Metodologia

cunoaşterii ştiinţifice
Metodă – de la grec. –
methode- mod de cunoaştere
 - în cel mai larg sens “calea spre ceva”, modul de
activitate a subiectului într-o formă oarecare. Metoda
semnifică modul de atingere a anumitor rezultate în
cunoaştere şi în practică, anumite reguli de acţiune.
Metoda prezintă totalitatea anumitor reguli, procedee,
norme de cunoaştere şi acţiune, sistemul prescripţiilor,
principiilor, cerinţelor care trebuie să orienteze
cercetătorul la rezolvarea unei sarcini concrete,
atingerea unui anumit rezultat într-o sferă de activitate.
În calitate de metodă se prezintă procedeele,
elaborate pe baza legităţilor obiective,
care servesc pentru cunoaşterea şi
transformarea realităţii, pentru obţinerea a
noi rezultate. Metoda are drept funcţie
organizarea internă şi reglarea procesului
de cunoaştere sau transformare practică a
obiectului de cercetare.
Metoda de cunoaştere -
 Prezintă un procedeu conştientizat şi aplicat în mod conştient în
cunoaşterea ştiinţifică. Metoda de cunoaştere reprezintă şi un
produs al activităţii cognitive creat de subiectul epistemic.
 Metoda diferă de teorie. Dacă funcţiile principale ale teoriei
constau în explicarea şi previziunea fenomenelor, cele ale
metodei constau în reglarea şi orientarea activităţii
cercetătorului. Dacă teoria reprezintă sitemul imaginilor ideale ce
reflectă esenţa, legităţile obiectului, apoi metoda reprezintă
sistemul reglator, în calitate de armă a cunoaşterii lui ulterioare.
Teoriile, legile, categoriile pentru a îndeplini funcţii metodologice,
trebuie să fie transformate în principii reglatoare ale metodei.
 Originea metodei trebuie căutată în realitatea materială, ea este
obiectivă. Dar ea este totodată şi subiectivă fiindcă pe baza
acestor laturi obiective se formulează anumite principii, reguli.
Trăsăturile caracteristice ale
metodei sunt:
 - obiectivitatea;
 - reproductivitatea;

 - necesitatea;
Metodologia -

 Reprezintă un sistem al anumitor

metode de activitate şi totodată o
teorie generală a metodei. Noţiunea
de metodologie într-un anumit sens
este mai largă decît dialectica ca
ştiinţă, ea nu se limitează la studierea
metodei generale, analizînd şi alte
nivele ale cunoştinţelor ştiinţifice,
precum şi legătura lor reciprocă.
Deosebim trei niveluri ale
metodologiei:
 1. filosofic;
 2. general – ştiinţific;
 3. particular – ştiinţific;
 Dacă metodologia filosofică reprezintă
învăţătura despre metodele filosofice, teoria
dialecticii, apoi metodologia general –
ştiinţifică analizează metodele care se
aplică în toate ştiinţele, cu excepţia unor
forme ale conştiinţei sociale.
Corelaţia dintre metodă,
metodică şi metodologie.
 Metoda se manifestă ca o consecutivitate de acţiuni
şi procedee necesare atingerii scopului pus, iar
metodologia ca teorie despre metodele cunoaşterii
ştiinţifice. Metodologia ştiinţei este strîns legată de
filozofie, deoarece filozofia este baza conceptuală a
oricărei metodologii şi se tratează ca bază teoretică a
unor procedee şi mijloace speciale foarte particulare
de cercetare, de analiză. Prin metodică se înţelege o
descriere şi o fundamentare teoretică a metodelor
speciale care se folosesc numai în cadrul unei ştiinţe
concrete. Atît interpretarea prea largă, cît şi cea prea
îngustă a noţiunii de metodologie a ştiinţei nu ne
permit să evidenţiem caracterul ei ca ştiinţă despre
particularităţile esenţiale ale metodelor de
cercetare.
Metodologia-
 Ca învăţătură generală despre metodă nu
se reduce la o simplă totalitate de metode
particulare sau generale de cercetare.
Analizînd metodele particulare şi cele
generale, metodologiaa le studiază, din
punctul de vedere al domeniilor de
exercitare, al rolului şi locului lor în
cunoaştere.
 Metodologia apare în legătură cu
necesitatea generalizării şi dezvoltării
metodelor de cercetare descoperite de
ştiinţele particulare.
Etapele dezvoltării
metodologiei ştiinţei.
 Metodologia ştiinţei a început să se cristalizeze ca ramură de
cercetare în epoca Renaşterii. În această perioadă apare
necesitatea elaborării unor noi metode de cercetare necunoscute
în Antichitate şi în Evul Mediu. În cadrul filozofiei antice se
elaborează multe idei metodologice ale ştiinţei care nu erau încă
separate de filozofie. O mare realizare a acestei perioade a fost
descoperirea metodei axiomatice de Euclid. Metoda dialogului
era considerată de ei cea mai efectivă pentru aceste descoperiri.
Socrate, Platon şi Aristotel au fost cei trei giganţi ai antichităţii care
au demonstrat că descoperirea adevărului prin discuţii şi depăşirea
contradicţiilor reprezintă o garanţie pentru orice descoperire.
 În epoca Renaşterii (sec XV - XVI), se formează treptat
convingerea că teoriile ştiinţifice naturale au un caracter
probabil şi deci metoda de cercetare în acest domeniu trebuie să
se deosebească de cea din matematică. Dacă matematica se
poate limita la aplicarea deducţiei, în ştiinţele experimentale se
fac generalizări cu caracter ipotetic şi veridicitatea lor poate fi
controlată doar cu ajutorul experienţelor.
Cercetările asupra problemelor metodologiei
ştiinţei se efectuau în epoca modernă în două
direcţii:
 Prima direcţie este legată de  A doua direcţie de dezvoltare a
elaborarea logicii inductive şi a metodologiei ştiinţifice este legată
metodelor experimentale de de încercarea unor gînditori de a
cercetare. Francis Bacon (1561- prezenta metoda inductivă a
1626) este cunoscut ca matematicii în calitate de metodă
întemeietorul logicii inductive universală de cunoaştere.
clasice. El considera că logica Această logică, numită în curînd
inductivă poate conduce la logică simbolică ori
descoperirea unor noi adevăruri matematică, ne permite să
ştiinţifice. Odată cu dezvoltarea controlăm raţionamentele noatre
ştiinţei devine tot mai clar că cu ajutorul reprezentării lor într-
metoda inducţiei joacă un rol un anumit calcul simbolic.
auxiliar în cunoaştere, deoarece  Astfel, metodologia reprezintă un
descoperirea legilor fundamentale sistem complex, dinamic, integru
nu poate fi realizată numai după de moduri, atitudini, principii de
canoanele logicii. Savanţii diferite niveluri şi sfere de acţiune.
menţionează că procesul
cercetării ştiinţifice necesită
folosirea mai multor metode de
cunoaştere, printre care rolul
principal îl joacă experimentul,
ipoteza. Cercetarea
experimentală este legată de cea
teoretică, inducţia cu deducţia.
Tipologia metodelor de
cunoaştere ştiinţifică.
 Metodele se clasifică în dependenţă de nivelul empiric şi
teoretic al cunoaşterii. Se evidenţiază :
 a). Metode ale activităţii ştiinţifice teoretice.
 b). Metode ale activităţii ştiinţifice practice.
 În dependenţă de rolul şi locul lor în procesul
cunoaşterii ştiinţifice metodele ştiinţifice pot fi divizate
în formale şi de conţinut, empirice şi teoretice,
fundamentale şi aplicative, metode de cercetare şi
expunere ş.a. Deosebim metode ale ştiinţelor naturii şi
ale ştiinţelor socio-umane. Evidenţiem metode
calitative şi cantitative, deterministe şi probabiliste,
metode ale cunoaşterii nemijlocite şi ale cunoaşterii
mijlocite, originale şi derivate etc.
După gradul de generalizare şi
aplicare deosebim metode: filosofice,
general-ştiinţifice, particular-
ştiinţifice, la fel există metode
disciplinare şi interdisciplinare.
Metodele filosofice
 Se manifestă prin cele general-ştiinţifice şi particular-
ştiinţifice, asigurînd astfel, interacţiunea metodelor.
Metodele filosofice reprezintă sistemul principiilor,
operaţiilor, atiudinilor cu caracter general, universal, la
cel mai înalt nivel ale abstractizării. Ele nu se descriu
în termenii logici şi nu se supun formalizării şi
matematizării. Metodele filosofice reprezintă reguli
generale de cercetare şi ne furnizează numai
strategia generală, dar nu înlocuiesc metodele
speciale. Dialectica ca metodă filosofică generală nu
se aplică nici într-un domeniu ştiinţific în formă pură, ci
doar în unitate cu metodele general-ştiinţifice şi
speciale de cunoaştere.
Metodele general-ştiinţifice.

