Africa este așezată la sud de Europa, în apropierea imediată a continentului nostru.

Ea se întinde aproape deopotrivă atât pe emisfera de nord cât și pe cea de sud.

Ecuatorul o taie prin partea de mijloc, iar Tropicul Racului la N și Tropicul
Capricornului la S.
Dincolo de tropice, în zonele temperate, Africa înaintează până la 37 lat. N (Capul
Bon), iar spre S până la 35 lat. S (Capul Acelor).
 După așezare, Africa este singurul continet cuprins în cea mai mare parte în
zona caldă.
De la Capul Bon și până la Capul Acelor, pe direcția nord-sud, Africa măsoară
8 000 km, iar de la vestla est 7 500 km.
Africa are o suprafață de 30 244 050 km2, este de trei ori mai întinsă decât
Europa și egală cu trei sferturi din suprafața Asiei. Ocupă 20,3% din suprafața
uscatului cu peste 800 mil locuitori în 54 de țări.
 Africa se remarcă printr-o componență etnică extrem de complexă. Doar nordul
este mai omogen, format din arabi, care vorbesc limbi hamito-semitice, etiopieni și
somalezi, care vorbesc limba amalică, apropiată de arabă.
• În Africa neagră, populația este amestecată, cu zeci de etnii și triburi într-o țară, foarte
diferențiate prin limbă, tradiții și mod de viață (Nigeria-peste 200 grupuri etnice).
• S-au impus și o serie de limbi de circulație mai largă, așsa cum este limba swahili, utilizată
în Africa orientală, Kenya, Tanzania, Uganda etc.
Cel mai bine individualizat este grupul pigmeilor, o populație forestieră, din bazinul
fluviului Congo. Împreună cu boșimanii și hotentoții, pigemii reprezintă populațiile africane
cele mai vechi.
Negrii africani pot fi divizați în mai multe grupuri principale:
 Bantu, de statură mijlocie , au fost la origine populații forestiere, clasate ca
paleonegroide; sunt împărțiți în zuluși și cafri, prin părțile SE ale continentului african.
 Sudanezii, care cuprind o mare varietate de populații, au trăsături mai fine, statură mai
înaltă și populează savanele; se împart în populații nuba din Sudanul Central, somba din
Sudanul Oriental sau bozo din delta interioară a Nigerului.
Un grup aparte îl formează niloticii, care prezintă și unele caractere hamitice. Au statură
înaltă și pigmentație puternică, iar pe planul activității economice practică zootehnia (ex:
grupul massai).
Există în Africa și grupuri de populație albă, mai puțin numeroase însă decât în perioada
colonială.
 Pigmei

Bantu

Sudanezi
 Se regăsesc trăsături europoide și la populațiile peul, considerate ca fiind
vechi grupuri sahariene, aparținând culturilor rupestre ”bovideene”, împinse
spre sud, spre Saheul actual.
Anumite limite naturale(riftul, fluviile, abrupturi tectonice) confereau
teritoriilor ocupate de anumite triburi o garanție a securității și au contribuit la
conservarea entității populațiilor respective.
Un alt fapt caracteristic populației africane îl constituie mobilitatea legată
de căutarea permanentă de noi terenuri de exploatat. Expansiunile cele mai
reprezentative sunt cele ale poparelor bantu și ale sudanezilor. Aceștia din
urmă au împins populațiile autohtone spre regiunile forestiere de coastă. Și
populația peul a migrat spre S, după noi spații zootehnice, dar a sfârșit prin
sedenterizare și metisaj cu negrii.
Peuli

