Gaze nobile

Mihai Cristian Pecingina

Liceul Eugen Lovinescu
Cls a IX-a C
Definitie

• Gazele nobile sau gazele rare sunt substanțe care au toate straturile
complet ocupate cu electroni. Acestea nu formează ioni și au valența
0(zero), de aceea nu formează compuși cu alte substanțe.
Scurt istoric al denumirii

• Denumirea de gaze inerte sau nobile își are originea în faptul că, până de curând,
se credea că principala caracteristică a elementelor din grupa a VIII-a este inerția
lor chimică totală. Inerția chimică a fost explicată prin configurația electronică
specială a acestor gaze. Toate au stratul de valență complet ocupat cu câte 8
electroni (cu excepția heliului, cu strat de valență complet de doi electroni). S-a
tras concluzia că această configurație electronică conferă o stabilitate deosebită,
constatare care a fost generalizată ca regula octetului. Cercetări recente au arătat
că unele gaze rare pot da combinații, uneori deosebit de stabile. Numele de gaze
inerte (sau nobile) nu mai este astăzi propriu, ci are doar un sens istoric.
• Nici denumirea de gaze rare dată elementelor din grupa a VIII-a nu este foarte
potrivită, căci unele dintre ele se găsesc în cantități destul de mari în atmosfera
pământului (1 m3 aer conține 9,3 l argon).
Istoricul descoperirii gazelor nobile

• Descoperirea gazelor rare își are originea în observația făcută de Rayleigh în 1894
că azotul izolat din aer are o densitate puțin mai mare decât azotul obținut prin
descompunerea combinațiilor acestui element chimic. Diferența este de numai
aproximativ o unitate la zecimala a treia și a putut fi stabilită doar cu prilejul unor
măsurători foarte exacte. William Ramsay a arătat că această diferență de
densitate se datorează prezenței, în azotul atmosferic, în proporție mică a unui
gaz cu densitate mai mare decât azotul pur. Pentru izolarea acestui gaz, Ramsay a
trecut azot obținut din aer peste magneziu metalic, încălzit la roșu. Acest metal se
combină cu urmele de oxigen, formând oxid de magneziu (MgO), și cu azotul dând
nitrura de magneziu (MgN). Gazul rezidual s-a dovedit a fi complet inert din punct
de vedere chimic; el avea densitatea mai mare decât azotul și prezenta un spectru
caracteristic, deosebit de al elementelor cunoscute. Noul element a fost numit
argon(= inactiv) (Ramsay, 1894).
Istoricul descoperirii gazelor nobile

• Se știa mai de mult că unele minerale pun în liberate un gaz inert,

când sunt calcinate sau prin dizolvare în acid sulfuric. După
descoperirea argonului, crecetând gazul izolat pe această cale din
mineralul de uraniu, cleveita, Ramsay a constatat (1895) că acest gaz
avea un spectru identic cu al unui element necunoscut pe atunci pe
Pământ, dar pus în evidență cu mult timp înainte (1868) în Soare și
numit heliu (din gr. helios=soare).
Istoricul descoperirii gazelor nobile

• După descoperirea heliului și a argonului, cu mase atomice (rotunjite)

4 și 40, Ramsay a atribuit heliului primul loc după hidrogen, în
sistemul periodic, iar argonului primul loc după clor. Ținând seama de
principiul de construcție a sistemului periodic, era de așteptat ca în
afară de heliu și argon să existe și alte elemente cu proprietăți
asemănătoare, unul situat după F, altul după Br și un al treilea după I.
Pentru acestea Ramsay a calculat masele atomice aproximative: 20,
82 și 129. Mai târziu (Ramsay, 1897) s-a constatat că argonul brut
conține cele trei elemente prezise (cu mase atomice reale: 20,2; 83,8
și respectiv 131,3), care au fost numite neon, kripton și xenon. Ele au
fost separate prin lichefierea și distilarea fracționată a argonului brut.
Istoricul descoperirii gazelor nobile

• Radonul (emanația radiului), descoperit în 1900 de Rutherford, ia

naștere prin transformarea elementului radioactiv radiu și este el
însuși radioactiv. Alte elemente radioactive, toriul și protactiniul, dau
naștere și ele unor emanații, care sunt izotopi ai radonului.
Stare naturală

• Toate gazele rare (cu excepția radonului) se găsesc în atmosferă.