 Sunt acele metode ce se aplică în

domeniile tuturor ştiinţelor, spre
deosebire de metodele filosofice ce se
aplică şi în alte forme ale conştiinţei sociale.
Metodele general-ştiinţifice pot fi
exprimate prin mijloace abstracte, formale.
Printre ele se află: inducţia, deducţia,
metodele sistemică, structural-
funcţională, probabiliste, ale modelării,
formalizării etc.
Metodele particular-
ştiinţifice.
 Se aplică pentru cunoaşterea caracterului
specific al obiectului epistemic. Ele
reprezintă totalitatea modurilor, principiilor
de cunoaştere, atitudinilor şi procedeelor de
cercetare, aplicate într-o ştiinţă sau alta.
Există şi metode disciplinare şi
interdisciplinare ce-şi găsesc realizare în
anumite programe ştiinţifice complexe de
cercetare. Astfel este aplicarea metodelor
fizico-matematice şi chimice în biologie.
Metodele de cercetare empirică
şi importanţa lor în cunoaşterea
ştiinţifică.
 Metoda generală de cunoaştere, cea filosofică,
dialectică, se manifestă prin metodele general-ştiinţifice.
Ea este prezentă atît în metodele cercetării teoretice
cum ar fi analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia,
idealizarea şi formalizarea, matematizarea, analogia,
abstractizarea şi concretizarea, istoricul şi logicul, cît
şi în metodele cercetării empirice, aşa ca experienţa,
observarea şi experimentul, măsurarea şi modelarea.
 Sarcina principală a cercetării empirice constă în
culegerea, acumularea faptelor şi prelucrarea lor
iniţială. Acest lucru se relizează prin experienţă. Ca forme
de experienţe sunt observarea şi experimentul.
Observarea.
 Reprezintă perceperea orientală, planificată, sistematizată a
fenomenelor şi obiectelor din lumea înconjurătoare, în
decursul căreia căpătăm cunoştinţe atît despre laturile
exterioare ale obiectului cercetat, cît şi despre relaţiile lui
esenţiale, interne. Observarea poate fi:
 a). Nemijlocită
 b). Mijlocită
 Observările pot fi:
 -directe
 Indirecte
 Obervarea poate fi:
 -simplă
 -complexă
observarea
 În cercetarea ştiinţifică realizează trei
funcţii de bază:
 1. asigurarea cu informaţia empirică,
necesară pentru abordarea a noi probleme
şi înaintarea ipotezelor pentru verificarea lor
ulterioară;
 2. verificarea ipotezelor şi teoriilor, care nu
se poate realiza cu ajutorul experimentului;
 3. efectuarea în termenii observării a
comparării rezultatelor căpătate pe
parcursul cercetărilor teoretice.
Experimentul
 Ca metodă de cercetare reprezintă o activitate orientată, bazată pe
amestecul activ al cercetătorului în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor
pe calea creării unor anumite condiţii şi posibilităţi a repetării lor multiple,
schimbarea corespunzătoare a obiectului sau reproducerea lui în condiţii
controlate şi special create pentru aceasta. Orice experiment ştiinţific se
bazează pe o oarecare idee, concepţie, ipoteză. Experimentul se efectuează
pentru rezolvarea anumitor sarcini cognitive, dictate de starea teoriei.
 El e necesar ca mijloc de acumulare şi studiere a faptelor ce constituie baza
empirică a teoriei. Experimentul se foloseşte atît în ştiinţele naturale, cît şi în
ştiinţele sociale. Ideea experimetului, planul realizării lui şi interpretarea
rezultatelor depind într-o măsură mai mare de teorie, decît de interpretarea
datelor observărilor. Experimentul reprezintă o astfel de metodă a cercetării
empirice în procesul căreia savantul acţioneză asupra obiectului studiat cu
ajutorul mijloacelor speciale (aparate şi dispozitive experimentale).
 Superioritatea experimentului faţă de observaţie este aigurată prin însăşi
instaurarea unui context condiţional artificial de cercetare.
Experimentul include:

 1. evidenţierea obiectului de cercetare;

 2. crearea unor condiţii artificiale necesare;
 3. înlăturarea factorilor negativi;
 4. acte de observare şi măsurare prin
folosirea unor dispozitive tehnice
corespunzătoare;
 5. analiza rezultatelor;
 6.generalizarea teoretică.
 Activitatea experimentală are o structură complexă.
Bazele teoretice ale experimentului sunt ipotezele şi
teoriile ştiinţifice. Baza lui materială o constituie diferite
instrumente, aparate de măsură.
Experimentele se clasifică după anumite criterii
 După caracterul obiectului cercetat se pot deosebi
experimente fizice, chimice, biologice, psihologice,
sociale. În cazul în care în calitate de obiect cercetat
serveşte obiectul real existent, atunci experimentul se
numeşte direct.Dacă în locul obiectului se foloseşte un
model oarecare al lui, atunci experimentul se numeşte
modelat.
 După metoda şi rezultatul cercetării, experimentele se
împart în :
 -cantitative
 -calitative
 O formă deosebită a experimentului este experimentul
mintal care reprezintă un anumit sistem de proceduri
gândite, un model teoretic al situaţiilor reale.
 Pentru a efectua un experiment este
necesar, iniţial, să stabilim planul de
realizare a lui şi rezultatele posibile. Planul
efectuării oricărui experiment concret ţine
cont de particularităţile problemelor
ştiinţifice şi de aceea nu există o schemă
stabilită după care se realizează
experimentele în orice domeniu. Se poate
determina numai strategia generală. Orice
experiment începe cu formularea
problemei ştiinţifice care cere o rezolvare
experimentală. După formularea precisă a
problemei ştiinţifice apare necesitatea
evidenţierii factorilor care influenţează
esenţial asupra experimentlui şi a factorilor
care pot fi ignoraţi, adică factorii esenţiali şi
neesenţiali.
Măsurarea.
 În ştiinţele experimentale observarea şi
experimentul, sunt însoţite de măsurări minuţioase a
mărimilor cercetate.Prin măsurare se înţelege
procesul găsirii raportului mărimii date cu o altă
mărime omogenă. Rezultatul măsurării se exprimă
printr-un număr şi datorită acestui fapt devine posibil
de supus rezultatele experimentului prelucrărilor
matematice. Măsurarea reprezintă atribuirea de valori
numerice parametrilor structurali sau funcţionali ai
sitemelor cercetate.Măsurarea macrosistemelor tinde
axiomatic spre observare, iar măsurarea
microsistemelor presupune un sistem condiţional
definitoriu şi tinde pre experiment.
Modelarea.
 Modelarea se bazează pe analogie şi reprezintă metoda
de cercetare a obiectelor pe baza modelelor. Modelarea
reprezintă sinteza dialectică definitorie a practicii cu
teoria. Ea constă în reflectarea esenţializată a unor
obiecte complexe ale cunoaşterii cu ajutorul unor sisteme
intermediare mai simple şi relativ autonome, numite
modele. Modelul reprezintă un sistem real sau raţional
care înlocuieşte în procesele cognitive un alt sistem –
originalul. O etapă importantă de aplicare a metodei
modelării o reprezintă cercetarea modelului construit.
Metoda modelării în prezent se foloseşte pe larg în
ştiinţele tehnice, în fizică şi chimie, biologie şi fiziologie,
în sociologie şi economie. Aceată metodă contribuie la
înţelegerea şi explicarea multor mecanisme ale activităţii
psihice ale creierului.
Metodele generale de
cercetare teoretică.
 Prin metode generale de cunoaştere
ştiinţifică înţelegem acele metode care se
folosesc atît la nivelul empiric, cît şi la cel
teoretic: analiza şi sinteza, inducţia şi
deducţia, metoda ipotetico-deductivă,
metoda axiomatică, idealizarea şi
formalizarea, analogia, abstractizarea,
metoda corelaţiei dintre logic şi istoric,
previziunea ştiinţifică, argumentarea,
metoda sistemică.
Analiza

