Divorţul este un fenomen psihosocial

complex, reprezintă forma finală a desfacerii

vieţii conjugale, modificând
viaţa partenerilor şi a
descendenţilor acestora.
El antrenează stadii tensionate,
conflicte, frustrări şi
insatisfacţii ale unor efecte
ce se prelungesc dincolo de pronunţarea instanţelor
de judecată.
 Motivele legate de divorţ se referă la dificultăţi legate
de comunicare şi intimitate, la structura rolurilor maritale, la
stabilirea şi menţinerea unui nivel satisfăcător de intimitate
psihologică, la aşteptări nerealiste sau la evoluţia în direcţii
diferite. Alţi factori determinanţi ai deciziei de a divorţa sunt
legaţi de abuzul sau dependenţa de alcool, de abuz fizic,
infidelitate, imaturitate sau probleme de natură sexuală
(Carr, 1999).
Studiile observaţionale (Gottman, 1999) cu privire la
cuplurile care ulterior ajung la separare indică faptul că ele
se implică gradual în tot mai multe interacţiuni negative
(critică, dispreţ, defensivitate şi împietrire), ajungându-se
în situaţia în care partenerii îşi percep reciproc doar
comportamentele negative, ignorându-le pe cele
pozitive.
 Urmează tentativele solitare şi nu
comune de rezolvare a problemelor,
izolarea şi vieţile paralele, reconstruirea
istoriei căsniciei într-o manieră negativă
şi, în final, decizia de a divorţa.
Dacă neînţelegerile sunt profunde, de natură cronică, şi
induc în familie un conflict continuu, vechiul concept de a
rămâne împreună de dragul copiilor este nesustenabil:
rezultatele cercetărilor indică faptul că, pe termen lung, un
conflict marital poate fi asociat cu mai multe probleme la
nivelul copiilor familiei decât divorţul în sine, majoritatea
copiilor fiind capabili să reducă intensitatea emoţiilor
negative asociate despărţirii părinţilor în cel mult doi ani de
la momentul producerii divorţului. Amato (2001, apud
Lebow, 2005) consideră conflictul parental ca singurul
predictor puternic al dificultăţilor de adaptare a copilului
după divorţ.
 1. Experienţa premaritală a partenerilor şi atitudinea lor
reciprocă faţă de aceasta. Diferenţele mari de experienţă
premaritală constituie un factor puternic ce împiedică realizarea
solidarităţii familiale.

1. 2. Motivaţia căsătoriei şi modul de

încheiere a căsătoriei (căsătorii
motivate de avantaje economice,
sociale sau căsătorii impuse).
 i

