Tema 5:

Filosofia
Europei Occidentale
sec.XVII-XVIII
 PLAN:
1. Caracteristica generală a epocii.
2. Francis Bacon.
3. René Descartes.
4. Baruch de Spinoza.
5. John Locke.
6. Filosofia clasică germană: I.Kant, G.W.F. Hegel.
5.1. Caracteristica generală a epocii

În filosofia modernă pe prim plan se pun

problemele teoriei cunoaşterii.

1. Raţionalismul (R.Descartes, B.Spinoza,

G.W.Leibniz)

2. Empirismul (F.Bacon,T.Hobbes; J.Locke,

G.Berkley, D.Hume)
5.2. Francis Bacon -
22 ianuarie 1561 - 9 aprilie 1626

F.Bacon - filosof englez, om de

stat și om de știință, fondatorul
empirismului englez
 F.Bacon era preocupat de elaborarea unei
metode de dobândire a cunoştinţelor care să
favorizeze cercetarea științifică precum și
cunoașterea și dominarea naturii de către om.

F.Bacon susține că spiritul omenesc este ca o

oglindă fără lustru şi cu suprafaţă neregulată, de
aceea el reflectă lucrurile fals.
 Pentru F.Bacon condiția prealabilă a făuririi
științei și metodei noi o constituie critica
cunoștințelor existente și eliberarea spiritului
uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți
și iluzii, denumite de el idoli ce îl împiedică să
vadă lucrurile exact şi să le exprime cum trebuie.
 Tipurile de idoli:
• Idolii neamului – nişte idei care sunt în noi şi
se caracterizează întregului neam, țin de natura
umană.
• Idolii peşterii – determinați de educația fiecărui
om; un volum de cunoştinţe, de a aprecia și de a
lua atitudine.
• Idolii pieţii – prin care sunt desemnate
neconcordanțele limbajului cu viața reală.
• Idolii teatrului – constituie erorile gânditorilor
anteriori; sunt generați de autoritatea tiranică a
vechilor sisteme filosofice.
 F.Bacon este inițiatorul empirismului și
senzualismului modern.
După el, simțurile ne dau cunoștințe certe și
constituie izvorul tuturor cunoștințelor.
Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea
metodică, rațională a datelor senzoriale.
În Noul Organon pune bazele metodei inductive,
caracterizată prin
folosirea analizei, comparației, observației și experimen
ului.
 Metoda care ne ajută să depăşim obstacolele în
calea dobândirii unor cunoştinţe sigure şi utile este –
metoda inductivă.
Inducţia porneşte de la cunoaşterea cazurilor
particulare spre legile sau principiile generale.
Pentru a descoperi cauzele fenomenelor trebuie
să folosim enumerarea şi excluderea , iar datele
obţinute în urma observărilor trebuie trecute într-un
tabel.
Trebuie să ne ferim de generalizările prea pripite
fiindcă astfel putem evita erorile.
 În ştiinţă, Bacon propune utilizarea observaţiei
şi experimentului, care este o cunoaştere
mecanică a lucrurilor.
După el știinţa are putere: „Atâta putem, cât
ştim. Iar a şti, înseamnă a cunoaşte lucrurile
prin cauzele lor.”
Deşi pune accent pe experienţă, se pronunţă
pentru conlucrarea dintre simţuri şi raţiune.
Cunoştinţele adevărate sunt numai acele
dobândite dintr-o colaborare a intelectului cu
experienţa.
 Considerând lumea ca fiind de natură
materială, iar mișcarea ca o proprietate
inalienabilă a materiei, Bacon recunoaște
existența a multiple forme de mișcare și a
diversității calitative a naturii.
 Critică filosofii empiricii şi-i aseamănă cu
furnicile, care adună provizii (fapte) din lumea
externă, aruncă aceste fapte în grămada şi
declară această grămadă ştiinţă.
Pe filosofii dogmaticii îi aseamănă cu
păiangenii, care îşi ţes pânza din propria
substanţă.
Adevăraţii savanţi trebuie să fie asemenea
albinelor care adună nectarul şi-l preschimbă în
miere.
 5.3. René Descartes
(31 martie 1596 –
11 februarie 1650) -
fondatorul raționalismului
francez
 Metoda certă de cunoaștere:
metoda îndoielii

