As. Univ. Drd.

Statescu Sonia

EXAMENUL CLINIC
 Examenul clinic în terapia oro-maxilo-facială
urmăreşte depistarea
 leziunilor carioase / necarioase,
 complicaţiilor lor pulpare și parodontale apicale,
 afecţiunilor parodonţiului marginal
 leziunilor mucoasei bucale, pentru a stabili un
diagnostic corect necesar aplicării unui tratament de
urgenţă sau stabilirii unui plan de tratament de durată
al afecţiunilor cu caracter cronic.
 Datele culese se înscriu într-o fişă care are
valoare medico-socială (ţine evidenţa
tratamentului, urmăreşte eficienţa sa în
timp), valoare juridică, ştiinţifică şi
administrativ-statistică.
 Pentru aceasta, fişa trebuie completată
corect, la toate rubricile sale atât la venirea
pacientului în serviciu, cât şi după fiecare
şedinţă de tratament.
Examenul clinic al pacientului se desfăşoară în
două etape:
 examen subiectiv
 examen obiectiv.
 I. Examenul subiectiv (anamneza) cuprinde
următoarele rubrici

 I.1. Date de identitate: nume, prenume,

adresa pacientului, telefon.
 I.2. Vârsta pacientului – trebuie cunoscută
deoarece, în funcţie de aceasta, pot fi explicate
unele aspecte ale evoluţiei îmbolnăvirii şi pot fi
indicate/contraindicate unele tratamente (ex.
pulpotomia sau coafajul indirect).
 I.3. Profesia – poate constitui cadrul
etiopatogenic al unor afecţiuni dentare şi/sau al
mucoasei bucale (ex. intoxicaţiile profesionale cu Hg,
Pb, etc.). De asemenea, este cunoscută frecvenţa
leziunilor carioase ale dinţilor frontali la cofetari, sau
eroziunile dentare la cei care lucrează în industria
acizilor. Profesia pacientului interesează şi în vederea
restaurării morfofuncţionale a dinţilor. Astfel,
criteriile estetice vor fi pe primul plan acolo unde
profesia pacientului o cere (artişti, oratori).
 I.4. Regiunea şi condiţiile de viaţă ale pacientului. Regiunea în
care locuieşte sau a locuit pacientul, prezintă interes pentru
stabilirea unor corelaţii între microclimatul regional si diversele
afecţiuni pe care le prezintă.
 Condiţiile de viaţă prezintă importanţă în special din punct de
vedere al alimentaţiei; conform teoriei etiopatogenice moderne de
producere a bolii carioase, alimentaţia are un rol important atât din
punct de vedere calitativ cât si cantitativ în dezvoltarea ontogenetică şi
în întreţinerea aparatului dento-maxilar (Ap. D-M). De exemplu,
consumul exagerat de produse zaharoase înalt rafinate, creează condiţii
favorabile de apariţie a bolii carioase; consumul alimentelor/băuturilor
cu pH acid contribuie la apariţia leziunilor erozive
 I.5. Motivele prezentării. Se înregistrează acuzele
pacientului.
 I.6. Istoricul afecţiunii. Pacientul va descrie
desfăşurarea în timp a afecţiunii, pentru care se
adresează medicului stomatolog: data debutului,
evoluţia, dacă a mai urmat tratamente stomatologice şi
cu ce rezultate.
 I.7. Antecedentele personale fiziologice. Se
referă îndeosebi la cronologia erupţiei dinţilor, la
accidentele legate de erupţia dinţilor.
 I.8. Antecedentele personale patologice. Sunt locale şi
generale.
 Antecedentele personale patologice generale: se
menţionează bolile infecto-contagioase avute în copilărie,
rahitismul, afecţiunile respiratorii, TBC, afecţiunile cardio-
vasculare, digestive, bolile de sistem, diabetul zaharat,
reumatismul. Se stabileşte starea generală actuală: valoarea
tensiunii arteriale (TA) şi a gradului de compensare în
afecţiunile sistemice cronice (cardio-vasculare, diabet zaharat).
La femei se menţionează în fişă starea de graviditate, numărul
sarcinilor şi/sau naşterilor.
 Antecedente personale patologice locale. Se notează tot
ceea ce ar fi putut influenţa dezvoltarea Ap D-M: obiceiuri
vicioase din copilărie (interpoziţii dentare ale unor
obiecte, sugerea degetelor, a creioanelor, a buzei
superioare sau inferioare, respiraţie orală datorată
obstrucţiei căilor respiratorii superioare), poziţii vicioase,
posturale sau în timpul somnului. Se notează şi obiceiurile
vicioase actuale: bruxism diurn sau nocturn, roaderea
unghiilor, ţinerea de obiecte între dinţi (cuie, ace pipe).
Existenţa acestor parafuncţii poate explica unele tulburări
ale ocluziei.
 Se notează momentul apariţiei primelor
leziuni odontale, a primelor extracţii sau
semne de parodontopatie.