şi sinteza.
Analiza şi sinteza se manifestă ca procedee logice de gîndire
strîns legate de operaţii ca: abstractizarea, generalizarea etc.
În cercetările teoreticede studierea faptelor ştiinţifice începe cu
analiza lor. Analiza(grec. - dezmembrare) reprezintă împărţirea
obiectului în părţi componente cu scopul studierii lor
independente. Prin analiză se înţelege metoda de cercetare,
ce constă în dezmembrarea raţională a întregului sau în genere
a fenomenului complex în părţi elementare, componente,mai
simple, cu evidenţierea anumitor laturi.
 Scopul analizei este cunoaşterea părţilor ca elemente ale
unui întreg compus. Cînd prin metoda analizei particularităţile
sunt studiate destul, urmează stadiul următor al cunoaşterii, şi
anume sinteza, care uneşte elementele dezmembrate şi
examinate de analiză într-un tot unitar.
 Sinteza (grec.-îmbinare)– reprezintă îmbinarea reală sau
gîndită a diferitor laturi, părţi ale obiectului într-un tot întreg
unitar, sinteza este metoda de cercetare ce constă în
reproducerea în raţiune a legăturilor dintre anumite părţi,
elementeale unui întreg.
 Analiza fixează specificul care deosebeşte o parte de
celelalte. Sinteza descoperă elementul general care leagă
părţile într-un tot unitar. Deci sinteza completează analiza şi se
află într-o unitate indisolubilă.
Analiza şi sinteza în mod
dialectic sunt legate cu inducţia
şi deducţia.
 Inducţia – (lat.-îndreptare, aţintire) – reprezintă un
procedeu logic de cercetare, legat de generalizarea
rezultatelor observărilor şi experimentelor şi mişcarea
gîndirii de la singular la general. Inducţia este metoda
de trecere de la cunoaşterea anumitor legi aparte la
cunoaşterea generalului, de la generalizarea empirică
la stabilirea tezeii generale ce reflectă legea sau altă
legătură esenţială şi necesară. În calitate de metodă
de cercetare, inducţia este interpretată ca o cale de
studiere experimentală a fenomenelor, în procesul
căreia are loc trecerea de la unele fapte izolate la teze
generale. În cunoaşterea reală inducţia apare
întotdeauna în unitate cu deducţia.
 Deducţia (lat.-deducere) reprezintă trecerea în
procesul cunoaşterii de la general la singular
(particular), trecere după anumite reguli ale logicii de la
unele propoziţii date (teze)la urmările (concluziile)lor.
Ea reprezintă nu numai metoda de trecere de la
propoziţiile generale la cele particulare, dar şi
deducţiile din anumite adevăruri cunoscute a noilor
adevăruri cu ajutorul legilor şi regulilor logicii.
 Locul slab al deducţiei constă în aceea că ea nu
poate argumenta de ce pe baza cercetării unor fapte
de un anumit gen se face concluzia generală ce se
raportă la toate faptele de acest fel. La rîndul ei
deducţia nu poate argumenta veridicitatea tezelor
iniţiale din care se reiese în lanţul raţionamentelor.
Inducţia nu poate fundamenta concluzia generală,
iar deducţia – premisa generală.
 Inducţia ştiinţifică nu presupune pur şi
simplu fixarea unor trăsături asemănătoare
într-o serie de obiecte, dar evidenţierea
trăsăturilor esenţiale şi stabilirea legăturii
necesare interne dintre ele.
 Deducţia ştiinţifică presupune un sistem
de raţionamente noi, indiferent de faptul pe
cît de veridice sunt tezele ei iniţiale. Ea cere
ca aceste premise să fie fundamente din
punct de vedere factologic. Dar aceasta e
posibil de înfăptuit numai pe calea includerii
elementelor inducţiei, a cunoştinţelor
acumulate în rezultatul analizei faptelor
corespunzătoare şi a generalizării lor.
Metoda ipotetico-deductivă.
 -reprezintă procedura specifică de constituire a cunoştinţelor
teoretice în ştiinţele empirice. Esenţa acestei metode se reduce
la crearea sistemelor de ipoteze, legate deductiv între ele, şi
la deducerea din ele a afirmaţiilor despre faptele empirice.
Esenţa dezvoltării ipotetico- deductive a teoriei se reduce la
următoarele: la început se creează construcţia ipotetică,
construcţie care, defăşurîndu-se deductiv, formează un sistem
întreg de ipoteze, iar apoi acest sistem este supus controlului
experimental, în procesul căruia se precizează, se
concretizează ipotezele.
 Metoda ipotetică-dedutivă este bazată pe deducţia
concluziilor din ipoteze, iar concluziile au un caracter
probabilist. Sistemul ipotetico-deductiv poate fi privit şi ca o
ierarhie de ipoteze. La vîrful acestui sistem se situează
ipotezele, la formarea cărora se folosesc noţiuni teoretice foarte
generale şi abstracte.
 În teoriile ipotetico-deductive se stabileşte o continuitate
strictă a nivelurilor la care se situează ipotezele în
corespundere cu puterea lor logică. Metoda ipotetico-deductivă
tinde să combine într-un sistem unic toate cunoştinţele
acumulate şi să stabilească legătura logică dintre ele.
Metoda axiomatică
 Reprezintă un procedeu de organizare a cunoştinţelor
ştiinţifice teoretice destul de răspîndit. Conform
metodei axiomatice dintr-un număr finit de axiome
sau postulate pe cale logică sunt deduse celelalte teze
ale unei teorii, astfel o serie de teze ale ştiinţei ce se
evidenţiază prin caracterul lor general, se prezintă în
calitate de teze neargumentate – axiome.
 Axioma – o afirmaţie a teoriei ştiinţifice, acceptată fără
demonstraţie, din care se deduc toate celelalte
proproziţii ale acestei teorii. Deducerea propoziţiilor
teoriei din axiome se efectuează cu ajutorul regulilor,
legilor logicii formale. Deci în cazul axiomatizării unei
teorii trebuie, mai întîi, determinată totalitatea de
reguli logice care vor fi folosite, apoi alese axiomele
şi, în fine, din axiome, pe baza legilor deducţiei, se
deduc toate celelalte afirmaţii adevărate ale teoriei
date.
 Metoda axiomatică este cunoscută începînd din
antichitate. DE atunci şi pţnă la mijlocul sec.XIX
axiomele erau considerate propoziţii intuitiv
evidente sau apriori adevărate. În perioada
următoare, în legăturăă cu dezvoltarea logicii
matematice faţă de teoriile axiomatice se înainteayă
noi cerinţe. Această teorie trebuia să nu fie
contradictorie, adică să nu poată fi demonstrate în
acelaşi timp afirmaţia şi negaţia ei. Totodată teoria
axiomatică urma să fie completă, adică să conţină în
sine toate tezele adevărate care descriu sistemul dat
de obiecte. Interpretarea actuală a metodei
axiomatice impune axiomelor o singură condiţie: să
îndeplinească rolul de teze iniţiale pentru deducerea
cu ajutorul regulilor logice acceptate a tuturor
celorlalte propoziţii ale teoriei date. Axiomatizarea
ştiinţei cere, în primul rînd, definirea noţiunilor folosite
şi, în al doilea rînd, utilizarea raţionamentelor stricte.
Metoda axiomatică
 Reprezintă unul din modurile de construire deductivă a
teoriilor ştiinţifice şi de formare a sistemului terminilor
de bază ai ştiinţei. Din aceşti termeni se formează o
mulţime de axiome, teze ce n-au nevoie de
argumentare. Metoda axiomatică contribuie la
formularea unor noi legităţi matematice. Metoda
axiomatică lărgeşte hotarele de aplicare a metodelor
matematice în procesul de cercetare.Totodată sfera ei
de aplicare este relativ limitată.
 În cercetările teoretice se mai folosesc şi astfel de
procedee ca idealizarea, formalizarea, diferite
metode matematice, analogia, metoda corelaţiei
istoricului şi logicului ş.a.
Idealizarea

