KINETOTERAPIA ÎN

GERIATRIE ŞI
APLICAŢII PRACTICE
ÎN CENTRE DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CURS 8-9
CURS 8 GERIATRIE
8. AFECŢIUNI NEUROLOGICE
FRECVENTE LA VÂRSTA A III-A
ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN
AMELIORAREA AFECŢIUNILOR
NEUROLOGICE LA VÂRSTA A III-A
8.1. Afecţiunile neuropsihice
8.1.1.Stresul - factor al îmbătrânirii
şi alte afecţiuni psihice specifice
vârstei a III-a
 8.1.2. Depresiile
 8.1.3. Stările confuzionale acute
 8.1.4. Demenţele
 8.2. Afecţiuni neurologice
 8.2.1. Boala Alzheimer
 9. Boala Parkinson
 Introducere
 Îmbătrânirea în plan fiziologic reprezintă o degradare
continuă a capacităţilor fizice şi psihice de care
dispune organismul uman în tipul viţii.

 Zestrea genetică, condiţile de mediu şi de trai, factorii

aleatori, fac ca o serie de afecţiuni neurologice să se
manifeste diferit de la o persoană la alta.

 Cunoaşterea diverselor aspecte de manifestare a

acestor afecţiuni oferă posibilitatea de a încetini
efectele negative specifice procesului de îmbătrânire.
Obiectivele cursului
 Cunoaşterea noţiunilor privind afecţiunile
neurologice frecvente la persoanele de
vârsta a III-a.

 Cunoaşterea aspectelor privind boala:

Parkinson, Alzheimer, profilaxia şi
intervenţia kinetoterapeutică în aceste
cazuri.
8. 1. Afecţiunile neuropsihice

 Afecţiunile psihice specifice persoanelor

în vârstă reprezintă manifestări psihologice şi
comportamentale modificate, asociate cu
suferinţă semnificativă şi cu afectarea
funcţionării socio-profesionale.
 Acestea prezintă o serie de simptome caracteristice,
care influienţează calitatea vieţii pacienţilor respectivi.

 Uneori simptomele persistente şi intense pot fi

cauzate de o afecţiune psihică dar nu indică expres
boala.
8.1.1. Stresul - factor al îmbătrânirii şi
alte afecţiuni psihice specifice vârstei
a III-a
 Gerontologia, medicina antiîmbătrânire se
înscrie în domeniul medical care se preocupă
de prevenirea/încetinirea proceselor de
îmbătrânire.
 Geriatria – încearcă să facă suportabilă viaţa
după pierderile şi afecţiunile provocate de
îmbătrânire.
Stresul este factorul principal al îmbătrânirii alături de poluare,
tutun, alcool depresie, etc..
 Surse de stres:
 zgomotul străzii, ambientul, aglomeraţia
 criza de timp, criza financiară
 mirosuri puternice
 afecţiuni fizice persistente
 televiziunea agresivă
 muzica, lătratul cîinilor
 traficul (circulaţia) în comun, în maşină
 subsolicitarea/suprasolicitarea
 izolarea, obstacol fizic, psihic, frustrare.
 Eefectele stresului:
 scade imunitatea organismului;
 creşte riscul atacului de cord şi al depresiei.
 Stresul oxidativ – reprezintă impactul
negativ asupra radicalilor liberi din corp
datorită stresului şi a altor factori patogeni,
alimentaţie necorespunzătoare (excese
alimentare), un stil de viaţă dezorganizat,
poluarea din mediu (apă, aer, etc.).
 Radicalii liberi – sunt molecule instabile,
foarte reactive, sunt cauzele multor boli
degenerative datorate slăbirii sistemului
imunitar la persoanele de vârsta aIII-a.
Starea de stres acută se manifestă prin:
 sentiment de urgenţă, grabă, lipsa timpului;
 tensiune în relaţiile existente (certuri, neînţelegeri, jigniri);
 senzaţia de curgere rapidă a timpului (copii cresc prea
repede);
 dorinţa de a avea o viaţă simplă şi liniştită;
 discuţii despre vremuri mai bune, trecute sau viitoare (cu
cei din jur);
 prea puţin timp pentru sine sau cuplu;
 sentimente de vinovăţie, că nu există posibilitatea de a
face ceva pentru cei dragi (apropiaţi).
Stresul duce la: anxietate, iritabilitate, depresie,
sentiment de insecuritate, plâns, sentimente de vină,
dificultatea de a lua decizii, incapacitate de concentrare,
senzaţie de tensiune psihică, modificări de
comportament, apetit alimentar modificat, exagerarea
consumului de tutun, alcool, droguri, tulburări de somn.

