Paramyxovirusuri

VIRUSURI PARAGRIPALE

VRS, VIRUSUL OREIONULUI, VIRUSUL

RUJEOLEI
 Paramyxovirusuri

Familia Paramyxoviridae constă în trei genuri :

1. Paramyxovirus, care include virusurile
parainfluenza (paragripale) şi virusul oreionului ;
2. Pneumovirus, care include virusul
respirator sinciţial (VRS);
3. Morbillivirus, care include virusul
rujeolei.
 Structura
 Toate paramyxovirusurile sunt virusuri complexe de 150 -
300 nm diametru.
 Nucleocapsida este cilindrică, cu simetrie elicoidală.

 Genomul este ARN, monocatenar, cu sens negativ.

 Nucleocapsida asociază genomul cu proteina matrix (M)

la baza anvelopei lipidice cu dublu strat .

 Spiculii anvelopei conţin 2 glicoproteine, o proteină virală

de ataşare şi o proteină de fuziune.
 Paramyxovirusurile pot fi deosebite prin genom şi
prin proprietăţile biochimice ale proteinelor virale
de ataşare.
 La virusurile paragripale, spiculii virali conţin
hemaglutinină şi neuraminidază.
 Virusul rujeolos are hemaglutinină, dar nu are
neuraminidază.
 VRS nu are cele 2 glicoproteine .
 Paramyxovirusurile sunt labile şi uşor
inactivate prin căldură, solvenţi organici,
detergenţi, ultraviolete sau lumina naturală,
pH scăzut.
 Virusurile Paragripale - Manifestări
clinice

 Virusurile paragripale determină

aproximativ 30-40% din bolile acute
respiratorii la nou-născut şi la copiii mici.
 Infecţia poate fi medie sau severă, letală,
evoluând cu laringită, bronşiolită şi
pneumonie.
 Tipurile 1 şi 3 determină cel mai frecvent
laringita după VRS (virusul respirator
sinciţial), virus care este cel mai frecvent
cauza infecţiilor respiratorii joase ale
copiilor.
 Reinfecţia, cauzând boala medie a aparatului
respirator superior este comună la copiii
mari şi la adulţi.
 Structura

 Virionii sunt particule cu anvelopă cu diametru de 120 - 300

nm. Virionul complet constă în nucleocapsidă şi anvelopă .
 Nucleocapsida are o structură cilindrică cu simetrie
helicoidală.
 Conţine 1 moleculă de ARN monocatenar cu sens negativ, o
nucleoproteină (NP), fosfoproteina P şi proteina L.
 Proteina L este o RNA polimerază care este necesară pentru
transcrierea ARN-ului viral.
 Structura

 Anvelopa este o membrană alcătuită dintr-un strat

dublu din care proemină spiculi.
 Conţine lipoproteine şi lipide derivate din celula
gazdă.
 Glicoproteinele care formează spiculii sunt
hemaglutinina şi neuraminidaza (HN) şi proteina
celulară de fuziune (F) care este activată prin
clivaj proteolitic.
Electronomicroscopia virusurilor
paragripale
 Clasificarea şi tipurile antigenice

 Se cunosc 4 tipuri de virusuri paragripale: 1, 2, 3, and

4.
 Tipul 4 are 2 subtipuri (A şi B) care posedă
antigene interne comune, dar antigene diferite ale
capsidei.
 Multiplicarea

 Virusurile paragripale se ataşează la celula-gazdă prin

hemaglutinină şi apoi penetraează în celulă prin fuziune
cu membrana celulară.
 ARN-ul viral nu poate servi ca mARN.
 Transcriptaza virală iniţiază transcierea în molecula de
mARN cu sens pozitiv complementar.
 Plecând de la acesta se sintetizează ARN-ul progen care
va fi genomul noului virion.
 Pentru anvelopă glicoproteinle specifice se acumulează
în membrana celulară .

