ELEV: PULBERE ANDREI

CLS A-VIII-A
 Sociologia „clasica” a profesiilor, adica ansamblul pozițiilor cele mai larg raspindite și care se
recunosc mutual ca ortodoxie in aceasta materie, care poarta și numele de „abordare
taxonomica”, are ambitia de a generaliza o „istorie naturala a profesionalizarii”, in care aparitia si
constituirea tuturor profesiilor se desfasoara intr-un proces unic, care are aceleasi etape, etape
care se succed in aceeasi secvența. Cu variatii neesentiale in denumire si in numarul de cadre ale
decupajului, scenariul acestui proces arata cam asa:
 - apariția unei ocupații cu normă întreagă;
 - înființarea unei școli de formare;
 - înființarea unei asociații profesionale;
 - agitație politică îndreptată împotriva protecției asociației;
 - adoptarea unui cod formal.
 Exemplul predilect este nasterea profesiei de medic, instalata in rolul de model de referinta pentru ideea de profesie
in general
 Suntem in Europa, mai exact, in Franta sfirsitului de secol XVI, deci in zorii modernitatii; mai e important de precizat si ca vorbim despre
ceva ce se petrece la oras. Avem o indeletnicire – o ocupatie, cum am zice in baza unuia dintre paragrafele anterioare –, in legatura cu
vindecarea bolilor, destul de veche ca sa fi intrat in obisnuinta oamenilor, de raspindita si de stabila. Fata de conditiile fixate de H. L.
Wilenski pentru „istoria naturala a profesionalizarii”, ar mai trebui una referitoare la caracterul remunerat al indeletnicirii respective, chiar
lucrativ. E vorba deci despre o piata a ingrijirilor medicale, piata pe care avem atit „cumparatori” cit si „furnizori”. Ei bine, faptele arata ca
la un moment dat o parte a acestor furnizori se adreseaza autoritatii civile pentru a o soma impotriva celeilalte parti. Povestea incepe pe
plan local. In 1573, la Montpellier, medicii de la universitate, detinatori ai „titlului onorabil de doctor”, il convoaca pe chirurugul-sef al
orasului, autoritatea civila suprema in materie, la „exterminarea tuturor empiricilor din acest oras”. Sapte ani mai tirziu, medicul catolic
André de Breil de la Universitatea din Paris il avertizeaza pe regele Henri al III-lea ca „empiricii” ii vor nenoroci regatul prin faptul ca,
nepriceputi dar activi, vor ruina starea de sanatate a oamenilor pe care ii trateaza. Concomitent cu apelul la autoritatea civila, de la un
punct la cea statala, are loc si identificarea „celorlalti” in termenii infamarii publice. Breil si Courval, mari medici si profesori la
Universitatea din Paris, persoane echipate cu o cultura clasica deci, isi eticheteaza adversarii ca fiind ramuri degenerate ale unor secte
empirice care infloreau in Grecia antica pe vremea lui Galen. Iar in termenii prezentului, pentru cei doi „empiricii” erau „vagabonzi, atei,
exilati, preoti, calugari, cizmari, daracitori, postavari, tesatori, zidari, madame si prostituate”.
 Nefiind probabil suficient de expresiva pentru publicul larg, eticheta „empirici” este
dublata de cea de „sarlatani”, un cuvint popular originar din araba, unde avea
sensul „vindecator, vrajitor”, bine circulat cu sensul „escroc” prin Italia si Franta
epocii in care ne aflam. Lupta se da deci si in spatiul public, nu numai in ochii si
urechile autoritatii. Si mi se pare hazliu de remarcat ca primele publicatii de masa
(mass-media, you know) par sa fie destinate exact unui scop de Public Relations,
pentru a spune asa. De exemplu, cartea unui Scipione Mercurio, De Gli Errori
Popolari d’Italia, aparuta la Venetia in 1603 si repede-repede tradusa si publicata in
Franta.
 Nasterea profesiei de medic poate explica insasi nasterea cuvintului actual profesie.
Cu originea in lat. professio si sensul de notificare publica viva voce, profesia consta
in aratarea in public, emfatica, a actelor tale de studii pentru identificarea ta pe
aceasta cale in tagma bunilor, adica a „profesionistilor” = cei care au acte de studii.
Iar procedurile viva voce erau foarte familiare in mediul academic, formind
modalitatea curenta de examinare a studentilor in facultatile europene inca de la
aparitia lor. In ordine cronologica, profesie/ professio era in primul rind examenul
de absolvire a facultatii, obligatoriu public si obligatoriu viva voce. (Desi nu este
ingredient obligatoriu, pentru coroborarea legitimitatii un juramint va fi cit se poate
de bine venit.)