Nilotici
zone biopedoclimtice= regiuni în care clima, vegetaţia, fauna şi solurile
prezintă o anumită omogenitate.
 Cea mai
mare parte a
continentului
africa este
cuprinsă în
zona caldă.
Zonele de
climă se
desfășoară pe
acest continent
ca niște fâșii
atât de la nord
cât și de la sud
de Ecuator.
• Se întinde în lungul Ecuatorului între 5
latitudine nordică și 5  latitudine sudică.
• Tot timpul anului este cald, iar
temperatura medie anuală nu scade sub 20
C.
• Între luna cea mai caldă și cea mai rece
diferențele de temperatură sunt foarte mici
(1-2C). Nu bat vânturi, mișcările aerului
fiind de jos în sus, însa se resimt brizele pe
coastele oceanice.
• În zona ecuatorială ploile cad aproape
zilnic, torențial, gradul de umezeală fiind
ridicat.
• Clima ecuatorială se întâlnește în
deosebi pe coastele Golfului Guineea și în
cuprinsul depresiunii fluviului Congo.
• În regiunea ecuatorială, aerul nu
este imobil, ci evidențiaza un flux de
vest, care își modifică direcția și
consistența de la un sezon la altul.
• În august se lățește,
desfășurându-se mai mult la nord de
Ecuator, iar în ianuarie se îngustează
și suferă o inflexiune spre sud.
• Nu există calm ecuatorial tipic
deasupra continentului, ci doar
deasupra oceanelor. Astfel, Africa
ecuatorială se află sub influența
permanentă a unei circulații de
origine atlantică ce antrenează mase
de aer umede, dinspre vest.
• Regiunea înregistrează peste
2000mm/an de precipitații.
• Se întinde între 5 și 12 latitudine nordică și sudică, cu temperatura
medie anuală ridicată (+20C), însă diferențele de temperatură sunt mai
mari între luna cea mai caldă și cea mai rece (5C).
• În această zonă a Africii, în emisfera nordică bat alizeele jumătate de
an, aducând aer uscat dinspre continent (din octombrie până în aprilie),
nu cad ploi în acest sezon, astfel se produce seceta.
• În cel de-al doilea sezon (din aprilie până în octombrie) se
instalează calmele ecuatoriale care se caractezizează prin ploi zilnice.
• Astfel, În cuprinsul zonei subecuatoriale anul se împarte într-un
anotimp ploios (în timpul verii noastre) și un anotimp secetos (în
timpul iernii noastre).
• În părțile Africii situate în emisfera sudica, desfășurarea
anotimpurilor se petrece invers.
• Sau clima pustiilor calde cuprinde părțile de nord și de sud a Africii între
12 si 30 latitudine nordică și sudică.
• Temperatura se menține ridicată pe tot parcursul anului, cu o diferență mai
mare între luna ianuarie și iulie.
• Climatul este caracterizat de diferențele mari de temperatură de la zi la
noapte (ziua +45C, noaptea 0C).
• Alizeele bat tot timpul anului, ploile sunt rare, iar cantitatea de apă din
precipitații scăzută, astfel seceta este permanentă.
• Climatul cuprinde în nord pustiul Saharei, iar în sud pustiul Kalahari.
• Cuprinde părțile de nord și
de sud a Africii.
• Anul se împarte în
anotimpuri: iarna blândă cu
temperatură potrivita și ploi
repezi, iar vara călduroasă și
secetoasă.
• Ținuturile cu astfel de climă
se întâlnesc în partea de nord-
vest a continentului, de-a lungul
țărmului Mării Mediterane,
precum și în colțul de sud al
Africii, dinspre Oceanul Indian.
• Extremitățile de nord-vest și
sud-vest intră sub influența
periodică a vânturilor de vest de
la latitudinile mijlocii, cu o
circulație mai consistentă iarna,
când favorizează apariția
maximului de tip mediteranean
al precipiațiilor.
• Pe cuprindul Africii răspândirea vegetației este strâns legată
de climă și relief.
• Variabilitatea precipitațiilor explică diversitatea peisajului
vegetal african.
• Cuvertura vegetală a Africii se divide în două mari
formațiuni, a căror distincție se bazează pe fizionomie și
structură.
• La mijlocul Africii, în zona
ecuatorială, datorită căldurii
neîntrerupte și a umezelii
ridicate pe tot parcursul anului,
cresc păduri uriașe de-a lungul
bazinului fluviului Congo, pe
coasta Golfului Guineea și pe
coastele răsăritene ale
Madagascarului.
• Pădurile sunt etajate,
caracterizate de o mare varietate
a speciilor de copaci: palmieri
de ulei, cocotieri, arbori de
paine, banani, arbori de cauciuc,
acaju, abanos.