 Asamblarea este completată prin înmugurirea

nucleocapsidei prin membrana celulară .
 Patogeneza

 Apar anticorpi locali şi circulanţi după infecţia

primară.
 Virusurile paragripale, în general, iniţiază infecţii
localizate în tractul respirator şi inferior, fără să
determine infecţii sistemice, deşi viremia poate
apare.
 Imunitatea rezultantă nu este adecvată ca să
prevină reinfecţia .
Patogeneza virusurilor paragripale
 Patogeneza

 Aceste virusuri infectează iniţial celulele epiteliale ciliate

ale nasului şi ale faringelui. Infecţia se poate extinde la
sinusurile paranazale, la urechea media şi la tractul
respirator inferior.
 Virusurile-fiice se răspândesc extracelular şi intracelular.
 Statusul de eliminator de virusuri începe puţin timp înainte
de debutul bolii şi se termină când apar anticorpii.
 Rezultatul infecţiei este modificarea inflamatorie la nivelul
straturilor superficiale ale mucoasei respiratorii.
 Patogeneza

 Cele mai importante sindroame clinice sunt laringita,

bronhiolita, pneumonia.
 Apariţia laringitei este legată de apariţia anticorpilor de tip
IgE şi de eliberarea de histamină.

 Tipul 3 poate produce meningită.

 Tipul 4 determină simptome medii, dar şi bronşiolită,

pneumonie sau meningită aseptică.
 Infecţiile sunt grave la imunosupresaţi.
 Apărarea gazdei

 Apărarea nespecifică (inclusiv interferonul) contribuie la

rezistenţa antivirală.

 Răspunsul imun este umoral şi celular.

 Rezistenţa depinde de nivelul de anticorpi de tip IgA care

sunt neutralizanţi.

 Anticorpii din ser sunt importanţi în reinfecţie .

 Anticorpii căpătaţi de la mamă protejează incomplet.

 Epidemiologie

 Virusurile paragripale sunt foarte răspândite, dar dau

infecţii mai ales la copii mici.
 Aceste infecţii sunt endemice şi pot deveni epidemice.
 Tipurile 1 şi 2 predomină iarna, iar tipul 3 apare tot timpul
anului.
 Sursa sunt secreţiile respiratorii ale bolnavilor.
 Perioada de incubaţie este de 2 - 6 (până la 10) zile.
 Virusul rămâne în secreţii în primoinfecţie 3- 16 zile şi 1 - 4
zile în reinfecţie.
 Transmiterea se face prin contact direct şi prin picăturile
Flugge.
 Virusurile paragripale sunt labile şi nu persistă mediu.
Picaturi Flügge
 Diagnostic

 Diagnosticul nu se poate baza doar pe

manifestări clinice.
 Diagnosticul de laborator constă în detecţia
de antigene virale prin fluorescenţă din
celulele nasofaringiene sau prin ELISA din
produsele nazofaringiene.
 Diagnostic prin PCR este un diagnostic
rapid pentru paragripalul de tip 3.
 Control

 Infecţia cu virusuri paragripale tip 1 şi 3

apare frecvent în spital şi în centrele de
bătrâni.
 Pot fi prevenite prin izolare.
 Imunizarea activă nu este posibilă deoarece
nu s-a creat vaccinul potrivit.
 Profilaxia pasivă cu imunoglobulină la nou-
născuţiii expuşi nu este indicată, deoarece
poate să inhibe răspunsul imun activ.
 Ribavirina poate fi eficientă, dar este toxică
 Virusul respirator sinciţial

 Manifestări clinice
 Majoritatea infecţiilor cu VRS merg de la
infecţii medii până la infecţii grave ale
tractului respirator inferior (bronşiolită şi
pneumonie) la nou-născuţi şi la copiii mici la
care este cel mai de temut patogen
respirator.
 Este de asemenea un important agent
etiologic al otitei medii .
 Copiii mai mari şi adulţii au
simptomatologie de guturai.
 La bătrâni poate da infecţii grave.
 Morbiditatea şi mortalitatea sunt cele mai
mari la copiii foarte mici (mai mici de 6 luni),
la prematuri, la cei cu boli pulmonare sau
cardiace şi la imunodeficienţi.
 Structura

 VRS are un ARN monocatenar.

