 Falimentul este o cale specială de executare silită

asupra tuturor bunurilor comerciantului debitor, care

a încetat plata datoriilor sale comerciale.

 Falimentul indică situaţia unui comerciant care nu-şi

poate plăti datoriile ajunse la scadenţă, fiind în
încetare de plăţi.

 Falimentul mai reprezintă organizarea juridică a

creditorilor, care se apără în comun de insolvenţa
comercială a debitorului lor.

 Tot falimentul constituie şi o măsură legală de

ocrotire a creditului prin repartizarea riscurilor între
toţi creditorii comerciantului.
 Falimentul provine din cuvântul latin fallere care
înseamnă a înșela și din expresia venditio bonorum,
reglementată în dreptul roman ca modalitate de
executare a tuturor bunurilor debitorului.

 În cazurile în care creditorii obțineau trimiterea în

posesie (missio in possessionem), bunurile
datornicului erau sechestrate în scopul vânzării lor în
bloc.

 Pe durata desesizării datornicului, bunurile erau

administrate de un curator bonorum.

 Întregul patrimoniu al datornicului era vândut la

licitaţie publică de reprezentantul creditorilor.
 Pentru a evita executarea asupra patrimoniului,
datornicul insolvabil putea să cedeze de bunăvoie
creditorilor toate bunurile sale (cessio bonorum).

 În acest fel, datornicul nu mai putea fi condamnat

pentru datoriile anterioare decât în limita
resurselor necesare existenței sale (beneficium
competentiae).

 În epoca imperială, vânzarea în bloc a bunurilor

debitorului insolvabil a fost înlocuită cu vânzarea
în detaliu.
 În legislaţia republicilor oraşe italiene, falimentul a
fost reglementat ca o procedură concursuală de
executare a tuturor debitorilor, indiferent de
profesiunea lor.

 Falimentul avea un caracter represiv, comercianţii

faliţi fiind socotiţi infractori.

 Din statutele italiene, falimentul este preluat de

Ordonanţa lui Colbert din 1673 asupra comerţului
terestru.

 În 1807, instituţia falimentului este consacrată de

Codul comercial francez, iar ulterior, în celelalte
sisteme de drept.
 În concepţia clasică, falimentul se caracterizează prin
următoarele elemente:
 instituirea unei proceduri concursuale de executare
silită;
 lichidarea întreprinderii comerciale;
 sancţionarea falitului culpabil;
 situaţia infamantă a debitorului falit.

 Procedura falimentului este colectivă, generală şi

egalitară.

 Executarea silită, urmăreşte interesele tuturor

creditorilor, se aplică întregului patrimoniu şi
satisface toţi creditorii, în limita cotei falimentare,
proporţional cu valoarea creanţelor.
 În perioada contemporană, realităţile activităţii
comerciale au determinat importante schimbări
în privinţa tratamentului legal aplicabil
comerciantului în stare de încetare de plăţi.

 Ideea de faliment începe să fie părăsită,

conturându-se o concepţie diferită, care pune
accentul pe reabilitarea economică a debitorului.
 Primele izvoare româneşti care cuprind dispoziţii
referitoare la faliment au fost Codul Calimach din
1817 şi Legiuirea Caragea din 1818.
 Sub influenţa Legi franceze din 28 mai 1838, Condica
de comerciu din 1840 a prevăzut o reglementare
amplă şi severă a falimentului, precum şi a bancrutei.
 Prin adoptarea Codului comercial din 1887,
falimentul a fost inclus în Cartea a lll-a, art. 695-888.

 Cerinţele economiei de piaţă au impus elaborarea

unei reglementări adecvate. Astfel, la 22 iunie 1995 a
fost adoptată Legea nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, care, din
considerente practice, a fost înlocuită cu Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.
 Și aceasta la rândul ei a fost abrogată succesiv prin
O.U.G. nr. 91/2013 și Legea nr. 85/2014.

 Prin alinierea la dreptul european, procedurile

preventive aplicabile debitorului aflat în dificultate
financiară, fără a fi în stare de insolvenţă, au fost
stabilite prin Legea nr. 381/2009 privind
introducerea concordantului preventiv şi mandatului
ad-hoc, și aceasta fiin abrogată prin Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență.

 Această măsură legislativă a fost necesară pentru

crearea premiselor care să permită redresarea
afacerilor viabile şi recuperarea rapidă a creanţelor.
 Sisteme doctrinare

 În reglementarea falimentului, activele sau

creditorii unei societăţi comerciale fiind situate
pe teritoriul mai multor state, legile în prezenţă
pot să conţină prevederi deosebite.