R.Descartes pune la îndoială existenţa

lucrurilor sensoriale, a adevărurilor şi chiar
a Atotputernicului D-zeu.
 „Cogito, ergo sum”

„Gândesc, deci exist”

Raţiunea este sursa veritabilă de cunoştinţe.

 Reguli în cunoaștere:
1. să împarţi dificultăţile pentru a le putea
rezolva mai bine (analiza logică);

2. să conduci gândurile într-o ordine, pornind de

la cele simple şi mai bine cunoscute pentru a
ajunge la cele mai complexe (sinteza);

3. enumerările să fie cât mai generale şi mai

complete, încât a fi sigur că nu s-a omis ceva.
 Dualismul lui R.Descartes:
• Lumea corpurilor şi lumea spiritelor formează
două lumi cu totul diferite.
• D-zeu a creat două tipuri de substanţe complet
independente una de alta, dar le-a pus în acţiune
reciproc. Prima – cea materială, care este unică
cu atributul întinderii şi întemeiază fenomenele
fizice; a doua – substanţa spirituală,
cugetătoare – cu atributul gândirii, care este
identificată cu sufletul uman, este multiplă şi
constituie temeiul fenomenelor psihice.
 Aceste două substanţe nu au nimic comun
între ele, nu pot interacţiona.

Numai în persoana omului ele se îmbină într-

un singur corp şi interacţionează, astfel există
relaţia între suflet şi corp.

Animalele, (ele nu posedă suflet) sunt

asemănate cu nişte maşini.
 Morala lui R.Descartes:
1. să cauţi să reflectezi bine la tot ce ai de făcut
în viaţă;

2. hotărârea odată luată s-o duce ferm până la

capăt;

3. să te înveţi a te resemna mai iute faţă de ceea

ce nu stă în puterea ta, decât să fii nemulţumit
de soartă.
Filosofia lui R.Descartes determină
toată gândirea filosofică şi
ştiinţifică a timpului.
R.Descartes pune bazele
raţionalismului filosofiei moderne,
a întregii dezvoltări a ştiinţei şi
culturii ştiinţifice de astăzi.
 5.4. Baruch de Spinoza
latinizat: Benedictus de Spinoza
(24 noiembrie 1632-
21 februarie 1677)
 Ideea filosofică a lui Spinoza este ideea
panteistă, care constă în identificarea lumii cu D-
zeu.
Spinoza consideră că Universul este identic cu
Dumnezeu = Substanța.
Substanța este în sine, prin sine și pentru sine.
Substanța nu are o realitate materială, ci o
esență metafizică, fiind dotată cu atribute
infinite, din care inteligența umană nu poate
cuprinde decât două: lumea obiectelor materiale
și manifestările gândirii.
• Nu este o separare între Creator şi lumea creată.
• D-zeu este substanţa necesară, este Natura.
• Totul este în D-zeu, nu există nimic în afară de El.
• Există o singură Substanţă, infinită cu atributele ei:
lucrurile sunt forme de manifestare ale substanței - natura
naturata (natură creată), în timp ce Dumnezeu sau
Substanța este o natura naturans (natură creatoare).
• Substanţa = D-zeu = Natura.
• Substanţa nu poate fi creată şi nu poate fi nimicită.
• Substanța există veşnic şi este infinită.
• Substanţa nu se găseşte în dependenţă de vre-o pricină
din afara ei, de un Creator divin.
• Substanța este cauza sa însăşi şi a tuturor lucrurilor
existente în lume.
"Dumnezeu există în mod necesar”.
 Substanţa se manifestă prin modusuri
schimbătoare şi nestabile.