• Are nuanțe datorită importanței relative a speciilor, care diferă de la o regiune la alta.
• Cuvertura centrală zaireză este acoperită de o pădure ecuatorială umedă tipică.
• Condițiile edafice și omul au determinat un peisaj variat de pădure ecuatorială omogenă
și eterogenă, mai ales pe solurile slab drenate. Pe solurile cu drenaj bun, pădurea are alt
conținut.
• În împrejurimile localității Yangambi din Zair, peste 50% din păduri sunt secundare,
eterogene.
• Prin urmare, pădurea ecuatorială omogena este rară și omogenitatea ei este relativă,
caracteristica de bază fiind eterogenitatea.
• Având un număr mare de specii, pădurea ecuatorială ridică probleme de exploatare și
utilizare.
• Pădurea eterogenă de la Yangambi are peste 500 de specii.
• Pădurile sunt clasificate și poartă
numele unui arbore cu fregvență mai mare.
• Există o pădure cu Scorodophleus, în
care arborele conducător deține doar 5%
din numărul de specii prezente.
• Mai pot fi enumerate specii de:
Brachystegia larentii, Gilbertiodendron
dewevrei, Diogoga zenkeri, Oxystigma
osyphyllum, Celtis soyauxii, cu trunchuri
sprijinite de contraforturi, dar și de specii
cu lemn ușor și creștere rapidă.
• În bazinul superior al râului Oubangiu,
pădurile Gilbertiodendron se dezvoltă pe
feralsoluri ortice groase, având rădăcini
pivotante ce pătrund la adâncimi forte
mari.
• Arborii pot atinde o înălțime de 40-50m și o circumferință de peste 2m.
• Pe solurile mai subțiri crește pădurea cu Julbernardia, cu sistem radicular
extins.
• Pădurea cu Gilbertiodendron nu este stratificată, iar epifitele apar doar la
partea superioară a coronamentului.
• Solul este acoperit de o cuvertură groasă de frunze și păstăi. La 1 hectar
sunt aproximativ 40 de arbori maturi, dar și o mulțime de puieți care le
așteaptă prăbușirea.
• Coroanele formează un acoperiș compact, ermetic și sub acest plafon
temperatura este regularizată, iar umidiatea poate atinge 95%.
• Adesea pădurile ecuatoriale sunt inundate sau mlăștinoase, cu specii
caracteristice de: Uapaca, Albzzia, Sersalia, Myrianthus, Elaeis guineensis.
• Aceste păduri mențin solul în permanență umed, intrețin o viață biologică
intensă, o temperatură aproape constantă și o eroziune aproape nulă.
• Acest echilibru este precar și poate fi rapid afectat prin defrișare și cultivare
• Pădurea ecuatorială veșnic verde se degradează treptat la periferie, fie în
formațiuni de savană, fie în păduri luminoase-mimbo.
• Savana este de cele mai multe ori interpusă între pădurea ecuatorială și pădurea
luminoasa de tip miombo, fiind străbătută de galerii.
• Este specifică climatelor subecuatoriale cu sezoane secetoase alternând cu sezoane
cu pluviozitate bogată.
• Cele mai tipice savane sunt în nordul Angoliei, centrul statului Congo, Gabon și în
țările Guineii Superioare, din Nigeria până în vestul continentului.
• Prezintă o mare diversitate de ierburi și arbori diseminați, care reflectă condițiile
climatice și edafice.
• Savana livadă are arbori fructiferi utili: Butirospermum, Parkia, Elaesis, care
rezistă la foc.
• Savana parc se remarcă prin speciile de arbori, precu: Adansonia, Afzelia, Khaya.
• În Angolia există o savană cu arbori cu frunze caduce aparținând speciilor:
Lophyra, Combretum, Pterocarpus și graminee înalte: Hyparhenia, Panicum,
Sporobolus, Chloris.
• În Etiopia și Somalia, între păduri și formațiunile semideșertice se
interpune o savană cu arbori spinoși din genurile: Acacia, Baobabul și
Commiphora, cu ierburi sub un metru înălțime din speciile:
Chrysopogon aucheri, Aristida stipoides, Sporobolus variegatus.
• Savanele din zonele mai uscate sunt formate mai ales din Celtis,
Zizyphus, iar dintre ierburi se întâlnesc mai des: Andropogon gayanus,
Hyparhenia, Loudetia, Pennisetum, Heteropogon, Trachypogon.
• Există și savane inundate, cum sunt cele din depresiunea Bahr-el-
Ghazal, unde Nilul își revarsă periodic apele.
• Chiar în climatul ecuatorial există savane cu palmieri Borassus, în
zone în care ar trebui să existe păduri, apărute în timpul pluvialelor din
Pleistocen.
• Dacă este protejată de foc și pășunat, pădurea se reface prin
avansarea unor arbori pioni.

