TIPURI DE STELE

De Etem Enes și Vlad Catarig

 CE SUNT STELELE?
• O stea este în general un anumit tip
de corpuri cerești, masiv și strălucitor,
deseori de formă aproximativ sferică,
alcătuit din plasmă în oarecare
echilibru hidrostatic, și care a produs în
trecut sau încă mai produce și
azi energie pe baza reacțiilor
de fuziune atomică din interiorul
său.Exista 7 tipuri de stele generale
:M,K,G,F,A,B,O;și stele neutronice.
STELELE DE TIP 'M'
• Tipurile de stele M sunt cele mai
comune tipuri de stele. Astronomii le
definesc prin spectrul lor optic, care
tinde să fie dominat de benzile de
absorbție a oxidului de titan și a
oxidului de vanadiu. În timp ce
majoritatea stelelor din această
clasă sunt secvențe principale și
tipuri pitic roșii, ele includ și un
număr de stele gigantice, precum și
unii super-gigani și hiper-giganti;
inclusiv VY Canis Majoris, cea mai
mare stea cunoscută.
STELELE DE TIP 'K'
• Stelele de tip K sunt de dimensiuni medii între stelele
de tip M și stelele de tip G, precum soarele nostru. În
general, masele lor variază de la aproximativ 50% la
80% masa Soarelui, cu temperaturi relativ mai
scăzute ale suprafeței. Din cauza masei lor mai mici,
ele rămân în secvența principală pentru aproximativ
15-30 miliarde de ani, comparativ cu 10 miliarde
pentru Soare. La 10,5 ani lumină este Epsilon Eridani,
o secvență principală K2, o stea pitic portocalie-
roșie. Aceasta este o stea tânără, între 500 de
milioane și un miliard de ani. Este vorba de
aproximativ 85% din masa și diametrul soarelui, și
mai rece decât soarele. Se află într-o stare similară
cu cea în care Soarele era cu aproximativ 4 miliarde
de ani în urmă. Are un nor dens de praf în jurul lui și
au fost găsite una sau două planete; un gigant de
gaze în jur de 1,55 ori masa lui Jupiter, celălalt,
neconfirmat, considerat a fi mult mai ușor, poate
doar 10% din masa lui Jupiter. Cercetările recente
arată că steaua are două curele distincte de
asteroizi, precum și un inel exterior de obiecte
înghețate similare cu banda Kuiper din sistemul
solar.
• Epsilon Eridani (stanga) in comparatie cu
soarele(dreapta)
STELELE DE TIP 'G'
• O stea de secvență principală de tip G adesea
(și imprecis) numită pitic galben sau stea pitică
G, este o stea secvență principală de tip
spectral G. O astfel de stea are masele solare
de la 0,84 până la 1,15 și temperatura de
suprafață cuprinsă între 5,300 și 6,000 K. Ca și
alte stele de secvență principală, o stea de
secvență de tip G convertește elementul
hidrogen la heliu în nucleul său prin fuziunea
nucleară. Soarele, steaua cu care Pamantul
este legat gravitational in Sistemul Solar si
obiectul cu cea mai mare magnitudine
aparenta, este un exemplu de stea de
secventa de tip G (tip G2V). În fiecare secundă,
Soarele conectează aproximativ 600 milioane
de tone de hidrogen la heliu, transformând
aproximativ 4 milioane de tone de materie în
energie. Pe lângă Soare, alte exemple bine
cunoscute de stele de secvență de tip G includ
Alpha Centauri A, Tau Ceti și 51 Pegasi.
STELELE DE TIP 'F'
• Cea mai cunoscuta stea de tip F este Procyon.
Aceste tipuri de stele sunt mai rare în Univers,
apoi stele de tip G precum Sol și mult mai rare
decât stele de tip K. Temperatura suprafeței lor
este de 6000 ... 7600 K.
• Luminozitatea este până la un punct similar cu
cel al solului, care conține lumină infraroșie,
ultravioletă și vizibilă. Producția de lumină
ultravioletă este mai mare fata de a soarelui .
Steaua generează o mulțime de lumină în