 Se înregistrează intervenţiile chirurgicale
sau ortopedice survenite în timp în sfera oro-
maxilo-facială, traumatisme, protezări
precoce.
 I.9. Antecedente heredo-colaterale
 Se consemnează existenţa, la membrii
familiei pacientului (rude de gradul I), a
malformaţiilor congenitale, a displaziilor
dentare, a anomaliilor dento-maxilare
(anodonţii, incluzii dentare) sau a multiplelor
leziuni carioase sau a bolii parodontale,
similare cu cele găsite la pacient.
 II. Examenul obiectiv are mai multe etape:
- examen clinic general
 examenul extremităţii cefalice (examen exobucal),
 examenul ATM
 examenul endobucal.
 II.1. Examenul clinic general
 Se apreciază dezvoltarea somatică: normosom, hipersom,
hiposom
 starea sistemului nervos: echilibrat/neechilibrat,
 comportamentul şi colaborarea.
 Se notează concordanţa între vârste: biologică, psihologică,
cronologică.
II.2. Examenul clinic al extremităţii cefalice
II.2.1 Examenul exobucal.
 Se realizează din normă frontală şi din normă
laterală, prin inspecţie şi palpare.
Norma frontală

 Inspecţia. Se observă faciesul habitual al pacientului, care

poate prezenta amprenta unei suferinţe oro-maxilo-faciale
(ex. crisparea provocată de prezenţa unei dureri), lipsa de
expresie (tipică unei paralizii a nervului facial), asimetrii
(determinate de nedezvoltarea sau dezvoltarea în exces a
unei părţi osoase sau moi a feţei).
 Se apreciază simetria feţei bilateral, stânga/dreapta, cât
şi raportul dintre cele trei etaje ale feţei, stabilind
craniometric, cu ajutorul mânerului unui instrument sau al
unei rigle, înălţimea etajelor feţei între punctele
craniometrice
 Interesează în special modificările produse
între etajul mijlociu şi cel inferior, deoarece, în
majoritatea cazurilor, ele sunt provocate de
tulburări în dezvoltarea oaselor maxilare sau
de dezechilibre ale ocluziei.
Norma laterală
 Se examinează profilul pacientului, apreciindu-se dacă este drept,
convex, sau concav.
 Profilul normal este drept sau uşor convex. Profilul concav
caracterizează ocluzia inversă, căreia îi corespunde şi un raport
invers între buza superioară şi cea inferioară (buza inferioară o
depăşeşte pe cea superioară).
 Profilul accentuat convex apare fie în prognatismul maxilarului
superior, fie în retrognaţia mandibulară, sau hipoplazia mandibulei,
când profilul convex este atât de accentuat încât are aspectul unui
„profil de pasăre”.
 Se examinează, de asemenea, aspectul şi culoarea
tegumentelor feţei, prezenţa cicatricelor, a fistulelor şi se descriu în
fişa de observaţie, menţionându-se localizarea lor.
Palparea

 Interesează, în primul rând, relieful masivului osos

al feţei. Se insistă asupra pereţilor sinusali şi asupra
punctelor sinusale (frontale, etmoidale, maxilare), a
căror sensibilitate se cercetează prin presiune digitală
şi asupra punctelor de emergenţă facială trigeminale
(supraorbitar, infraorbitar, mentonier), care se
examinează prin plimbarea policelui, menţinut
presat, pe zona de emergenţă cutanată a nervului.
 Se observă reacţia dureroasă a pacientului la
aceste manevre.
 Tot prin palpare se stabilesc localizarea şi
limitele unui abces, fluctuenţa sa, renitenţa
chisturilor, infiltraţia şi gradul de aderenţă al unei
tumori, întreruperea continuităţii oaselor
masivului facial în caz de fractură.
 Se palpează grupele ganglionare limfatice şi se
notează modificările apărute: prezenţa şi mărimea
adenopatiei, numărul ganglionilor, mobilitatea sau
aderenţa, sensibilitatea dureroasă la palpare.
 Pentru examinarea ganglionilor submandibulari
se procedează astfel: pacientul ţine capul flectat de
partea unde se face palparea, medicul examinator
menţine cu o mână capul pacientului, iar cu cealaltă
pătrunde cu patru degete sub bazilara mandibulei
acroşând părţile moi submandibulare şi căutând să
le aducă pe planul osos, unde, cu vârfurile degetelor,
se palpează prin rulare formaţiunile ganglionare.
 Tonusul muşchilor mimicii şi al muşchilor limbii se examinează
prin opunerea degetelor sau palmei examinatorului la contracţia
acestora. Astfel, pentru muşchii buccinatori, medicul exercită cu
palmele o presiune uşoară pe suprafaţa cutanată a obrajilor, în
timp ce pacientul este rugat să-şi umfle obrajii.
 Pentru tonusul muşchilor orbiculari ai buzelor, medicul trage
cu indexul fiecărei mâini introdus în gura paceintului de câte o
comisură, în timp ce pacientul este rugat să strângă buzele.
