Opica geometrică

În optica geometrică studiază comportarea razelor de lumină, cu scopul de a determina formarea

imaginii obiectelor de către sistemele optice. Un sistem optic este stigmatic dacă asigură o
corespondenţă biunivocă între punctele obiectului şi punctele imaginii, astfel încât imaginea să fie
perfect asemănătoare obiectului. Altfel spus, orice fascicul conic care pleacă de la un punct luminos
al obiectului trebuie să rămână conic şi după trecerea sa prin sistemul optic, pentru ca razele sale să
se intersecteze într-un punct unic al imaginii. Un punct luminos al obiectului şi corespondentul său în
imagine se numesc puncte conjugate optic. Punctele imaginii pot fi reale sau virtuale după cum se
formează la intersecţia razelor emergente din sistemul optic respectiv la intersecţia prelungirilor
razelor emergente. În practică, datorită puterii de rezoluţie limitate a ochiului uman, pentru ca
imaginea să aibă claritate este suficient ca sistemele optice să asigure un stigmatism aproximativ,
adică punctelor luminoase obiect să le corespundă pete luminoase în imagine suficient de mici pentru
a fi percepute ca distincte. În acest scop sistemele optice sunt astfel construite încât să fie parcurse
de fascicule paraxiale, adică de fascicule înguste, învecinate şi puţin înclinate faţă de axul optic(care
coincide de obicei cu axa de simetrie a sistemului). Se spune în acest caz că sistemul optic
funcţionează în aproximaţia lui Gauss, numită şi aproximaţia paraxială.
 Legile de bază ale opticii geometrice sunt:

•Legea propagării rectilinii a luminii. Într-un mediu transparent şi omogen, lumina se propagă în linie
dreaptă.

•Legea independenţei fasciculelor de lumină. Mai multe fascicule de lumină care se intersectează
îşi continuă drumul fără să se influenţeze reciproc.

•Legea reversibilităţii razelor de lumină. Traiectul unei raze de lumină nu se modifică atunci când
se inversează sensul de propagare.
•Principiul lui Fermat. Parcursul real al unei raze de lumină între două puncte corespunde
drumului optic de valoare minimă, maximă sau staţionară, altfel spus, lumina se propagă între
două puncte astfel încât timpul necesar are o valoare extremă. Prin drum optic (L) se înţelege
produsul dintre drumul geometric (l) străbătut de o rază de lumină printr-un mediu transparent şi
indicele de refracţie (n) al acestuia, L=nl.

Aceste principii permit obţinerea pe cale analitică a imaginii unui obiect formate de un sistem optic,
de la cele mai simple până la cele mai complexe. Pentru stabilirea corespondenţei dintre punctele
obiectului şi punctele imaginii, se alege un sistem de referinţă cu originea în centrul optic al
sistemului, axa Ox orientată în sensul propagării luminii de-a lungul axului optic iar axa Oy dispusă
perpendicular pe axa Ox.
Dioptrul sferic reprezintă o suprafaţă de forma unei calote sferice, care separă două medii
transparente cu indici de refracţie diferiţi.

În cazul unui dioptru sferic avem următoarele relaţii fundamentale :

Lentilele sunt medii transparente delimitate de dioptrii plani sau sferici. Lentilele
convergente(biconvexe, plan-convexe, menisc convergent) transformă un fascicul paralel într-un
fascicul convergent(focar imagine real), spre de cele divergente, care transformă un fascicul paralel
într-un fascicul divergent(focar imagine virtual).
Observaţie. Determinarea imaginii unui obiect se poate face nu numai pe cale analitică ci şi pe cale
grafică, prin utilizarea unor raze particulare al căror drum optic este cunoscut. Astfel: a) o rază
incidentă paralelă cu axul optic este transformată de dispozitivul optic într-o rază emergentă al
cărei suport trece prin focarul imagine; b) o rază incidentă al cărei suport trece prin focarul obiect
devine paralelă cu axul optic; c) o raază incidentă al cărei suport trece prin centrul optic nu este
deviată de dispozitivul optic.

În cele prezentate mai sus s-au făcut anumite presupuneri simplificatoare, precum: utilizarea
numai a fasciculelor de lumină paraxiale care asigură un stigmatism aproximativ al imaginii,
formarea de către sistemul optic a unei imagini plane şi perpendiculare pe axul optic pentru un
obiect mic plan şi perpendicular pe ax, nedeformarea imaginii faţă de obiect, materialele
transparente au acelaşi indice de refracţie pentru toate radiaţiile (mediu nedispersiv, eventual
lumina folosită este monocromatică). Neîndeplinirea acestor condiţii duce la anumite imperfecţiuni
ale imaginilor formate de sistemele optice, numite aberaţii.
 Există două categorii distincte de imperfecţiuni ale imaginii:

1.Aberaţii geometrice(aberaţia de sfericitate, coma, distorsiunea, aplanetismul) – apar la

folosirea fasciculelor largi de lumină precum şi a celor înguste dar înclinate sau deplasate faţă
de axul optic. În aceste condiţii, nu numai formulele dioptrului sferic îşi pierd valabilitatea, ci şi
cele deduse pe baza acestora. Astfel, aberaţia de sfericitate este datorată curburii feţelor unui
dispozitiv optic care face ca un fascicul larg, paralel cu axul optic, să formeze o infinitate de
puncte imagine dispuse continuu între focarul razelor marginale şi focarul razelor centrale,
distanţa dintre acestea fiind luată ca măsură a acestui tip de aberaţii. Pentru corectarea aberaţiei
de sfericitate se utilizează combinaţii de lentile convergente şi divergente, oglinzile sferice sunt
înlocuite cu oglinzi parabolice, eventual sistemele optice se diafragmează pentru limitarea
lărgimii fasciculelor incidente.

2. Aberaţii cromatice – sunt datorate dependenţei indicelui de refracţie de lungimea de undă şi

se manifestă prin imagini al căror contur este afectat de irizaţii. Un fascicul de lumină albă, paralel
axul optic principal al unei lentile convergente formează o infinitate de focare colorate diferit,
dispuse continuu de la cel violet( mai apropiat de lentilă , până la cel roşu, distanţa f=fR – fV fiind
luată ca măsură a acestui tip de aberaţii. Pentru corectarea aberaţiei cromatice, lentilele
convergente se asociază cu cele divergente cu indici de refracţie diferiţi(sticle crown şi sticle flint),
la care dispersiile sunt opuse şi prin compensaţie se pot obţine sisteme acromate.
Un instrument optic este alcătuit în general din lentile, oglinzi şi diafragme, cu ajutorul cărora se
obţin imagini ale diferitelor obiecte. Există două mari clase de instrumente optice - instrumente care
dau imagini reale (aparatul fotografic, aparatul de proiecţie) şi instrumente care dau imagini virtuale
(lupa, microscopul optic, luneta, telescopul). Spre deosebire de imaginile reale care pot fi
proiectate pe un ecran sau înregistrate pe peliculă fotografică, cele virtuale pot doar să fie
vizualizate prin intermediul instrumentului optic.

Dacă lupa reprezintă o simplă lentilă convergentă în schimb microscopul optic, luneta şi telescopul
sunt instrumente complexe formate în principal din două părţi componente, corectate de aberaţii:
obiectivul(partea îndreptată spre obiect), care formează imaginea reală şi mărită a obiectului,
respectiv ocularul (prin care privim), având rolul de a prelua imaginea intermediară a obiectivului
pentru a o transforma într-o imagine finală, virtuală şi mărită.
Caracteristicile principale ale unor instrumente optice întâlnite în practică sunt prezentate sintetic în
tabelul de mai jos .