 Povestea nasterii profesiei de medic o descrie pe prima dintre „bataliile eroice pentru identitate profesionala”. Luind
medicina ca reprezentativa pentru orice profesie, sociologia „clasica” a profesiilor generalizeaza constatarea ca
profesiile se nasc prin razboaie identitare, compuse din batalii impotriva sarlatanilor, obligatoriu eroice, obligatoriu in
numele binelui public. Pot fi generalizate urmatoarele ingrediente ale razboaielor profesionalizarii:
 - indeletnicirea stabila, ocupatia – recunoscuta ca folositoare prin caracterul ei remunerabil, obiectul competitiei intre
prestatori, interesati in valorificarea lucrativa a exercitarii ei;
 - scoala profesionala, i.e. instanta legitima care emite diplomele onorabile;

 - diploma onorabila, i.e. instrumentul care asigura o recunoastere fara gres a bunilor de o parte si a railor de alta parte;
Diploma onorabila se obtine in scoli atestate ca onorabile si se cere notificata ca professio;
 - „bunii”, i.e. prestatorii indeletnicirii remunerabile detinatori ai unei diplome onorabile;

 - asociatia „bunilor”, ca actor public care defineste ocupatia, indeletnicirea ca bun public si someaza autoritatea statala
sa o ingradeasca in numele interesului public;
 - „raii”, i.e. prestatorii ocupatiei, indeletnicirii remunerabile nedetinatori de diploma (sau detinatori de diploma
„neonorabila”), „empiricii”, „sarlatanii”. Cei care trebuie scosi din practicarea ocupatiei in numele interesului public;
 - autoritatea statala, arbitru legitim al competitiei dintre„buni” si „rai”;
 - publicul, facut atent si competent asupra interesului public prin educatie si informare de masa de catre asociatia
„bunilor”, cu concursul autoritatii statale;
 - solutia standard a competitiei dintre „buni” si „rai”, si anume gardul jurisdictional. La indicatia si presiunea „bunilor”,
statul defineste in termenii legii indeletnicirea folositoare si remunerabila si ii autorizeaza, tot in termenii legii, sa o
practice numai pe detinatorii de diploma onorabila. Pe ceilalti poftitori, deja infamati prin etichetari de masa, ii
izgoneste de la practicare, respectiv ii cearta cu severitatea legii daca incalca interdictia practicarii.
 Fata de aceasta definitie generala a nasterii profesiilor asa cum se vede ea in
sociologia clasica a profesiilor, sint de facut doua sublinieri.
 - Una ar fi ca bataliile identitare sunt de fapt batalii pentru jurisdictii, deci razboaie
ale gardurilor, razboaie care incep cu batalia in care una dintre parti, si anume cea
care sta la masa, o expune public ca sarlatan pe cealalta, si anume cea care vrea si
ea la masa. Cineva pofteste sa-si securizeze accesul la bucata mai grasa a unei
piete; pentru aceasta are tot felul de solutii, dar cea mai confortabila ar fi sa-si
traga un gard de jurimprejurul bucatii respective; iar gardul cel mai bun este
legea, inclusiv pentru ca ti-l platesc contribuabilii. Singura conditie tare este
normalizarea sociala a gardului, care se face prin legitimare in termenii interesului
general. Ca verificare a acestei conjectari fac predictia ca chiar si pentru profesiile
deja constituite, cu vechimea si recunoasterea cea mai fara de fisura, cum sint de
exemplu medicina sau dreptul, aparitia unui nou furnizor de diplome onorabile
sau/si a unei noi indeletniciri folositoare si remunerabile este de natura sa
redeclanseze razboiul gardului.
 A doua subliniere este in legatura cu scoala profesionala. Aceasta apare ca solutie
pentru transarea razboaielor gardurilor in favoarea baietilor buni. Sigur, vad si eu
ca facultatile de medicina existau inainte de razboiul impotriva sarlatanilor. Dar
diploma si ansamblul notificarilor viva voce, deci medicina ca scoala profesionala,
sint violente simbolice si nu apar decit cu ocazia primelor batalii serioase
impotriva sarlatanilor. Iar pentru foarte multe profesii aparute mai recent,
infiintarea facultatii se petrece chiar pe parcursul razboiului, ca moment decisiv al
cistigarii acestuia. Contabilitatea este un exemplu ilustrativ in acest sens. Iar daca
ne uitam in prezent, vedem ca exact aceasta este la stratégie de guerre pe care o
adopta titularii de profesii noi.
