Curs 11

1. TEORIA CONCURENŢEI IMPERFECTE

 Informaţia pură şi perfectă este percepută ca o simplă
ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare
excedată la capitolul despre concurenţă.
 Autorii teoriei concurenţei imperfecte, G. Stigler şi H.
Leibenstein, valorifică fundamentele tradiţionale ale
concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă
imperfecţiunea informaţiei pentru o serie de situaţii
specifice din realitatea economică, pe care mulţi
economişti le ignoră.
 G. Stigler (1911-1991)
 Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of
information" în Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat
problema informaţiei pe piaţa muncii în legătură cu analiza şomajului
voluntar.
 Informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta
un loc de muncă cu condiţii mai bune, o persoană, care este prost
plătită în vechiul loc de muncă sau care caută o ocupaţie care ar
corespunde mai bine aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege şomajul
voluntar pentru a avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii.
 Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al
căutării, rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut,
timpul alocat căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie.
 Căutarea este privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va
fi urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic
decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai
bune situaţii de cumpărare.
 H. Leibenstein
 H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-
Efficiency“, apărut în iunie 1966 în American Economic Review o
analiză bazată pe studii sociologice, despre comportamentul în
interiorul firmei - inerţia agenţilor, dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria
de acţiune, imperfecţiunea informaţiei - argumente care dovedesc că
în interiorul firmei se acţionează pentru non-maximizarea
profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale
microeconomiei tradiţionale.

 Pentru a integra aceste elemente în teoria economică, Leibenstein

susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă
ineficienţa, formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X.
 Teoria Eficienţei-X
 Tratează tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă
utilizare a resurselor în interiorul organizaţiilor de
producţie.
 Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele
adoptă decizii centrate pe maximizarea profitului şi
minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea
oamenilor adoptă un comportament maximizator
numai atunci când creşte presiunea externă.
 În realitate, în condiţii de presiune concurenţială
firmele acţionează în sensul maximizării cifrei de
afaceri, sub rezerva unui profit minim,
concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile
indivizilor.
 2. NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ

Thomas Sargent
(n. 1943)

Robert Emerson Lucas, Jr.

(n. 1937)
 Teoria anticipãrilor raţionale
 Anticipãrile raţionale susţin cã agenţii economici sunt capabili sã prevadã
viitorul de o asemenea manierã încât sã evite neplãcerile.
 Agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus
prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate, indivizii
folosesc în cel mai bun mod orice fel de informaţii de care dispun. Aceste
informaţii pot include, pe lângă altele, cunoştinţe în legătură cu politica
guvernamentală, acţiuni deja întreprinse, strategii sau abordări ale
politicii guvernamentale pe care cei ce stabilesc aceste politici le
realizează în mod regulat în anumite condiţii.
 Deci, ipoteza aşteptărilor raţionale atribuie indivizilor o posibilitate
rezonabilă de a evalua anumite acţiuni. In extremis, aceastã poziţie face
din fiecare cetãţean un vizionar extra-lucid, un cunoscãtor foarte exact al
tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţã în
realizarea alegerilor sale.
 În acest context, statul apare inert, fãrã capacitate de reacţie pentru cã el
nu are anticiparea anticipãrilor.
 Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar:
demonstrarea incapacitãţii politicii economice de
a lupta împotriva şomajului.
 Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Edward C Prescott,
Neil Wallace au fost anti-keynesişti, iar tentativa lor de
a reînnoda clasicismul punând în cauzã orice variantã
keynesistã a fost perceputã drept o contrarevoluţie.
Teoria anticipãrilor raţionale are la bazã o serie de
ipoteze:
 Salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţã, ele adaptându-se
perfect unui model de echilibru al oricãrei pieţe. Altfel spus, oferta este
întotdeauna egalã cu cererea;
 Pieţele se comportã ca şi când agenţii economici utilizeazã cel mai bine
toate informaţiile de care pot sã dispunã, atunci când iau decizii care le
vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun cã indivizii şi
întreprinderile au o cunoaştere intuitivã, nu numai în felul cum
suportã consecinţele evenimentelor economice apãrute în sectorul lor
sau pe propria piaţã, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor
politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei
mondiale;
 Fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultã din erorile pe
termen scurt ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În
mãsura în care ei utilizeazã mai bine informaţia pe termen scurt pentru
a prevede viitorul, nu înseamnã cã şi ştiu ce se va petrece în realitate.
Teoria anticipãrilor raţionale
 Adaptarea ipotezelor raţionalitãţii agenţilor se integreazã
într-o schemã de ansamblu care demonstreazã inutilitatea
teoriilor keynesiste.
 La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia
tehnologiei, mişcãrile din comerţul internaţional şi în
acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a
crea un climat de incertitudine, dupã cum, fluctuaţiile
producţiei şi ale ocupãrii pot lua o mare amploare la nivelul
întreprinderii sau chiar industriei.
 Dar pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se
echilibra, în aşa fel încât producţia totalã şi volumul
şomajului sã rãmânã aproape constant.
Teoria anticipãrilor raţionale