 Pentru examinarea tonusului muşchilor linguali, medicul pune
indexul vertical peste cele două buze şi se opune mişcării de
scoatere a limbii pe care pacientul este rugat să o efectueze
II.2.2. Examenul articulaţiei temporo-
mandibulare (ATM)
 Se face prin inspecţie şi palpare clinică.
 Se observă amplitudinea deschiderii gurii,
măsurând distanţa dintre marginile incisivilor
superiori şi ale celor inferiori.
 Se observă concomitent dacă mişcarea
descrisă de mandibulă la deschiderea gurii se
face lin, în arc de cerc, sau este sacadată, în
doi timpi şi dacă este însoţită sau nu de
laterodeviaţie.
 Evidenţierea unei laterodeviaţii se face mai bine
marcând un punct cu creionul pe menton, la nivelul
liniei mediane şi observându-i excursia în timpul
mişcărilor de deschidere şi închidere a gurii;
concomitent, în timpul acestor mişcări ale
mandibulei, se execută şi examenul palpatoriu,
ţinând indexul ambelor mâini în conductul auditiv
extern (CAE) drept şi stâng, iar policele pretragian.
 Se decelează cracmentele articulare în caz de artrită.
 Mişcările articulare pot fi limitate (în
inflamaţii ale articulaţiei sau ale părţilor moi,
trismus, miozite) sau blocate (în constricţii de
maxilar, datorită unor obstacole tumorale sau
bride cicatriceale).
 În anchiloza temporo-mandibulară,
deschiderea gurii este de doar câţiva
milimetri sau nu se face deloc, datorită
modificărilor osoase intraarticulare.
 II.2.3. Examenul endobucal
 Se incepe cu examenul buzelor, care sunt la limita exo-endobucală.
 Se apreciază forma şi conturul buzelor, se observă comisurile şi
culoarea roşului buzelor, cercetându-se existenţa unor eventuale
ragade sau ulceraţii.
 Se palpează apoi, între două degete, grosimea buzei, pentru
depistarea zonelor infiltrate, a unor noduli, etc.
 Se eversează buza superioară şi inferioară, pe rând, inspectând
mucoasa labială şi fundul de sac vestibular.
 Pentru aceasta, pacientul ţine gura uşor întredeschisă, iar examinatorul
introduce oglinda de o parte a unei comisuri şi mânerul sondei sau pensei de
cealaltă parte, îndepărtând uşor buzele, pentru a evidenţia întreaga mucoasă
vestibulară; se inspectează mucoasa fundurilor de sac vestibulare, superior şi
inferior, starea bridelor, frenurilor; se observă eventualele formaţiuni patologice
care pot să umple vestibulul, ştergându-i relieful (abcese, tumori); se notează
aspectul şi coloraţia mucoasei, prezenţa fistulelor sau a unor formaţiuni de tip
papilomatos pe mucoasa crestelor alveolare.
 Se continuă examenul cu mucoasa jugală, îndepărtând
uşor obrazul cu oglinda şi observând şi papila canalului
Stenon, situată în dreptul molarului doi superior.
 Concomitent se execută o presiune manuală pe
suprafaţa cutanată a regiunii parotidiene, pentru a
observa caracterul salivei care se scurge.
 Se palpează bimanual grosimea obrazului.
 Pot fi decelate astfel tumorile nodulare incipiente
situate în grosimea obrazului sau calculii salivari situaţi
pe canalul Stenon.
 Se trece la examenul pereţilor cavităţii bucale
propriu-zise, pacientul ţinând gura larg deschisă.
 Se examinează bolta palatină (aspect, formă,
adâncime, starea mucoasei şi rugilor palatine,
prezenţa şi forma torusului), vălul palatin
(despicături, perforaţii, abcese), faringele
posterior, regiunile amigdaliene, pilierii,
amigdalele eventual existente (mărimea lor,
aspectul).
 Se examinează limba prin inspecţie şi palpare,
notând mărimea, mobilitatea, consistenţa,
tonicitatea; se palpează limba apucând-o cu
ajutorul unei comprese din tifon, pentru a putea
observa mai bine marginile sale.
 Palpând cu doua degete de la cealaltă mână, se pot
decela uneori noduli profunzi, parenchimatoşi,
care altminteri nu sunt vizibili, deşi ei pot constitui
debutul unei tumori a limbii.
 Se examinează apoi regiunile sublinguale cu plicile
sublinguale, ostiumul canalului Warthon.
 Se palpează planşeul cavităţii bucale bimanual, cu o
mână introdusă în cavitatea bucală, iar cealaltă pe
suprafaţa cutanată corespunzătoare, apreciindu-i
supleţea, gradul de infiltraţie sau sensibilitate, după caz;
 se palpează glanda submandibulară şi glanda
sublinguală, bilateral, uneori evidenţiindu-se prin această
manevră calculi salivari sau tumori ale lojilor glandulare.