 Determinarea legii falimentului va depinde de

modul de soluţionare a conflictului de
competenţă jurisdicţională.

 La aceste aspecte se adaugă şi stabilirea efectelor

extrateritoriale ale hotărârilor pronunţate în
procedura falimentului.
 Pe plan internaţional, problematica soluţionării
conflictelor de legi privind falimentul s-a
concretizat în două teorii sau sisteme.

 În funcţie de poziţia adoptată, se admite fie

teoria unităţii şi universalităţii falimentului, fie
teoria pluralităţii şi teritorialităţii falimentului.

 Potrivit primei teorii, falimentul se pronunţă şi se

administrează numai de instanţa de la domiciliul
sau stabilimentul principal al debitorului.

 Implicit, procedura falimentului va fi supusă legii

instanţei competente, adică lex fori.
 Cerinţa unităţii procedurii este completată de caracterul
universal al falimentului. Efectele falimentului se produc
asupra tuturor bunurilor debitorului, indiferent de ţara în
care se găsesc şi faţă de toate persoanele.

 În susţinerea teoriei unităţii şi universalităţii falimentului

se invocă următoarele argumente:
 egalitatea de tratament a creditorilor debitorului se poate
realiza numai dacă există un singur faliment reglementat
de o lege unică, asigurând unitatea masei credale;

 redresarea situaţiei economice este facilitată de unitatea

falimentului, întrucât se evită supunerea debitorului unor
regimuri diferite, în funcţie de statele în care se află
bunurile sale;
 unitatea patrimoniului impune declararea unui singur
faliment, care se extinde asupra tuturor bunurilor
debitorului şi permite aplicarea aceluiaşi regim
pentru sucursalele fără personalitate juridică;

 capacitatea debitorului fiind afectată prin

pronunţarea falimentului, hotărârea de declarare a
falimentului produce efecte extrateritoriale fără
exequatur (autorizația dată de un șef de stat unui
consul străin sau unui șef de misiune diplomatică
pentru a-și exercita funcțiile );

 exigenţele comerţului internaţional au impus anumite

reglementări specifice, care reclamă existenţa unei
proceduri unitare în materia falimentului.
 Teoria unităţii şi universalităţii falimentului a fost
consacrată de numeroase legislaţii naţionale. De
asemenea, teoria este adoptată de unele convenţii
internaționale. De exemplu, Convenţia statelor
nordice privind procedura falimentului din 1993 sau
Convenţia Uniunii Europene privind procedurile de
insolvenţă din 1995.

 Conform celei de a doua teorii, se vor pronunţa mai

multe falimente distincte, după cum în diferite ţări
există sedii secundare, bunuri sau creditori ai
debitorului. În fiecare ţară, falimentele se declară de
către instanţele locale.

 Falimentele declarate sunt independente şi efectele

se produc numai pe teritoriul statului în care s-a
pronunţat hotărârea. În mod necesar, teritorialitatea
atrage pluralitatea falimentului.
 În favoarea teoriei pluralităţii şi teritorialităţii
falimentului se susţin mai multe argumente:

 procedura falimentului, prin prisma naturii sale

patrimoniale, face parte din statutul real, care,
fiind de aplicare strict teritorială, competenţa
legislativă este influenţată de competenţa
jurisdicţională;

 încrederea creditorilor se întemeiază pe gajul

special asigurat de bunurile debitorului, aflate
într-un anumit stat, pe care creditorii le pot
cunoaşte şi urmări în condiții optime;
 procedura de executare asupra bunurilor debitorului
se realizează cu participarea autorităţilor locale, care
asigură aplicarea reglementărilor teritoriale privind
protejarea creditului;

 interesele creditorilor locali sunt ocrotite în mod

eficient de legea forului, beneficiind de privilegiul
competenţei instanţelor naţionale sau de un drept de
preferinţă asupra bunurilor debitorului aflate pe
teritoriul țării în care s-a deschis procedura
falimentului.
 Teoria pluralităţii şi teritorialităţii falimentului a fost
receptată de reglementările moderne în materie. De
exemplu, Convenţia europeană privind anumite aspecte
internaţionale ale falimentului din 1990 sau Legea-model
UNCITRAL privind insolvabilitatea din 1997.