 Evitarea stresului se face prin:

 cunoaşterea surselor de stres şi evitarea lor;
 control mental pentru ţinerea sub control a stresului
inevitabil;
 o alimentaţie bogată în antioxidanţi (condimente, struguri
negri, kiwi, ceai verde, usuroi, merişoare, afine, cătina).
 Plimbările lungi, exerciţii de respiraţie şi găsirea unor
soluţii, atitudini, care să facă viaţa mai puţin stresantă.
Prevenţia este arma în lupta cu timpul.
Parcurgerea celor 5 paşi asigură un stres
minim:
să fii stăpân pe mintea ta
să te simţi bine şi să fi independent
libertatea de mişcare şi acţiune
încrederea în propria persoană şi planuri
de viitor
să fii optimist, fericit, bucuros de realizări.
8.1.2. Depresiile

Depresia – reprezintă o tulburare frecventă la persoanele

de vârsta a III-a, care, netratată duce la agravarea
problemelor care apar în desfăşurarea unei vieţi normale.
 Apare asociată cu prezenţa unor boli somatice severe:
AVC, boala Parkinson, boala Alzheimer.
 Persoanele depresive se simt fără valoare, neajutorate,
fără speranţe, au probleme de concentrare, memorare şi
în luarea deciziilor, au gânduri de suicid şi de moarte.
 Depresia la bătrâni – pseudodemenţa prin asemănarea
problemelor de gândire şi memorie.
Tipuri de depresie la persoanele în vârstă:
 Depresie reactivă – datorată unui eveniment
traumatic, stresant, din perioada trecută a vieţii.

 Depresia maniacă. Persoanele afectate văd şi aud

lucruri care nu există, trec foarte uşor de la entuziasm,
exaltare la disperare.

 Tulburări afective de sezon – apar în general în

sezoanele cu variaţii mari de lumină (început de iarnă).

 Tulburări bipolare. Modul de gândire, raţionamentele

şi comportamentul social este serios afectat de manie.
 Depresia şi tulburările cognitive sunt cele mai întâlnite la
persoanele în vârstă (13-14% din cei care se adresează
medicului de familie în ambulator).

 pentru validare se utilizează scala Geriatrică a

depresiei (GDS – Geriatric Depression Scale).

 Incidenţa depresiei este crescută la persoanele care

au avut un accident vascular şi reprezintă un factor
de risc pentru suferinzii cu infarct miocardic acut.

 Creşterea mortalităţii la persoanele de vârsta a III-a

care sunt depresivi se datorează creşterii ratei suicidului,
mai frecventă la bărbaţii singuri.
 Etiologia depresiei la persoanele în vârstă este
considerată multifactorială, cu factori de risc asociaţi.

 Factori de apariţie pentru depresie:

 procesul normal de îmbătrânire;

 condiţii patogene: demenţă, tulburări tiroidiene,

afecţiuni cardiologice şi endocrine;
 afecţiuni genetice;

administrare de droguri, (tratamente

medicamentoase).
 Anamneza –se bazează pe coroborarea datelor de la
vârstnic şi familie/anturaj, Scala GDS sau chestionare
specifice.
Tratamentul
 Din cauza riscului de suicid, tratamentul are caracter de
urgenţă, cu participarea familiei sau cu supraveghere în
instituţii specializate.

 Psihoterapia este strict necesară, deasemenea cu

participarea familiei.
 Sunt recomandate: program de activitate în grup, în familie,
colectivitate – plimbări, vizite, muzicoterapie, program de
terapie ocupaţională şi ergoterapie.
 Tratamentul este de lungă durată datorită riscului de
recurenţă, a numărului de episoade anterioare.
 Pe parcurs durata poate creşte şi din cauza accentuării
disabilităţilor şi a scăderii calităţii vieţii în caz de recădere sau
recurenţă (recidivă).
 În formele de depresie uşoară se pot utiliza antidepresive
tonice.
 8.1.3. Stările confuzionale acute

 Se instalează brutal (sau nu) alterează global conştiinţa,

comportamentul mental şi relaţional.
 Reacţia acută durează ore, zile şi poate fi reversibilă
spontan (apare de obicei seara sau noaptea).

 Semnalul de alarmă
 – schimbarea de comportament, onubilarea
conştiinţei (funcţiile psihice sunt încetinite, pragul de
percepţie este crescut ducând la îngreunarea
percepţiilor)
 – dificultate de deplasare, concentrare, atenţie, iluzii,
halucinaţii, dezorientare.
 8.1.4. Demenţele

 Frecvente la vârstnici, sunt caracterizate de

scăderea progresivă şi ireversibilă a activităţii
psihice şi modificări cerebrale de natură
degenerativă sau vasculară (arteriosclerotică),