3. Vârsta la căsătorie şi diferenţele de vârstă între soţi.

4. Heterogenitatea cuplului familial in raport cu mediul de

provenienţă al soţilor, nivelul de instrucţie, profesia, trăsăturile
psihice şi temperamentale.
1. Apariţia şi menţinerea unor
dezechilibre demografice între
numărul femeilor şi numărul
bărbaţilor într-o anumită zonă
sau colectivitate.
2. Creşterea volumului migraţiilor şi urbanizarea.
3. Diminuarea controlului social care duce la aprecierea că
viaţa de familie este o problemă strict personală.
4. Condiţiile economice generale pot favoriza indirect
disoluţia unor cupluri.
Factorii externi care favorizează disoluţia solidarităţii
familiale nu produc aceste efecte decât dacă acţiune lor se
combină cu cea a unor factori din interiorul familiei.
În privinţa efectelor asupra părinţilor, divorţul conduce
la schimbarea locuinţei, la dezavantaje economice (în
special în cazul femeilor), la singurătatea asociată cu
schimbarea reţelelor sociale, la
constrângeri legate de noul rol în care
încărcătura sarcinilor este mai mare.
Consecinţa este,cel mai adesea, o
deteriorare la nivelul sănătăţii fizice şi
mentale a majorităţii indivizilor imediat după separare,
aceste problemele de identitate apar îndeosebi în cazul
femeilor care, înainte de divorţ, se definesc în funcţie de
soţii sau copiii lor, redefinirea sinelui presupunând o
perioadă intermediară de confuzie şi dezorientare.
 În ceea ce priveşte impactul asupra rolurilor
parentale, toate schimbările menţionate pot
compromite capacitatea părinţilor de a-şi
exercita în mod armonios rolurile în raport
cu copiii lor sau de a coopera în scopul de a
răspunde nevoilor de siguranţă, grijă,
control, educaţie şi relaţie ale copiilor lor. În această perioadă se
dezvoltă stiluri parentale diferite (Bray şi Hetherington, 1993, apud
Carr, 1999): parentingul cooperativ (părinţii dezvoltă un set unic de
roluri şi rutine valabil în ambele case); parentingul paralel (fiecare
părinte dezvoltă un set de roluri şi rutine şi fac doar încercări
limitate de a unifica aceste roluri) parentingul conflictual (membrii
fostului cuplu nu comunică direct, ci îşi transmit mesaje exclusiv
prin intermediul copiilor, punându-i într-o situaţie extrem de
stresantă). Cu cât există o suprapunere mai mare între seturile de
roluri şi rutine ale ambilor părinţi şi un respect faţă de standardele
parentale ale fiecăruia, cu cât foştii parteneri se abţin de la
subminarea conştientă sau inconştientă a practicilor parentale, cu
atât spectrul efectelor negative legate de adaptarea copiilor la acest
proces este mai restrâns.
Efectele asupra copiilor sunt cel mai frecvent abordate din
perspectivă temporală. Efectele pe termen scurt sunt legate
de primii doi ani de după divorţ, consideraţi cei mai dificili.
În această perioadă, băieţii prezintă adesea tulburări de
comportament sau comportamente demonstrative, iar fetele
probleme de natură emoţională.
Efectele pe termen mediu. Carr (1999), revizuind studiile
epidemiologice, susţine că doar 20-25%
dintre copiii din familiile dizolvate prin
divorţ prezintă probleme psihologice
serioase pe termen lung, în comparaţie
cu 4-23% dintre copiii provenind din
familii intacte.
Efectele pe termen lung sunt cele care se regăsesc ulterior în
viaţa adultă a copiilor proveniţi din familii divorţate şi se
referă la dificultăţile legate de constituirea şi menţinerea
unor relaţii maritale stabile, de adaptarea la provocările vieţii
şi obţinerea statutului socio-economic dorit.
Impactul divorţului asupra copiilor este diferit şi în funcţie de
stadiul de dezvoltare în care acesta se află în momentul
producerii divorţului (Scholevar şi Schwoeri, 2003). Dacă
divorţul are loc în perioada în care copilul are cel mult 2 ani,
în perioada preşcolară pot să apară ataşamente nesigure
(copilul este anxios, frustrat, negativist, aparent
mofturos, greu de liniştit la contactul cu
îngrijitorul sau este anxios, evită
îngrijitorul şi contactul cu acesta,
manifestând o responsivitate
emoţională şi relaţională redusă) şi să le
lipsească deprinderile de relaţionare socială specifice vârstei
(dificultăţi în stabilirea relaţiilor cu covârstnicii şi
dependenţă excesivă faţă de profesori sau alte persoane
percepute ca semnificative). Tot în cazul acestor copii, în
perioada şcolară pot apărea performanţe şcolare slabe sau
poate fi sesizat un coeficient de inteligenţă mai scăzut.
În perioada copilăriei mici (3-5 ani), preşcolarii reacţionează la
divorţul parental prin comportamente agresive, iritabilitate
accentuată, confuzie şi furie. Pot
manifesta comportamente extreme:
fie dependenţă, solicitare sau agăţare
excesivă de adulţi, fie reacţie
opoziţionistă pervazivă. Reacţia iniţială
la divorţ este una de tristeţe, frică, furie, vinovăţie, anxietate sau
neajutorare. Datorită capacităţilor cognitive limitate, apare
tendinţa de a se autoblama pentru producerea divorţului şi de a
percepe distorsionat comportamentul parental. Se poate manifesta
în acest context un comportament de regres marcat prin anxietate
de separare, folosirea toaletei, dificultăţi de alimentare,
posesivitate în raport cu propriile jucării, coşmaruri, refuzul de a
mai dormi singur etc. Cu logica irefutabilă a celor foarte mici, copiii
pot concluziona foarte uşor că, dacă un părinte i-a părăsit, la fel se
poate întâmpla şi cu celălalt. Ca urmare, pot fi foarte solicitanţi în
privinţa contactului fizic şi a asigurărilor că nu vor fi alungaţi sau
înlocuiţi.
În copilăria mijlocie (6-8 ani), copiii au cele mai intense
reacţii la divorţ, incluzând aici emoţiile intense de
tristeţe şi jale. Ei percep divorţul ca pe un fapt extrem de
negativ care afectează profund întreaga lor lume. În
consecinţă, pot să se implice în
fantezii legate de reconcilierea
parentală. Furia lor faţă de părintele
care pleacă şi de care se simt respinşi
este adesea direcţionată înspre
ţintele „sigure”, cum ar fi părintele în
grija căruia rămân, profesorii sau prietenii apropiaţi. Şi
în cazul lor se înregistrează dificultăţi relaţionale şi un
declin prelungit al performanţei academice.
În copilăria târzie (9-12 ani): emoţiile care însoţesc
pierderea tind să fie mai puţin intense şi mai bine
gestionate; foarte puţini copii îşi mai asumă acum
responsabilitatea pentru despărţirea părinţilor, însă
decid să formeze strânse alianţe cu un părinte
respingându-l pe celălalt.
Aceste loialităţi apar chiar dacă
părinţii nu îi presează să treacă
de partea unuia dintre ei; adesea
se ataşează de mamă (cu care rămân în cele mai dese
cazuri), chiar dacă au fost foarte apropiaţi de tată înainte
de separare.
În perioada adolescenţei (13-18 ani), divorţul părinţilor poate
amplifica nivelul conflictului părinţi-copii, poate favoriza un
debut timpuriu al vieţii sexuale, decizia pentru o căsătorie la
o vârstă prematură, alegerea de către fete a unui partener
nepotrivit, problematic (dependent de alcool, iresponsabil).
Adolescenţii pot să pună sub semnul întrebării
competenţa lor de a fi parteneri stabili,
de a construi sau menţine o relaţie de
iubire; de asemenea, pot manifesta
vulnerabilităţi cu privire la viitoarele lor
căsnicii. În plus, pot apărea delincvenţa
juvenilă, depresia, deciziile impulsive,
imature. Şi în cazul lor pot apărea conflictele de loialitate,
strategiile folosite variind între retragerea din interacţiunile
de familie şi supraprotecţie şi opţiunea pentru o viaţă socială
frenetică.
 Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1996, Bucureşti
 Elena Bonghiș, Familia și rolul ei în educarea copilului