 Examenul mucoasei bucale trebuie făcut cu multă
atenţie, pentru a decela semnele vizibile care însoţesc
deseori afecţiunile generale, medicul stomatolog
putând pune primul diagnosticul unei boli în care
manifestările bucale apar ca prim semn sau chiar ca
unic simptom.
 În afara îmbolnăvirilor mucoasei bucale care
însoţesc ca simptom afecţiunile generale, pot fi relevate
afecţiuni de sine stătătoare ale întregii mucoase bucale,
denumite stomatite, sau afecţiuni numai ale mucoasei
linguale – glosite.
 Examenul arcadelor dentare: se adresează în primul
rând formei arcadelor dentare.
 În mod normal, forma arcadei superioare este de
parabolă, iar a celei inferioare de elipsă, dar ea poate fi
diferită, mai ales în anomaliile proceselor alveolare şi
anomaliilor de poziţie ale dinţilor.
 Asfel pot apărea următoarele forme de arcade:
 - în trapez, când dinţii frontali sunt aliniaţi (pe o singură linie);
 - în V, când există compresiuni în regiunile laterale ale
arcadelor;
 - în W, în sindromul de compresie maxilară.
 Cu ocazia examinării formei arcadei se obţine şi
o impresie de ansamblu privind dispoziţia dinţilor,
existenţa modificărilor de poziţie, de număr, etc.
 Se remarcă de asemenea: particularităţile generale
ale dinţilor (existenţa tuberculilor Carabelli sau
Zuckerkandl), displaziile de grup dentar, dinţii
supranumerari, anodonţiile, tremele, diastemele,
înghesuirile dentare, prezenţa şi gradul abraziunii şi
predominenţa ei la dinţii frontali sau laterali.
 Se apreciază congruenţa sau incongruenţa dento-alveolară,
adică existenţa/inexistenţa unor rapoarte de mărime între
arcadele alveolare şi dinţi.
 Vorbim de incongruenţă când dinţii sunt înghesuiţi, erupţi
vicios sau supranumerari, dispuşi pe o arcadă alveolară mică,
în situaţiile în care dinţii, deşi de mărime corespunzătoare,
sunt situaţi pe o arcadă alveolară prea îngustă, dar şi în
situaţiile în care arcadele alveolare sunt normal dezvoltate,
dar dinţii sunt mult mai mari.
 Tot incongruenţă este denumită şi situaţia în care dinţii sunt
mici, în raport cu lărgimea arcadei alveolare, între ei existând
spaţii.
 Se trece la examenul fiecărui dinte, pe
rând, făcând „apelul” dentar, constatând
 prezenţa şi întinderea proceselor carioase,
 localizarea lor,
 caracterul cariei (simplă sau complicată),
 existenţa, starea şi felul obturaţiilor,
 starea parodonţiului,
 mobilitatea dentară.
 Înainte de a examina dinţii, pacientul este invitat să clătească gura
cu apă, pentru a nu comprima şi excita secreţia glandelor salivare.
 Se pot îndepărta eventualele resturi alimentare prin proiectarea
unui jet de apă de la unit.
 Se usucă apoi dinţii cu un jet de aer, pentru a îndepărta saliva, a
cărei prezenţă , prin refracţie, deformează suprafeţele dinţilor,
ascunzând leziunile carioase incipiente.
 Se orientează lumina lămpii scialitice asupra cavităţii bucale, şi cu
ajutorul oglinzii dentare şi sondei dentare se începe examenul
dinţilor, pacientul ţinând gura larg deschisă.
 Se începe de la ultimul molar din dreapta sus şi până la linia
mediană, apoi se continuă spre stânga, până la ultimul molar
superior; examinarea se face apoi la arcadelor inferioară, de
asemenea de la ultimul molar drept şi până la cel stâng.
 Fiecare dinte se examinează pe fiecare faţă:
inspecţia şi palparea (cu sondele curbe dentare
obişnuite) se fac concomitent, începând cu faţa
vestibulară, apoi ocluzală, orală, continuând cu
feţele proximale, mezială şi distală.
 Se observă aspectul smalţului (neted sau rugos),
eventualele modificări de culoare (spre gri-mat în
necroză/gangrenă, spre maron-brun în carii cu
marmoraţii).
 Trebuie acordată atenţie şi zonelor de
smalţ de culoare albă cretoasă, opacă, care
trădează fie o carie incipientă
(demineralizare), fie o carie în vecinătate (la
nivelul feţelor proximale interdentare).
 Caria proximală, de multe ori, poate fi
trădată şi de semne indirecte, cum ar fi iritaţia
şi congestia papilei interdentare respective.