 Este de menționat faptul că soluțiile preconizate de teoriile

unității și pluralității falimentului sunt discutabile, iar
practica judiciară în materie nu este constantă.

 O abordare judicioasă în materie, care să permită

armonizarea reglementărilor aplicabile falimentului este
posibilă numai prin intermediul convențiilor internaționale.
 Reglementarea falimentului în unele sisteme
legislative

 Reglementările legislaţiilor naţionale în materia

falimentului conţin prevederi diferite.
 Principalele deosebiri se referă la sfera de
aplicare şi finalitatea procedurilor colective.

 În legislaţiile de influenţă franceză, falimentul are

un caracter profesional, aplicându-se numai
comercianţilor.
 Încetarea plăţilor de către un necomerciant nu
atrage consecinţe specifice. Acest sistem se
aplică în Belgia, Grecia, Italia, Spania.
 În celelalte legislaţii, procedura falimentului este
unitară pentru toţi debitorii, comercianţi sau
necomercianţi (ca exemple avem: Legea de aplicare a
Ordonanței insolvenței din 1994 în Germania și
Insolvency Act din 1986 în Anglia).

 Deşi asigură egalitatea între debitori, sistemul este

complex, iar unificarea procedurilor nu este posibilă,
pentru că există proceduri simplificate pentru unele
categorii de debitori.

 Soluții diferite sunt consacrate şi cu privire la

finalitatea procedurilor colective. Sistemele
legislaţiilor naţionale îmbină măsurile de prevenire a
falimentului cu cele de redresare şi lichidare judiciară.
 În unele legislaţii, accentul se pune pe prima fază, de
prevenire a falimentului.

 Cu toate că este în dificultate, întreprinderea îşi

continuă activitatea, în scopul redresării sale. De
exemplu, în dreptul belgian, debitorii sunt convocaţi
pentru a găsi o soluție de redresare de către serviciul
de anchetă comercială din cadrul tribunalului
comercial.

 În dreptul grec, de gestiunea întreprinderilor în

dificultate şi realizarea unei înțelegeri cu creditorii se
ocupă o instituţie administrativă specializată.
 În alte legislaţii, importanţă prezintă posibilitatea
de redresare a întreprinderii.

 Deși se află în dificultate, întreprinderea îşi

continuă activitatea, în vederea salvării sale.

 Măsurile de redresare au ca scop plata

creditorilor. În caz de nereuşită,
întreprinderea/firma nerentabilă va fi lichidată.
 Pe plan internaţional, expansiunea comerţului şi
a investiţiilor a determinat o abordare globală a
reglementărilor privind falimentul.

 Diversitatea sistemelor legislative naţionale a

impus utilizarea unor tehnici şi instrumente
variate.

 Activitatea de armonizare în materia falimentului

se concretizează prin încheierea de convenţii
internaţionale, prin adoptarea de regulamente
sau prin elaborarea de legi interne, care transpun
acte internaţionale.
 Tratatul de la Montevideo.
 În 1889 s-a încheiat la Montevideo, între 4 state
latino-americane, Tratatul privind dreptul
internaţional privat.

 Dispoziţiile tratatului privesc reglementarea averii

debitorului aflat în încetare de plăţi.

 Competentă în administrarea procedurii este instanţa

de la sediul debitorului.

 Dacă debitorul are sedii comerciale şi în alte state,

procedura poate fi declanşată în oricare dintre ele.
 Tot la Montevideo, în anul 1940, se mai încheie un
Tratat privind dreptul internaţional privat.

 Pe lângă prevederile din înţelegerea anterioară,

Tratatul din 1940 cuprinde şi reguli referitoare la
redresare şi suspendarea plăţilor.

 Conform ambelor tratate, administratorul falimentului

are autoritate în toate statele contractante. Creditorii
locali ai debitorului străin pot deschide, în propriul
stat, proceduri separate de faliment împotriva
debitorului.

 Aceştia trebuie sa respecte garanţiile reale constituite

asupra debitorului înainte de deschiderea procedurii
de creditorii domiciliaţi în statele contractante.
 Convenţia de la Havana.
 Convenţia de la Havana, denumită şi Codul
Bustamente, a fost adoptată de către statele din
America Centrală şi de Sud, la 20 februarie 1928.
Având un accentuat caracter doctrinar, Convenţia a
preluat dispoziţiile Tratatului de la Montevideo din
1889 referitoare la competenţa teritorială.

 Competenţa deschiderii procedurii de faliment se

determină după domiciliul civil sau comercial al
debitorului.