Commiphora
• Savana este străbătută anual de focul de brusă, ale cărui proporții sunt în funcție
de densitatea populației. În zonele cu densități mari, acesta este controlat.
• Focul de brusă are unele avantaje: pentru vânătoare, recoltarea mierii, refacerea
ierburilor pentru pășunat, distrugerea insectelor și a șerpilor veninoși, producerea
de cenușă.
• Dar distruge o mare cantitate de materie vegetală, grăbește mineralizarea
elementelor organice, provoacă o îmbogățire reziduală în oxizi de fier.
• Pe solurile nisipoase și salinizate, expuse direct alternanței mareelor, se
dezvoltă un tip particular de vegetație forestieră: mangrovele.
• Din Senegal până în Angola, dar mai ales în Delta Nigerului și în insulele
din Golful Guineii, se găsesc formațiuni de mangrove dominate de paletuvierii
Rizophora racemosa și Avicenia nitida.
• Mangrovele din Madagascar și din zonele Africii orientale au o mare
afinitate cu cele asiatice.
• Ocupă suprafețe mai extinse în zona subtropicală și tropicală, fiind
spații deschise, cu arbori foarte rari și cu un covor de graminee cu
densitate slabă, adesea efemer.
• Stepele sudice s-au format pe soluri subțiri și sunt adesea
suprapășunate.
• Domină graminee scurte: Festuca rubra, Danthonia disticha,
Welwitschia.
• Pe alocuri, stepele sudice sunt presărate cu tufișuri.
• Este format din tufișuri arbustive cu frunze dure.
• În nordul Africii formează un etaj distinct cu: Olea europaea, Mirtus
communis, Nerium oleander, Laurus nobilis, Pistacia lentsicus, Chamaerops
humilis.
• În Africa de sud se întâlnesc specii arbustive ale genurilor: Protea,
Leucadendron, Erica, Aspalathus.
• Este alcatuită din păduri cu arbori etajați în funcție de gradul
de tolerare a frigului.
• În zonele mai joase domină specii de: Quercus ilex, Quercus
coccifera, Quercus suber, în timp ce, la altitudini mijlocii sunt
prezente pinetele: Oinus halepensis, Pinus pinaster, Pinus nigra.
• Pe înățimi apare o floră de tip alpin cu: Juniperus phoenicia,
Tetraclinis articulata.
• Pădurea mediteraneană din sudul continentului diferă floristic
de cea din nord, fiind dominată de specii de: Podocarpus, Ocotea,
Widdringtonia, Olea.
• Cuprinde zone interpuse între savane și
deșerturi ce primesc mai puțin de
300mm/an precipitații.
• Este caracteristică Sahelului,
depresiunii Afar, sud- vestului depresiunii
Kalahari.
• Se remarcă o serie de specii lemnoase
de: Acacia, Commiphora, Solanum și
plante suculente: Aloe, Euphorbia,
Senecio.
• Repartiția ierburilor diferă în funcție
de altitudine.
• Domină speciile de: Erharta, Aristida,
Eragrostis, Urochloa. Pe soluri halomorfe
se intalnesc: Salsola, Suaeda, Atriplex.
• Deșerturile nu sunt complet lipsite de viață, deși precipitațiile sunt
extrem de rare, ocazionale, iar secetele pot dura uneori ani în șir.
• Vegetația este foarte rară și se localizează de-a lungul uedurilor și în
spațiile interdunare, profitând de apa care se concentrează în anumite
spații.
• În zonele lutoase, umiditatea se conservă câteva săptămâni după
ploi, ceea ce permite dezvoltarea rapidă a unei vegetații efemere.
• Hamadele sunt presarate cu un facies stepic foarte degradat, cu:
Acacia radiana, Panicum turgidum, Euphorbia echinus, Argania
sideroxylon.