 Genomul este acoperit de nucleocapsidă
helicoidală, care este acoperită de o
anvelopă.
 Virionii au diametru 120 - 300 nm.
 Anticorpii protectivi sunt anti-F şi anti-G.
 VRS nu au hemaglutinină nici
neuraminidază.
 Clasificarea şi tipuri antigenice

 VRS aparţine genului Pneumovirus, are

proiecţii distinctive de suprafaţă, nu are
hemaglutinină şi neuraminidază .
 VRS este divizat în două subgrupe A şi B
bazate pe antigenul proteic G.
 Multiplicarea

 După absorpţie, penetrare, şi decapsidare,

genomul VRS serveşte ca model pentru
producerea a 10 diferite molecule de mARN cu
sens pozitiv.
 mARN serveşte la sinteza de proteine timpurii.
 Apoi se sintetizează molecula de ARN
complementar care va fi genomul virionilor
progeni.

 La 10 - 24 h ore după infecţie, proiecţiile virale

apar pe suprafaţa celulei şi virionii înmuguresc
prin membrana celulară incorporând o parte din
membrana celulară în anvelopa proprie.
 Patogeneza

 VRS iniţiază o infecţie localizată în tractul respirator

superior sau inferior.
 Gravitatea bolii depinde de vârstă şi de statusul imun al
gazdei.
 Iniţial virusul se replică în celulele epiteliale,ale nasului, ale
gurii şi ale gâtului.
 Infecţia poate coborâ în tractul respirator inferior.
 Virusul se răspândeşte extracelular şi prin fuziunea celulelor
formând sinciţii.
 Anticorpii nu pot pătrunde intracelular să stopeze infecţia.
 Virusul este prezent în secreţiile respiratorii 5 zile până la 3
săptămâni.
 Cel mai important sindrom clinic este
bronşiolita şi pneumonia la copiii nou-
născuţi, laringita şi traheobronşita la
copiii mici, şi traheobronşita şi
pneumonia la bătrâni.
 Patogeneza bronşiolitei poate fi
imunologică sau direct datorată
citopatologiei virale.
 Bronşiolita determinată de VRS în primul
an de viaţă poate fi factor de risc pentru
dezvoltarea astmului.
 Apărarea gazdei

 Apărarea nespecifică ca subtanţele din secreţii

ajută la apărarea faţă de reinfecţie.
 Importante mai sunt vârsta, imunitatea proprie.
 Boala se poate repeta în ciuda imunităţii umorale
şi celulare căpătate la câteva săptămâni după
primoinfecţie.
 Rezistenţa la reinfecţie depind în special de
prezenţa anticorpilor neutralizanţi pe suprafaţa
mucoasei.
 Anticorpii protejează faţă de infecţia de tract
respirator inferior.
 Epidemiologie

 VRS este foarte răspândit .

 Infecţia este endemică şi apare anual.

 În zona temperată aceste epidemii apar în

fiecare iarnă.
 În zona urbană aproximativ ½ din copiii
susceptibili fac infecţia primară.
 La adulţi frecvenţa reinfecţiei este scăzută.
 Virusul este transmis prin contact direct şi
prin picăturile Flugge.
 În spital adulţii infectaţi răspândesc
infecţia.
 VRS infectează copii în primele luni de
viaţă.
 Diagnostic

 La copiii cu boală respiratorie joasă VRS

poate fi presupus pe baza sezonului, a unei
epidemii specifice.
 În afară de VRS doar virusul paragripal tip 3
afectează copiii în primele luni ale vieţii.
 Control

 Nu este posibilă prevenirea .

 În spital cross-infecţia poate fi prevenită
prin izolare şi prin igienă.
 Nu există vaccin anti-RSV.
 Se poate administra imunoglobulină
policlonală anti-RSV.
 Tratament

 Agentul antiviral potrivit este ribavirina folosită din

1986.
 Virusul parotiditei epidemice (oreionul)

 Manifestări clinice
 Oreionul este o boală comună a copiilor şi a
adulţilor şi este caracterizată prin
inflamaţia nepurulentă a glandelor
salivare, mai ales a parotidelor.
 Manifestările severe includ pancreatita,
meningita şi encefalita urmată de surzenie
şi de orhită la adulţii tineri.
 Cele mai multe cazuri sunt benigne şi
autolimitate.
 Oreionul induce imunitate de lungă durată.
 Structura

 Virusul oreionului are caractere structurale

asemănătoare cu ale altor paramyxovirusuri.