spectrul vizibil, dar produce mai multă lumină
albastră, apoi roșie. Emisia infraroșie este, de
asemenea, prezentă. Vânturile solare sunt mai
puternice decât ceea ce generează soarele.
• F-stelele de clasă au o durată de viață mai
scurtă decât soarele și treptat se transformă în
giganți roșii, înainte de a se termina într-un pitic
alb.
STELE DE TIP 'A'
• Stelele de tip A sunt mai rare decât stele de tip
K, stele de tip G sau stele de tip F (care sunt
similare cu soarele nostru, Sol). Datorită luminozității
lor, ele sunt cele mai comune două stele de pe
cerul de noapte, după stele de tip B. Unele dintre
cele mai strălucite vedete pe care le vedem sunt
stele de tip A, inclusiv Sirius A, Vega, Altair sau
Fomalhaut.A - stelele de clasă au vânturi solide
puternice, mult mai puternice decât Sol. Durata lor
de viață este mult mai scurtă. Odată ce au folosit
tot hidrogenul, încep să fuzioneze heliu, lăsând
încet secvența principală și transformându-se în
giganți roșii. În cele din urmă, devin pitici albi. -
stelele de clasă sunt mai masive decât Sol și se
rotesc mai repede, creând un câmp magnetic
mai puternic
STELELE DE TIP 'B'
• Steaua secvenței principale de tip B
(BV) este o stea secvențială
principală (ardător de hidrogen) de
tip spectral B și luminozitate clasa V.
Aceste stele au de la 2 la 16 ori
masa Soarelui și temperaturile de
suprafață între 10.000 și 30.000 K.
Stelele de tip B sunt extrem de
luminoase și de albastru. Tipurile de
tip B nu au coroană și nu au o zonă
de convecție în atmosfera lor
exterioară. Ei au o rată mai mare de
pierdere în masă decât stelele mai
mici, cum ar fi Soarele, iar vântul lor
stelar are viteze de aproximativ
3.000 km / s.
• Epsilon Orionis
STELE DE TIP 'O'
• Stelele de clasa O sunt foarte calde și
foarte luminoase, unele stele fiind de
peste un milion de ori mai luminoase
decât soarele. Cea mai mare parte a
producției lor este în gama
ultravioletă, oferind stelelor o culoare
albastră. Ele sunt unele dintre cele mai
rare și mai masive dintre toate stelele.
Fiind atât de masivi și, prin urmare,
foarte calzi, ei ard prin hidrogenul lor
foarte repede, în unele cazuri în
câțiva milioane de ani. Aproape toți
sunt predispuși să-și încheie scurtele
vieți în explozii spectaculoase ale
supernovelor.
STELELE
NEUTRONICE
• O stea neutronică este nucleul colaps al unei
stele uriașe, care înainte de colaps avea o
masă totală cuprinsă între 10 și 29 de mase
solare. Steaua neutronică este cea mai mică și
mai densă stea, fără a număra găuri negre,
găuri albe ipotetice, stele cuter și stele
ciudate. Steaua neutronică are o rază de
ordinul a 10 kilometri (6.2 mi) și o masă mai mică
de 2.16 maselor solare. Acestea rezultă din
explozia supernovei a unei stele masive,
combinată cu prăbușirea gravitațională, care
comprimă densitatea starului alb al piticului alb
al nucleului cu nucleul atomic.Odată formate,
ele nu mai generează în mod activ căldură și se
răcesc în timp; totuși, acestea pot evolua în
continuare prin coliziune sau acumulare.
Majoritatea modelelor de bază pentru aceste
obiecte implică faptul că stelele neutronice
sunt compuse aproape în întregime din
neutroni, electronii și protonii prezenți în materie
normală se combină pentru a produce neutroni
în condițiile unei stele neutronice
 PITICA ALBA
• O pitică albă este o stea de masă medie aflată în ultima fază a evoluției.
Asemenea stele nu au o masă suficientă pentru a genera în nucleu
temperaturile necesare fuziunii nucleare, responsabile pentru
nucleosinteza carbonului.