 După cauză, demenţele se clasifică astfel:

 demenţe senile (degenerative);
 demenţe vasculare (arterioscleroza);
 demenţe mixte.
Diagnosticul şi tratamentul aparţine
psihoterapiei, nu se administrează medicamente
perioadă îndelungată.
Se acordă grijă pentru ambient şi exerciţiile
intelectuale care sunt posibile (terapie
ocupaţională).
Afecţiunile psihice se manifestă prin:
agravarea capacităţii de autoadministrare;
perturbarea libertăţii/liniştii interioare;
perturbarea comunicării interpersonale,
manifestarea şi integrarea pe plan socio-
cultural.
 8.2. Boala Alzheimer
 Reprezintă forma de declin mintal la persoanele în vârstă
şi are o frecvenţă mai mare datorită creşterii longevităţii
(o dată cu speranţa de viaţă).
 Este o afecţiune degenerativă progresivă producând o
deteriorare accentuată a funcţiilor de cunoaştere, cu
pierderea capacităţilor intelectuale, asociată cu tulburări de
comportament.
 Boala a fost descrisă de psihiatrul german Alois Alzehimer,
denumirea bolii a fost utilizată prima dată de Emil
Kraepelin (Lehrbuch der Psychiatrie, 1911).
 Boala Alzheimer este cea mai frecventă formă de demenţă la
persoanele în vârstă, manifestarea caracteristică este
demenţa cu caracter progresiv, pierderea memoriei find
primul semn îngrijorător.
Definiţie
 Boala Alzheimer – o afecţiune degenerativă primară cu
disfuncţie generală difuză permanentă, durabilă şi
ireversibilă.
 Are ca rezultat: tulburări de memorie, gândire şi
comporatament şi este principala cauză a demenţei în
rândul persoanelor în vârstă.
 Cauze: genetic existenţa cromozomilor 1, 14 şi 21 (trisomia
21).

 Factorii de risc:
ereditari (cazuri de demenţă în familie);
prezenţa cromozomilor 21, gene anormale (APO E4) şi alţi
factori (metale uşoare);
absorţia aluminiului (prezent în apa potabilă, vasele de gătit,
ambalaje, ustensile, recipiente pentru deodoranţi, etc.)
vârsta înaintată şi prezenţa sindromului Down;
Boala Alzheimer afectează anumite canale ale
creierului, esenţiale pentru gândire, învăţare şi
memorare.
 Creierul celor afectaţi de boală este mai mic decât
normal şi cantitatea de acetilcolină
(neurotransmiţător) este mai mică.

 Stadiile de voluţie ale boli sunt:

 precoce (uşor);

 intermediar (mediu);

 tardiv (sever).
Simptome
 cognitive
 Tulburări de memorie:
 Dificultăţi în amintirea informaţiilor învăţate anterior;
 imposibilitatea acumulării de informaţii noi;
 pierderea evenimentelor noi (conservarea celor vechi).
 Tulburări de vorbire:
nu găseşte cuvinte pentru noţiuni simple, nu se
exprimă corect, coerent.
 Tulburări ale funcţiilor de organizare zilnică, incapacitatea
de a lua decizii.
 Incapacitatea de efectuare a activităţilor motorii
coordonate:
Să se îmbrace adecvat, să încuie sau să descuie
uşa – „nu mai ştie”
 Imposibilitatea de a recunoaşte, identifica şi denumi
obiecte uzuale;

 Probleme legate de gândirea abstractă;

 tulburări de calcul;

 dezorientare în timp şi spaţiu;

 pierderea iniţiativelor.

 False recunoaşteri:
 dificultate în recunoaşterea fizionomiilor;

 identificări false.

 Tulburări de comportament, personalitate şi gândire

 Simptome Non-cognitive
 Agitaţie şi agresivitate (fizică, verbală)
 Tulburării psihotice:
halucinaţii (vizuale)
 idei delirante (persecuţie, gelozie, abandon).
 Tulburări afective: depresie, anxietate, rar euforie exagerată.
 Tulburări de comportament alimentar:
 scădere/creştere apetit;
 alimentaţie neângrijită;
 ingerare produse nonalimentare.
 Dezinhibiţie sexuală:
Gesturi obscene
Comentarii sexuale, rar agresivitate sexuală.
 Incontinenţă urinară şi fecală, nevoi fiziologice în locuri
neadecvate sau în prezenţa altor persoane.
Diagnostic
 Are la bază istoricul – parcursul pierderii memoriei, şi
rezultatul unor teste specifice.

 Dintre cei diagnosticaţi 75% sunt în fază moderată şi

gravă datorită întârzieri momentului de prezentare la
medic.

 Pentru diagnosticare se foloseşte şi tomografia

computerizată. Diagnosticul de certitudine îl
reprezintă examenul morfopatologic al creierului
(post mortem).
Profilaxie
 Consumul de alimente bogate în minerale:
 somon, sardine, spanac, brocoli, bogate în calciu:
 seminţe de bostan, migdale alune, pentru conţinutul de
magneziu.