Lumea modusurilor include toate lucrurile

concrete, inclusiv Omul.

Omul este un modus deosebit – el posedă

gândirea.
 Despre suflet
Sufletul omului este în stare să perceapă foarte
multe lucruri.

Pentru a studia creaţia sufletului omenesc

trebuie mai întâi să studiem corpul.
 ”Un corp nu poate să determine sufletul, să
gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și
restul operațiunilor sale, dacă mai există, sunt
independente de suflet. Trecând dincolo de planul
experienței, corpul nostru considerat ca mod al
întinderii este obiect al ideii, care constituie sufletul
nostru. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe
ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca
existând dacă este afectat de ele. Sufletul nu percepe
existența unui corp decât în perioada propriei
existențe ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă
durată decât cea a corpului”.
 Problema cunoașterii:
1. Cunoaşterea senzorială – formează
reprezentările neadevărate despre lucruri.

2. Cunoaşterea prin intermediul raţiunii – poate

cunoaşte modusurile mişcării şi repaosului,
atributele întinderii şi gândirii.

3. Intuiţia – cea mai superioară – deschide

adevărul fără activitatea intermediară a
gândirii.
 Determinismul
”Orice activitate a noastră este fixată de
necesitatea naturii divine. Activitatea omului
este supusă unor legi necesare. Faptele
noastre nu pot fi libere în raport cu voința
noastră și nici nu pot fi desfășurate în
vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat
lucrurile cu scopul ca oamenii să se
folosească spre fericirea lor. Din contra, toate
fenomenele se produc ca o consecință logică
a legilor naturale”.
”Sufletul și corpul sunt reciproc independente
datorită independenței ontologice a 2 atribute
ale substanței. Gândirea omului depinde de
starea corpului doar la treapta cunoașterii
senzoriale. Comportarea omului se află sub
influența instinctelor autoconservării și a
afectelor. Până când omul se supune lor, el nu
este liber. Libertatea umană constă în libertatea
de sub influența acestor afecte, pasiuni”.
5.5. John Locke
(29 august 1632 –
28 octombrie 1704)
J.Locke este considerat
întemeietorul
empirismului modern
• Intelectul este „tabula rasa”.
• Intelectul este ca o foaie albă de hârtie pe care
percepţiile îşi imprimă semnele lor, sau ca o
bucată de ceară moale pe care prin impregnarea
percepţiile îşi lasă urmele lor.
• „Nu există idei şi principii înnăscute. Intelectul
nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe
lume când se naşte. Toate ideile le obţine prin
simţuri, de la percepţii”.
• Intelectul nu posedă idei şi nici nu le poate crea,
el prelucrează ceea ce-i furnizează simţurile.
• Intelectul este activ, dar nu creator.
 Cunoştinţele noastre provin pe
două căi:
1. percepţiile care ne pun în contact cu obiectele
externe – senzaţiile;
2. percepţiile care ne relevează ceea ce se
percepe în conştiinţa noastră – reflexii.
Astfel, avem o experienţă internă şi alta externă.
Ideile sunt de două feluri:
1. Originale şi simple
2. Complexe şi derivate
 Ideile originare sunt puţine la număr şi se
împart în patru categorii:

1. idei care provin dintr-un singur simţ extern

2. idei care provin din colaborarea a 2 sau mai
multe simţuri
3. idei care provin de la simţul intern - de la
reflexie
4. idei care se nasc atât din simţuri externe cât şi
din cele interne
 Cunoştinţa are 3 grade:
• Cunoştinţa perceptivă sau senzitivă – despre care
nu avem nici o dată cunoştinţe absolut sigure.
• C. demonstrative – în care acordul sau dezacordul
între idei nu poate fi stabilit decât cu ajutorul altor
idei intermediare. Cu cât numărul ideilor
intermediare este mai mare cu atât creşte
posibilitatea erorilor – matematica, morala,
Dumnezeu.
• C. imediată sau intuitivă – când adevărul sau
falsul unei idei este prins imediat, fără a recurge
la alte idei, ca exemplu „Albul nu este negru”.
Mai este şi revelaţia, care se sprijină pe mărturii
provenite de la Dumnezeu.