 Pe lângă aceste prevederi, Convenţia de la Havana

reglementează recunoaşterea hotărârilor privind
reorganizarea şi lichidarea averii debitorului, puterile
administratorului numit de instanţa competentă şi
hotărârile referitoare la desființarea sau modificarea
transferurilor patrimoniale efectuate în perioada
suspectă, cu prejudicierea creditorilor.
 Convenţia statelor nordice. Statele nordice
(Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia) au
încheiat, la 7 noiembrie 1933, Convenţia privind
procedura falimentului. Elaborată sub auspiciile
Consiliului Nordului, Convenţia consacră teoria
unităţii şi universalităţii falimentului.

 Acest acord permite, referitor la procedurile

falimentare deschise în statul unde debitorul îşi are
sediul sau domiciliul, ca acestea să fie recunoscute în
celelalte contractante.

 Indiferent de statul în care sunt situate, toate

bunurile din patrimoniul debitorului constituie masa
pasivă a falimentului, care va fi administrată potrivit
legii statului unde a fost declanşată procedura.
 Totuşi, privilegiile sau garanţiile reale care le
afectează vor fi guvernate de legea statului în
care sunt situate.

 Convenţia prevede și publicitatea procedurilor de

faliment în statele contractante în care debitorul
deţine bunuri, dispunerea măsurilor asiguratorii,
asistenţa judiciară şi recunoaşterea hotărârilor
între statele contractante.
 Convenţia de la Istanbul.

 Statele membre ale Consiliului Europei au încheiat la

Istanbul Convenţia europeană privind anumite
aspecte internaţionale ale falimentului. Semnată la 5
iunie 1990, Convenţia nu a intrat încă în vigoare și
este deschisă spre semnare statelor membre UE și a
celor care nu sunt membre ale Uniunii.

 Domeniul de reglementare al Convenţiei de la

Istanbul este limitat la procedurile de insolvenţă care
implică desesizarea debitorului şi desemnarea unui
judecător sindic, fiind susceptibile să antreneze
lichidarea bunurilor debitorului (art. 1).
 Nu incluse în domeniul de aplicare a Convenţiei
procedurile de reorganizare.
 Hotărârea de deschidere a procedurii este supusă
dispoziţiilor Convenţiei, cu îndeplinirea
următoarelor cerinţe:

 să emane de la o instanţă competentă;

 să producă efecte pe teritoriul statului în care s-a
deschis procedura;
 să nu fie vădit contrară ordinii publice (art. 3).
 Competenţa de a deschide procedura falimentului
revine instanţei de la principalul sediu al debitorului.
Până la proba contrară, sediul comercial este
prezumat a fi sediul social al debitorului.

 În situaţia în care debitorul nu are centrul

principalelor interese pe teritoriul unui stat
contractant sau nu poate fi deschisă o procedură
principală în statul unde se află sediul statutar,
competente devin jurisdicţiile pe teritoriul cărora
debitorul are un stabiliment.

 Dacă intervine un conflict de competenţă, prioritate

va avea jurisdicţia care a deschis cea dintâi procedura
(art. 4).
 Principalele probleme pe care este structurată
Convenţia se referă la atribuţiile sindicului,
falimentele secundare şi drepturile creditorilor.

 Numirea sindicului este urmată de măsuri de

publicitate, în modalităţile stabilite de către
legislaţia fiecărui stat membru.

 Puterile judecătorului sindic vor putea fi

executate numai după o perioadă de 2 luni de la
publicarea actului de numire (art. 11).
 În exercitarea atribuţiilor sale, sindicul poate
îndeplini orice acte de administrare, de gestiune
şi de dispoziţie asupra bunurilor debitorului,
inclusiv deplasarea lor în afara teritoriului
statului în care sunt situate (art. 10).

 Plăţile sau remiterile de bunuri făcute cu bună-

credinţă sindicului sunt liberatorii (art. 13).
 Falimentele secundare pot fi deschise în statele
membre pe teritoriul cărora este situat un sediu
al debitorului sau bunurile acestuia.

 Deschiderea procedurii secundare poate fi

solicitată de sindicul din procedura principală sau
de orice altă persoană sau organ abilitat să ceară
deschiderea procedurii de faliment (art. 18).