 Măsuri care reduc riscul de apariţie şi care întârzie boala

Alzheimer:
 Mişcare, alimentaţie raţională (legume, fructe, administrare
de vitamina E).
 O activitate intelectuală continuă, citit, rezolvare rebus,
participare la activităţi sociale, mers la teatru, concerte.
 Anumite medicamente, antiinflamatoare nesteroide
(aspirina, indometacina) şi medicamente pentru scăderea
nivelului de colesterină serică (statine).
 Menţinerea presiunii arteriale la o valoare normală.
 Persoanele care îngrijesc bolnavul
trebuie să cunoască nevoile speciale care
necesită îngrijiri deosebite datorită scăderii
progresive a capactăţii de a conlucra şi colabora.

 Nevoile psihoemoţionale, aspecte de îngrijire,

prevenirea accidentelor, igienă corporală şi
îmbrăcăminte, alimentaţie (cât mănăncă, câte
lichide consumă, somnul şi plimbările
nocturne) trebuiesc urmărite permanent.
 Terapia cu lumina – pentru tratarea depresiei, agitaţiei
şi insomniei, expunere la lumina naturală sau artificială câteva
ore diminineaţa şi seara.

 Aromoterapia – folosită sub forma unor loţiuni cu uleiuri

esenţiale – este utilizată pentru reducerea agitaţiei la
persoanele cu demenţă severă.

 Exerciţiile fizice – mersul pe jos, înotul terapeutic pot diminua

simptomele de depresie.

 Muzica de relaxare în timpul mesei sau a băii reduce

agitaţia.
 Nu există tratament eficace care să vindece boala
Alzheimer, o serie de mijloace trebuie utilizate pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii bolnavului.

 Medicaţia utilizată în tratament are la rândul ei efecte

secundare.

 Este preconizată folosirea unui vaccin pentru

persoanele diagnosticate, prin antrenarea sistemului
imunitar prin stimularea producţiei de anticorpi
specifici.

 Pe măsură ce boala progresează îngrijirea la domiciliu

de multe ori nu mai este posibilă fiind necesară o
dotare tehnică şi personal calificat (în cămine).
 8.2. Afecţiuni neurologice

 Teoretic îmbătrânirea sistemului nervos

se poate explica prin acumularea progresivă
de erori, variabile cantitativ şi calitativ, care
apar aleator, în timp (distribuţie după o curbă
exponenţială – Poisson), care au o puternică
caracteristică genetică şi este condiţionată de
factorii de mediu, psihici şi sociali.
 9. Boala Parkinson
 Maladia Parkinson este o boală degenerativă care survine
în urmă distrugerii lente și progresive a neuronilor.
 Zona afectată joacă un rol important în controlul

mișcărilor, pacienții prezintă gesturi rigide, sacadate și

incontrolabile, tremor și instabilitate posturală.

 Tulburările de boală Parkinson apar la persoanele cu

vârsta cuprinsă între 50 și 70 ani
 Simptomele de început pot fi confundate cu procesul normal
de îmbătrânire, pe măsura agravării diagnosticul devine
evident.
 La apariţia primelor simptome 60-80% din celulele
din zona de control a activităților motorii sunt deja
distruse.
 Cele 4 semnale care caracterizează clinic Parkinsonul sunt:
 tremorurile;
 bradikinezia, hipokinezia;
 rigiditatea;
 instabilitatea posturală.
 Boala are o evoluție progresivă cunoscând 5 stadii, semnele și
simptomele se acumulează în timp.
 Stadiul 1. – uşoară jenă funcţională pentru activităţi de abilitate;
 Stadiul 2. – tulburări de echilibru, mimare, activitate
profesională cu un anumit efort;
 Stadiul 3. – tulburări de postură şi echilibru, care afectează
activitatea zilnică;
 Stadiul 4. – activităţile uzuale se fac numai cu asistare;
 Stadiul 5. – persoana este imobilizată la pat (sau fotoliu),
prezintă tulburări psihice.
Nu există teste de laborator pentru
diagnostic de boală Parkinson, dar
se pot face anumite teste pentru a
putea diagnostica alte afecţiuni cu
simptome asemănătoare.
De exemplu, testele de sânge
pot fi făcute pentru a verifica
dacă nu este o afecţiune
tiroidiană sau hepatică
Un test imagistic numit PET
(computer tomografie cu emisie
de pozitroni) poate detecta nivele
scăzute de dopamină la nivelul Fig. 1. PET (CT cu emisie
creierului, putându-se astfel pune de pozitroni)
diagnosticul de boala Parkinson.
 Faţă de alte afecțiuni neurologice grave, boala
Parkinson este tratabilă.
 Maladia a fost definită în 1960 de savanţii When Ehringer
şi Hornykiewic, ca o dezordine a creierului cauzată de
distrugerea sau degenerescența neuronilor care produc
dopamină (substanţa neuro-transmiţătoare, responsabilă
cu capacitatea organismului de a-şi controla mişcările).