Argania sideroxylon
• În uedurile uscate se găsește câte un exemplar de: Tamarix
sau Balanites.
• Interdunele adăpostesc specii de Aristida, Calligonum,
Cornulaca, Retam, Zilla.
• În partea centrală mai înaltă a Saharei vegetația se
grupează în boscheți de: Olea laperini, Balanites egyptiaca,
Salvadora persica, Acacia flava, Panicum turgidum.
• În Namib este specifică Welwitschia mirabilis.
• Particularitățile de repartiție și semnificația zoogeografică a
elementelor faunistice africane reflectă în mod fidel interrelațiile
specifice ale sistemelor biopedoclimatice ale continetului.
• Ca o expresie a cerințelor fiziologice, animalele și-au
determinat anumite apații vitale, la care s-au adaptat prin mutații
specifice, continui.
• Adaptarea este un răspuns al cererii la oferta mediului și
totodată este soluția optimă găsită pentru depășirea rezistenței
acestuia.
• Spre exemplu, vulturul pescar ce trăiește în jurul lacului
Natron s-a adaptat la „pescuit” păsări flamingo care populeaza
zona în perioada reproducerii.
• Se apreciază că pe ansamblul Africii o treimi din speciile de
mamifere sunt endemice. Nu se întâlnesc reprezentanți ai urșilor,
castorilor, marsupialelor.
• În pădurea ecuatorială densă se observă o stratificare a faunei. Fiecare strat are propriul său microclimat
și o populație specifică.
• Ramurile superioare ale arborilor și lianele reprezintă domeniul privilegiat al maimuțelor, dintre care:
cimpanzei, cercopiteci, paviani, babuini, mandrili, gorila.
• În acest mediu supraîncărcat și-au găsit loc și păsări cu zbor scurt: papagalul, jaco, pasărea rinocer,
caprimulgul, cucuveaua, precum și numeroase coleoptere.
• În stratul inferior trăiesc pangolinul, okapi, șarpele boa, vipera și un număr impresionant de batracieni,
amfibieni, gasteropode, termite, arahnide mari, miriapode.
• Mai rar apare hipopotamul pitic, mistrețul cu pensule.
 Mandril