Acestea nu pot înşela şi dau naştere credinţei.

5.6. Filosofia clasică germană:

Immanuel Kant
(22 aprilie 1724 - 12 februarie
1804)
 Lucrările de bază:

„Critica raţiunii pure”,

„Critica raţiunii practice”

„Critica puterii de judecată”

Aspectele filosofiei kantiene:

1. criticismul

2. apriorismul

3. transcendentalismul
 Criticismul lui I.Kant:

Concentrarea atenţiei, a eforturilor intelectuale

asupra aceea ce poate şi ce nu poate conştiinţa,
raţiunea umană.

Critica înseamnă o analiză minuţioasă a

facultăţilor gândirii.
Kant face deosebirea între judecata analitică și
cea sintetică.
În cazul judecății analitice, adevărul derivă din
analiza însăși a conceptului, fără a mai fi
nevoie de un experiment, respectiv de o
percepție sensorială.
În situația în care o analiză rațională nu este
suficientă pentru a extrage adevărul și este
nevoie de o observație senzorială sau
experiment, atunci avem de a face cu o
judecată sintetică.
 Transcendentalismul lui I.Kant:

Transcendent - ceea ce este dincolo de

câmpul experienţei noastre (ce nu poate fi intuit
senzorial). (Exemplu: D-zeu, lumea, sufletul,
nemurirea, libertatea, cât şi esenţa tuturor
lucrurilor, care e ascunsă pentru noi).
 Apriorismul lui I.Kant
A priori – înainte de , până la practică.

Judecățile a priori posedă principial o

valabilitate independentă de cazul individual și
nu sunt bazate pe observație senzorială, (de ex.:
"doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație
apriorică).
 I.Kant afirmă că subiectul cunoscător este
înzestrat cu 14 forme (categorii, matrice) apriorice.
Ele sunt forme pe care nu şi le-a format în
practică, ci s-a născut cu ele, pe care le posedă orice
om normal din orice epocă istorică şi din orice loc.
Formele apriorice sunt:
forme ale intuiţiei - spaţiul şi timpul
forme ale intelectului – cantitatea, calitatea,
raport, cauzalitate, unitate, multiplicitate, realitate
etc.
Cu ajutorul celor 14 forme apriorice de
cunoaştere ajungem la cunoașterea lumii.
 I.Kant evidenţiază 3 trepte ale cunoaşterii:
- senzorială
- intelectuală
- raţională

„Senzaţiile sunt oarbe fără raţiune, iar noţiunile sunt goale fără
senzaţii”.
Cunoaşterea începe cu experienţa senzorială, pentru ca apoi
materialul dobândit pe calea senzorială să fie sintetizat de către intelect.
Intelectul participă în cunoaştere nu cu idei de-a gata, ci numai cu
formele cunoaşterii, conţinutul fiind dobândit din lumea înconjurătoare.
„Lucrul în sine”
Imperativul categoric a lui I.Kant:

”Poartă-te astfel ca maxima

comportamentului tău să fie lege pentru
toţi; poartă-te cu alţii aşa cum ai vrea ca
alţii să se poarte cu tine”.
Georg Wilhelm Friedrich
Hegel
( 27 august 1770 -
14 noiembrie 1831 )
HEGEL - filosof german, principal
reprezentant
al idealismului în filosofia secolului
al XIX-lea.
 Ideea centrală a sistemului lui Hegel
este:

„Ceea ce este raţional este real şi ceea

ce este real este raţional”
 Hegel schimbă accentul
preocupărilor filosofiei.

El este ferm convins că teoria

cunoaşterii poate fi construită
numai în baza unui tablou general
al lumii, adică pe ontologie.
 În lucrarea „Fenomenologia spiritului” Hegel îşi
expune principiile ontologiei sale.
Principalul este dezvoltarea substanţei ce stă la
baza Lumii, a întregii Existenţe.