 Dopamina din creier este mai mică cu 20% faţă de

valorile normale, principala arie afectată fiind situată
profund, în substanţa cerebrală, fiind numită şi
“substantia nigra” (substanţa neagră).

 Dopamină acţionează ca un mesager chimic care trimite

semnale altor părţi ale creierului, are un rol important
în controlul mişcărilor şi echilibrului.
Factori ce pot favoriza apariţia bolii sunt:

• Ambientali – Expunerea la pesticide - prin distrugerea

neuronilor.
• Neurotoxinele – Ingerarea unor droguri (heroina).
• Neuroprotecţia – Celulele producătoare de dopamină sunt
expuse unui risc sporit din partea radicalilor liberi. Principala
coenzima evidenţiată cu un efect antioxidant este coenzima Q
10.
• Viruşii – Cazuri de Parkinson ca urmare a epidemiilor de
encefalită (cercetările nu au confirmat natura virală a bolii).
• Loviturile la cap- Vătămările grave sau repetate la cap pot
cauza boala, exemplul binecunoscut fiind boxerul Muhamad Ali
(Casius Clay).
 Simptomele cele mai frecvente sunt:
 Tremorul - oscilaţii lente şi regulate, ale mâinii, braţului sau
a piciorului.
 Apare în boala Parkinson când persoana afectată este trează, în
poziţie şezând sau în ortostatism (tremorul de repaus) şi
cedează atunci când persoana mişcă partea afectată a corpului;
 Rigiditatea musculară şi durerea continuă.
 Semnul apărut la debutul bolii este reducerea balansării braţului
afectat în timpul mersului datorită rigidităţii musculare.
Rigiditatea poate afecta musculatura membrelor inferioare, a
feţei, gâtului sau a altei părţi a corpului şi duce la oboseală
musculară şi anchilozare;
 Mişcări încetinite şi limitate
 (bradikinezie), când persoana încearcă să se mişte dintr-o
poziţie de repaus. De exemplu, mişcarea de ridicare dintr-un
scaun sau schimbarea poziţiei în pat devin dificile;
 Slăbirea muşchilor feţei şi a gâtului.
 Vorbirea şi înghiţirea pot deveni dificile şi persoanele
respective se pot îneca, tuşi sau pot pierde salivă pe la
colţurile gurii. Vorbirea este monotonă şi şoptită.
 Pierderea capacităţii de contracţie a muşchilor feţei poate
duce la o expresie facială fixă, numită "masca
Parkinsoniană";

 Dificultăţi în deplasare (probleme ale mersului) şi în

menţinerea echilibrului (instabilitate posturală).
 Pot face paşi mărunţi târându-şi picioarele, flexia
trunchiului (poziţia gârbovită), au dificultăţi cu întoarcerile
în timpul mersului. În evoluţia bolii balansul şi problemele
de echilibru pot provoca căzături.
 Tremorul este unul dintre cele mai comune
semne din boala Parkinson, totuşi aproape
jumătate din cei care au tremor nu au Parkinson.

 În contrast cu tremorul din boala

Parkinson, tremorul din alte cauze se
ameliorează în repaus, nu se
îmbunătăţeşte o dată cu mişcarea
membrului respectiv şi se înrăutăţeşte
atunci când persoana încearcă să
îndeplinească o anumită sarcină (tremorul
esenţial, o stare tratabilă, de multe ori
diagnosticată ca boala Parkinson).
Boala Parkinson poate produce o varietate de
simptome:
 dexteritate şi coordonare diminuate.
 Modificări ale scrisului de mână, scrisul devine mai mic
(micrografie).
 Abilităţile atletice scad şi activităţile zilnice, cum ar fi
îmbrăcatul sau servirea mesei devin dificile;
 crampe musculare şi afectarea articulaţiilor;
 piele mai grasă şi apariţia sau sporirea mătreţei;
 Probleme digestive şi urinare;
 constipaţia este obişnuită;
 controlul micţiunii este dificil şi pot apărea urinari
frecvente şi imperioase;
Probleme în controlul involuntar sau automatic al
unor funcţii cum ar fi:
 creşterea transpiraţiei;
 scăderea tensiunii arteriale în poziţie ortostatică
(hipotensiunea ortostatică);
 disfuncţii sexuale.

 Alte simptome:
 Apariţia bruscă a imposibilităţii de a se mişca, poate
afecta persoana în timpul mersului;
 tulburări ale somnului, ale dispoziţiei şi ale gândirii;
 devine cu uşurinţă o persoană dependentă de cei din
jur, o persoană fricoasă, indecisă şi pasivă.
 Depresia este foarte frecventă şi poate fi cauzată atât de
modificările chimice ce au loc la nivelul creierului cât şi ca reacţie
la vestea că suferă de o boală ce duce la infirmitate.
 Cu tratament adecvat, starea pacientului poate fi îmbunătăţită.
 Una din trei persoane care suferă de boala Parkinson poate
dezvolta demenţă şi confuzie, similare celor din boala
Alzheimer (ansamblul demenţelor degenerative primare, ce se
caracterizează prin apariţia unei demenţe cu evoluţie lentă), în faza
finală a bolii.