 Falimentul secundar este guvernat de legea

statului pe teritoriul căruia s-a deschis (art. 19).
 Sindicii procedurii principale şi cei ai procedurii
secundare trebuie să comunice fără întârziere între ei
orice informaţie ce poate fi utilă şi, mai ales, orice
măsură ce urmăreşte încetarea procedurii (art. 25).
 De altfel, procedura secundară poate înceta numai cu
avizul sindicului din procedura principală, care
trebuie dat într-un termen rezonabil (art. 26).

 Dispoziţiile privind informarea creditorilor şi

înregistrarea creanţelor lor sunt aplicabile tuturor
procedurilor de insolvenţă, chiar dacă nu presupun
desesizarea debitorului.
 Toţi creditorii cunoscuţi rezidenţi într-un alt stat
decât acela în care s-a deschis procedura, trebuie să
fie informaţi individual. Ei vor prezenta creanţele
sindicului sau autorităţii competente din acel stat (art.
31).
 Convenţia Uniunii Europene.

 După numeroase şi îndelungate discuţii, a fost

semnată la Bruxelles la 23 noiembrie 1995, Convenţia
privind procedurile de insolvenţă.
 Nefiind ratificată de către toate statele membre ale
Uniunii Europene, Convenţia nu a intrat în vigoare.

 Domeniul de aplicare a Convenţiei cuprinde

procedurile de insolvenţă care implică ridicarea totală
sau parţială a dreptului debitorului de a-şi administra
averea şi desemnarea unui sindic.
 Dispoziţiile Convenţiei nu se aplică instituţiilor de
credit, societăţilor de asigurări, societăţilor de valori
mobiliare şi organismelor de plasament colectiv.
 Competenţa deschiderii procedurii revine jurisdicţiei
statului contractant pe al cărui teritoriu este situat
centrul principalelor interese ale debitorului.

 Pentru persoanele juridice, centrul de interese este

prezumat a fi sediul social.

 În cazul în care centrul principalelor interese se află

pe teritoriul unuia dintre statele contractante,
jurisdicţia unui alt stat contractant nu este
competentă a deschide o procedură decât atunci când
debitorul posedă o întreprindere pe teritoriul acelui
stat contractant.

 Efectele procedurii vor fi însă limitate la bunurile

debitorului aflate pe teritoriul acelui stat (art. 3).
 Legea aplicabilă procedurii falimentului este legea
statului contractant pe teritoriul căruia s-a deschis
procedura (art. 4).

 Pentru unele aspecte particulare ale procedurii sunt

prevăzute norme specifice.

 Ele privesc:
 drepturile reale ale terţelor persoane asupra unor
bunuri din averea debitorului,
 compensarea creanţelor reciproce între un creditor şi
debitor,
 vânzările către debitor cu clauza rezervei dreptului de
proprietate,
 efectele deschiderii procedurii contractelor de muncă.
 Recunoaşterea unei proceduri principale nu
împiedică deschiderea unei proceduri secundare,
de către jurisdicţia unui alt stat contractant.

 Decizia de deschidere a procedurii principale

produce, fără altă formalitate, în oricare alt stat
contractant, efectele atribuite de legea statului
deschiderii, atâta timp cât o procedură secundară
nu a fost deschisă în acel stat contractant.

 Efectele procedurii secundare nu pot fi contestate

în celelalte state contractante.
 Legea-model UNCITRAL.

 La sesiunea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul

Comerţului Internaţional, 30 mai 1997, a fost
adoptată Legea-model privind insolvabilitatea
internaţională.

 În dreptul român, transpunerea dispozițiilor Legii-

model UNICITRAL s-a realizat prin Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență.

 Legea-model UNCITRAL constituie o reglementare

armonioasă a situaţiilor de insolvenţă
transfrontalieră.
 Prin armonizarea reglementărilor naţionale,
Legea-model UNCITRAL permite o administrare
eficientă a procedurilor falimentului în cazurile în
care bunurile debitorului se afiă pe teritoriul mai
multor state sau unii dintre creditori sunt străini.