 Concomitent cu inspecţia se palpează cu vârful sondei
întreaga suprafaţă a smalţului coroanei, căutând să se
depisteze marginile şi suprafeţele rugoase prin insinuarea
sondei în cele mai mici orificii şi în special în locurile de
maximă retenţie alimentară: pe feţele ocluzale, în şanţurile şi
fosetele ocluzale intercuspidiene, în fosetele vestibulare şi
orale ale molarilor, în foramen caecum la dinţi frontali, la
coletele dinţilor şi pe feţele distale ale ultimilor molari.
 Se palpează şi zonele de decalcifiere, hipoplaziile, care nu
sunt aşezate în locurile de elecţie ale cariilor şi apar ca mici
pierderi de substanţă dură a smalţului, datorită unor defecte
de mineralizare.
 La nivelul feţelor proximale, cariile se depistează prin palpare cu
sondele speciale nr. 17 sau perechea nr. 9 – 10. Se introduc sondele
speciale cu cotul sondei spre papila interdentară, pentru a nu o răni, apoi
se intorc cu vârful spre suprafaţa de cercetat; dacă există o carie pe faţa
proximală a dintelui, atunci vârful sondei va pătrunde în procesul carios
în timpul manevrei de scoatere din spaţiul interdentar.
 Se vor explora, prin inspecţie şi palpare, marginile obturaţiilor
existente, cercetând adaptarea marginală a obturaţiilor şi depistând
excesele interdentare şi cariile secundare marginale. Se examinează
lucrările protetice existente, palpând marginile coroanelor de înveliş,
controlând adaptarea lor axială şi transversală, precum şi rapoartele
dintre corpurile de punţi şi crestele alveolare, ca şi cele dintre croşetele
protezelor mobile şi dinţii de ancoraj sau sprijin.
 Se constată existenţa şi gradul de abraziune
dentară:
- gradul I, abraziunea smalţului;
- gradul II, abraziunea smalţului şi a dentinei;
- gradul III, abraziunea dentinei putând deschide
camera pulpară.
 Se apreciază direcţia abraziunii (orizontală,
verticală, oblică, elicoidală) şi întinderea ei
(localizată sau generalizată).
 Palparea cavităţilor carioase cu sonda se va face cu multă prudenţă,
pentru a nu pătrunde brutal într-o cameră pulpară deschisă, ceea ce ar
provoca sau exacerba durerile pacientului şi pentru a nu leza papilele
interdentare iritate. Când dinţii sunt înghesuiţi şi nu se poate introduce
interdentar sonda, dar se bănuieşte o carie proximală, se poate încerca,
pentru dinţii frontali, separarea lor rapidă cu ajutorul separatoarelor
Ivory, Elliot, Perry, prin spaţiul obţinut examinându-se suprafaţa
respectivă.
 În cazul în care este vorba de dinţi monoradiculari cu situaţii
speciale, care contraindică aplicarea separatorului, sau de
pluriradiculari, se introduce un fir de mătase interdentar şi se încearcă
scoaterea lui spre ocluzal. În cazul existenţei cariei, firul va fi destrămat
sau tăiat de marginile acesteia.
 În acest situaţii, pentru prcizarea diagnosticului se pot
folosi examene complementare: diafanoscopia,
radiografia bite-wing.
 Este recomandabil ca, atunci când se depistează un
proces carios pe suprafaţa unui dinte, să se cerceteze şi
dintele omolog, ştiut fiind că, în numeroase cazuri,
cariile apar simetric pe dinţi omologi şi chiar pe
suprafeţe omologe.
 Toate leziunile găsite se notează în fişa clinică
conform prescurtărilor indicate (obturaţie = O, carie
simplă = CS, gangrenă simplă = GS, pulpită = P).
 Fiecărui dinte i se cercetează şi starea ţesuturilor parodontale
marginale, adică se efectuează examenul parodontal.
 Pentru cercetarea stării ligamentelor dento-alveolare se face percuţia
dintelui atât axial, cât şi transversal:
- în axul dintelui, se obţin date asupra parodonţiului apical;
- în sens transversal, perpendicular pe axul dintelui, se obţin date despre
starea ligamentelor dento-alveolare ale parodonţiului marginal.
 Percuţia axială se execută cu mânerul sondei, prin câteva mişcări de
lovire uşoară a suprafeţei ocluzale a dinţilor pluriradiculari sau a marginii
incizale a dinţilor frontali.
 Când se bănuieşte o afecţiune parodontală la un dinte, se începe
percuţia nu cu dintele în cauză, ci cu dinţii vecini, la distanţă, sau cu
simetricul său, pentru a avea posibilitatea de comparaţie
 Prin percuţie se apreciază sensibilitatea dureroasă, observând reacţia
pacientului la manevra de percuţie, precum şi sonoritatea normală sau
matitatea dinţilor devitali.
 În general, reacţiile dureroase la percuţia verticală apar în afecţiunile acute
totale ale pulpei şi în afecţiunile acute ale parodonţiului apical. Modificarea de
sonoritate se constată în afecţiunile cronice ale parodonţiului apical.