 Clasificare şi tipuri antigenice

 Există doar un serotip.
 Multiplicarea

 Asemănător paramyxovirusurilor acest

virus iniţiază infecţia prin ataşarea prin
proteina HN la suprafaţa celulelor gazdei.

 După decapsidare ARN este transcris de

ARN-polimeraza în mARN apoi se
sintetizează proteinele virale esenţiale
pentru procesul de replicare.

 După asamblarea nucleocapsidei în

citoplasmă, maturizarea este completată
prin înmugurire.
 Patogeneza

 Virusul oreionului cauzează o infecţie

generalizată care implică glandele endocrine şi
SNC.
 Virusul pătrunde prin faringe şi prin conjunctivă.
 Multiplicarea are loc în celulele epiteliale la poarta
de intrare şi apoi are loc viremia.

 Incubaţia este de 18 - 21 zile .

 Simptomele specifice nu apar la 35% din pacienţi.

 Virusul este purtat la organele-ţintă (glande
salivare, testicule, ovare, pancreas, creier).
Patogeneza în oreion
 Principalele modificări sunt reacţiile inflamatorii
din glandele salivare şi din pancreas.
 În testicule apare inflamarea, hemoragia
interstiţială, şi infarctele locale ceea ce conduce
la atrofia epiteliului germinal.
 Infecţia pancreasului determină tulburări
endocrine şi exocrine, diabet.
 Infecţia pancreasului determină diabetul
insulino-dependent.
 Infecţia de SNC este de tip meningită aseptică.
 Histopatologic se observă neuronoliza care
conduce la surzenie şi la hidrocefalie la copii.
 Caracteristică este inflamarea unei sau a celor
două glande parotide şi rar a celor sublinguale.
Pancreatita este complicaţia severă.
Epididimo-orhita apare la 23% din băieţii în
faza postpubertară.
Infecţia ovarelor apare la 5% la femei .
Meningita apare la pana la 10% din pacientii cu sau
fara parotidita.
 Apărarea gazdei

 Infecţia este urmată rapid de producţia de

interferon şi de declanşarea de imunitate specifică
umorală şi celulară.
 Interferonul limitează răspândirea virusului.
 Prima clasă care apare este de IgM care apar la 3
zile de la debut şi durează 2 - 3 luni.
 IgG apare mai târziu şi rezistă toată viaţa.
 Epidemiologie

 Oreionul apare pretutindeni.

 În zona urbană infecţia este endemică având
incidenţa maximă între ianuarie şi mai.
 Epidemii apar în zonele cu concentraţie maximă a
copiilor şi adulţilor tineri (şcoli, militari)
 Epidemii apar la 2 - 3 ani.
 În zonele rurale epidemia evoluează când un
număr suficient de indivizi susceptibili s-au
acumulat
 Virusul este reintrodus şi atunci apar epidemii
mari.
 Epidemiologie

 Singura gazdă este omul.

 Inecţia este transmisă prin secreţiile glandelor
salivare.
 Tranmiterea se face prin contact direct strâns şi
mai puţin pe cale respiratorie.
 Şcolarii (6- 14 ani)sunt principala sursă de virus.
 95% din copii au anticorpi la vârsta de 15 ani.
 Vaccinarea a redus numărul cazurilor şi al
complicaţiilor cu 90 %.
 Diagnostic

 Cazurile tipice de oreion care implică glandele salivare pot fi

diagnosticate doar clinic.
 Alte localizări ca meningita, encefalita, orhita necesită
confirmare prin diagnostic de laborator.
 Infecţiile acute pot fi diagnosticateprin izolarea virusului din
salivă , LCR sau din urină prin cultură celulară.
 Serologic diagnosticul este posibila prin ELISA sau prin test
de imunofluorescenţă care demonstrează prezenţa de
anticorpi de tip IgM sau prin creşterea semnificativă a IgG în
2 seruri diferite.
 Eficienţa vaccinării este demonstrată de tiruri înalte de IgG
majoritatea în absenţa IgM.
 O alternativă ţla detecţia anticorpilor în ser este detecţia de
IgM şi de IgA în salivă în faza acută a bolii.
 Control