 Ca simplu si elementar exercitiu de prudenta trebuie pusa intrebarea daca razboiul pentru gardul
jurisdictional, esenta ideii de istorie naturala unica a profesiilor, este suficient de generalizabil ca
sa se potriveasca in rolul de baza de inferare normativa si de legitimare generala pentru toate
profesiile si problematicile profesionale, inclusiv pentru zilele noastre.
 In istoria profesiilor avem tot felul de contraexemple care pun sub semnul intrebarii generalitatea
medicinei si o data cu ea a razboiului gardurilor pentru nasterea profesiilor.
 Astfel, avem contraexemple chiar in perioada nasterii medicinei ca profesie. M-am oprit la
profesia de ofiter naval, in principal pentru ca s-a ocupat de ea Norbert Elias (1897 – 1990), una
dintre marile redescoperiri ale sociologiei actuale, fondatorul sociologiei figurationale. Elias
construieste pe premisa ca „istoria unei profesii este parte din istoria sociala si economica (a unei
tari)”. Nasterea profesiei de ofiter naval nu este mosita de vreun razboi al autenticilor impotriva
sarlatanilor, ci de rivalitatile (rivalries)
 dintre clasa in ascensiune a oamenilor de rind (the rising commons) si nobilimea incercind sa-si
mentina vechile privilegii. Desi initial antagonismul dintre cele doua grupuri a fost in mod esential
un antagonism social si profesional, in suisurile si coboririle care au urmat si in consecintele sale
finale a fost strins legat de marea lupta dintre nobilimea de curte si clasa de mijloc () si in mod
special dintre standardele lor sociale.
 Autoritatea statala intervine prin „mecanismul regal”, concept creat de N. Elias pentru a descrie
rolul regelui in emergenta modernitatii (procesul de schimbare a societatii feudale): gestiunea
puterii, interventia in favoarea unuia/ altuia/ altora dintre grupurile de interese angajate in
disputa, neinterventia, adica uzarea lor in dispute mocnite, nedecise.
 Povestea nasterii profesiei de ofiter naval este si in alte privinte diferita de povestea nasterii
profesiei de medic. In batalia pentru suprematia pe mari si oceane pe care Anglia o ducea
impotriva rivalilor sai Spania, Olanda si Franta, era nevoie de combinarea navelor si navigatiei cu
soldatii si militaria, deci a competentei de navigator cu cea de ofiter de trupe (terestre).
Comandantii de nave erau persoane din clasa oamenilor de rind, persoane care, suplimentar,
consacrasera o reputatie deloc onorabila acestei indeletniciri, care se atingea destul de des cu
pirateria. Insasi denumirea ei este lamuritoare – tarpaulin (commander)
 . Comandantul militar era exact opusul pe scara sociala, el nu putea fi decit gentleman;
comandantii militari se recrutau printr-o traditie neabatuta numai din clasa nobiliara. Cum putea
un common, si inca un tarpaulin, sa acceada la statutul de gentleman? Si cum putea un getleman sa
devina un tarpaulin fara sa-si compromita apartenenta de casta si sa-si coboare pina intr-atit
statutul social? Intr-o prima faza, solutionarea acestei probleme a trecut printr-un meci destul de
dur, ilustrat de disputa Francis Drake (a tarpaulin commander) vs. Thomas Doughty (a soldier, the
gentleman) din anii1577 – 1578. Oricat a fost de dura, aceasta disputa nu a devenit insa un razboi
jurisdictional. Autoritatea statala (sintem in timpul reginei Elisabeta I) nu a intervenit in favoarea
uneia dintre parti, ci le-a impins pe amindoua intr-o situatie win-win, spre fuziunea dintre soldat –
gentleman si navigator – common. Fuziune care a insemnat nasterea unei profesii noi, distincte de
cele din care provine, ofiterul naval. Impusa si administrata prin mecanismul regal, aceasta solutie
permitea accesul la noua profesie tinerilor din ambele tabere, prin intermediul unei creatii
institutionale inedite – midshipman-ul (aspirantul de marina) – care ii face gentlemen si totodata
navigatori indiferent de clasa sociala din care provin. (Cu aceasta ocazie, „gentleman” incepe sa
se transforme din substantiv care desemneaza apartinatorii la clasa nobiliara, in epitet despre
comportamente nobile, indiferent ale cui ar fi ele.)