 Principalele obiective urmărite de Legea-model

constau în următoarele:
 asigurarea cooperării între tribunalele şi celelalte
autorităţi competente ale diferitelor state
implicate în insolvenţa transfrontalieră;
 garantarea unei mai mari siguranţe a comerţului
şi investiţiilor;
 administrarea corectă şi eficientă a cazurilor de
insolvenţă frontalieră, într-o modalitate care să
protejeze interesele tuturor creditorilor şi ale
celorlalte persoane implicate, inclusiv ale debitorului;

 protejarea bunurilor debitorului şi optimizarea valorii

lor;

 facilitarea redresării întreprinderilor în dificultate

financiară, astfel încât să fie protejate investiţiile şi să
fie conservată forţa de muncă.
 Domeniul de aplicare a Legii-model îl constituie
următoarele situaţii:

 o instanţă străină sau un reprezentant străin solicită

asistenţă în statul care a adoptat Legea-model în
legătură cu o procedură care se desfăşoară în
străinătate;
 se solicită asistenţă într-un stat străin în legătură cu
o procedură care se desfăşoară în statul care a
adoptat Legea-model;
 desfăşurarea concomitentă a unei proceduri
declanşată într-un stat străin şi o procedură
declanşată în statul care a adoptat Legea-model;
 creditorii străini sau alte persoane interesate străine
au interesul de a solicita sau de a participa la o
procedură desfăşurată potrivit legilor statului care a
adoptat Legea-model (art. 1).
 În împrejurarea în care prevederile Legii-model contravin
angajamentelor internaţionale la care statul este parte,
aplicarea ei va fi înlăturată în favoarea dispoziţiilor
respectivelor tratate sau convenţii internaţionale (art. 3). În
acest fel, Legea-model consacră prioritatea dispoziţiilor
convenţiilor internaţionale faţă de legile interne.

 În interpretarea Legii-model se va ţine seama de caracterul

şi originea ei internaţională, precum şi de necesitatea
promovării uniformităţii de aplicare a dispozițiilor sale şi
de respectare a bunei-credinţe (art. 8).

 Cu toate că Legea-model este încorporată sistemului

legislativ naţional, această prevedere reprezintă o clauză
standard în convenţiile internaţionale.
 Fără a realiza o unificare substanţială a legilor
care privesc insolvenţa, Legea-model
reglementează următoarele probleme:

 accesul reprezentanţilor şi al creditorilor străini

la instanţele competente din statul care a adoptat
Legea-model;
 recunoaşterea procedurilor străine;
 cooperarea cu instanţe şi reprezentanţi străini;
 procedurile concurente (art. 1-4).

 Reprezentantul străin are acces direct la

instanţele competente din statul care a adoptat
Legea-model.
 În consecinţă, reprezentantul străin dobândeşte
legitimare procesuală activă.

 Reprezentantul străin este o persoană fizică sau

juridică, împuternicită într-o procedură
desfăşurată în străinătate (art. 2).

 El este abilitat să deschidă ori să participe la o

procedură în statul care a adoptat Legea-model.

 Dacă procedura este deschisă, participarea

reprezentantului străin este condiţionată de
recunoaşterea procedurii străine.
 Un drept de acces la procedură este rezervat şi
creditorilor străini.

 Ei beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi creditorii

locali, referitor la deschiderea sau participarea la
o procedură în curs şi la rangul de prioritate al
creanţelor concurente.

 Orice notificare adresată creditorilor locali va fi

făcută, prin mijloace adecvate, şi creditorilor
străini.

 Notificarea trebuie să acorde un termen rezonabil

pentru prezentarea creanţelor şi să conţină toate
informaţiile necesare.
 Cererea de recunoaştere a procedurii străine trebuie
însoţită de documente privind începerea procedurii şi
numirea reprezentantului străin.

 Pentru a fi recunoscută, procedura străină trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie o procedură colectivă judiciară sau
administrativă reglementată printr-o lege privind
insolvenţa, în scopul reorganizării sau lichidării
activităţii debitorului;
 reprezentantul străin care solicită recunoaşterea să
fie o persoană legal abilitată;
 cererea să respecte condiţiile de formă stabilite şi să
fie adresată instanţei competente (art. 16).
 În cazul în care condiţiile prevăzute sunt
întrunite, procedura străină va fi recunoscută:

 fie ca procedură străină principală, dacă se

desfăşoară în statul străin în care debitorul îşi are
centrul principalelor sale interese;
 fie ca procedură străină secundară, dacă se
desfăşoară în statul străin în care debitorul are o
activitate comercială.
 Recunoaşterea unei proceduri străine principale
produce următoarele efecte:

 suspendarea acţiunilor sau procedurilor

individuale contra bunurilor, drepturilor sau
obligaţiilor debitorului;
 măsurile de executare silită împotriva bunurilor
debitorului sunt suspendate;
 dreptul debitorului de a-şi înstrăina bunurile, de
a le greva sau de a dispune în orice alt mod de
aceste bunuri este suspendat;
 debitorul este prezumat, până la proba contrarie,
ca fiind insolvent şi pe teritoriul statului care a
adoptat Legea-model (art. 20 şi art. 31).
 Efectele recunoaşterii fiind obligatorii, se produc de
drept.