Pasărea
rinocer

Jaco

Pangolin
Okapi
• În Madagascar și în arhipelagurile mai mici din
apropiere, caracterele specifice diferă de cele ale
faunei continentale, datorită izolării insulare,
conservandu-se numeroase elemente endemice.
• S-au pastrat tenrecii, fosa, o felina de talie mică,
având ghiare rectractile, lemurienii adaptați vieții
nocturne, dintre care: indri, kata, lilieci, gasteropode
mari, broaște țestoase, cameleoni, crocodili și peste
800 de specii de coleoptere.
 Fosa

Cameleon

Lemuri
Indri
• Savanele și stepele ierboase reprezintă domeniul privilegiat al erbivorelor
de talie mare, capabile de migrații pe distanțe apreciabile în competiția pentru
supraviețuit în sezonul uscat.
• Se remarcă antilopele, grupate în peste 40 de specii, gazela, girafa, bivolul,
zebra. Și carnivore reprezentate de: câinele hienă, lupul de pământ, ghepardul,
leopardul, râsul de stepă, leul, hiena.
• În apropierea apelor se întâlnesc mamifere de talie mare: hipopotami,
rinoceri.
• În râuri și lacuri trăiesc crocodili, iar pe țărmuri numeroase specii de
păsări: flamingo, vulturul pescar, egreta, becata, lopătarul, rațe, gâște, pelicani,
stârci, bâtlani, nagâți, struți, potârnichi, vulturi.
• Încărcătura de ierbivore este repartizată pe ansamblul vegetației.
• Antilopa și gazelele preferă ierburile fragede și lăstarii tineri, zebrele se
hrănesc cu ierburi diverse, girafele preferă frunzele arborilor, rinocerii se
mulțumesc cu ramurile unor tufișuri spinoase, iar elefantul mănâncă ierburi,
frunze, ramuri, rădăcini, scoarță. Astfel, există o integrare a tuturor elementelor
vegetale în circuitul nutritiv, determinând o creștere a biomasei animale până
la 15-20 t/km2, deci densități mari.
• Deșertul este populat de un număr redus de specii de animale, adaptate la
condiții de extremă ariditate și la temperaturile contrastante.
• Se întâlnesc: gazela dorcas, fenecul, mangusta, antilopa de pustiu, cobra,
șarpele de nisip, scorpioni, miriapode, lăcuste.

gazela dorcas fenecul

antilopa de pustiu
• Zona mediteraneană este circumscrisă regiunii biogeografice holarctice, dar
există și elemente est-africane.
• Sunt specifice: damanul, fenecul, hiena vărgată, șacalul, pisica galbenă,
maimuța, iepurele, antilopa, gazela, cobra.
• În sud sunt caracteristice: cârtița aurie, dropia, găinușa, antilopa de munte.