 Factorii de risc sunt greu de identificat deoarece cauza

bolii nu este cunoscută, vârsta înaintată este singurul factor
de risc cunoscut pentru boala Parkinson.
 Expunerea prelungită la anumiţi factori de mediu, pesticidele,
chimicalele, folosirea apei din fântâni infestate, poate creşte
riscul apariţiei bolii, dar acest lucru nu a fost dovedit.
 Tratament
 Metodele de tratament adiţionale cum ar fi exerciţiile
fizice, fizioterapia şi TO pot fi de ajutor în toate stadiile
bolii Parkinson, mai ales în menţinerea tonusului,
mobilităţii şi independenţei.
 Tratament medicamentos – Levodopa - este cel
mai bun medicament pentru Parkinson, efectele
secundare (ce includ mişcări involuntare şi alte
complicaţii motorii) pot cauza probleme în stadiile
tardive ale bolii.
 Tratamentul iniţial cu agonişti dopaminergici pot
întârzia începerea tratamentului cu levodopa şi pot
întârzia apariţia efectelor secundare ale acesteia.
 Nu exista un tratament care să oprească distrugerea
celulelor nervoase ce duce la apariţia acestei afecţiuni.
 Tratamentul chirurgical poate fi utilizat în cazul unui
număr mic de persoane.

 Tratamentul este diferit pentru fiecare persoană în parte

şi se poate schimba pe măsură ce boală evoluează.
Vârsta, ocupaţia, familia şi condiţiile de viaţă pot
influenţa deciziile privind începerea tratamentului,
tipul acestuia şi când se modifică medicaţia.
Funcţie de starea de sănătate se modifică şi
tratamentul pentru a obţine un echilibru între
calitatea vieţii, efectele secundare ale bolii şi costurile
tratamentului.
Tratament de întreţinere
 Sunt măsuri ce pot fi luate la domiciliul persoanei afectate de
Parkinson pentru a face faţă mult mai uşor simptomelor.
 Trebuie sfătuit să-şi folosească energia pentru activităţile
strict necesare şi să amenajeze locuinţa încât să se
deplaseze uşor şi lucrurile necesare să-i fie la îndemână.
 Exerciţiile fizice regulate, o dietă echilibrată sunt foarte
importante în cadrul tratamentului.
 Exerciţiile pot ajuta la menţinerea tonusului, a coordonării
şi a rezistenţei, dar şi în menţinerea greutăţii şi reducerea
posibilităţii de apariţie a constipaţiei.
 Blocarea musculară poate fi rezolvată prin efectuarea unor
mişcări intenţionate.
Deplasarea către un punct fix pe sol, făcând un
prim pas precis, lung, în stil de marş poate ajuta la
depăşirea episoadelor de rigiditate musculară.
 Alimentaţia persoanelor cu Parkinson este foarte importantă
deoarece consumul de proteine poate interfera cu absortia
medicamentelor şi poate modifica eficacitatea lor.
 Dieta echilibrată, odihna, suportul din partea familiei, pot fi de
ajutor.
 Trebuie să existe o modificare şi în ceea ce priveşte alimentaţia,
referitor la ce şi cum mănâncă.
De exemplu, se pot hrăni din poziţia stând, mâncând câte
puţin, iar alimentele să fie cât mai uşor de mestecat.
 Cu bărbia ridicată, înghiţind des şi evitând dulciurile se
poate reduce salivaţia.
 Depresia este frecventă şi poate apărea înainte ca boala să fie
diagnosticată.
 Simptomele se pot modifica de la o zi la alta şi efectele adverse ale
medicamentelor pot limita eficienţa tratamentului.
 Logopedia este necesară, se recomandă exerciţii de respiraţie şi de
vorbire pentru pacienţii cu vorbirea monotonă, imprecisă, şoptită,
specifică celor afectaţi de Parkinson, mai ales în stadiile finale.
Tratamentul ambulatoriu
 Viaţa de zi cu zi a unui bolnav cu Parkinson la început nu
este afectată semnificativ, dar, o dată cu trecerea timpului
aceasta devine din ce în ce mai supărătoare.