 Franta nu a adoptat aceasta solutie, ofiterii ei raminind nobili si, mai ales, ne-marinari, imbarcati
pe nave comandate de marinari ne-nobili si, mai ales, fara competenta militara. Iar daca Franta a
pierdut in fata Angliei America de Nord si, in general, suprematia mondiala, asta se datoreaza si
abordarii neadecvate a unei probleme de un tip nou, specific erei moderne, si anume a unei
probleme de profesionalizare. Spun asta pentru a contrabalansa eventuala contestare a profesiei
de ofiter naval in calitate de contraexemplu suficient de echilibrat la profesia de medic.
 Cu acest contraexemplu nu urmaresc sa desfiintez razboiul eroic pentru jurisdictie ca modalitate
de nastere a profesiilor, si nici sa propun o generalizare alternativa. Ma multumesc sa arat ca
exista o profesie contemporana cu medicina care se naste altfel decit ea. Ceea ce inseamna ca
generalizarea unei „istorii naturale a profesionalizarii” si a scenariului unic subsecvent este o
pretentie nelegitima.
 Pentru epoca nasterii profesiilor, si anume zorii modernitatii, putem insa marca drept
nediscutabila o alta generalizare. Si anume ca profesiunea c’est quelque chose de bourgeois, ca
este pentru commons. Elias il incadreaza in middle-class pe Drake insusi, ca si pe
ceilalti tarpaulins, folosind expresia ca sinonim la commons. Singura exceptie, din cite stiu, de
profesie interesanta pentru nobili este cea de ofiter naval, in Anglia, la concurenta insa cu the
commons, dupa cum am vazut. Putem deci generaliza constatarea ca profesia este ceva asociat cu
ne-nobilii, cu oamenii obisnuiti, de la orase. Nu cu taranii si, atentie, nici cu saracimea oraselor. In
versiunea lor de la inceputul erei moderne, saracii de la orase, proletarii (etim. cei care nu au ca
patrimoniu decit proprii copii – proles), chiar cind exercitau o indeletnicire stabila (de exemplu,
teseau si se pricepeau foarte bine la tesut), nu se chema ca au o profesie, ci, eventual, ca au o
meserie, dar cu sensul de meserea. Initial, pe scara sociala, profesie trebuie sa fi fost ceva complet
diferit de meserie, mult mai sus, ba chiar fara nici un fel de legatura cu aceasta.
 ontaminarea/ confuzia dintre „profesie” si „meserie” nu se produce in epoca nasterii
profesiilor, ci este un fapt de istorie sociala destul de recenta. Si anume de dupa
generalizarea scolilor profesionale in sens restrins (i.e. pentru invatarea profesiilor
manuale, adica a meseriilor) si declasarea „profesionala” si „manageriala” a
Universitatii medievale, renascentiste si apoi humboldtiene. La inceput, profesii sint
numai cele care se fabrica in facultati, iar meseriile sint exclusiv meserele. Intre
„profesie” si „meserie” nu exista deci nici cea mai mica apropiere. De exemplu,
competenta pentru exercitarea oricarei meserii o invatai de la tatal tau sau, in orice caz,
pe calea uceniciei, nu a unei scoli profesionale oficiale, care sa te consacre public
prin professio, adica diploma si celelalte rechizite viva voce. Meseriile devin si ele
profesii atunci cind apar, dupa modelul facultatilor, scolile profesionale, inclusiv
„examenul de diploma” si el public, si el viva voce.
 O ipoteza complementara ar putea iesi din asocierea cu slumming-ul epocii victoriene si,
in general, cu practicile la moda in clasa mijlocie a sfirsitului de secol XIX de a
„frecventa” si „imita” saracimea.
 O istorie suficient de analitica a profesiilor tehnice ar putea oferi mari surprize, de
exemplu ca acestea sint la origine un endemism german, ininteligibil dincolo de
evolutia universitatii humboldiene si contextul politico-economic strict nemtesc al
acestei evolutii din prima jumatate a secolului al XIX-lea. E vorba in primul rind de
actiunea directa a industriasilor pentru organizarea productiei de cadre de care
business-ul lor avea nevoie. Fara a intra in detalii, e de spus ca profesiile de inginer, pe
care astazi le vedem ca pe unele dintre cele mai tipice profesii ocupationale, nu s-au
nascut nici ele de o maniera care sa sustina o istorie unitara a profesionalizarii.