 În conformitate cu principiul curtoaziei internaţionale,

instanţa competentă din statul care a adoptat Legea-
model va comunica în mod direct cu instanţele şi
reprezentanţii străini, solicitând informaţii sau
asistenţă.

 De asemenea, administratorii şi lichidatorii judiciari

sunt autorizaţi să coopereze cu instanţele şi
reprezentanţii străini (art. 25-27).

 După recunoaşterea unei proceduri străine principale,

o nouă procedură de faliment prevăzută de legea
statului care a adoptat Legea-model poate fi deschisă
numai în măsura în care debitorul are bunuri pe
teritoriul acestui stat (art. 28).
 Regulamentul Consiliului Uniunii Europene

 Consiliul Uniunii Europene a adoptat la Bruxelles, la 29

mai 2000, Regulamentul (CE) privind procedurile de
insolvenţă. Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.
1346/2000 a intrat în vigoare la 31 mai 2002.

 Domeniul de aplicare a Regulamentului cuprinde

procedurile de faliment care implică desesizarea parţială
sau totală a debitorului de atribuţiile administrării averii
sale, precum şi desemnarea unui sindic (art. 1).

 Din sfera de aplicare a Regulamentului sunt excluse

procedurile de faliment privind societăţile de asigurări,
instituţiile de credit, societăţile de valori mobiliare,
fondurile mutuale şi organismele de plasament colectiv.
 În dreptul român, Regulamentul Consiliului Uniunii
Europene a fost transpus prin Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
 În conformitate cu prevederile Regulamentului,
competenţa pentru deschiderea procedurii de faliment
revine instanţei statului pe teritoriul căruia este situat
centrul principalelor interese ale debitorului.

 Pentru persoanele juridice, centrul principalelor interese

este prezumat fi sediul social. Dacă a fost declanşată o
procedură principală, instanţele unui alt stat pot deschide
o altă procedură secundară.
 Considerată o prelungire a procedurii principale,
deschiderea procedurii secundare urmăreşte numai
lichidarea bunurilor debitorului care se găsesc în acel stat
(art. 3).
 În absenţa unei dispoziţii contrare, legea
aplicabilă procedurii falimentului este cea a
statului membru în care s-a deschis procedura
(lex concursus).

 Legea aplicabilă va determina condiţiile de

deschidere, desfăşurarea şi închiderea procedurii
(art. 4).

 De la aplicarea legii falimentului, Regulamentul

prevede şi unele excepții.
 Deschiderea procedurii falimentului nu afectează
următoarele aspecte:

 drepturile reale ale creditorilor asupra bunurilor

debitorului care se găsesc pe teritoriul unui alt
stat (art. 5);

 compensarea creanţei creditorului cu cea a

debitorului, dacă operaţiunea este permisă de
legea aplicabilă creanţei (art. 6);

 efectele rezervei dreptului de proprietate, dacă

bunul se găseşte pe teritoriul unui alt stat
membru decât cel de deschidere (art. 7).
 În anumite situaţii, Regulamentul permite
aplicarea unor alte legi.

 Efectele procedurii falimentului vor fi stabilite, în

mod exclusiv, după cum urmează:
 legea statului pe teritoriul căruia se găseşte un
imobil va guverna contractele prin care se
dobândeşte un drept de proprietate sau de
folosinţă asupra unui bun imobil (art. 8);

 legea statului aplicabilă unui sistem de plăţi sau

unei pieţe financiare va reglementa drepturile şi
obligaţiile participanţilor la aceste tranzacţii (art.
9);
 legea contractului va guverna contractele de
muncă sau alte raporturi de muncă (art. 10);

 legea statului de înregistrare se va aplica în

privinţa drepturilor debitorului asupra unui bun
imobil, navă sau aeronavă, supuse înscrierii într-
un registru public (art. 11);

 legea statului în care se judecă un proces se va

aplica litigiilor în curs de soluţionare (art. 15).
 Fără a institui o procedură de faliment unică,
Regulamentul realizează corelarea între
procedurile naţionale în temeiul cooperării
judiciare civile.