 Profilaxia pasivă cu imunoglobulină este indicată la persoanele cu risc

înalt:copii cu boli cronice,cei spitalizaţi,băieţi în faza postpubertară şi
gravide.
 Imunizarea activă este recomandată copiilor de 12- 18 luni.
 Este folosit un vaccin viu atenuat valabil pentru oreion, rujeolă, şi
rubeolă.
 De obicei este activ când anticorpii materni sunt absenţi.
 Titrul de anicorpi indus este mai mic decât tirul indus de infecţia
naturală.
 Anticorpii protejează împotriva infecţiei dar nu împotriva reinfecţiei.
 Se pare că imunitatea de lungă durată de după vaccin este menţinută
prin reinfecţii inaparente cu virusul sălbatic.
 În absenţa acestora anticorpii pot să scadă la niveluri nedectabile.
 A doua doză de vaccin este recomandată la 6 şi la 12- 13 ani.
 Rujeola

 Manifestări clinice
 Rujeola se caracterizează prin rinoree, conjunctivită, febră şi
erupţie.
 Bola este benignă, dar poate să se complice cu pneumonie şi cu
encefalită acută.
 La imunocompromişi apare pneumonia şi encefalita.
 Virusul defectiv poate persista în SNC după infecţie şi poate
determina panencefalita subacută sclerozantă PESS.
 Vaccinul a redus dramatic
incidenţa bolii în ţările dezvoltate dar
rămâne o problemă majoră de sănătate în ţările în curs de
dezvoltare.
 Structura

 Virusul rujeolei are structura familiei Paramyxoviridae

constând în particule sferice , cu anvelopă şi cu o
nucleocapsidă centrală helicoidală.
 Diametrul particulelor este de 120 -250 nm.
 Nucleocapsida conţine un genom ARN monocatenar, cu sens
negativ.
 Este acoperit de o proteină N , proteina enzimatică P şi
proteina L.
 Anvelopa alcătuită din strat dublu lipidic şi conţine proteina
matrix şi din ea proemină spiculi cu hemaglutinină (H) şi cu
proteina cu rol în fuziune (F).
 Clasificarea şi tipuri antigenice

 Virusul rujeolei este membru al genului

Morbillivirus.
 Diferă de alte paramyxovirusuri prin absenţa
neuraminidazei.
 Are un singur tip antigenic.
 Boala apare la oameni şi la maimuţe.
 Multiplicarea

 Ataşarea la suprafaţa celulelor-ţintă este primul pas urmat

de fuziunea între anvelopa virală şi membrana
citoplasmatică şi penetrarea în citoplasmă.

 ARN-ul cu sens negativ este transcris cu ajutorul

proteinelor P şi L servind în crearea de ARNm şi de
asemenea pentru obţinerea de o moleculă ARN cu sens
pozitiv.
 După acumularea de ARN genomic şi de diferite proteine
structurale în citoplasmă maturarea are loc prin
înmugurirea virusului.
 Dezvoltarea de infecţie cronică în SNC ca în panencefalita
subacută necrozantă poate fi cauzat de o mulţime de
mutaţii.

 Acestea se concretizează în absenţa înmuguririi , expresia

redusă a proteinelor anvelopei virale, şi răspândirea
ribonucleoproteinei în SNC în ciuda răspunsului imun.
 Patogeneza

 Virusul rujeolei produce boală sistemică

asociată cu viremia, manifestările
principale afectând sistemul limfatic şi
respirator, pielea şi uneori creierul.
 Virusul poate persista ani şi cauza prin
replicare lentă panencefalita subacută
sclerozantă, hepatită autoimună cronică.
Patogeneza
 Manifestări clinice

 Virusul intră prin orofaringe şi prin conjunctivă.

