CAPITOLUL X:

ACTIVITATEA DE
PRODUCŢIE
X.1. Introducere în teoria
producţiei
Producţia cuprinde:
 aprovizionarea întreprinderii cu factori de
producţie (inputuri);
 asigurarea personalului cu mijloacele de
producţie necesare;
 transportul şi stocarea materiilor prime şi ale
produselor;
 producerea bunurilor materiale;
 desfacerea produselor;
 administrarea şi controlul acestor activităţi.
 În sensul cel mai restrâns, prin producţie se
întelege procesul de prelucrare a materiei
prime, respectiv obţinerea bunurilor industriale
şi agricole.

 Conceptul de producţie se referă la o varietate

de activităţi care asigură obţinerea bunurilor şi
serviciilor destinate pieţei .

 Teoria producţiei are un mare rol în analiza

ofertei întreprinderilor, a cărei abordare este
necesar a se face în plan tehnic, economic şi
social .
 Abordarea ofertei în plan tehnic are în
vedere relaţiile tehnice dintre nivelul
producţiei şi factorii de producţie implicaţi în
obţinerea produselor şi a serviciilor.

 Producţia este rezultatul relaţiilor input-

proces-output.

 Nivelul şi calitatea outputurilor sunt

influenţate de inputuri şi de procesul de
combinare a factorilor de producţie în
cadrul tehnologiilor stabilite.
 Abordarea ofertei în plan economic
presupune studierea producţiei sub raportul
costurilor de producţie aferente produselor şi
serviciilor, ca şi a profitului. Un nivel optim al
acestora caracterizează oferta competitivă a
întreprinderii.

 Abordarea ofertei în plan social vizează

raporturile interumane din cadrul
întreprinderii, ceea ce reflectă faptul că
întreprinderea este un organism economico-
social. Acesta este un factor esenţial de
creştere a productivităţii muncii şi a profitului.
 Esenţa teoriei ofertei competitive o constituie
maximizarea profitului întreprinderii şi
raporturile acesteia cu piaţa.

 Problematica producţiei şi a pieţei poate fi

abordată pe termen lung şi pe termen scurt.

 Firma trebuie să elaboreze „planuri de

producţie” tehnic realizabile.

 funcţia de producţie a firmei măsoară outputul

maxim posibil pornind de la inputul dat.
X.2. Conţinutul şi formele
planificării producţiei
 Planul concretizează strategia
întreprinderii şi conţine indicatori sintetici
şi detaliaţi ai întregii activităţi de
producţie desfăşurate.

 După orizontul de timp, planificarea

producţiei poate fi: de perspectivă,
curentă şi operativă.
 Planificarea de perspectivă are ca obiect
elaborarea planului pe termen mediu şi lung,
cu repartizarea principalilor indicatori pe ani. În
cadrul planificării de perspectivă se asigură
realizarea ritmurilor de dezvoltare a producţiei,
înfăptuirea obiectivelor strategice, introducerea
mecanizării proceselor tehnologice.

 Planurile de perspectivă sunt fundamentate pe

prognoze privind cerinţele pieţei. În cele mai
multe cazuri, acestea iau forma planului de
afaceri şi vizează o investiţie pentru care se
fac împrumuturi la bănci.
 Planificarea curentă precizează pentru
o perioadă de un an sau mai puţin
indicatorii care rezultă din planificarea
de perspectivă.

 Prin planurile curente care se

elaborează se concretizează şi se
îmbunătăţesc indicatorii stabiliţi prin
planurile de perspectivă.
 Planificarea operativă sau programarea
producţiei este acea parte a planificării
interne care se ocupă cu elaborarea de
planuri de activitate pe subunităţi
organizatorice (secţii, ateliere, ferme,
sectoare, locuri de muncă), pe perioade
scurte de timp (lună, decadă, zi, schimb).

 Pentru planificarea producţiei întreprinderii

este necesar să se aibă în vedere o serie de
cerinţe de bază şi să se aplice o metodologie
specifică de întocmire a planului .
 Cerinţele sunt:

 includerea în nomenclatorul de fabricaţie a unor produse cu

caracteristici calitative superioare, prin acordarea unei atenţii
deosebite procesului de asimilare în fabricaţie a unor produse noi,
cu parametri tehnici şi economici superiori;

 fabricarea unor asemenea produse care să asigure o folosire

raţională a resurselor materiale, pe baza unor consumuri specifice
minime;

 analiza variantelor posibile de nomenclatoare de produse şi

selectarea acelor produse care răspund cel mai bine criteriilor de
eficienţă economică şi cerinţelor pieţei;