YN - ratã naturalã a ofertei

LAS – oferta agregată pe termen lung
SAS – oferta agregată pe termen scurt
AD – cererea agregată
Teoria anticipãrilor raţionale
 Concluzia este clarã: orice politicã economicã aşezatã pe o
regulã stabilã nu are nici o şansã de a aduce rezultatele
vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În particular,
acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume cã toate
regulile politicii economice de adaptare sistematicã drept
rãspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect
asupra producţiei sau şomajului, decât cã sectorul privat va
fi avertizat.
 Aceastã teoremã a ineficienţei politicii economice a fãcut sã
tresarã lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai
concesive pânã la cele mai vehemente.
 Critici
 Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre
teoria anticipãrilor raţionale şi concurenţa liberã, în mod deosebit fiind
contestate costurile de adaptare (mai ales mãrimea acestora).
 Cu alte cuvinte nu este convenabilã revenirea la normal, dupã perioade
mediocre, pentru cã este scumpã, costisitoare. Critica este susţinutã de
relevarea unor situaţii din perioade obişnuite, când pentru o
întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi producţia
trec prin faze succesive de creştere şi scãdere sensibile de la o perioadã
la alta, dar niciodatã nu se revine la aceiaşi termeni.
 Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipãrilor raţionale, numai
pe motiv cã adaptarea producţiei şi ocupãrii se face cu costuri mari nu
reprezintã nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema.
Critici
 O altã direcţie criticã vine sã conteste relaţia dintre alegerile pe care le
fac indivizii asupra cantitãţilor de muncã sau de producţie, şi salarii şi
preţuri pe pieţe concurenţiale.
 Opinia criticii contestã cã alegerea ar putea fi blocatã de insuficienţa
locurilor de muncã sau de clientelã.
 Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari
variaţii ale producţiei şi ale ocupãrii, dar numai de modeste fluctuaţii
ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate
fluctuaţia criticã a preţurilor este foarte greu de prevãzut. Adicã
reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie sã fie foarte puternice pentru a
modifica producţia.
 Dacã se ia în calcul preţul adaptãrii, cu atât mai mult problema se
agraveazã, pentru cã variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect
mult mai slab asupra producţie şi a ocupãrii.
Critici
 A treia direcţie criticã contestã raţionalitatea comportamentului în condiţiile
ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele
criticii speculeazã cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de
anticipare, dar practic nu existã nici o analizã a originii lor sau a modului de
eliminare. Dupã opinia criticii, teoria trebuie sã explice în detaliu ceea ce
oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu.
 Una din principalele critici este aceea că ipotezele acestei teorii presupun din
partea agenţilor economici realizarea unor calcule matematice şi statistice care
să fundamenteze anticipările cu privire la echilibrul economic viitor. În
realitate ipoteza aşteptărilor raţionale susţine că atât agenţii economici cât şi
cei mai buni economişti ajung în mare parte la aceleaşi concluzii, dar nu
susţine că aceste concluzii sunt obţinute prin aceleaşi metode.
 În fapt pentru ca ipoteza aşteptărilor raţionale să fie valabilă este necesar
numai ca în lumina observaţiilor anterioare şi a experienţei pe care o deţin
agenţii economici să fie capabili să formuleze predicţii rezonabile.
 Trebuie de asemenea subliniat că ipoteza aşteptărilor raţionale nu
presupune ca fiecare agent economic în parte să strângă, să prelucreze
informaţiile şi să-şi formeze aşteptările de unul singur. În multe cazuri
agenţii economici lasă pe alţii să-şi formeze asteptări care sunt valabile
şi pentru ei. De exemplu, aşteptările indivizilor legate de inflaţie sunt
adesea fundamentate de predicţiile formulate de economiştii unor
bănci renumite. Aceste aşteptări sunt bazate pe un set complet de
informaţii si deci sunt formulate în mod raţional. Prin urmare, pe piaţa
privită în ansamblul ei există aşteptări raţionale chiar dacă aceste
asteptări nu au fost formulate decât de o parte din cei care acţionează
pe piaţă.
 De modalitatea în care aşteptările se formează este strict legată acea
critică la adresa aşteptărilor raţionale care susţine că informaţiile
necesare pentru a formula aşteptări raţionale nu sunt întotdeauna
disponibile sau atunci când sunt disponibile, costul utilizării lor ar fi
foarte ridicat.
 Această critică poate fi eliminată prin simpla expunere a faptului că în
teoria aşteptărilor raţionale un agent economic raţional nu ar trebui să
utilizeze toate informaţiile, ci numai pe cele care îi sunt disponibile la
un cost rezonabil.
