CRUCIADA COPIILOR

Cruciada copiilor este poate unul dintre cele mai neobişnuite evenimente din
tot evul mediu. Copiii vor pleca la războiul sfânt după cea de-a patra cruciadă
(1202-1204), un dezastru al dogmei şi învățăturii creştine având în vedere
îndepărtarea tot mai flagrantă de scopul inițial al acestor campanii militare.
Prin inițiativa lor, grupul de copii încearcă, cel puțin la nivel mental, să reînvie
valorile creştine prin imaginea purității pe care o invocă. Episodul însă se
desfăşoară tragic…
Într-o zi de mai, în 1212, îşi face apariția la Saint-Denis, la curtea
regelui Phillippe, un păstor de numai 12 ani pe nume Etienne,
originar din micul orăşel Cloyes, care susține că Iisus i s-ar fi
revelat şi l-ar fi îndemnat să plece în cruciadă. Regele nu se lasă
impresionat, dar copilul, înflăcărat de epifanie, îşi intră în rolul de
lider religios, unul care trebuie să reuşească acolo unde cei mai
vârstnici au dat greş.
De 15 ani se tot predica necesitatea unei cruciade împotriva
musulmanilor din Spania sau a ereticilor din Languedoc. Nu
a fost deoc greu ca toată fervoarea să se infiltreze şi în
sufletul unui copil care îşi asumă şi el rolul de păstor spiritual,
visând să devină un soi de Petre Eremitul, care îşi câştigase
aura legendară secolul trecut.
Începe să predice la porțile abației Saint-Denis, spunând că va conduce un
grup de copii în Ţara Sfântă, că mările vor seca în fața lor şi vor pătrunde
nestingheriți în orient. Etienne are un talent oratoric deosebit, cu care îi
impresionează chiar şi pe bătrâni. De necrezut, dar izbuteşte în cele din
urmă să adune o masă mare de copii dornici să plece pe meleaguri străine
în căutarea lui Dumnezeu. Se reunesc la Vendome şi pornesc în
nevinovata lor expediție.
Contemporanii vorbesc de un număr colosal, mii de suflete care iau
calea pelerinajului. Majoritatea sunt copii de țărani, deşi când şi când
mai apre câte-un vlăstar de viță nobilă. Sunt şi fete, câțiva preoți, câțiva
pelerini mai vârstnici, unii animați de pietate, alții de sărăcie. Expediția
începe după binecuvântarea preoților locali şi respingerea suferințelor
părinteşti în numele unui ideal mai măreț.
În afară de Stephan pe care îl purta o căruță şi cei câțiva copii de nobil, toți
merg pe jos. Conducătorul capătă o aură de sfințenie, poate şi din cauza
veşmintelor modeste şi chipului tânăr, luminat de credință. Trec de Tours şi
Lyon, mărşăluind spre Marseille într-o vară toridă. Depind de mila localnicilor şi
aceştia abia se întrețin pe sine.
Moartea îi ia unul câte unul. Ajungând la Marseille, sunt
întâmpinați cu mare bucurie şi li se oferă adăpost. În
dimineata următoare se grăbesc spre port, iar când minunea
promisă nu se înfăptuieşte şi mările nu se despart, unii îl
acuză pe Etienne de trădare, iar alții aşteaptă cuminți, poate
s-o îndura Dumnezeu de ei.
După câteva zile, doi comercianți pe nume Hugues Ferreus
şi Guillaume de Posqueres se oferă să le pună la dispoziție
corăbii pentru a-I transporta în Palestina, în numele
Domnului.
Etienne acceptă cu entuziasm cele 7 vase care îi poartă
departe, iar vreme de 18 ani nu se mai ştie nimic de micii
pelerini.
Se cunosc puține despre drumul de întoarcere. Mulți sunt
răpuşi de boli sau intemperii, cei mai norocoşi ajung în
grija unor familii italiene.
Sporadic mai se iveşte câte unul înapoi acasă. Nikolas
probabil că nu este printre aceştia.
Părinții suferinzi şi indignați însă, cer arestarea tatălui
copilului, care i-ar fi susținut inițiativa prostească din
aroganță. Acesta este spânzurat.
Soarta nu surâde nici celui de-al doilea grup de copii.
Trecând prin Elveția centrală şi Italia poposesc la Ancona,
dar marea iarăşi nu se desparte şi copiii se mişcă spre
Brindisi.
Şi aici întâmpină aceeaşi situație:câteva vase dispuse să
ducă un număr în Palestina sau lungul drum spre casă
care se sfârşeşte de obicei în mizerie şi moarte.
Guvernatorul Egiptului, al-Adil, interesat de limbile şi
cultura ocidentală, îi păstrează ca traducători şi secretari,
asigurându-le condiții relativ bune. Dar ei sunt excepția.
Copiii se jerfesc de dragul unui ideal în care poate că, în
inocența lor, au crezut mai mult decât oricine. Dar nici
măcar ei nu au restituit Ierusalimul creştinilor..