pedeapsa, de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma crestina spune Sa nu ucizi de
ce i se impune si cu ce drept acest sacrificiu: A fost odata sapat in piatra: «Sa nu
ucizi». Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile!
• Cu toate aceste intrebari si framantari ne dam seama ca chiar de la inceput personajul
a ales drumul creatiei pentru ca zidind manastirea creatorul se zideste pe sine insusi, se
implineste total in si prin creatie. Alegand iubirea, dragostea de viata ar fi insemnat
propria sa negare, anulare de creator.
• In primul rand mesterul trebuie sa aleaga intre pasiunea pentru creatie si iubire. Dupa
ce alege creatia, el constientizeaza ca a realizat numai jumatate de jertfa: Intre
suferinta si asteptare se pare ca din sufletul meu nu am dat spicul cel mai scump si cel
mai curat. Jertfirea Mirei este doar jumatate de jertfa pe care Manole se va grabi sa o
implineasca prin propriul sau sacrificiu. Creatia reprezinta pentru Manole pasiune si
blestem: patima coborata in om e foc ce mistuie… e pedeapsa si
blestem… Lamentatiile personajului Doamne, Doamne, de ce m-ai parasit? exprima
singuratatea tragica a omului parasit de creatorul sau.
• Pentru a realiza o opera durabila, nemuritoare, creatorul trebuie sa sacrifice orice
legatura care obliga (iubire, copii, prieteni) pentru a se dedica exclusiv creatiei. Creatia
presupune insa nu numai sacrificarea celuilalt (Mira) ci si sacrificiul de sine. Astfel
moartea mesterului nu este un accident ca in balada populara ci este o moarte
voluntara. Numai prin disparitia creatorului se poate impune o opera de arta, o
dogma, o ideologie (mitul cristic). Este necesara deci o asimilare totala in creatie si
mesterul este constient de acest lucru.
• Piesa urmareste gradat criza sufleteasca a personajului de la oscilatiile dramatice intre
gand si fapta la revolta si blestem, la patima devotatoare a creatiei urmata de o
epuizare sufleteasca. Blaga foloseste modalitati expresioniste: reductia expresionista
(personaje idei), eul supratensionat, lupta cu fortele oarbe ale naturii, dezlantuirile
stihiale ale naturii.
• Originea conflictului dramatic este pasiunea pentru creatie care devine patimire.
Drama personajului principal poate fi cuprinsa in doua cuvinte: revolta si creatie, mai
precis a crea prin revolta fata de cer, fata de oameni, fata de porunca lui Voda.
Conflictul interior nu poate evolua decat intr-un singur sens: disparitia creatorului.
Moartea lui Manole nu este deci o pedeapsa pentru vina de a-si fi zidit sotia, ci
reprezinta o necesitate logica impusa de conditia creatorului. Zidind, jertfind si
murind mesterul se integreaza nemuririi, se implineste total in si prin creatie.
Sacrificiul devine astfel adevarata si suprema masura a umanului.
• Dramatismul personajului rezulta din plasarea lui sub semnul unei serii conflict
• Dramatismul personajului rezulta din plasarea lui sub semnul unei serii conflictuale si
a interogatiei absolute. In ciuda reductiei, a esentializarii expresioniste, personajul este
complex prin framantarile sale dramatice, prin intrebarile pe care-si le pune, prin
starile sufletesti atat de contradictorii prin care trece (consternare, durere, speranta,
frenezie creatoare, bucurie, secatuire sufleteasca).
• Dramaturgul concentreaza materialul epic oferit de partea introductiva a baladei.
Drama incepe cu motivul surparii zidurilor: mesterul se lupta sapte ani, lupta
zadarnicita de cele saptezeci si sapte de prabusiri. El cauta prin ratiune, prin socoteli
sa invinga raul. Efortul prelungit si zadarnic este exprimat chiar de mester: De sapte
ani pierd credinta, pierd ziduri si somn. Drama personajului este amplificata de
constientizarea caracterului irational, absurd al jertfei care i se cere: Savarsirea unui
act pagan pentru spiritualitatea crestina.
• Conflictul interior, optiunea intre pasiune si iubire este amplificat de conflicte
secundare. Astfel mesterii se revolta impotriva lui Manole si vor sa abandoneze
constructia. Ba, mai mult, banuiesc ca mesterul si-ar fi anuntat sotia despre
juramantul facut. Dintre toate sotiile Mira este aceea care apare pentru a impiedica un
omor care i se pare impotriva firii. Blaga foloseste metafora femeie–biserica care
trimite la vocatia creatiei, a nasterii. Astfel biserica este simbolul creatiei care invinge
timpul. Femeia este eterna prin destinul ei de a da viata.
• Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar mesterii il obliga sa-si respecte
juramantul. Spre deosebire de balada, unde mesterul invoca fortele naturii pentru a
evita jertfirea Mirei, in piesa lui Blaga mesterul este pus in confruntare directa cu
colaboratorii sai, deci fortele naturii din balada sunt reprezentate de oameni in piesa
lui Blaga.
• Zidirea Mirei are o dubla semnificatie: ea inseamna implinirea totala a creatorului, dar in acelasi
timp si neutralizarea opozitiei dintre natura si cultura. Mesterul este aici un erou civilizator care
da oamenilor o noua valoare, o valoare estetica, etern durabila.
• Cu pretul unor framantari dramatice, mesterul opteaza pentru creatie. Din acest moment el este
cuprins de o adevarata febra creatoare. Dupa ridicarea bisericii este obsedat de chinurile femeii,
framantat de remuscari si simte o mare secatuire sufleteasca. Aceasta stare sufleteasca se
exteriorizeaza in drama sub forma revoltei impotriva propriei creatii. Mesterul vrea sa
zdrobeasca zidurile pentru a-si elibera sotia, dar este impiedicat de ceilalti mesteri pentru ca
biserica nu mai apartine unui individ, autorului, ci eternitatii.
• Domnitorul urmat de boieri vine sa vada manastirea. Boierii si calugarii il acuza pe mesteri de
crima si considera biserica intaiul lacas al lui Anticrist. Acest conflict secundar exteriorizeaza in
fond nepotrivirea, incompatibilitatea dintre mitul crestin, care nu accepta uciderea si mitul
pagan, precrestin al jertfei. calugarii cer pedepsirea lui Manole pentru crima. Pedeapsa nu-l mai
poate ajunge pe mester pentru ca aceasta si-a depasit conditia cucerind eternitatea atingand
absolutul prin creatia sa nascuta din suferinta si sacrificiu. Mesterul nu mai apartine timpului
istoric ci prin jertfa si creatia sa apartine unui timp mitic.
• Multimea trece si ea printr-un proces de clarificare, de constientizare, ajungand in final sa
inteleaga destinul de exceptie a mesterului. Ea, multimea, este aceea care-l apara pe Manole
impotriva calugarilor si a boierilor: Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc —
toti suntem jos, Manole singur e sus; singur deasupra noastra, deasupra bisericii.
• Zidarii participa si ei la suferinta mesterului. Dupa terminarea bisericii si moartea lui Manole ei
traiesc aceeasi secatuire sufleteasca: Nu vom sti cum sa ne mai gasim un loc in viata, vom rataci
din loc in loc., Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi. Spre deosebire de balada unde
toti mesterii mor din porunca lui Voda, in piesa lui Blaga acestia raman in viata ca niste dovezi
vii ale adevarului ca toate marile creatii necesita mari sacrificii omenesti.