Reformă şi stabilitate în universităţi

Mihaela Cucereanu-Iațco
Principii fundamentale aplicabile învăţământului superior:

a. Prioritatea acordată obiectivelor şi mai puţin programării detaliate a dezvoltării

învăţământului superior.
b. Promovarea varietăţii opţiunilor de aplicare a unor decizii centrale în rezolvarea
unor situaţii punctuale.
c. Acceptarea “agresiunilor” din afara sistemului de învăţământ superior.
d. Acordarea unui timp de răspuns suficient, pentru ca sistemul de învăţământ
superior să poată reacţiona la intervenţiile determinate de implementarea unor
politici.
e. Depistarea punctelor de amplificare din sistemul de învăţământ superior.
f. Intervenţia cu prudenţă în buclele de reglare a sistemului de învăţământ superior.
g. Realizarea unui sistem de învăţământ echilibrat prin descentralizare.
 Principii specifice
- corelarea schimbărilor din sistemul de învăţământ superior la triada: tradiţii-
realitate socialeconomică şi culturală-valori europene; - caracterul global al
schimbării, aceasta afectând direct sau indirect toate componentele învăţământului
superior;
-flexibilitatea curriculum-ului, prin adaptarea permanentă la inpulsurile care
sosesc din mediul universitar şi extra-universitar;
- stimularea gândirii studentului şi mai puţin a capacităţii acestuia de
conteinerizare a informaţiei; - promovarea unui nou management al calităţii în
procesul de învăţământ superior;
- accentuarea rolului învăţământului postuniversitar în sistemul de învăţământ
superior;
- diversificarea gamei de motivaţii a studenţilor şi cadrelor didactice;
- diversitatea valorică a universităţilor, de unde necesitatea ierarhizării acestora;
- translarea treptată a filtrelor de selecţie a studenţilor de la admitere spre sfârşitul primului
ciclu;
- încurajarea competiţiei interuniversitare;
- consolidarea autonomiei universitare, în corelaţie cu asigurarea sinergiei necesare
învăţământului românesc în integralitatea sa;
- diversificarea echitabilă a ofertei universitare pe marile regiuni ale ţării, asigurând condiţi
de accesibilitate la învăţământul superior pentru toţi tinerii ţării;
- modernizarea infrastructurii universitare, inclusiv prin creşterea gradului de informatizare
a procesului de învăţământ şi cercetării ştiinţifice;
- creşterea responsabilităţii în gestionarea resurselor la nivelul universitaţilor; - asocierea
universităţilor, asocierea acestora cu alte instituţii şi întreprinderi pentru realizarea unor
obiective comune;
- revigorarea cercetării universitare, ca sursă de alimentare a învăţământului cu fonduri
financiare, respectiv practici şi idei;
- sprijinirea universităţilor în cooperările internaţionale şi în diversificarea acestora.
La începutul anului 2001 analiza sistemului de
învăţământ superior indica “degradarea lentă şi
continuă

Obiectivele operaţionale şi priorităţile stabilite

pentru perioada 2002-2010
 1. Optimizarea reţelei naţionale a instituţiilor de învăţământ
superior
a. Ierarhizarea universităţilor pe criterii de performanţă
b. Corelarea distribuţiei universităţilor pe mari regiuni, în raport cu
populaţia şi resursele acestora
c. Reanalizarea structurii învăţământului de stat spre optimizarea
acestuia.
d. Promovarea instituţiilor de învăţământ superior particular de
calitate
2. Consolidarea autonomiei universitare, paralel cu creşterea
sinergiei şi coerenţei întregului sistem de învăţământ superior.
a. Accelerarea procesului de descentralizare a activităţii specifice
universitare.
b. Creşterea responsabilităţii conducerii universităţilor în deciziile
luate la nivelul instituţiilor respective.
c. Instituirea de noi raporturi de cooperare între universităţi şi
minister.
d. Flexibilitate şi exigenţă în monitorizarea instituţiilor de îvăţământ
superior.
3. Îmbunătăţirea performanţelor în activitatea studenţilor şi
a personalului didactic.
a. Creşterea exigenţei în promovarea personalului didactic.
b. Reorganizarea procesului didactic printr-o nouă filozofie a
învăţării
c. Îmbunătăţirea selecţiei şi motivarea studenţilor pentru noi
performanţe.
d. Instituirea evaluării interne şi externe, ca instrument în
atingerea unei noi calităţi
e. Revigorarea cercetării ştiinţifice universitare şi utilizarea
rezultatelor în procesul didactic.
 4. Îmbunătăţirea infrastructurii universitare.

a. Modernizarea bazei materiale prin alocarea de noi fonduri

de la bugetul central.
b. Atragerea de noi surse financiare pentru dezvoltarea bazei
materiale.
c. Atragerea investitorilor privaţi în îmbunătăţirea bazei
materiale.
d. Gestionarea cu responsabilitate a bazei materiale
universitare
5. Corelaţie mai bună a învăţământului superior cu piaţa
forţei de muncă.
a. Racordarea specializărilor universitare cu nomenclatorul
ocupaţiilor.
b. Monitorizarea modului de inserţie a absolvenţilor pe
piaţa forţei de muncă
c. Promovarea conceptului de universitate antreprenorială
şi a iniţiativei antreprenoriale.
d. Optimizarea activităţilor practice în ansamblul
procesului didactic
e. Orientarea cercetării ştiinţifice universitare spre
problemele economice, sociale şi culturale actuale.
6. Reorganizarea procesului didactic.