 adâncirea, în limite raţionale, a specializării întreprinderii în

fabricarea anumitor produse şi perfecţionarea legăturilor de
cooperare cu alte întreprinderi.
 Informaţiile principale necesare elaborarii planului de producţie
sunt:

 nomenclatorul de produse, cantitatea, calitatea, termenul, fondul de

marfă pentru vânzare;

 date cuprinse în programul de pregătire a fabricaţiei;

 date cu privire la punerea în funcţiune de noi capacităţi de producţie;

 normativele duratei ciclului de producţie pentru diferite subunităţi şi

secţii;

 prevederile contractelor economice;

 normativele de consum specific şi cheltuieli, personalul, fondul de

salarii etc.
 Elaborarea planului de producţie al unei
întreprinderi presupune parcurgerea
următoarelor etape:

 Precizarea nomenclatorului de produse de

fabricat;
 Stabilirea sarcinilor de plan calendaristic;
 Determinarea stocurilor de producţie
neterminată;
 Stabilirea capacităţii de producţie;
 Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice;
 Organizarea controlului.
 Planul de producţie a întreprinderii
cuprinde două secţiuni:
 secţiunea "producţia în unităţi fizice";
 secţiunea "producţia în unităţi valorice".

 În cazul în care o grupă de produse este

relativ eterogenă, nivelul planificat
pentru această grupă se exprimă în
unităţi natural-convenţionale şi se
determină cu relaţia:
 Pk- volumul producţiei la grupa de produse „k”, exprimat în
unităţi naturalconvenţionale;
 n - numărul total de subgrupe omogene de produse care
compun grupa eterogenă „k”;
 Pi - volumul producţiei la produsul „i” exprimat în unităţi naturale;
 Cki - coeficientul de transformare în unităţile convenţionale.

 Coeficientul de transformare din produsul real „i” în echivalenţă

se face pe baza manoperei specifice şi care se poate determina
cu urmatoarea relaţie de calcul:

 Cki - coeficientul de echivalenţă a unităţii de produs „i” în unităţi

de produs „k”;
 mi - manopera pe unitatea de produs „i”;
 mk - manopera pentru unitatea de produs etalon „k”.
 Pentru fabricarea unor produse de mare
complexitate, întreprinderile recurg la acţiuni
de cooperare în producţie cu diversi parteneri.
În acest scop se întocmeşte "Programul de
cooperare în producţie“.

 Putem distinge trei forme de cooperare:

 Cooperarea pe produs – livrarea de produse
finite, de exemplu motoare pentru o uzină de
autobuze;
 Cooperarea pe piese;
 Cooperarea tehnologică – împrumutul de
tehnologie.
 Planificarea valorică trebuie să asigure
dimensionarea indicatorilor valorici ai
producţiei (cifra de afaceri, producţia marfă,
cheltuieli de producţie, valoarea producţiei
totale, valoarea adaugată, profitul etc.)

 Acesti indicatori permit urmărirea în

dinamica a producţiei la nivel de firmă în
condiţiile unei mari diversităţi a
nomenclatorului de produse destinat
vânzarii pe piaţă (producţia marfa).
 producţia marfă (PM) cuprinde următoarele elemente:

 valoarea produselor finite (Pf) care se vor livra în afară;

 valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor
clienţilor (Pc);
 valoarea semifabricatelor din producţia proprie
destinate livrării (Siv);
 valoarea obiectivelor pe plan tehnic, care se vor
termina şi sunt destinate valorificării (Pt);
 valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter productiv
care se vor executa sau preda altor unităţi (LI)

 PM = Pf + Pc + Siv + Pt + LI
 Cifra de afaceri este un indicator economic
care comensurează şi exprimă cuantumul
veniturilor din activitatea de exploatare (de
bază) a întreprinderii într-o anumită
perioadă de timp. Cifra de afaceri cuprinde
veniturile din diferite acte de comert: vânzări
de produse finite, semifabricate, mărfuri,
executarea de lucrări şi servicii către terţi.

 Cifra de afaceri cuprinde: valoarea

produselor, mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor
efectiv expediate către clienţi (facturate).
 Valoarea producţiei totale (Vpt) exprimă sub formă valorică volumul
producţiei industriale sau agricole pe o anumită perioadă.