Hiena vărgată

Damani Cârtița aurie

• Varietatea învelișului pedologic african se datorează nu
numai climei și vegetației, ci și varietății litologice și
geomorfologice.
• Studiile elaborate de FAO indică existența pentru Africa a
275 unități pedologice.
• Nu lipsesc nici suprafețele nesolificate, sterile, cu rocă la zi,
cu dune, inselberguri denudate, platouri grezoase.
• Datele de constituție ale solurilor, funcționarea și dinamica
proceselor pedogenetice indică pentru anumite zone o activitate
ciclică, cu ritmicitate diurnă, sezonieră sau de lungă durată, fapt
ce se reflectă în modificarea proprietăților fizico chimie.
• Astfel în sezonul uscat solurile devin dure și abrazive, fiind
foarte greu de prelucrat.
• În aceste regiunile s-au dezvoltat faralsoluri ortice, formate prin
imbogățirea reziduală în hidroxizi de fier și aluminiu.
• Suprafețe întinse sunt acoperite cu această scoarță de alterare de culoare
roșie, groasă de câțiva metri.
• Faralsolurile ortice sunt argiloase și în componența lor intră caolinitul și
hematitul nehidratat.
• Aceste soluri sintetizează îndelunga stabilitate tectonica și a climatului cald
și umed din regiunile cu relief aplatizat.
• Se formează pe roci cristaline bogate în silicați alumino-feroși și pe roci
eruptive vechi.
• Crusta roșietică se îndurizează dacă pădurea este
defrișată și apar perioade mai secetoase.
• Solurile sunt relativ bogate în humus, cu un grad
de descompunere și mineralizare rapid.
• Solurile Africii tropicale umede nu au o fertilitare
prea ridicată.
• Sub pădurea tropicală solul nu este erodat decât
într-o proporție redusă.
• Solurile forestiere africane ar fi mult mai
consistente dacă nu ar fi degradate de termite.
• Sunt specifice feralsolurule
rodice și uneori cu caracter plintic.
• Procesele pedogenetice
prezintă o ciclicitate sezonieră, iar
procesele de oxidare sunt mai
accentuate.
• Prezintă un profil subțire, iar
fertilitatea este relativ ridicată.
• Exemplu: solul bumbacului
din Sudan, zona de vertisoluri, de
culoare neagră, nu datorită
humusului, ci prezenței unor forme
stabile de humină și ulmină.
• Se usuca, crapă, sunt supuse
oxidării în sezonul secetos și devin
plastice în sezonul ploios.
• În zonele semideșertice din Sahel și Kalahari sunt caracteristice
seroziomurile, soluri cu profil scurt, sărace în humus, dar bogate în oxizi de
fier, cu ferilitate moderată.
• Pe suprafețele
deșertice, datorită
aridității extreme și
cvasidispariției vegetației,
procesele pedogenetice
sunt foarte reduse sau
lipsesc aproape total.
• Este domeniul
yermosolurilor, practic
neproductive.
• De-a lungul uedurilor
apar fluvisoluri subțiri pe
care se dezvoltă pășunile
efemere numite „acheb”.
• Platourile înalte
central-sahariene sunt
acoperite în cea mai mare
parte cu regosoluiri și
leptosoluri.
• În zonele mediteraneene învelișul de soluri este dispus conform latitudinii
și altitudinii.
• În zona de contact Atlas- Sahara și în podișul Karroo există xerosoluri și
arenosoluri.
• Zonele montane cuprind mai ales cambisoluri și rendzine mediteraneene.
• Importante suprafețe situate de-a lungul marilor fluvii și în deltele Nilului,
Nigerului sau a fluviului Zambezi sunt ocupate cu fluvisoluri.
• Au fertilitate ridicată, intens folosite, au favorizat apariția unor mari
densități de populație.
• În Africa există și suprafețe apreciabile ocupate de mlaștini, în depresiuni
interioare cu drenaj slab sau în depresiuni endoreice.
• Pe aceste suprafete s-au format histosoluri, cu fertilitate potențială.
• În zonele aride, joase sau
relativ plane, apa freatică sau
cea infiltrată din ploile rare
antrenează în mișcarea sa
ascendentă, prin capilaritate și
săruri minerale, formând
soluri halomorfe sau chiar
cruste de săruri (în
depresiunile Ciad, Kalahari,
Danakil, Karroo).
• În zonele vulcanice din lungul riftului sunt antrenate spre suprafață
săruri de origine vulcanică, formând pe alocuri cruste toxice (lacul
Natron).
• Pe platourile vulcanice sau în jurul mariloc conuri est-africane s-au
format andosoluri cu productivitate ridicată.
• Produsele alofanice le conferă un caracter afânat, poros, favorizând
evaporarea puternică a apelor de infiltrații, dar cantitățile mari de
elemente nutritive alimentează în sezonul umed o vegetație abundentă.
• Andosolurile sunt prezente pe platourile bazaltice ale Camerunului,
Etiopiei și de-a lungul riftului.
• În preajma vulcanilor, andosolurile s-au format pe cenușa vulcanică,
un material pedogenetic gata preparat structural și textural, cu
acumulări inițiale de substanțe minerale nuritive.
• Procesele pedogenetice ale andosolurilor dezcoltate pe cenușa
vulcanică au un rol mai redus în productivitatea acostora.
• https://www.google.ro/search?hl=ro&tbm=isc
h&source=hp&biw=1366&bih=662&ei=2q0lW
r7lK8SiwALDn7uIBw&q=africa&oq=africa&gs_l
=img.3..0l10.461.1584.0.1679.6.4.0.2.2.0.155.
495.0j4.4.0....0...1ac.1.64.img..0.6.518....0.bq
AOjnEcl7Y
• Geografia continentelor- Africa, Ioan Hârjoabă