• Înainte de a deveni pitice albe, stelele din această categorie trec prin faza
de gigantă roșie, perioadă în care straturile exterioare se desprind și
formează nebuloase planetare; nucleul inactiv rămas conține în principal
carbon și oxigen. Prin absența fuziunii nucleare, materia stelară colapsează
așa încât densitatea sa devine foarte mare; de exemplu, o pitică albă
având masa Soarelui are aproximativ volumul Pământului. Întrucât în această
fază steaua nu mai are nici o sursă de energie, ea va continua să radieze
termic până la răcirea totală. Totuși, la vârsta actuală a Universului chiar și
cele mai vechi pitice albe încă au temperaturi de câteva mii de grade.

• În regiunea învecinată Sistemului Solar există numeroase pitice albe,

estimându-se proporția lor la 6% din numărul total de stele.

• Pitica albă radiază termic până va deveni o pitică neagră.

Exemple:
Steaua dublă Sirius. Componenta strălucitoare Sirius A este
însoțită de o pitică albă, Sirius B, mult mai slabă, care în această
fotografie luată cu telescopul spațial Hubble se vede la stînga-jos
față de componenta A.
PITICA NEAGRA
 O pitică neagră este o stea care, în mod ipotetic, primește acest nume
pentru o fază (etapă) târzie a existenței sale, presupusă finală. Știința spune
că o stea primește denumirea de pitică neagră în urma procesului de
transformare pe care-l suferă, din etapa de pitică albă, atunci când pitica
albă nu mai are suficientă energie pentru a genera căldură sau lumină
(fotoni). Deoarece timpul necesar pentru ca o pitică albă să-și consume
întreaga energie este mai mare decât vârsta universului, presupusă a fi de
13,75 miliarde de ani, existența unor stele-pitice negre este doar postulată
teoretic, fiind de așteptat (presupus) ca o astfel de stea să nu existe încă și
să nu poată fi observată fizic în momentul de față. Deși se presupune că
stadiul de pitică neagră ar fi, în unele cazuri, și stadiul final în care poate
ajunge o stea, știința postulează totuși, că ea ar mai trece în continuare,
pentru o anumită perioadă de timp ca urmare a scăderii continue a
temperaturii și creșterii valorii forțelor ei gravitaționale, în faza de stea
neutronică și mai apoi, în urma colapsului gravitațional total al materiei
acesteia, de fapt în faza ei finală aceea de singularitate gravitațională sau
mai bine cunoscută sub numele de gaură neagră. Pentru a înțelege mai
exact cum apare o pitică neagră, este necesară o scurtă prezentare a
ciclului de viață al unei stele. O pitică albă își va pierde treptat energia, prin
radiație termică și prin producerea de unde gravitaționale, se va răci și într-
un final va deveni o pitică neagră. Dacă astfel de stele există atunci ele
sunt foarte greu de observat datorită cantității infime de radiație termică și
luminoasă pe care o emit. Actualmente, se poate spune că o stea se află
în faza de pitică neagră dacă temperatura acesteia este egală sau mai  Timpul necesar pentru ca o pitică albă să se răcească atât de mult, încât să se
mică cu 2,725 grade Kelvin. Această temperatură reprezintă valoarea transforme într-o pitică neagră, este foarte greu de estimat deoarece sunt foarte mulți
temperaturii raidiației cosmice de fond și scade cu trecerea timpului. Astfel, factori care pot interveni într-o ecuație care ar calcula o astfel de perioadă. Ca și factori
perturbanți în calcul ar fi influența materiei întunecate, influența materiei cosmice
condiția de temperatutră a fazei de pitică neagră a stelelor se modifică, în provenită de la alte corpuri cerești (stele, sateliți, meteoriți, praf stelar) care ar cădea pe
scădere, în timp. Atâta timp cât valoarea temperaturii stelei va fi mai mare pitica albă și i-ar modifica masa, influența gravitațională a celorlalte stele învecinate,
decât valoarea temperaturii radiației cosmice de fond, ea va rămâne starea de mișcare a stelei - staționară sau de rotație și nu în ultimul rând timpul de
vizibilă și observabilă direct dar când valoarea temperaturii stelei scade dezintegrare al protonilor materiei stelei.John D. Barrow și Frank J. Tipler au estimat că
sub valoarea temperaturii radiației cosmice de fond, ea devine "invizibilă". timpul necesar ca o pitică albă să se răcească până la 5 grade Kelvin, în condiții ideale,
este de 10
15 ani.
 GAURA NEAGRA
 O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât
nimic — nici măcar particulele și radiația electromagnetică ca lumina — nu poate scăpa
odată intrat în ea. Teoria relativității generale prezice că o masă suficient de compactă
poate deforma spațiul și timpul astfel încât să formeze o gaură neagră. Limitele unei astfel
de regiuni din care nimic nu poate scăpa este numită orizontul evenimentelor. Chiar dacă
orizontul evenimentelor are un efect enorm asupra sorții și circumstanțele unui obiect care
trece prin aceasta, nicio caracteristică aparentă nu poate fi observată. În multe moduri o
gaură neagră se comportă ca un corp negru ideal, deoarece nu reflectă lumină deloc.
Mai mult, teoria câmpului cuantic în spațiu-timp curbat prezice un orizont al evenimentelor
invers proporțional mesei acestuia. Temperatura este de ordinul miliardelor de grade Celsius
în cazul găurilor negre de masă stelară, făcându-le, esențial, imposibil de observat.