Tratamentul la domiciliu îi ajută să se adapteze pe

măsură ce boală avansează, să rămână independenţi
cât de mult este posibil.
Calitatea vieţii depinde în mare măsură de continuarea
activităţilor, de păstrarea unei legături strânse cu
familia şi de păstrarea independenţei.
Folosirea unui baston sau a unui cadru pentru mers
pot fi utile pe măsură ce boală avansează.
 Aspecte ce pot fi de folos în tratamentul ambulator al
unui pacient cu Parkinson sunt:
 modificarea unor activităţi şi reamenajarea casei încât
activităţile zilnice să fie cât mai simplificate, poziţionarea
mobilei să fie făcută astfel încât să existe un sprijin atunci
când se deplasează;
 o dietă sănătoasă, care să includă fructe, vegetale, cereale,
legume, peşte, carne de pasăre, carne slabă, produse
lactate degresate;
 schimbarea mâncărurilor şi a felului cum sunt mâncate reduc
salivaţia;
 exerciţiile fizice sunt foarte necesare în toate fazele bolii;
 pentru a diminua tremorul, pentru reducerea acestuia poate
lua o greutate în mâna care tremură;
 blocajul motor poate fi diminuat prin diferite metode, cum ar
fi mersul către o ţintă de pe podea;
 logopedia pentru îmbunătăţirea vorbirii;
Tratament medicametos
 Are scopul de a suplini lipsa neurotransmiţătorului -
dopamină, ce cauzează simptomatologia acestei afecţiuni.
 Medicamentele pot ameliora simptomele, dar au şi o serie
de efecte adverse la fiecare persoană în parte.
Apomorfina este un agonist dopaminergic pentru
tratarea episoadelor ocazionale de imobilitate, asociate
cu boala Parkinson.
 Trebuie administrată împreună cu medicamente
antiemetice pentru a preveni apariţia greţurilor şi
vărsăturilor.
 Studii recente arată că tratamentul cu doze mari de
antioxidant coenzima Q10 poate încetini progresia bolii
Parkinson, dar trebuie luat în primele faze ale bolii.
 Tratamentul chirurgical poate fi luat în considerare atunci
când medicamentele nu mai pot controla simptomele bolii sau
când efectele adverse sunt destul de severe şi afectează
activităţile de zi cu zi ale pacientului.
 Cei cu boală Parkinson avansată sau care au şi alte
afecţiuni (cum ar fi boli cardiovasculare sau respiratorii, afecţiuni
renale) nu pot suporta intervenţii chirurgicale.
 Electrostimularea profundă cerebrală este un
tratament nou în terapia Parkinsonului.
 Terapia foloseşte impulsuri electrice pentru stimularea unei
anumite zone a creierului. Impulsurile electrice sunt generate de
electrozi plasaţi printr-o intervenţie chirurgicală în creier.
 Această tehnică poate fi folosită în combinaţie cu
tratamentul medicamentos, cu levodopa sau cu alte
medicamente.
 Este metoda de terapie folosită în faza avansată a bolii.
 Intervenţia chirurgicală nu distruge substanţa
nervoasă de la nivelul creierului şi are riscuri mult mai
mici decât metodele vechi, mai distructive, palidotomia
şi talamotomia (care implică distrugerea precisă a unei
mici suprafeţe din porţiunea profundă a creierului, care
cauzează simptomele bolii).

 Neurotransplantul este un procedeu experimental

pentru terapia Parkinsonului.
 Constă în implantul de celule care să producă

dopamină la nivelul creierului (de la un creier fetal,

sau folosirea celulelor modificate genetic).
 Poate fi făcut doar în câteva centre medicale din

lume.
Alte tratamente

 Logopedia şi terapia ocupaţională pot fi de mare ajutor

în terapia bolii Parkinson.

 Tratamentele complementare nu trebuie să înlocuiască

medicamentele necesare tratării bolii, chiar dacă este
foarte probabil ca acestea să dea rezultate bune.