 Percuţia în sens transversal, se execută tot cu mânerul sondei, dar
perpendicular pe axul dintelui. Răspunsurile pozitive (reacţia dureroasă) se
constată în afecţiunile cu caracter acut sau subacut ale parodonţiului
marginal. Când există un proces cronic apical la dinţii monoradiculari, al căror
apex se găseşte aproape de tăblia osoasă vestibulară, subţiată şi erodată de
procesul osteitic , atunci percuţia coronară, perpendiculară pe axul dintelui,
determină transmiterea vibraţiei prin tăblia osoasă la pulpa degetului
examinatorului, care este aşezat pe suprafaţa gingivală vestibulară, în dreptul
apexului. Acesta este semnul Smredca sau „freamătul radicular”.
 Tot din punct de vedere parodontal se vor observa şi cerceta prin inspecţie şi
palpare următoarele:
- aspectul şi starea mucoasei gingivale: culoarea gingiei
(congestionată sau palidă), edemul mucoasei, hiperplazia
gingivală;
- prezenţa depozitelor moi şi tartrului supra- şi subgingival, starea
de igienă a cavităţii bucale;
- prezenţa pungilor gingivale şi adâncimea lor (explorarea şi
măsurarea lor se fac cu ajutorul unei sonde parodontale, fără vârf,
gradată în mod special din mm în mm – parodontometrie);
- retracţia gingivală;
- prezenţa secreţiei gingivale;
- gradul de mobilitate al dinţilor al căror parodonţiu este afectat; se
apreciază mobilitatea cu ajutorul sondei dentare, notând gradul de
mobilitate
 Se descriu trei grade de mobilitate:
 - gradul I: existenţa mobilităţii în sens
vestibulo-oral (transversală);
 - gradul II: mobilitate vestibulo-orală şi
mezio-distală;
 - gradul III: mobilitate în sens vestibulo-oral,
mezio-distal, la care se adaugă şi cea în sens
axial, aceasta traducând afectarea cea mai
gravă a parodonţiului.
 După terminarea examinării tuturor dinţilor, se va pune
accent pe cele mai grave leziuni şi, după caz, se vor
completa datele clinice cu examene complementare:
probe de vitalitate, diafanoscopie, examen radiologic,
examen hematologic, tensiune arterială.
 Toate datele culese se înscriu în fişa personală, unde
vor fi menţionate ulterior, la fiecare şedinţă de
tratament, data respectivă, dintele la care s-a lucrat,
diagnosticul, tratamentul efectuat, precum şi
eventualele complicaţii întâlnite.
 În fişă, pe schema arcadelor dentare se înscriu în mod
convenţional, următoarele notaţii:
 - dinţii absenţi cu X;
 - dinţii ce trebuie extraşi cu +;
 - resturile radiculare cu √;
 - cariile simple cu CS;
 - pulpitele cu P;
 - gangrenele simple cu GS;
 - gangrenele complicate cu GC;
 - obturaţiile cu O;
 - lucrări ortopedice fixe prin semnul ┌┐
 - lucrările ortopedice mobile se desenează.
 Școala Românească de Stomatologie a adoptat sistemul de
notare internaţional, sistem care indică printr-o cifră de la 1 la 4
hemiarcada şi printr-o a doua cifră, de la 1 la 8, locul dintelui pe
hemiarcadă, începând de la linia mediană.
 Pentru dentiţia de lapte este schimbat numai indicativul de
hemiarcadă, care va fi între 5 şi 8, indicatorul dintelui fiind cuprins
între 1 şi 5, începând tot de la linia mediană.
 În acest sistem de notare, fiecare dinte va fi indicat prin două
cifre, indiferent dacă face parte din dentiţia temporară sau din cea
definitivă. Astfel, un canin superior drept temporar va avea
indicatorul 5.3, pe când caninul corespunzător definitiv va fi 1.3.
 Primul molar inferior stâng din dentiţia de lapte va fi 7.4, pe
când primul molar inferior stâng definitiv va fi 3.6.
 După precizarea diagnosticului de leziuni
carioase, se stabileşte diagnosticul de edentaţie,
specificând topografic întinderea ei şi, în cazul în
care este restaurată, tipul lucrărilor protetice, pe
care le nominalizăm, indicând dacă sunt sau nu
corect constituite sau adaptate.
 Diagnosticul de edentaţie se pune după Şcoala
Românească (Costa – Ene) şi după Kennedy.
Examenul ocluziei şi relaţiei
intermaxilare

 Se examinează raporturile dintre arcada

superioară şi cea inferioară, atât static, cât şi
dinamic
 Raportul static de contact maxim prin feţele ocluzale,
între arcadele dentare, se numeşte ocluzie centrată
(centrică sau de obişnuinţă).
 Ocluzia centrată este caracterizată de contactul maxim
între feţele ocluzale ale dinţilor superiori şi inferiori,
corespunzându-i o anumită poziţie simetrică a condililor
mandibulari faţă de tuberculii articulari temporali şi o
contracţie simetrică a muşchilor ridicători ai mandibulei.