a. Instituirea sistemelor modulare pe pachete de cursuri universitare.

b. Un nou centru de greutate – titularul de disciplină (modul).
c. Iniţierea şi dezvoltarea politicilor educaţionale tip “e- Learning” în
domeniul tehnologiilor de comunicare şi modernizarea infrastructurii
corespunzătoare a instituţiilor şi unităţilor de învăţământ
d. Instituirea schimbului de experienţă la nivel naţional (profesor invitat) şi a
cooperării interuniversitare în domeniul învăţământului
e. Îmbunătăţirea modului de organizare a concursurilor pentru posturile de
conferenţiar şi de profesor universitar.
f. Structurarea clară pe cicluri, cu porţi de ieşire din sistem pentru studenţi.
g. Creşterea importanţei creditelor transferabile în activitatea universitară.
7. Stimularea integrării învăţământului superior românesc în
cel european şi a cooperărilor internaţionale.

a. Consolidarea procesului de reformă în învăţământul superior,

în concordanţă cu evoluţia celui european.
b. Derularea programelor Socrates II şi Leonardo da Vinci II.
c. Susţinerea programului de schimburi interuniversitare.
d. Promovarea preocupărilor pentru menţinerea şi dezvoltarea
relaţiilor de cooperare cu alte ţări ale lumii.
Ce este competitivitatea internaţională a
universităţilor?
Capacitatea de a intra în „the battle for brainpower” (The
Economist);
de a concura pentru studenţi, profesori şi resurse financiare pe «o
piaţă globală».
Răspunsurile sunt complicate datorită tradiţiilor academice diferite
– universităţile sunt longevive şi conservatoare – e.g. tradiţia
anglo-saxonă; tradiţia franceză; tradiţia germană. În pofida
conturului şi a conţinutului relativ omogen - «world-class
university» nu există un «pattern» unic de universitate competitivă.
Există tipuri variate de politică educaţională (liberală, dirijistă,
mixtă etc.)
 Abordarea empirică şi comparativă

Evaluarea şi compararea elementelor definitorii pentru o

universitate – cele mai bune universităţi din ţări cu sisteme
economice şi politice, cultură şi tradiţii similare, comparabile.
Dintre criterii, se utilizează: mărime, dotări şi resurse materiale,
buget, structură şi varietatea programelor educaţionale şi de
cercetare, grad de internaţionalizare, management etc. De
exemplu: universităţi din Austria, Germania şi Elveţia; Franţa,
Italia, Spania, Portugalia şi ţările latino-americane; Coreea de Sud,
Malaezia, Taiwan, Japonia, Singapore şi Hong-Kong; ţările anglo-
saxone etc.
 Caracteristici importante
Numărul universităţilor competitive internaţional este relativ scăzut chiar şi în ţările cu
îndelungată şi bogată tradiţie academică, economie dezvoltată şi democraţie liberală.
Selectivitatea, diferenţierea şi focalizarea resurselor publice pe universităţile competitive / cu
potenţial este o condiţie esenţială în ţările cu tradiţie academică publică şi în ţările emergente.
Egalitatea şi „socialismul educaţional” nu generează un nivel mai ridicat de calitate medie a
educaţiei şi cercetării universitare, dar anulează potenţialul competitiv al universităţilor bune;
de exemplu:
China a adoptat un plan de concentrare a resurselor financiare pe un număr mic de
universităţi publice;
C. Kerr a alcătuit în anii ’60, un “Master plan”, separând nouă universităţi californiene
(University of California) de restul (California State University). Cele nouă au devenit
„intensive research university” (e.g. Berkley, UCLA, Davis etc.).
Într-un mediu academic vibrant, eterogen şi concurenţial, universităţile bune impun standarde
înalte (de exemplu, Ivy League în SUA, Russell Group în U.K.);
în SUA şi U.K. nu există legi ale învăţământului superior şi cercetării
Cheltuieli pentru învăţământul superior
Japonia 3,15%
SUA 2,79%
UE 1,5%
Cheltuieli / student
SUA 36.500 €
UK 14.000 €
UE 8.900 €
Cehia 6000 €
Ungaria 5500 €
Mexic 5000 €
România ≈ 2300 €
 În anul 2012, în topul universităților cu cele mai mari
cheltuieli per student din Bugetul Public Național au fost

Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae

Testemițanu” (circa 47 mii lei)

Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (circa 35 mii

lei)

Universitatea de Stat „Grigore Țamblac” din Taraclia (circa

25 mii lei pe student).
În anul 2012 cei mai mulți studenți își făceau studiile la:

Universitatea de Stat din Moldova (circa 16 mii studenți, sau 15,7% din
totalul studenților în învățământul superior)

Universitatea Tehnică a Moldovei (14.4 mii studenți, sau circa 14% din
totalul studenților)

Academia de Studii Economice din Moldova (13.3 mii studenți, sau 12,9%
din totalul studenților).
În ultimii cinci ani, ponderea studenților în instituțiile de învățământ
superior publice și private nu s-a schimbat circa
19% în instituțiile de învățământ private
81% în cele publice
numărul total al studenților a continuat să descrească
(de la circa 115 mii studenți în 2008 la 102 mii în 2012).
distribuția pe localități:
în anul 2012 90,2% din totalul studenților în învățământul superior își
făceau studiile în municipiul Chișinău
6,2% în municipiul Bălți
1,73% în municipiul Comrat
1,60% în or. Cahul
0,28% în or. Taraclia.