 Depresia care nu răspunde la medicaţie se poate

îmbunătăţi cu terapie cu electroşocuri (electroterapie).
 Kinetoterapia este un adjuvant terapeutic important prin
exerciţii fizice zilnice de gimnastică, exerciţii pentru reeducare
funcţională şi refacerea echilibrului postural.
 Obiective:
 Menţinerea autonomiei, prin limitarea scăderii performanţelor
fizice şi psihice (asistenţă profilactică şi de recuperare prin
antrenament fizic);
 ameliorarea mobilităţii (masajul decontracturant, băi calde, rotaţii
cervicale şi ale trunchiului, întinderile – stretchingul musculaturii
flexoare, tehnici FNP);
 îmbunătăţirea circulaţiei;
 reeducarea respiraţiei;
 menţinerea tonusului muscular;
 menţinerea supleţei articulare;
 corectarea tulburărilor de mers.
 educarea şi reeducarea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii;
 corectarea şi conştientizarea posturii.
Mijloace şi tehnici folosite:
exerciţii de încălzire;
exerciţii de mobilitate şi de coordonare;
exerciţii de echilibru;
exerciţii pentru mobilitatea gleznei;
exerciţii de mimică;
posturari;
exerciţii cu obiecte;
gimnastică respiratorie;
plimbări pe iarbă, pe pietriş şi nisip, pentru a stimula
reacţiile de echilibru.
elemente din terapia ocupaţională,
terapia de grup;
 TO ajută pacienţii cu Parkinson să-şi îmbunătăţească
capacitatea de a îndeplini sarcinile lor zilnice.
 asistarea pacienţilor în dezvoltarea unei rutine în
autoîngrijire, ţinând cont de limitările mobilităţii
funcţionale,
 încurajarea pacienţilor să menţină maximul funcţional în
activităţile zilnice pentru cât mai mult timp posibil,
 învăţarea de tehnici adaptative pentru a reduce
tremorul.
 Mijloacele terapiei ocupaţionale
În cadrul programului complex de recuperare
neuromotorie, TO are sarcina de a perfecţiona
coordonarea neuro-musculară, de a “netezi” mişcările
voluntare redobândite prin kinetoterapie şi de a îngloba
autoservirii toate achiziţiile motorii ale bolnavului.
 Programul de terapie ocupaţională trebuie să răspundă
următoarelor deziderate :
 restabilirea funcţiei neuro-motorii în raport cu necesităţile auto-
servirii;
 abordarea terapeutică a disfuncţiilor senzitivo-motorii
 antrenamentul utilizării ortezelor în activitatea gestuală zilnică
(unde este cazul);
 explorarea bolnavului în raport cu deficitul motor restant;
 stabilirea programului de activitate zilnică la domiciliul bolnavului;

 Obiectivul major al TO este dezvoltarea maximă posibilă a funcţiilor

de integrare prin creşterea volumului de informaţii sensitive şi
senzoriale încât răspunsul motor să fie cât mai adecvat.

 TO nu vindecă boala Parkinson, dar oferă noi modalităţi de a rezolva

sarcinile, prin prescrierea de echipamente adaptate, ajută pacienţii
să-şi desfăşoare activităţile zilnice mai uşor, contribuie la menţinerea
independenţei funcţionale, creşte satisfacţia şi stima de sine a acestor
pacienţi.
 Rezumat

 Datorită modificărilor degenerative, afecţiunile

neurologice netratate, în timp duc la agravarea
stării de sănătate.
 La vârste înaintate nu se vindecă aceste
deficienţe, dar, printr-un program
kinetoterapeutic cu exerciţii adecvate se poate
încetini agravarea situaţiei, în cel mai bun caz
se poate opri evoluţia.
 Concepte şi termeni de
reţinut

 Stres, stres oxidativ, depresie, demenţă,

 Parkinson, Alzheimer.
 Probleme de reflexie şi teme
de dezbatere
1. Care sunt factorii de risc de care depinde
apariţia afecţiunilor neurologice la
persoanele de vârsta a III-a?

2. Care sunt măsurile kinetoterapeutice în

cazul afecţiunilor neurologice pentru
persoanele de vârsta a III-a?
Bibliografie
1. Athanasiu A. (1998). Tratat de psihologie medicală, Ed.
Oscar Print, Bucureşti.
2. Bălăceanu-Stolnici C.(1998). Geriatrie practică, Ed.
Medicală Amaltea-1998
3. Câmpeanu M. (2003). Kinetoterapia deficienţelor fizice, Ed.
Napoca Star, Cluj-Napoca.
4. Chirieac R., Ancuţa C., (2005). Artroza, Editura
Performantica
5. Cristea E. (1990). Terapia prin mişcare la vârsta a treia,
Editura Medicală, Bucureşti
6. Gelender M., Gath D., Mazou R. (1994). Tratat de
psihiatrie Oxford, Ediţia a II-a, Editat de Asociaţia Psihiatrilor
Liberi din România şi Geneva Initiative on Psychiatry-1994
8. Ionescu A. (1994). Gimnastică medicală, Ed. All, Bucureşti.
9. Kaplan Arline, Memory and Mood Are Focus of Geriatric Research Efforts
Psychiatric Times January 2001 Vol. XIV Issue 1
10. Lieberman A., McCall M. (2003). “Parkinson Disease”, Ed. Jones and
Bartlett, SUA.
11. Marcu V. (1997). Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie,
Ed. Universităţii Oradea.
12. Mihăilescu V. (1996). Psihoterapie şi psihosomatică, Ed. Polirom, Iaşi.
13. Nica-Udangiu Şt., Nica-Udangiu L. (1983). Nevrozele la vârsta
înaintată, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti
14. Puwak Hildegard. (1995). Încetinirea ireversibilităţii, Eseu de cercetare
despre vârsta a treia, Ed. Expert, Bucureşti.
15. Zbenghe T. (1987) – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de
recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.
16. http://depresie.psihologia.info.ro/?cat=71
17. www.psihoterapia.eu
18. www.academic.ro
19. www.wikipedia.ro