 Contraexemplele care pun in dificultate generalitatea unei „istorii naturale a profesionalizarii” si a
scenariului unic subsecvent se inmultesc masiv dupa faza initiala, devenind in multe sensuri
prevalente in raport cu profesiile care se nasc ca medicina. Modernitatea si masinaria sa specifica,
statul national, aduc o clasa intreaga de profesii, foarte cunoscute, cel putin la prima vedere, si
socialmente normale, cum ar fi profesia de fizician, de matematician, de chimist (nu de inginer
chimist), de biolog, de geograf, de filolog, de istoric. As numi-o clasa profesiilor academice,
distincta de clasa profesiilor ilustrata de medicina, pe care as numi-o clasa profesiilor
ocupationale.
 Spre deosebire de profesiile ocupationale, la profesiile academice nu apare mai intii
indeletnicirea/ ocupatia comercializata, ci mai intii apar scolile profesionale, i.e. facultatile – de
fizica, de matematica, de chimie, de biologie, de geografie, de limba nationala, de limbi straine, de
istorie. Daca logica gardului jurisdictional ar fi functionat si pentru acest tip de profesii, ea ar fi
cerut ca facultatile aferente sa produca fizicieni, matematicieni, chimisti, biologi etc. Dar ele nu
produc asa ceva. Asa cum stim cu totii, aceste facultati nu produc(eau) fizicieni, ci profesori (si
cercetatori) de fizica, nu produceau matematicieni, ci profesori (si cercetatori) de matematica, nu
produceau filosofi, ci profesori (si cercetatori) de filosofie etc.
 In clasa profesiilor academice avem initial doar productia necesara autointretinerii seraiurilor
universitare. Destul de repede, se adauga productia de profesii necesare scolii obligatorii, și ea
una dintre creatiile institutionale ale modernitatii, și inca una fundamentala. Expansiunea seraiului
universitar, generalizarea scolii obligatorii si diversificarea institutiilor educatiei publice, aparitia
si apoi dezvoltarea invatamintului profesional, aparitia si apoi dezvoltarea cercetarii stiintifice
institutionalizate – iata tot atitea surse si modalitati ale dezvoltarii si diversificarii exceptionale a
clasei profesiilor academice. Acestea sint configurate exclusiv de necesitatile de autoconsum ale
lumii academice, i. e. invatamintul, de toate gradele si formele, plus cercetarea.
 In procesul care modernizeaza oferta intelectuala a universitatii traditionale, foarte pronuntat
incepind cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, apar cursuri noi, care combina ab
initio savantul si profesorul, dupa modelul deja consacrat al fizicii, biologiei, geografiei, prin
exemple ilustrisime de prestigiul unui sir Isaac Newton (1642 – 1727), Carl von Linne (1707 –
1778) sau Wilhelm von Humboldt (1767 – 1835). Autonomia universitara, o institutie care precede
modernitatea si in mod sigur ii va si supravietui, poate asigura acest proces chiar si pentru
situatiile in care noile cursuri ar fi capricii de pasa universitar. Vreau sa spun ca ceea ce conteaza
in admiterea sau respingerea unei propuneri de nou curs universitar nu este rationalitatea
propunerii, de altfel imposibil de definit, darmite de administrat la un nivel de validitate altfel
decit conventional, i. e. convenit. Ceea ce conteaza este pozitia pasalei universitare care vine cu
propunerea de curs nou in raporturile de putere din interiorul universitatii si abilitatea sa de a o
prezenta si sustine in termeni de interes public, mai pe scurt competenta sa in cultura
institutionala sau capitalul sau social. Conteaza apoi pozitia universitatii respective in raporturile
de putere dintre universitati si asa mai departe; evident, totul se joaca in numele unui concept
rational al interesului public, iar ministerul educatiei, guvernul si parlamentul intra in joc fiecare
cu rolul sau de regulator al puterii in numele conceptului respectiv.
 Odata lamurita aceasta chestiune, nu ne ramine decit sa observam ca daca am reusit sa impun un
curs de, sa zicem, geografie, la Scoala Normala Superioara din Paris, ar fi culmea sa nu reusesc
acelasi lucru si la celelalte scoli normale superioare din Franta. Dar chiar inainte de aceasta
generalizare, citeodata si in absenta ei, e perfect legitim sa am pretentia de a infiinta o instalatie
universitara care sa produca profesorii de care este nevoie, acum si in viitor, pentru tinerea
cursurilor de geografie respective. La inceput, instalatia nu trebuie sa fie chiar o facultate, e
suficient un seminar (in sensul organizarii academice traditionale). Dar, in conditiile consolidarii,
infiintarea unei facultati de geografie este atit de logica incit devine inevitabila. Ca toate
facultatile care produc profesii academice, facultatea asta va produce si ea profesori (si
cercetatori) de geografie, nu geografi. Asta, desigur, presupunind ca stim ce poate fi un geograf
care nu se ocupa nici cu profesoratul, nici cu cercetatul.