 Obiecte a căror câmp gravitațional sunt suficient de puternice încât lumina nu poate
scăpa au fost considerate prima dată în secolul al XVIII-lea de John Michell și Pierre-Simon
Laplace. Prima soluție modernă al relativității generale care ar caracteriza o gaură neagră
a fost găsită de Karl Schwarzschild în 1916, chiar dacă interpretarea sa ca o regiune din
spațiu din care nimic nu poate scăpa a fost prima dată publicată de David Finkelstein în
1958. Găurile negre au fost de mult considerate o curiozitate matematică; a fost în timpul
anilor 1960 când munca teoretică a arătat ca acestea au fost o predicție a teoriei
relativității generale. Descoperirea stelelor neutron la sfârșitul anilor 1960 au stârnit interes în
realitatea obiectelor compacte colapsate gravitațional.

 Găurile negre cu o masă stelară sunt așteptate a se forma atunci când o stea foarte
masivă se colapsează la sfârșitul ciclului de viață. După ce o gaură neagră s-a format,
aceasta poate continua să crească prin absorbția continuă de masă din împrejurimi. Prin
absorbția de alte stele și coliziunea cu alte găuri negre, găuri negre supermasive cu o masă
de milioane de sori se pot forma. Există o prezumție generală cum că aproape
fiecare galaxie are o gaură supermasivă la centrul ei.

 În ciuda interiorului invizibil, prezența unei găuri negre poate fi dedusă prin interacțiunea
acesteia cu materia și prin radiația electromagnetică cum ar fi lumina vizibilă. Materia care
intră într-o gaură neagră poate forma un disc de acreție exterior încălzit de frecare,
formând unele dintre cele mai luminoase obiecte din univers. Dacă există alte stele care
orbitează o gaură neagră, orbitele lor pot fi folosite pentru a determina masa și locația unei
găuri negre. Astfel de observații pot fi folosite pentru a exclude posibilități alternative cum ar
fi stelele neutron. În acest fel, astronomii au identificat numeroase găuri negre stelare în
sisteme binare, și au stabilit că sursa radio cunoscută sub numele de Sagittarius A*, la centrul
propriei noastre galaxii, conține o gaură neagră supermasivă cu o masă aproximativă de
4,3 milioane de sori.
 CLASIFICAREA STELELOR
După Clasificarea spectrală Harvard
Clasificarea spectrală Harvard, într-o singură
dimensiune (temperatura) se bazează pe liniile
de hidrogen sau Seria Balmer emise de stea.