 Problematica Regulamentului se referă, în

principal, la următoarele aspecte:
 recunoaşterea procedurii falimentului;
 procedurile secundare de faliment;
 informarea creditorilor şi
 înregistrarea creanţelor.
 Decizia de deschidere a unei proceduri de
faliment într-un stat va fi recunoscută în toate
celelalte state membre, de îndată ce îşi produce
efectele în statul de deschidere (art. 16).

 Recunoaşterea conferă deciziei de deschidere a

procedurii, fără altă formalitate, efectele
prevăzute de legea statului de deschidere, numai
dacă în acel stat nu este deschisă o procedură
secundară.

 În caz contrar, legea statului de deschidere va

guverna efectele procedurii, iar bunurile situate
pe teritoriul acelui stat vor fi administrate în
cadrul procedurii secundare (art. 17).
 Recunoaşterea unei proceduri de faliment deschise în alt
stat sau executarea unei hotărâri care decurge direct din
procedură poate fi refuzată dacă aceasta ar contraveni în
mod vădit ordinii publice şi, în special, principiilor
generale sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale (art.
26).

 Judecătorul sindic desemnat de instanţa competentă poate

exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate
prerogativele conferite de legea statului în care s-a
deschis procedura, atât cât timp nu a fost luată nicio
măsură de conservare sau de protecție contrară ori nu s-a
declanşat o altă procedură de faliment.

 Sub rezerva excepțiilor prevăzute de Regulament, sindicul

poate să deplaseze bunurile debitorului în afara teritoriului
statului membru în care se găsesc (art. 18).
 În exercitarea prerogativelor sale, sindicul trebuie să
respecte legea statului pe teritoriul căruia acţionează
şi, mai ales, procedurile de vânzare silită a bunurilor.

 Atribuţiile sindicului nu implică folosirea mijloacelor

de constrângere sau dreptul de a soluționa un litigiu.

 Procedurile secundare de faliment se corelează cu

cele principale, asigurând protejarea intereselor
locale.

 Efectele procedurii secundare sunt limitate la bunurile

debitorului care se găsesc pe teritoriul acelui stat
membru (art. 27).
 În vederea coordonării acţiunilor, sindicul procedurii
principale şi cei ai procedurilor secundare trebuie să
coopereze şi să comunice orice informaţie utilă în
cealaltă procedură (art. 31).
 Sindicul unei proceduri secundare este ţinut să
permită, în timp util, sindicului din procedura
principală să prezinte propuneri referitoare la
lichidarea sau la utilizarea bunurilor din procedura
secundară.

 La cererea sindicului procedurii principale,

operaţiunile de lichidare pot fi suspendate temporar,
total sau parţial (art. 33).
 Măsura suspendării se justifică prin apărarea
intereselor creditorilor din procedura principală şi a
celor din procedura secundară.
 În cazul în care legea aplicabilă permite închiderea
procedurii secundare fără lichidare, pe baza unui plan
de reorganizare, concordat sau a unei alte măsuri
similare, o asemenea măsură poate fi propusă de
sindicul procedurii principale.

 Închiderea procedurii de faliment va deveni definitivă

numai cu acordul sindicului din procedura principală.

 Dacă nu se obţine acordul sindicului, măsura propusă

trebuie să nu afecteze interesele financiare ale
creditorilor din procedura principală ar. 34).
 Orice limitare a drepturilor creditorilor propusă într-o
procedură secundară va produce efecte asupra
bunurilor debitorului care nu sunt incluse în această
procedură, numai cu acordul tuturor creditorilor
interesaţi.
 După plata creditorilor admiși în procedura
secundară, surplusul de active va fi transferat
sindicului procedurii principale (art. 35).

 Creditorul cu reşedinţa, domiciliul sau sediul într-un

stat membru altul decât statul deschiderii procedurii
poate să ceară în scris înregistrarea creanţelor în
procedura falimentului (art. 39).
 Dreptul de înregistrare a cererilor de admitere a
creanţelor este recunoscut inclusiv autorităţilor
fiscale şi organismelor de securitate socială.
 Din momentul deschideri procedurii falimentului,
instanţa competentă ori sindicul desemnat îi va
informa pe creditorii cunoscuţi care domiciliază
ori îşi au sediul în celelalte state membre.

 Informarea se realizează prin transmiterea unei

notificări individuale, care va indica temeiul şi
termenul-limită pentru înregistrarea cererilor de
admitere a creanţelor, autoritatea abilitată să le
înregistreze, respectiv sancţiunile neînregistrării
la termen.

 Nota informativă se redactează în limba oficială a

statului de deschidere a procedurii falimentului.