 Se examinează rapoartele dintre perechile de dinţi
antagonişti, pacientul ţinând dinţii în poziţie de
intercuspidare maximă.
 Pentru a şti dacă ocluzia este echilibrată, vor
trebui examinate şi rapoartele care se
creează între cele două arcade în timpul
dinamicii masticatorii, adică în timpul
mişcărilor de propulsie şi de lateralitate
dreaptă şi stângă, dinţii superiori trebuind să
aibă cât mai multe puncte de contact cu cei
inferiori, minimul de puncte fiind trei (unul
frontal şi câte unul în dreapta şi stânga).
 Pentru a aprecia rapoartele statice
interdentare, în ocluzia centrată se studiază
rapoartele în trei planuri: orizontal, vertical şi
sagital, pentru fiecare grup de dinţi.
 În plan vertical: se defineşte ca ocluzie ortognată
acele situaţii caracterizate prin raport psalidodont
(foarfece) sau cap la cap, între dinţii frontali şi
anume: în ocluzia psalidodontă, muchiile incizale
ale frontalilor superiori depăşesc cu 1-2 mm
muchiile frontalilor inferiori pe faţa vestibulară a
acestora din urmă.
 În ocluzia cap la cap, muchiile incizale ale celor
superiori vin în contact cu cele ale dinţilor
inferiori.
 În ocluzia ortognată, fiecărui dinte superior
trebuie să-i corespundă doi antagonişti inferiori,
cu excepţia ultimului molar superior, care nu are
decât un singur antagonist.
 Se pot găsi abateri de la aceste limite, socotite
normale, şi anume: dinţii frontali superiori pot
acoperi ½, ¾ sau în totalitate faţa vestibulară a
dinţilor frontali inferiori, cazuri în care se vorbeşte
respectiv de ocluzia adâncă sau supraocluzia
frontală de ½, ¾ sau totală.
 Pe de altă parte, între muchiile incizale ale incisivilor
superiori şi cele ale incisivilor inferiori, precum şi între
feţele ocluzale ale dinţilor laterali, poate exista în mod
patologic un spaţiu de inocluzie verticală (dinţii nu se
ating), care poate măsura de la 1-2 mm până la 10-12 mm;
 Acest spaţiu de inocluzie este cel mai adesea maxim în
regiunea frontală şi scade treptat spre dinţii laterali
(premolari, molari).
 Aceasta este ocluzia deschisă, inocluzia verticală sau
mordex apertus Carabelli.
 În fişă se indică grupul de dinţi pe care il cuprinde.
 În plan sagital (antero-posterior) se pot găsi următoarele situaţii
la dinţii frontali:
 feţele palatinale ale frontalilor superiori sunt paralele cu feţele
vestibulare ale incisivilor inferiori, în contact strâns unele faţă de altele:
ocluzie acoperită frontală;
 feţele palatinale ale incisivilor superiori se sprijină în acoperiş de casă
pe muchia incizală a incisivilor inferiori: ocluzie în acoperiş;
 între feţele palatinale ale incisivilor superiori şi cele vestibulare ale
dinţilor inferiori există un spaţiu antero-posterior variabil şi măsurabil,
de la câţiva mm până la 1 cm şi mai mult: inocluzie sagitală;
 feţele vestibulare ale dinţilor frontali superiori vin în contact cu feţele
linguale ale dinţilor frontali inferiori: ocluzia inversă frontală.
 La dinţii laterali, pentru aprecierea rapoartelor sagitale se ia în
considerare ca reper raportul între primul molar (molarul de 6 ani)
superior şi cel inferior, acest raport fiind cunoscut sub numele de
„cheia de ocluzie a lui Angle”.
 În mod normal, cuspidul mezio-vestibular al primului molar
superior trebuie să vină în contact cu şanţul intercuspidian al
primului molar inferior.
 Variaţiile spre mezial sau spre distal ale acestui raport modificat
dau indicaţii asupra ocluziei, stabilindu-se dacă ocluzia este
mezializată sau distalizată, urmând să fie găsită cauza care a
determinat stabilirea acestor rapoarte diferite de normal; aşadar,
dinţii arcadei inferioare pot fi situaţi în raport cu maxilarul superior:
în ocluzie normală, în ocluzie distalizată sau ocluzie mezializată.
 Mezializarea poate fi limitată uneori la o parte
a arcadei dentare, dar alteori, dinţii mandibulari
se mezializează împreună cu crestele alveolare şi
baza osoasă a mandibulei, în totalitate,
constituind rapoarte de ocluzie inversă, frontală
sau totală.
 Raportul distalizat al mandibulei faţă de
maxilarul superior se asociază în marea majoritate
a cazurilor cu o ocluzie adâncă.
 În plan transversal : în mod normal, cuspizii vestibulari ai
premolarilor şi molarilor arcadei superioare acoperă faţa
vestibulară, înscriindu-i în circumferinţa lor pe cei ai
premolarilor şi molarilor arcadei inferioare.