 Prin urmare, un agent economic raţional ar face o analiză a costului şi a
eficienţei informaţiilor disponibile si ar decide pe care să le folosească
şi pe care nu.
 Mai există în plus argumentul că atunci când o informaţie care e
absolut necesară, devine prea scumpă, mai mulţi agenţi se pot alia
pentru a obţine respectiva informaţie.
Critici
 Cea mai puternicã atitudine criticã este legatã de îndrãzneala autorilor
de a critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt
însuşite. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un
bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit cãreia
sectorul privat îşi modificã comportamentul în funcţie de politica
monetarã şi bugetarã, ar trebui reţinutã pentru construcţia noilor
politici economice hotãrâte în lupta cu inflaţia.
 Apãrãtorii anticipãrilor raţionale conchid cã teoriile lor nu fac
decât sã prelungeascã, în situaţia de incertitudine, ipoteza
obişnuitã dupã care oamenii acţioneazã potrivit propriului
interes. Cunoaşterea intuitivã pe care acesta o are despre felul
cum funcţioneazã economia şi cã îi intereseazã agregate
economice şi parametri ca masa monetarã şi deficitul bugetar, cã
se servesc de aceste informaţii şi cã ştiu cum fluctuaţiile variabile
le afecteazã propriile decizii.
Teoria anticipărilor raţionale
 Anticipãrile raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor
agenţilor economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului
modelului. Toatã politica economicã va fi clar anticipatã în consecinţele
sale. Toatã politica economicã sistematicã se vede anulatã în efectele
sale. Singura soluţie constã în aceea ca statul sã ia decizii inopinate care
sã surprindã agenţii economici. Vechea politicã a reglãrii
conjuncturale, practicatã în anii '60-'70 şi fondatã pe modele
econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a
cadrului perfid.
 Teoria anticipãrilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea
care existã de fapt în jurul întregii politici economice, iar
comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea,
nesiguranţa politicii economice.
 Teoria anticipărilor raţionale
 Modele cu anticipãri raţionale confruntã, pe de o parte autoritatea
publicã, cu un comportament fix, care determinã oferta exogenã de
monedã şi, pe de altã parte, agenţii economici care anticipeazã efectele
unei variaţii ale acestei oferte.
 Inegalitatea situaţiei se datoreazã şi faptului cã agenţii economici nu
pot fi surprinşi de activitãţile statului, pentru cã statul nu deţine în nici
un fel o poziţie de superioritate faţã de influenţa informaţiei asupra
comportamentului economic. Dar dacã considerãm cã statul dispune,
spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentarã (de
exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica
economicã devine eficace şi poate sã foloseascã instrumentele
monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce
presupune ca statul sã aibã informaţii complete despre agenţii
economici.
 Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de
nivelul relativ al informaţiei autoritãţii publice şi al agenţilor
economici.
TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE ASIMETRICĂ
Reprezentanţi
Informaţia asimatrică
 Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie
asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a
agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât
cealaltă parte.
 Astfel, împrumutătorii ştiu mai mult decât împrumutaţii despre
eşalonarea plăţilor viitoare, vânzătorul ştie mai multe despre
calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele consiliului de
administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei etc.
 Teoria economică a apelat, pentru o perioadă îndelungată de
timp, la premisa conform căreia agenţii economici deţin în mod
egal şi în cantităţi suficiente informaţiile necesare în cadrul
procesului decizional, de aceea problemelor legate de
distribuirea informaţiilor în cadrul pieţelor li se acorda o
importanţă nesemnificativă.
 În cadrul activităţii economice există o serie vastă de pieţe
în care informaţia este distribuită asimetric iar modul în
care aceasta se propagă de la un agent economic la altul
influenţează comportamentul indivizilor pe respectiva
piaţă.
 Dacă, în cadrul teoriei economice tradiţionale, se puneau
în discuţie, în primul rând, problemele legate de echilibrul
cererii şi ofertei, de modul în care se distribuie venitul în
procesul schimbului sau de alocarea eficientă a resurselor,
noua microeconomie a propus o abordare inedită – mare
parte din deficienţele pieţelor pot fi rezultatul unei
distribuţii asimetrice a informaţiei.
Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un
element definitoriu al pieţei cu informaţie
asimetrică:
Akerlof – selecţia adversă (adverse selection)

Spence – semnalizarea (signaling)

Stiglitz – selectarea- cernerea (screening).