 După Clasificarea spectrală Yerkes

Clasificarea se bazează pe liniile spectrale
proporționale cu gravitatea care se găsește
la suprafața stelei și se bazează pe
luminozitate, total diferit de clasificarea
Harvard care se bazează pe temperatura la
suprafață.
 Clasificarea după spectrul stelar
În astronomie, clasificarea stelară este o clasificare a stelelor bazată inițial
pe temperatura fotosferică și de caracteristicile spectrale ale acesteia.
Temperatura stelară poate fi clasificată folosind Legea lui Wien; dar aceasta
nu este valabilă la stelele distante. Spectroscopia stelelor ne dă posibilitatea
de a clasifica stelele dupa linia de absorbție a stelelor, aceasta fiid posibil de
observat doar la o anumită temperatură a straturilor de pe atmosfera stelară.
TIPURI DE STELE IN SPECTRU
 Stelele din clasa O sunt foarte fierbinți și foarte strălucitoare, având
culoarea albastru intens.Naos (în Puppis) străluceste de un milion de ori
mai tare decât Soarele. Aceste stele au linii predominant neutre și ionizate
de heliu și linii foarte slabe de hidrogen.Aceste stele emit radiații sub
formă de ultraviolete.
 Stelele din clasa B sunt și ele foarte luminoase, Rigel (în Orion) este o
stea de tip B, supergigantă albastră. Spectrul acestora au linii de heliu si
de hidrogen în cantități moderate. Stelele de tip O si B sunt foarte
puternice, cu o viata scurtă.
 Stelele din clasa A sunt stelele comune vizibile cu ochiul
liber. Deneb în Cygnus este o altă stea cu o putere formidabilă, pe
când Sirius este tot o stea de clasă A , dar nu atât de puternică. Toate
stelele din clasa A sunt albe. Multe pitice albe sunt clasificate in această
categorie. Au linii puternice de hidrogen și metale ionizate.
 Stelele din clasa F sunt tot puternice dar spre sfârșitul vieții, ca
și Fomalhaut în Piscis Austrinus. Spectrul lor este caracterizat prin linii
slabe de hidrogen și metale ionizate, culoarea este albă cu tentă de
galben.
 Stelele din clasa G sunt probabil cele mai cunoscute tipuri, chiar și Soarele
face parte din această clasă. Au linii slabe de hidrogen și metale ionizate
și au și linii de metale neutre. Supergigantele se află de obicei între O și
B(albastre),și, K și M (roșii).În general aceste stele nu stau în clasa G din
cauza proportiilor uriașe pe care le au și sunt foarte instabile.
 Stelele din clasa K sunt stele cu tentă de portocaliu fiind mai reci decât
Soarele. Unele stele K sunt stele gigante sau supergigante ca și Arcturus,
pe cand altele ca Alpha Centauri B sunt spre sfârșitul vieții. La aceste stele
predomină liniile de metale neutre și foarte slab hidrogenul.
 SFARSITUL UNEI STELE
 Când o stea și-a consumat în timp cea mai  Stelele cele mai masive produc elemente chimice mai grele, cum ar fi
mare parte din combustibilul de hidrogen, fierul. Ele cresc și devin supragigante, cu o rază chiar și de mii de ori mai
miezul acesteia se contractă și devine mai cald. mare decât cea a Soarelui. Interiorul lor este format dintr-o succesiune de
Hidrogen se găsește încă din abundență la straturi din ce în ce mai puțin calde și mai puțin dense spre exterior,
marginea stelei, unde continuă să se transforme compuse din diferite gaze. Brusc, ele explodează și materia lor se
în heliu. Steaua se mărește, și culoarea împrăștie în spațiu. Este un adevărat joc de artificii cosmic. În mod violent,
acesteia tinde spre roșu. Steaua devine steaua devine de 10 miliarde de ori mai luminoasă decât Soarele. Acest
o gigantă roșie. Diametrul său poate ajunge de fenomen poartă numele de supernovă. După explozie, nu mai rămâne din
10 până la 100 ori mai mare decât cel al ea decât miezul. În funcție de masa pe care o are, acesta devine fie o stea
Soarelui nostru. În centru se declanșează noi de neutroni, fie o așa-numită "gaură neagră".
reacții nucleare: heliul prezent în mijlocul stelei
se transformă în carbon. Atmosfera stelei este
proiectată în spațiu, formând în jurul stelei o
sferă de gaze în expansiune, o nebuloasă.
Când heliul din mijlocul stelei se transformă în
carbon, steaua se contractă din nou, dar nu mai
devine suficient de caldă pentru a declanșa noi
reacții nucleare. Ea devine o pitică albă (o stea
mică, de mărime comparabilă cu Pământul; dar
unde o cantitate de materie de mărimea unui ou
cântărește câteva tone). Această stea se
răcește, strălucirea ei scade încetul cu încetul,
până se stinge. Nu mai rămâne din ea decât o
"pitică neagră", prea rece ca să mai
strălucească.
  PROTOSTEA
 O protostea este o masă mare de materie care se
formează prin contracția gazului dintr-un nor
molecular gigant aflat în mediul interstelar. Faza
protostelară este un stadiu incipient în procesul de formare
a stelelor. Pentru o stea cu masa Soarelui perioadă
durează aproximativ 100.000 de ani tereștri.
 Acesta începe în nucleul unui nor molecular odată cu
creșterea densității și se termină cu formarea unei stele T
Tauri, care apoi se dezvoltă într-o stea aflată pe secvența
principală. Acest lucru este marcat de vânturi solare
specifice stelelor T Tauri, un tip de super vânt solar, care
marchează trecerea la stele ce emit energie.
 Fizicianul britanic Sir James Jeans a studiat
fenomenul de mai sus în detaliu. El a fost în
măsură să arate în ce condiții adecvate, un nor
molecular, sau o parte din el, ar începe să se
contracte așa cum este descris mai sus. El a
obținut o formulă pentru calcularea masei și
dimensiunii pe care un nor ar trebui să o atingă,
în funcție de temperatura și densitatea acestuia,
pentru ca procesul de contracție gravitațională
să înceapă.
Masa critică este cunoscută ca Masa Jeans. Ea se
obține cu formula:
BIBLIOGRAFIE
Wikipedia,FANDOM,http://www.whillyard.com;