Conținutul de argon este de aproximativ 1%. Heliul se mai găsește în
toate mineralele conținând elemente radioactive uraniu și toriu, cum
sunt monazita, torianita și cleveita, și provine din transformările
radioactive ale acestor elemente. Sursa cea mai bogată de heliu sunt
gazele naturale emanând din pământ în diverse regiuni ale globului și
care sunt compuse, în cea mai mare parte, din metan și azot. Unele
zăcăminte de gaze naturale din America de Nord conțin câteva
procente de heliu. Heliul din aceste gaze provine tot din elemente
radioactive. Deși relativ rar pe pământ, heliul este, după hidrogen, cel
mai abundent element din univers.
Proprietăți fizice

• Gazele rare formează molecule monoatomice. Sunt incolore și

inodore. Punctele lor de topire și de fierbere sunt cu atât mai joase,
cu cât masa atomică este mai mică.Forțele de atracție dintre atomii
gazelor rare sunt extrem de slabe.
• Gazele rare sunt relativ solubile în apă. Solubilitatea în apă scade cu
temperatura și crește cu presiunea. Dacă se răcesc sub 0 °C soluțiile
obținute sub presiune ale gazelor rare din apă, cristalizează hidrați ai
gazelor rare. În acești hidrați, forțele care leagă atomul gazului de
moleculele apei sunt forțe Van der Waals. Aceste forțe unesc și atomii
gazelor rare în cristalele lor.
Proprietăți chimice

• Deși au inerție chimică mare, gazele nobile pot forma unele

combinații chimice, unele chiar stabile.
• Heliul ocupă, ca și hidrogenul, un loc aparte în sistemul periodic.
Aceste două elemente, ce nu se încadrează în niciuna din grupele
sistemului periodic, sunt singurele al căror înveliș electronic are un
singur strat (K), cu un singur orbital, 1s. Hidrogenul, cu acest orbital
ocupat incomplet de un singur electron (1s1), este elementul care dă
cel mai mare număr de combinații, în timp ce heliul, care prezintă cea
mai stabilă configurație electronică (1s2) și are, din această cauză, cel
mai ridicat potențial de ionizare dintre toate elementele, este cel mai
inert element chimic cunoscut.
Proprietăți chimice

• Reactivitatea gazelor rare crește cu numărul atomic, Z. Până în prezent nu s-au putut
obține combinații stabile ale primelor trei gaze rare. A putut fi pusă însă în evidență
existența, în fază gazoasă, a unor ioni instabili HeH și ArH și a unor molecule (He) și
(Ne). Calculele teoretice nu exclud posibilitatea unor compuși stabili ai argonului.
• Kriptonul are o reactivitate redusă; se cunosc numai puține combinații ale acestui
element. În schimb xenonul se combină ușor cu fluorul. Fluorurile xenonului dau
reacții variate, și din ele s-au obținut un număr relativ mare de combinații ale
acestui element.
• Radonul este un element radioactiv. Izotopul său cel mai stabil, cu număr de masă
222, are un timp de înjumătățire de numai 3,8 zile. Din această cauză, chimia
radonului este puțin studiată, deși este de așteptat ca acest element să fie cel mai
activ dintre gazele rare.
Proprietăți chimice

• Gazele rare au potențial de ionizare mare (de-a lungul fiecărei

perioade, se atinge potențialul maxim de ionizare la gazul rar
respectiv). Acesta scade însă cu numărul atomic și la xenon are o
valoare mai mică decât cel al unor elemente ușoare, cum sunt
hidrogenul, azotul, oxigenul, fluorul și clorul, care toate dau ușor
combinații. Potențialul de ionizare al radonului, apropiat de cel al
mercurului, este mai scăzut decât la xenon, așa încât este de așteptat
o creștere a reactivității de la xenon la radon.
Proprietăți chimice

• În toate combinațiile cunoscute, kriptonul și xenonul se leagă covalent

de atomi de halogen sau oxigen. Singura combinație a radonului bine
studiată, RnF, este însă ionică. Radonul are deci un caracter mai
„metalic” decât omologii săi inferiori. La trecerea de la Ar la Kr și de la
Kr la Xe se completează cu electroni orbitalii 3d, 4s și 4p, respectiv 4d,
5s și 5p, adică se adaugă câte 18 electroni la învelișul electronic al
gazului nobil precedent. La trecerea de la Xe la Rn se completează în
afara orbitalilor 5d, 6s și 6p și orbitalul 4f, deci se adaugă în total 32
de electroni. În consecință, este de așteptat o diferențiere mai mare
între proprietățile compușilor radonului și ai celorlalte gaze rare.
Obținere

• Două surse naturale sunt importante obținerea gazelor rare: aerul

petru He, Ne, Ar, Kr, Xe și gazele naturale pentru He.
Utilizările gazelor nobile

• Heliul, mai ușor decât aerul, a fost folosit pentru umplerea baloanelor
dirijabile, înlocuind hidrogenul, față de care are avantajul de a nu fi inflamabil.
• Gazele rare se întrebuințează pentru realizarea unei atmosfere inerte în acele
procese fizice și chimice în care azotul, folosit de obicei pentru acest scop, nu
este destul de inert. Astfel heliul sau argonul se utilizează în metalurgia
titanului. Becurile electrice cu atmosferă de gaz inert se umplu cu argon brut.
Tuburi de descărcare de forme diferite umplute cu neon (portocaliu intens) și
cu argon (albastru) se folosesc pe scară mare pentru firme luminoase. Heliul
se mai folosește ca gaz purtător în cromatografia gaz-lichid, în tehnica
temperaturilor foarte joase, sau (în amestec cu 15-21% oxigen) ca gaz de
respirat în scufundările submarine autonome la mari adâncimi. Amestecuri de
heliu cu neon se utilizează în lasere cu gaz.