 George Akerlof (n. 1940)
 A publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând
prima analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de
informare sau cu selecţie adversă.
 El dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză
informării imperfecte a împrumutaţilor şi a cumpărătorilor
de maşini, împrumutătorii cu sisteme de rambursare
neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate
pot îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte
cuvinte, informarea asimetrică a agenţilor poate determina
o selecţie adversă pe piaţă.
 Argumentele lui Akerlof rezultă din analiza pieţei unui bun
unde vânzătorul are mai multe informaţii decât
cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa
maşinilor second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu
defecte).
George Akerlof
 Concluzia lui Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile de
informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe, fie
la transformarea acesteia prin selecţie adversă, fiind
alese produsele de calitate proastă în locul celor
calitativ superioare.
 Asimetria informaţiei a oferit un imbold nesperat
teoriilor economice intervenţioniste care găseau în
acest fenomen o justificare pentru o mai activă
implicare a statului în activitatea economica.
George Akerlof
 În realitate, o piaţă nu se formează, nu ia naştere
pentru a eşua, chiar dacă piaţa respectivă se confruntă
cu probleme specifice, ea işi va adapta mecanismul de
funcţionare astfel încât să ofere o rezolvare internă la
problemele sale.
 Agenţii economici ce acţionează pe o piaţă cu
informaţie asimetrică vor încerca, pe de-o parte, să
fructifice în favoarea lor asimetria informaţiilor, iar, pe
de altă parte, să asigure condiţiile necesare pentru ca
respectiva piaţă să funcţioneze şi să nu dispară, pentru
că, o dată cu dispariţia pieţei dispare şi avantajul lor.
George Akerlof
 Cheia problemei se află la agenţii economici care pot
avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele
adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea
asupra eficienţei pieţei.
 Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie
interesate să propună o rezolvare a problemelor
cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri
de contracte, de pildă vânzătorii de maşini second-
hand să ofere garanţii cumpărătorului.
 Michael Spence (n.1943)

 a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe

o piaţă pot să transmită, "să semnalizeze", în mod
credibil, celor mai puţin informaţi, informaţiile pe care
le deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate
selecţiei adverse.
 Semnalizarea de piaţă presupune existenţa unor agenţi
care să ia măsuri costisitoare, dar uşor de observat
pentru a-i convinge pe alţi agenţi economici fie de
abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselor lor.
Michael Spence

 a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market

Signaling" unde identifică educaţia ca un "semnal" al
productivităţii pe piaţa forţei de muncă.
 Un angajator nu poate distinge persoanele mai
productive de cele mai puţin productive.
 În consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre
solicitanţii mai puţin productivi, numai dacă îl
consideră mai puţin costisitor decât ceilalţi fiind mai
educat, decât cei mai puţin educaţi.
 Spence a constatat existenţa în baza de aşteptare a
unor puncte de echilibru diferite, condiţionate de
educaţie şi venit (de exemplu, bărbaţii şi albii primesc
un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi
productivitate).
 Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la
explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând
importanţa "semnalizării" pe diferite pieţe
(publicitatea costisitoare ca semn al productivităţii,
finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al
profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale
ca semnal al capacităţii de negociere, reducerile
agresive de preţuri ca semnale ale puterii pieţei, etc.).
 Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se
ştie că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri
suplimentare.
 De ce aleg firmele să plătească dividende în loc să urmeze o cale
mai simplă, adică să reţină profitul în interiorul firmei
favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a valorii
acţiunilor?
 Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că dividendele
pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare, firmele plătesc
dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun,
ceea ce va însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor.
 Aceasta strategie se înscrie în cadrul comunicării financiare a
întreprinderii şi urmăreşte atragerea sau menţinerea acţionariatului.
 O companie care oferă dividende este o companie stabilă şi prosperă,
deci acţiunile acelei companii reprezintă o achiziţie favorabilă pentru
portofoliul acţionarilor.
 Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va compensa pierderile
acţionarilor rezultate din impozitarea suplimentară a dividendelor.
 Joseph Stiglitz (n.1943)

 Cercetează comportamentul agenţilor economici

neinformaţi pe piaţa asigurărilor unde companiile de
asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la care sunt
supuşi clienţii.
 Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild arată cum compania
de asigurări-partea neinformată poate determina clienţii
săi-partea informată să-şi dezvăluie informaţiile despre
riscurile proprii, prin "screening".
 Pe baza informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de
asigurări distinge între diferitele clase de risc oferite
asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintr-o listă
de contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi
înlocuite cu deductibilităţi mari.
 TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE
ASIMETRICĂ

 Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie

asimetrică sunt multiple:
 de la pieţele financiare – monetare şi
piaţa asigurărilor, la piaţa muncii şi piaţa
bunurilor de consum.