Această substanţă este Spiritul Absolut.

„Spiritul constituie esenţa realului, deoarece

numai spiritul este real; el este substanţa şi esenţa
tuturor fenomenelor şi proceselor din lume”.
 La etapa iniţială el numeşte spiritul – Idee
Absolută, care mai este în acelaşi timp şi Gândire
(ideile sunt numai în gândire).
Fiinţa se gândeşte pe sine (Fiinţa e tot una cu
gândirea).
Deoarece Fiinţa – gândirea după conţinut este
foarte săracă (se ştie numai atât: este), ea este
identică cu Nefiinţa (şi despre Nefiinţă putem spune
numai atât că: este).
Din opoziţia dintre Fiinţă şi Nefiinţă apare
devenirea, mişcarea - începutul dezvoltării Ideii
Absolute.
 Formele de dezvoltare sunt cele ale gândirii:
noţiunea, raţionamentul, judecata.

Când se iepuizează toate formele posibile ale

gândirii – Ideea Absolută se neagă pe sine, trece
într-o altă formă de existenţă – natura cu toate
diversitatea de forme şi conţinuturi, care nu este
altceva decât Ideea Absolută negată.
 Dar în natură, graţie evoluţiei apare Omul
organizat în societate şi înzestrat cu conştiinţă,
care nu e altceva decât o negare a Naturii, sau o
negare a negaţiei Ideii Absolute.
Aceasta este o sinteză a celor 2 trepte
anterioare, omul fiind unitatea naturii materiale –
corpul, şi a raţiunii – care este o fărâmă, o
scânteie din Ideea Absolută.
 Prin Om, prin conştiinţa lui, Ideea absolută a
căpătat posibilitate să se cunoască pe sine în
calitate de Spirit Subiectiv, cunoaşterea
realizată prin om care face antropologie,
psihologie.

Odată cu dezvoltarea societăţii şi apariţia

dreptului statului, spiritul subiectiv atinge treapta
spiritului obiectiv.
 Devenirea de la Ideea Absolută la Spiritul absolut are
loc sub formă de triadă: 3 trepte.
Spiritul Absolut ar reveni la treapta sa iniţială, numai că
acest Spirit Absolut se deosebeşte de Ideea Absolută
iniţială prin aceea, că este încărcat cu cunoştinţe despre
sine, cu tot ceea ce a dobândit omul pe parcursul întregii,
îndelungatei şi spinoasei sale căi de cunoaştere.
Spiritul nu se află niciodată în repaus, el este cuprins
într-o mişcare progresivă continuă.
Caracterul necesar şi logic este propriu mişcării
spiritului, de fapt istoriei universale ce are la bază
mişcarea spiritului absolut până la momentul când îşi
realizează conştiinţa de sine, atinge propria esenţă –
filosofia.
 Lui Hegel îi aparţine meritul elaborării
sistemului de categorii ale dialecticii –
concretizarea principiului conexiunii
universale – legea negării negaţiei –
principiul devenirii, dezvoltării.
 Spiritul Absolut este în perpetuă devenire şi
izvorul devenirii este unitatea şi lupta
contrariilor.
Schimbarea cantitativă în cea calitativă descrie
mecanismul și forma dezvoltării.
Legea negării negaţiei arată direcţia
dezvoltării (de la simplu la compus, de la vechi
la nou) şi continuitatea (toate momentele
dezvoltării sunt strâns legate între ele).
 Negaţia dialectică nu este o simplă
distrugere, ea implică 3 trepte:

1. Distrugerea (a ceea ce s-a inventat ).

2. Păstrarea (a tot ce e bun şi necesar pentru
dezvoltarea de mai departe).
3. Crearea noului.
 Astăzi nu există filosofi care să nu
fi simţit influenţa lui Hegel, care să
nu fi încercat să-l înţeleagă,
interpreteze, comenteze.
Mulțumesc pentru atenție!