 Există însă şi abateri de la această relaţie. Uneori dinţii
inferiori depăşesc cu marginea lor vestibulară pe cei
superiori, determinând astfel rapoarte de ocluzie inversă,
care se pot limita la doi dinţi antagonişti pereche sau la un
întreg grup de dinţi laterali. Când raportul invers este limitat
la o singură pereche de antagonişti, vorbim de angrenaj
invers sau raport invers; când rapoartele inverse cuprind un
întreg grup, atunci vorbim de ocluzie inversă laterală.
 Alteori, dinţii superiori depăşesc spre vestibular
cu toată circumferinţa lor dinţii inferiori, adică
cuspizii palatini ai dinţilor superiori depăşesc
spre vestibular cuspizii vestibulari ai dinţilor
inferiori, acesta este raportul lingualizat (dintele
superior priveşte cu faţa sa ocluzală spre
vestibular, iar dintele inferior cu faţa sa ocluzală
spre oral, ei atingându-se prin faţa orală şi
respectiv vestibulară).
 După examenul static al ocluziei, se vor examina
rapoartele interdentare în timpul dinamicii articulare,
rugând pacientul să execute propulsia mandibulei şi
mişcări de lateralitate dreaptă şi stângă, prin mişcări de
alunecare uşoară, menţinând însă dinţii inferiori şi
superiori în contact unii cu alţii.
 În acest timp se încearcă depistarea a trei sau mai multe
puncte de contact şi repartizarea lor pe planuri de
ocluzie, criteriu care asigură diagnosticul de ocluzie
echilibrată.
 În cazul că nu se găsesc minimum de puncte de contact,
repartizate unul frontal şi celelalte două lateral drept şi
stâng, atunci se observă şi se depistează obstacolele care
se opun executării mişcărilor indicate, stabilind şi cauza lor.
 Astfel, se evidenţiază blocajele parţiale (care se opun
anumitor mişcări ale mandibulei) sau totale (ocluzia adâncă
sau supraocluzia frontală ⅔, ¾ sau totală, angrenajele
inverse, sau alte poziţii vicioase ale dinţilor), care limitează
mişcările mandibulei şi duc la suprasolicitarea sau
infrasolicitarea anumitor grupe de dinţi.
 Depistarea blocajelor permite luarea de
măsuri pentru suprimarea sau atenuarea
treptată a traumatismelor exercitate la
nivelul aparatului dento-maxilar, prin diferite
mijloace de tratament.
 După terminarea examenului ocluzo-articular, se stabileşte
diagnosticul complet:
 Diagnosticul afecţiunii acute (de urgenţă) - de exemplu: pulpită
cronică deschisă ulcerosă la 1.7, sau pulpită seroasă totală la 2.3.
 Diagnosticul leziunilor odontale (policarii simple şi complicate
predominant ocluzale, parţial tratate cu obturaţii de amalgam
incorect adaptate, cu carii secundare).
 Diagnosticul de edentaţie (edentaţie termino, latero-terminală
inferioară, restaurată prin proteză scheletată, corect concepută).
 Diagnosticul afecţiunilor parodonţiului marginal (parodontită
marginală cronică superficială generalizată de origine tartrică sau
parodontită marginală cronică profundă la grupul frontal inferior).
 Diagnosticul afecțiunilor mucoasei orale;
 Diagnostic de ocluzie:
 echilibrată;
 dezechilibrată; ex.: ocluzie dezechilibrată (dezechilibru ocluzo-
articular) prin supraocluzie totală frontală, cu inocluzie sagitală de 3
mm, înghesuirea frontului inferior şi vicii de poziţie, raport lingualizat la
1.5/4.5.
 Diagnosticul afecțiunilor ATM;
 Diagnosticul afecțiunilor chirurgicale OMF: se face după caz,
atunci când leziunea beneficiază de tratament chirurgical sau asociat
cu alte tratamente (de exemplu: canin inclus transversal dreapta sus,
sau artrită cronică temporo-mandibulară bilaterală prin ocluzie
coborâtă şi edentaţie termino-terminală bilaterală).
 Diagnosticul de disfuncție;
 Diagnosticul afecțiunilor generale;
 După stabilirea diagnosticului se întocmeşte planul de tratament
integral.
 Indicaţia de tratament a leziunilor odontale, în ordinea gravităţii lor:
-se vor trata întâi afecţiunile acute, fie pulpare, fie parodontale, apoi
cariile profunde necomplicate;
- gangrenele simple şi apoi cele complicate cu parodontite apicale
cronice;
- se vor reface obturaţiile incorecte.
 Tratamentul antiinflamator al leziunilor parodontale, detartraj,
cauterizări chimice.
 Tratamentul ortodontic – după caz, redresarea ocluziei, corectarea
viciilor de poziţie.
 Tratamentul ortopedic – restaurarea protetică prin lucrări conjuncte,
adjuncte.
 Tratament chirurgical.