 Se calculează după metoda de întreprindere, incluzând

componentele producţiei marfă la care se adaugă, prin excepţie de la
metodă de întreprindere, următoarele elemente:
 creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate (S2-S1);
 valoarea unor produse, semifabricate, piese de schimb, SDV-uri
destinate consumului intern productiv (Cip);
 valoarea reparaţiilor capitale la utilajele proprii şi ale mijloacelor de
transport proprii, efectuate în regie (Rkr);
 valoarea reparaţiilor curente şi întreţinerii maşinilor şi utilajelor,
executate în regie (RI);
 valoarea materiilor prime şi a materialelor primite de la clienţii interni
(M).

 Formula de calcul este următoarea:

Vpt- PM + (S2-S1) +/- (N2-N1) + Cip +/- Rkr + RI +M

 Cheltuielile de producţie sunt formate din: cheltuielile materiale
(materii prime, energie, combustibil, reparatii, amortizare etc.), cheltuieli
cu personalul (salarii, CAS, sporuri etc.), cheltuieli indirecte, cheltuieli
financiare (diferenţe de curs valutar, dobânzi), alte cheltuieli privind
impozitele şi taxele.
 Un rol important în planificare îl are determinarea
stocului de producţie în curs de executie
(neterminată). Producţia neterminată cuprinde
producţia al cărei proces de fabricaţie sau de montaj
nu a fost terminat, având o situaţie intermediară
între materia primă şi produs fabricat sau între
semifabricat şi produs finit şi care se găseşte în curs
de prelucrare, aşteptare sau în faza de interoperaţii.

 Valoarea adaugată (Va) este un indicator economic

specific economiei de piaţă, care exprima partea de
valoare nou creată şi adaugată produselor,
mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor. Valoarea adaugată
este contribuţia proprie a unei întreprinderi.
Proiectarea capacităţilor de
producţie utilizate
 Capacitatea de producţie exprima producţia maximă ce
se poate obţine într-o anumită perioadă de timp, pentru o
anumită structură şi calitate a producţiei, în condiţiile
folosirii depline, intensive şi extensive, a mijloacelor fixe,
potrivit celui mai eficient regim de lucru si de organizare a
producţiei şi a muncii.

 Factorii care influenţează mărimea capacităţii de

producţie sunt:
 mărimea suprafeţelor de producţie şi a parcului de utilaje.
 normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a
suprafeţelor, care pot fi: norme de utilizare intensivă şi
extensivă.
 Norma de utilizare intensivă reflectă producţia maximă
ce se poate realiza în unitatea de timp.
 Norma tehnică de utilizare extensivă exprimă timpul de
funcţionare a diferitelor maşini şi utilaje sau timpul de
folosire a suprafeţelor de producţie.

 Calculul capacităţii de producţie porneşte de la calculul

capacităţii de producţie al fiecărui loc de muncă, apoi a
sectoarelor de producţie, atelierelor, sectţilor şi în final a
întreprinderii luate în ansamblul ei. Se ia în considerare
veriga conducătoare, aleasă după două criterii:
 unitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
manoperă;
 unitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
structura valorică a capitalului fix.
 Pentru calculul capacităţii de producţie
în funcţie de mărimea suprafeţelor se
poate folosi următoarea relaţie:
Cp = S ·I·Td

 S - suprafaţa totală a verigii de

producţie, în m2;
 I - indicatorul de utilizare intensivă;
 Td - timp disponibil de folosire a
suprafeţelor de producţie.
 Indicatorul utilizării intensive se
calculează astfel:

I = Pv / (Cs *H*S)

 Pv - producţia în perioada de vârf;

 Cs - coeficientul numărului de schimburi din
perioada de vârf;
 H - numărul de ore de lucru într-un schimb din
perioada de vârf.
 Calculul capacităţii de producţie la liniile
de producţie în flux :

Cplf = (ds – tî)/ T

 Cplf - capacitatea de producţie la o linie

în flux;
 ds - durata schimbului de lucru în
minute;
 tî - timpul întreruperilor reglementare;
 T - timpul liniei în flux, în minute.
 Gradul de folosire a capacităţii de
producţie

Gfcp = P/Cp max *100

 Gfcp - gradul de folosire a capacităţii de

producţie;
 P - producţia prevazută a se executa;
 Cpmax- capacitatea de producţie în
funcţiune, exprimată în aceleaşi unităţi de
masură ca şi producţia.
 Proiectarea costurilor de producţie este
esenţială pentru controlul asigurării
competitivitaăţi întreprinderii pe piaţă. Indicatorii
de creştere folosiţi pentru fundamentarea
planului de producţie pot fi următorii:
 1. Cheltuieli la 1000 lei producţie marfă:

 Chp - cheltuieli de producţie la 1000 lei producţie

marfă exprimată în
 pret de producţie;
 qi - cantitatea de producţie pentru un produs „i”;
 cpi - costul unitar al produsului „i” ;
 pi - preţul unitar pentru produsul „i”.
 2. Cheltuieli materiale la 1000 lei producţie marfă
(cifra de afaceri);
 3. Cheltuieli la 1000 lei producţie marfă aferente
produselor reproiectate şi produselor noi
asimilate;
 4. Costul producţiei marfă;
 5. Cheltuieli comune ale secţiei de producţie;
 6. Cheltuieli generale ale întreprinderii;
 7. Costul unitar al produsului;
 8. Calculul influenţelor din modificări de preţuri şi
tarife asupra producţiei marfă şi costurilor;
 9. Program de măsuri pentru reducerea costurilor
şi a cheltuielilor materiale.
 Pentru urmărirea reducerii costurilor de
producţie se pot folosi indicatori ca:
 a) economii de cheltuieli din reducerea
cheltuielilor la 1000 lei producţie marfă
faţă de perioada de bază;
ERachp/1000 = Chp0 - Chpp1
 b) economii de cheltuieli materiale la
1000 lei producţie marfă în perioada
considerată faţă de perioada de bază:
ERachm/1000 = Chm0 - Chmp1
 c) volumul total de economii pe întreaga
producţie marfă ca urmare a reducerii
cheltuielilor la 1000 lei producţie marfă în
perioada considerată, faţă de perioada de
bază:

 d) volumul total de economii la cheltuielile

materiale ca urmare a reducerii cheltuielilor
la 1000 lei producţie marfă în perioada
considerată faţă de perioada de bază:
 ERachp/1000, ERachm/1000 - economii la 1000 lei
producţie marfă din reducerea absolută a cheltuielilor de
producţie, respectiv cheltuielilor materiale la 1000 lei producţie
marfă în perioada considerată, faţă de perioada de bază;

 Chp0, Chpp1 - cheltuieli de producţie la 1000 lei producţie

marfă în perioada de bază şi respectiv curentă (de plan);

 Chm0, Chmp1 - cheltuieli materiale la 1000 lei producţie

marfă în perioada de bază şi respectiv curentă (de plan);

 VERachpTotal, VERachmTotal - volumul de economii pe

total producţie marfă planificată din reducerea absolută a
cheltuielilor de producţie la 1000 lei producţie marfa, respectiv
din reducerea absolută a cheltuielilor materiale la 1000 lei
producţie marfă.
 Pe baza cunoaşterii economiei din reducerea
absolută a cheltuielilor de producţie şi respectiv a
cheltuielilor materiale la 1000 lei producţiei marfă
se poate determina reducerea procentuală a
cheltuielilor de producţie, respectiv a
cheltuielilor materiale în perioada considerată faţă
de perioada de bază, folosind relaţiile:
X.3. Planificarea operativă a
producţiei
 După stabilirea indicatorilor sintetici ai activităţii de
producţie se trece la defalcarea acestora pe secţii şi
sectoare (în spatiu şi timp). Planificarea operativă cuprinde
mai multe etape:

 a) Programarea producţiei, care constă în:

 stabilirea parametrilor (normativelor) ce stau la baza
programării producţiei;
 determinarea momentului intrării în fabricaţie a fiecărui
produs;
 stabilirea ordinii de execuţie a fiecărui produs sau reper pe
fiecare loc de muncă;
 elaborarea programelor de producţie pe secţii, ateliere,
locuri de muncă;
 b) Lansarea în fabricaţie a produselor, care cuprinde:
 elaborarea documentaţiei tehnologice şi de consum de
materii prime şi energie pe produs, comandă sau ansamblu;
 repartiţia sarcinilor pe executanţi, locuri de muncă, cu
precizarea termenului de livrare;
 c) Execuţia corectă a fabricaţiei , incluzând:
 pregătirea executării produselor la nivelul secţiilor, atelierelor
şi locurilor de muncă, cu respectarea tehnologiei;
 exploatarea raţională a dotării tehnice, a utilajelor, SDV-
urilor, planificarea reparaţilor;
 d) Urmărirea executţiei, care vizează:
 asigurarea circuitului obiectelor muncii prin secţii şi ateliere,
precum şi realizarea operaţiilor conform tehnologiilor;
 evitarea dereglărilor în producţie;
 culegerea de informaţii cu privire la stadiul de realizare a
planului de producţie stabilit.