 In sinteza, dupa criterii inferate din istoricul nasterii si afirmarii lor, profesiile sint de cel puțin
doua feluri, complet distincte, si anume profesiile ocupationale si profesiile academice.
 A. Profesiile ocupationale, e.g. medicul, juristul, contabilul, arhitectul, inginerul zootehnist,
inginerul chimist etc.
 Ele se nasc in succesiunea
 - 1. indeletnicire/ ocupatie comercializata,
 - 2. razboi impotriva sarlatanilor, legitimat atit prin interventia autoritatii statale, cit si prin manevre
simbolice,
 - 3. scoala profesionala, profesio,
 - 4. jurisdictie (gard) in jurul ocupatiei,
 - 5. practica profesionala securizata.
 De subliniat faptul ca nasterea oricarei profesii ocupationale este precedata de practicarea unei
indeletniciri/ ocupatii pe care un numar important de persoane o cunosc si o considera suficient
de folositoare pentru a plati ca sa beneficieze de ea. Si ca problema esentiala a profesionalizarii,
denumita „lupta pentru identitate profesionala”, este lupta pentru jurisdictie exclusiva, razboiul
pentru rezervarea prin lege a practicarii indeletnicirii/ ocupatiei respective. Iar infiintarea „scolii
profesionale” (i.e. facultatea, universitatea), cu diploma pe care ea o confera printr-o procedura
publica, viva voce, constituie conditia sine qua non pentru adjudecarea victoriei in razboiul
impotriva sarlatanilor. Clasa profesiilor ocupationale se diversifica in functie de domeniul
indeletnicirii/ ocupatiei specifice. Identitatea profesionala este asigurata de pregatirea ca
practician, i.e. centrata pe exercitarea cu succes a indeletnicirii/ ocupatiei specifice.
 Diversitatea profesiior ocupationale este generata si de alte criterii decit domeniile ocupationale, mai
interesante si mai subtile, de exemplu de sursele de asigurare a legitimitatii alternative la gardul
jurisdictional.
 B. Profesiile academice.

 Ele se nasc in lupta pentru putere si resurse din seraiul universitar, sub bogatia de reflexe legitimatorii ale
statului national.
 Primul element care apare la nasterea unei noi profesii academice este facultatea.

 Legitimitatea profesiilor academice este intemeiata in satisfacerea nevoilor de autoconsum ale seraiului
academic, i. e. de functionare si dezvoltare ale invatamintului – initial superior, apoi si preuniversitar,
inclusiv ale invatamintului obligatoriu – si ale cercetarii.
 Profesiilor academice se diversifica in functie de emergenta unor noi nevoi de autoconsum in seraiul
academic. Dar diversificarea este limitata la cele trei ocupatii principale specifice seraiului academic, si
anume: i. cadru didactic, in invatamintul preuniversitar si in cel universitar; ii. cercetator; iii. savant, cadru
didactic si cercetator.
 La profesiile academice, identitatea profesionala este asigurata de pregatirea de cadru didactic si
cercetator, i.e. centrata pe exercitarea cu succes a indeletnicirilor/ ocupatiilor de cadru didactic si
cercetator. Vreau sa subliniez acest lucru. Toate facultațile iși seteaza conținuturile și procedurile pentru a-i
face pe absolvenții lor cit mai asemanatori cu o idealizare, cu un prototip al exercițiului profesional
specific. Dar pe cind la profesiile ocupaționale aceasta idealizare este praticianului, la profesiile academic
este exact pe dos, idealizarea fiind a academicului.
 Cu distingerea profesiilor academice de cele ocupationale si evidentierea unei taxonomii consistente a
profesiilor dupa criteriul aparitiei lor, teza „istoriei naturale a profesionalizarii” si a scenariului unic pentru
emergenta si constituirea profesiilor este respinsa. Profesiile academice prezinta alte regularitati decit cele
prin care se nasc si evolueaza tipul initial, respectiv cel ilustrat de medic si de ofiterul naval (britanic).
Diferentele fata de setul razboiului pentru gardul jurisdictional sint suficiente pentru a-l scoate din rolul de