 Multiplicarea virală în tractul respirator şi în
ganglionii regionali este urmată de viremia
primară.
 Viremia secundară care apare la 5 - 7 zile mai
târziu diseminează virusul la mucoasa
respiratorie, gastrointestinală, urinară, la piele şi
la SNC.
 Prezenţa virusului se însoţeşte de răspuns
inflamator. Celulele infectate pot să fuzioneze
generând celule gigante.
 În panencefalita subacută sclerozantă apar
ribonucleoproteine virale în incluzii în materia albă şi
cenuşie şi un răspuns inflamator şi demielinazare.
Erupţia maculopapulară este o urmare a
interacţiunii dinre celulele endoteliale infectate şi celulele
imune T.
Debutul simultan al erupţiei şi al apariţiei
anticorpilor sugerează cauza citotoxicităţii celulare
dependente de anticorpi a erupţiei.
EEG –ul anormal este comun în timpul rujeolei
sugerând invazia virală a creierului.
 Manifestări clinice
 Clinic rujeola începe cu manifestări ale tractului respirator urmate
de erupţia maculopapulară.
 După perioda de incubaţie de 9 - 12 zile începe perioada de stare cu :
 Stare generală alterată,
 febră,
 Tuse;
 Rinoree;
 conjunctivită.
 Apar semnele patognomonice Koplik (pete roşii cu zone albe în
centru care apar pe mucoasa orală ).
 Erupţia apare la 1 - 2 zile mai târziu începând cu capul şi apoi se
răspândeşte pe mâini şi pe picioare inclusiv pe palme şi pe plante.
Erupţia este maculopapulară şi durează 7 - 10 zile.
 Otita medie este determinată de suprainfecţia bacteriană .
 Complicaţii sunt: laringita, bronhiolita, şi pneumonia fatală cu
celule gigante.
 Manifestări atipice

 Encefalita acută postinfecţioasă are frecvenţa de

apariţie de 0.1 - 0.2 % cu mortalitate de 20 %.
Conduce la sechele neurologice permanente în 20-
40 % din cazuri.
 Complicaţii rare sunt: miocardita, pericardita,
hepatita,etc.
 Rujeola determină la gravide avortul sau naşterea
prematură.
 Apărarea gazdei

 Intervine iniţial interferonul care limitează

răspndirea virusului.
 Intervin ambele imunităţi, umorală şi celulară.
 Anticorpii IgG materni protejeză copilul nou-
născut până la 6 luni.
 La pacienţii cu panencefalită sclerozantă sunt
detectate titruri înalte de IgG în ser şi în LCR.
 Epidemiologie

 Înainte de vaccin erau frecvente cazuri de rujeolă .

 Cazurile predomină în lunile ultime de iarnă şi
primele de vară.
 Epidemiile apar la 2-4 ani în zonele urbane
dezvoltate şi la 4-8 ani în zonele rurale.
 Contaminarea se face prin secreţiile respiratorii.
 Diagnostic

 Diagnosticul este preponderent clinic.

 Diagnosticul de laborator este rar utilizat.
 Se determină anticorpi prin imunofluorescenţă în
secreţii nazale, în urină .
 PCR
 Diagnosticul panencefalitei sclerozante se face prin
detectarea de titruri înalte de IgG fără IgM în ser şi
în LCR.
 Control

 Este necesară carantina pacientului care, la apariţia

erupţiei este deja elimintor de virusuri de 3-4 zile.
 Profilaxia pasivă este necesară la imunosupresaţi şi la
gravide.
 Imunoglobulina protejează pentru 4 săptămâni.
 Vaccinarea este posibilă cu un trivaccin viu atenuat anti-
rujeolă, rubeolă şi oreion administrat la 12 -18 luni de viaţă.
 Se produc anticorpi la 94% din persoane.
 Se recomandă revaccinarea la 6 ani sau la 12 ani.
 Tratament

 OMS a propus eradicarea bolii.

 Nu se face tratament specific.
 Se tratează simptomatic.
 Suprainfecţia bacteriană se tratează cu antibiotice.