 Reprezintă un mod de abstractizare în

rezultatul căreia se creează noţiunile
unor obiecte idealizate care în lumea
reală nu există, dar au un prototip, de
exemplu “punctul”- în geometrie,
“corpul absolut negru” –în fizică...
Formalizarea
 Constituie evidenţierea şi reprezentarea în formă
simbolică prin semne a structurii gîndurilor. Metoda
formalizării se foloseşte în modelarea proceselor
raţionale. Ea se aplică nu numai în operaţii din
domeniul logicii tradiţionale sau a matematicii, dar şi în
formalizarea unor laturi ale logicii dialectice, ceea ce în
viitor va deschide o persectivă pentru folosirea
programelor construite pe baza operaţiilor logice
dialectice. Formalizarea permite de a sistematiza,
preciza şi clarifica în mod istoric conţinutul teoriei, de
a evidenţia caracterul relaţiilor reciproce dintre diferite
teze ale ei, de a formula probleme.
 În cercetarea ştiinţifică există anumite modele
funcţionale, ce se împart în două clase mari:
 -modele de tip dinamic – în care valoarea
funcţiei este determinată cu precizie de
valorile argumentelor ei.
 Modele de tip statistic – în care unele
caracteristici sunt date numai cu un anumit
grad de posibilitate.
 Metodele probabiliste astăzi au căpătat o
largă răspîndire, fără ele nu se pot construi
teorii în fizică, biologie, sociologie, în ştiinţa
economică. Metodele probabiliste se
bazează pe evidenţa acţiunii unei mulţimi de
factori întîmplători cărora le este
caracteristică o frecvenţă stabilă. Această
probabilitate e numită frecventă şi concepţie
empirică a probabilităţii.
Analogia
 Exprimă o asemănare a obiectelor diferite
conform unor anumite proprietăţi, trăsături
şi raporturi. Raţionamentul prin analogie
reprezintă o concluzie logică, în rezultatul
căreia se capătă cunoştinţe cu privire la
trăsăturile unui obiect pe baza asemănării
lui cu alte obiecte. Analogia se bazează pe
faptul că obiectele asemănătoare într-o
privinţă sunt în genere asemănătoare.
Compararea în acest caz reprezintă o
operaţie cognitivă ce stă la baza sugestiilor
despre asemănarea sau deosebirea
obiectelor.
 Alte metode importante sunt metodele
abstractizării şi concretizării, a
ascensiunii de la abstract la concret.
 Concretul exprimă  Abstractul exprimă
obiectul în obiectul numai prin
totalitatea laturile sale
proprietăţilor, esenţiale făcînd
laturilor sale. abstracţie de
proprietăţile sale
neesenţiale.
 Abstractizarea (lat.abstractio – dezicere) reprezintă
procesul excluderii raţionale a unui şir de proprietăţi şi
raporturi ale fenomenului studiat cu evidenţierea
simultană a proprietăţilor ce-l interesează pe subiectul
cognitiv la momentul dat, iar concretizarea reprezintă
procesul evidenţierii unor noi proprietăţi şi raporturi ale
fenomenului studiat. Trecerea de la analiza concretă la
cea abstractă este condiţionată şi de trecearea de la
cunoaşterea empirică la cunoaşterea teoretică.
 Generalizarea reprezintă procesul de stabilire a
proprietăţilor generale şi a trăsăturilor generale ale
obiectelor.
Studierea legităţilor mişcării gîndirii spre adevăr cu necesitate duce
la abordarea problemei corelaţiei dintre istoric şi logic. Istoricul şi
logicul se află în unitate dialectică. Metoda logică izolată de
istorie se transformă în metodă scolastică; iar metoda istorică
separată de logică se transformă în empirism limitat:

 Prin istoric înţelegem  Logicul reprezintă

metoda de cercetare a
procesului schimbării
obiectului cu
evidenţierea etapelor
apariţiei şi dezvoltării
lui, gîndirea avînd
drept sarcină
reproducerea
procesului istoric real
în totalitatea
complexităţii sale.
metoda prin care
gîndirea îşi realizează
sarcina sa de
reflectare a istoricului
în formă teorertică,
reproducerea esenţei
obiectului şi a istoriei
dezvoltării lui într-un
sistem de abstracţii.
Logicul reflectă nu
numai istoria
obiectului, dar şi istoria
cunoaşterii lui.
FORMELE CUNOAŞTERII
ŞTIINŢIFICE.
Previziunea ştiinţifică
 Include în sine cunoştinţe ştiinţifice despre evenimente încă
necunoscute sau inexistente. Esenţa previziunii ştiinţifice constă în
faptul că în corespundere cu legile existente şi pe baza
generalizării datelor teoretice şi experimentale care există astăzi, în
mod raţional, se poate face o presupunere despre starea viitoare a
fenomenelor naturii, societăţii şi proceselor spirituale. Previziumea
poate fi sub formă de intuiţie, adică de anticipare care se bazează
pe experienţa individuală de viaţă. Previziunea ştiinţifică se
bazează pe extinderea legilor deja cunoscute ale naturii şi societăţii
asupra domeniului fenomenelor necunoscute.
 În activitatea practică previziunea se efectuează sub formele
pronosticării şi anticipării. Pronosticarea reprezintă cercetarea
ştiinţifică pecială a perspectivelor dezvoltării unui anumit fenomen.
 Prezicerea este o prevedere concretă, localizată în mod inevitabil
elemente de presupuneri probabile.
Argumentarea
 Reprezintă o acţiune logică în procesul căreia
veridicitatea unui anumit gînd se fundamentează cu
ajutorul altor gînduri. Argumentarea este o sugestie ce
are scopul de a fundamenta veridicitatea unei afirmaţii,
care se numeşte teză. Sugestiile pe care se bazează
argumentarea şi din care în mod logic urmează teza se
numesc argumente. Aplicarea argumentării în astfel de
teorii şi domenii ale ştiinţelor naturale ca: teoria
relativităţii, mecanica cuantică, teoria particulelor
elementare, cosmologice, chmie cuantică, bilogie
moleculară şi alte discipline.
Problema ştiinţifică.
 Problema ştiinţifică reprezintă o conştientizare a
contradicţiei dintre cunoştinţele existente şi noile
cerinţe sau necesităţi cognitive. Apariţia problemei
ştiinţifice este precedată de o stare specială a
cunoaşterii – situaţia problematică-contradicţia dintre
cunoaştere necesităţii unor anumite acţiuni teoretice
sau practice şi necunoaşterea căilor mijloacelor de
realizare a lor.
 Orice problemă presupune o cunoaştere probabilă
despre domeniul cercetat. Problema reprezintă un
sistem al diferitor cunoştinţe, ce include în sine faptele
şi ideile despre posibilităţile de rezolvare a problemei.
Problema reprezintă o formă de evidenţiere a
obiectului cercetării, o formă a cunoştinţelor teoretice,
conţinutul cărora încă nu este cunoscut de om.
Printre problemele ştiinţifie
se evidenţiază:
 -probleme care ţin de descoperirea unor fenomene,
evenimente, proprietăţi sau relaţii din domeniul ce
formează obiectul de cercetare ale ştiinţei date;
 - probleme care privesc studierea căilor, mijloacelor şi
modalităţilor de cunoaştere;
 - probleme normale care nu afectează bazele teoriei
ştiinţifice din care fac parte;
 - probleme anomalii care vizează trecerea de la o
teorie ştiinţifică la alta prin revoluţie ştiinţifică;
 - problemele formale şi factuale;
 În cunoaşterea ştiinţifică de rînd cu probleme reale
apar şi pseudoprobleme, numite şi probleme ireale,
fictive, imaginare, aparente, fără sens, false etc.
 Apariţia pseudoproblemelor în procesul cunoaşterii
ştinţifice este legată de :
 1. natura contradictorie a raportului dintre subiect şi
obiect;
 2. de infinitatea obiectului cercetării;
 3.de caracterul limitat al posibilităţilor de cunoaştere
ale subiectului de obiect ş.a.
 Există pseudoprobleme relative şi absolute. Cele
relative apar în momentele unor transformări, cînd se
realizează trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta mai
profundă. Pseudoproblemele nu trebuie ignorate,
apreciate numai negativ, dar nici nu trebuie
supraapreciate. Ele se situează pe un plan secundar
faţă de problemele reale, conduc la apriţia problemelor
reale şi la dezvoltarea ştiinţei.
 Clarificarea problemei reprezintă şi o
analiză a noilor date, cu scopul de a
descoperi compatibilităţi cu aceste noi
date. Rezolvarea problemei reprezintă
răspunsul la întrebarea ce se conţine
în problemă şi este un enunţ. Există în
cunoaşterea ştiinţifică şi probleme
nerezolvabile. Cercetarea problemelor
se poate termina şi cu eliminarea lor.
Există probleme filosofice care au o influenţă importantă
asupra celor ştiinţifice. Problemele filosofice ale ştiinţelor
concrete se divizează în probleme:

 - ontologice referitoare la cele mai generale

caracteristici ale existenţei;
 - epistemologice ce se referă la posibilităţile, formele şi
metodele cunoaşterii ştiinţifice;
 - metodologice, referitoare la alegerea modalităţilor
corecte de studiere a obiectului;
 - taxiologice, privitoare la criteriile şi modalităţile de
apreciere a valorii şi de stabilire a interesului în
cercetarea unor fenomene;
 - logice ce analizează conformitatea cercetării cu
anumite principii şi standarde de corectitudine formală
ş.a.
Faptele ştiinţifice
 Orice cercetare ştiinţifică începe cu
colectarea, sistematizarea şi generalizarea
faptelor ştiinţifice . Faptele reprezintă
anumite părţi, laturi ale realităţii, ce au
devenit cunoscute în rezultatul observării,
experimentului, practicii, anumite cunoştinţe
în devenire despre fenomene. Faptul
reprezintă o formă a cunoştinţelor, pe cînd
fenomenul necunoscut nu reprezintă un
fapt. Faptul ştiinţific reprezintă atît anumite
cunoştinţe despre evenimente, fenomene,
veridicitatea cărora este dovedită, adică
cunoştinţe veridice.
Ipoteza ştiinţifică.
 Printre formele cerectării teoretice evidenţiem ipoteza
şi teoria. Ipoteza spre deosebire de teorie reprezintă
cunoştinţe posibile şi nu autentice. Ipoteza presupune
o presupunere ştiinţifică. Funcţia principală a
ipotezelor în ştiinţele experimentale constă în
generalizarea materialului empiric cunoscut. Prin
ipoteză înţelegem orice presupunere, sau previziune,
ce se bazează sau pe cunoştinţele anterioare, sau pe
noi fapte. Ipoteza reprezintă o presupunere ştiinţifică
bazată pe legătura logică şi condiţionarea cauzală a
anumitor fenomene. Cunoştinţele ipotetice au un
caracter posibil şi autentic şi ele necesită verificare,
altele se schimbă se precizează şi se concretizează,
iar cel de-al treilea se transformă în erori. Orice
ipoteză se construieşte pe baza anumitor fapte sau
cunoştinţe, numite premisele ei.
Ipoteza în calitate de formă de dezvoltare a cunoştinţelor
parcurge anumite etape de formare:

 - presupunerea că orice idee iniţială

necesită o fundamentare pe baza
cunoştinţelor teoretice.
 - ipoteza empirică ce include anumite
presupuneri izolate.
 - ipoteza teoretică verosimilă care,
spre deosebire de cea empirică, se
bazează pe diferite principii teoretice,
idei şi legi sau pe alte ipoteze.
Teoria ştiinţifică.
 Teoria reprezintă cea mai dezvoltată
formă a cunoştinţelor ştiinţifice. Teoria
nu reprezintă teze ştiinţifice autentice
luate aparte, ci un sistem integru ce
se dezvoltă în mod organic. Teoria
reprezintă un sistem veridic, integru al
cunoştinţelor în dezvoltare.
Etapele principale ale teoriei
sunt:
 -baze iniţiale – noţiunile, principiile, legile, ecuaţiile,
axiomele fundamentale;
 - obiectul idealizat ca model abstract al proprietăţilor şi
legăturilor esenţiale ale obiectelor studiate;
 -logica teoriei ca totalitate a anumittor reguli şi moduri de
argumentare, orientate spre clarificarea structurii şi
schimbării cunoştinţelor;
 - tezele filosofice şi factorii valorici;
 -totalitatea regulilor şi afirmaţiilor, deduuse în calitate de
urmări din tezele fundamentale în corespundere cu
principiile concrete.
 Se deosebesc diferite tipuri de teorii: descriptive,
matematizate, deductive şi inductive, fundamentale şi
aplicative, formale şi de conţinut,”deschise” şi
“închise”, explicative şi de descriere, fizice, chimice,
sociologice, psihologice.
Formele cunoaşterii teoretice:ipoteza şi teoria
ştiinţifică.
 Ipoteza simplă este o presupunere despre un fapt pe
care nu l-am observat nemijlocit. Ipoteza ştiinţifică
este o presupunere de un tip special folosită în
cercetarea ştiinţifică. Ipoteza ştiinţifică este o reflecţie
anticipativă proprie omului de ştiinţă prin care acesta,
pe baza unor cunoştinţe certe. Sursele ipotezei pot fi
şi simpla imaginaţie, şi raţionamentele probabile.
 Elaborarea şi dezvoltarea ipotezei ştiinţifice
reprezintă un proces care porneşte de la datele
obţinute prin observare sau experiment şi parcurge
multe trepte.
Teoria ştiinţifică
 Desemnează un sistem de propoziţii logic organizat
care sintetizează o anumită cantitate de informaţii
referitoare la un domeniu al realităţii pe care îl descrie
şi îl aplică. Teoria ştiinţifică se constituie din ipotezele
ştiinţifice formulate într-un domeniu de cercetare ce se
coreleză între ele formînd un corp coerent de
cunoaştere a acelui domeniu. Prin teorie înţelegem un
sistem de propoziţii logic organizat care sintetizează,
descrie şi exprimă o anumită cantitate de informaţii
privitor la un anumit domeniu al realităţii. Teoria
reprezintă un sistem de legităţi, ce exprimă esenţa
legăturilor profunde ale obiectului studiat în integritatea
sa, o unitate a multiplului. Prin structura teoriei
înţelegem un sistem deductiv de scheme sau funcţii
propoziţionle ce permite o descriere adecvată a
structurii teoriilor ştiinţifice.
Teoriile ştiinţifice pot fi clasificate după obiectul de
cercetare, structura logică, metoda de studiere, profunzimea
analizei. Deosebim următoarele tipuri de teorii:

 - teorii de conţinut ale ştiinţelor

experimentale;
 -teorii ipotetico-deductiive ale ştiinţelor
naturale;
 - teorii axiomatice ale matematicii şi
ştiinţelor experimentale;
 -teorii formalizate ale matematicii şi
logicii;
Sarcinile teoriei în
cercetarea ştiinţifică sunt:
 -sistematizarea cunoştinţelor ştiinţifice;
 -evidenţierea rezultatelor descoperite în
mod empiric în calitate de consecinţe logice
a unor principii sau ipoteze;
 - interpretarea cunoştinţelor prin apelarea
sau la teoria existentă, sau la elementele
teoriei create din nou;
 -lărgirea, aprofundarea şi precizarea
cunoştinţelor ştiinţifice;
 -căpătarea cunoştinţelor ştinţifice veridice;
Sistemtizarea rezultatelor cercetării ştiinţifice atinsă cu
ajutorul teoriei ne dă posibilitatea:

 a. De a deduce în mod logic adevărul

pentru a construi cunoştinţele
teoretice;
 b. De a căpăta cunoştinţe noi şi a lărgi
hotarele cunoaşterii;
 c. De a aprofunda şi a preciza
reprezentările existente despre
domeniul cercetat al realităţii;
Se pot deosebi două mari
tipuri de teorii:
 1.Teoriile logiico-matematiece studiază structuri abstracte, a căror
configuraţie este independentă de date particulare.
 2.Teorii factuale ce conţin cunoştinţe despre obiectele, fenomenele,
procesele ce caracterizează domeniii particulare ale realităţii studiate de
discipline ca: fizica, chimia, biologia, ştiinţele sociale.
 Teoria tinde spre o cunoaştere cît mai completă şi mai profundă a realităţii.
Teoria ştiinţifică ca sistem coerent de noţiuni şi aserţiuni ştiinţifice explică,
prezice şi prescrie anumite procese, evenimente sau acţiuni.
 În orice teorie distingem concepte şi un număr de judecăţi înlănţuite între
ele, care dau:
 - dimensiunea sintactică a teoriei – priveşte raporturile dintre semne şi
operaţiile lor în vederea obţinerii unor noi expresii corecte, precum şi regulile
de inferenţă;
 - dimensiune semantică prin intermediul căreia, diferite semne sau termeni
sunt raportate la obiecte şi evenimente din lumea înconjurătoare;
 -dimensiune pragmatică care vizează raportul dintre subiecţii cunoscători
care creează şi utilizează teoria şi propoziţiile acestei teorii.
Teoria ştiinţifică, ca formă esenţială a cunoaşterii
ştiinţifice, îndeplineşte următoarele funcţiii:
 a. Funcţia explicativă a teoriei ştiinţifice constă în dezvăluirea legăturilor
genetice, cauzale dintre obiecte şi fenomene, legilor care guvernează
desfăşurarea lor.
 b. Funcţia predictivă – întemeietorul filosofiei pozitiviste A.Comte spunea
că:”A cunoaşte, înseamnă a prevedea!” pe baza cunoaşterii legilor obiective
şi a condiţiilor concrete în care există fenomenele, teoria prevedea
desfăşurarea lui viitoare.
 c. Funcţia sintetizatoare constă în faptul că o teorie concentrează în
sistemul său de noţiuni şi principii o informaţie foarte mare dobîndită de
omenire într-un timp îndelungat, într-unul sau mai multe domenii ale
cunoaşterii. Teoria sintetizează şi rezumă, fixează şi păstrează într-un limbaj
proriu o mare cantitate de informaţie despre diferite domenii ale realităţii.
 d. Funcţia sistematizatoare. Teoria asigură prelucrarea logică formală a
informaţiei ştiinţifice; organizează şi sistematizează cunoştinţele dobîndite.
 e. Funcţia de comunicare şi socializare a rezultatelor cunoaşterii. Teoria
este un mijloc de comunicare a informaţiei ştiinţifie de la subiect cunoscător
la alţiii în cadrul aceleiaşi generaţii sau între generaţii din epoci istorice
diferiite. De asemenea, teoria îndeplineşte o funcţie de socializare ce
reprezintă modalitatea specifică de valorificare socială a performanţelor de
cunoaştere dobîndite de subiecţii individuali.
 f. Funcţia referenţială a teoriei constă în faptul că ea constituie un sistem de
referinţă pentru alte teorii care pretind a fi adevărate.
Ideea ştiinţifică
 De rînd cu ipteza şi teoria ca formă a
cunoşterii ştiinţifice deosebim ideea
ştiinţifică. Ideea reprezintă o formă
specifică de gîndire, ce exprimă
esenţa şi scopurile eforturilor cognitive
ale omului. Ideile pot apărea numai în
procesul interpretării teoretice a lumii
şi numai în acest proces ele pot fi
înţelese.
 Legea este o formă a cunoaşterii teoretice care exprimă legăturile
interne esenţiale. Legea exprimă o latură a esenţei obiectelor.
Există diferite clasificări ale legilor. Legile se deosebesc şi după
gradul de generalitate şi sfera de acţiune a lor.
 -legile particulare exprimă legătura dintre însuşirile concrete fizice,
chimice, biologice ale corpurilor.
 -legile generale exprimă relaţii de reciprocitate dintre însuşirile şi
atributele universale ale materiei.
 Legile pot fi clasificate şi după formele de mişcare a materiei: fizice,
chimice, biologice, sociale.. Clasificarea poate fi făcută după nivelul
de abstractizare a noţiunilor folosite în legi.
 Legi empirice se numesc acele legi care se stabilesc şi se confirmă
cu ajuutorul observaţiilor şi a experimentelor.
 Legile teoretice nu pot fi descoperite prin generalizări inductive ale
faptelor particulare.
 Legile se împart în dinamice şi statistice. Legea dinamică exprimă
forma legăturii dintre stări, cînd starea respectivă a sistemului
determină univoc toate stările ei posterioare.
 Legea statistică exprimă forma legăturii cauzale în cadrul căreia
starea respectivă a sistemului determină toate stările lui posterioare
nu univoc.