Octavian Paler

Evenimente biografice
 2 iulie 1926 - s-a născut (Lisa, judeţul Făgăraş,
 actualmente Braşov)
 1970 - a apărut cartea "Umbra cuvintelor" (poezii)
 1972 - a apărut cartea "Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia)" (însemnări de călătorie )
 1974 - a apărut cartea "Drumuri prin memorie II (Italia)" (însemnări de călătorie)
 1975 - a apărut cartea "Mitologii subiective" (eseuri)
 1978 - a apărut cartea "Apărarea lui Galilei" (eseuri)
 1979 - a apărut cartea "Scrisori imaginare" (eseuri)
 1980 - a apărut cartea "Caminante" (jurnal din Mexic)
 1981 - a apărut cartea "Viaţa pe un peron" (roman)
 1983 - a apărut cartea "Polemici cordiale" (eseuri)
 1984 - a apărut cartea "Un om norocos" (roman)
 1986 - a apărut cartea "Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului" (eseuri)
 1987 - a apărut cartea "Viaţa ca o coridă" (roman autobiografic)
 1993 - a apărut cartea "Don Quijote în est"
 1995 - a apărut cartea "Rugaţi-vă să nu vă crească aripi" (eseuri)
 1995 - a apărut cartea "Vremea întrebărilor, cronica morală a unui timp plictisit de morală" (eseuri
 1996 - a apărut cartea "Aventuri solitare"
 2001 - a apărut cartea "Deşertul pentru totdeauna"
 2004 - a apărut cartea "Autoportret într-o oglinda spartă"
 2005 - a apărut cartea "Eul detestabil"
 7 mai 2007 - a murit (Bucureşti, România, în urma unui stop cardio-respirator)
 Copilăria=vârsta de aur=Arcadia

 Sufletul meu e plin şi azi

de aromele copilăriei,
chiar dacă ea n-a fost
idilică.
 Mi-am creat o Arcadie
proprie, după o reţetă
binecunoscută.
 Copilăria=vârsta de aur .
 Tot ce urmează e
decădere. Exil. Nostalgie
a neştiinţei pierdute.
 LISA-Centrum Mundi
 …nu mă pot gândi la Lisa ca la o
localitate, ci ca la temelia fiinţei
mele. Şi mi-ar fi imposibil să
vorbesc despre copilăria mea altfel
decât ca despre partea mea de
paradis.
 Cu cele vreo trei sute cincizeci
de case ale ei, Lisa era, prin
deceniul al treilea din secolul XX, o
aşezare aproape închisă, ca
aşezările medievale.
 Unica ei deschidere reală era spre
munte. Ce se petrecea în afară, în
istorie, cu excepţia războaielor, nu
conta, se întâmpla parcă pe o altă
planetă. Cerul reprezenta o sursă
de evenimente zilnice infinit mai
importante…
 Copilăria mitică
 Copilăria capătă o
aromă de mit, de pace
“preistorică”.
 Acum, întreaga
copilărie îmi apare ca un
univers naufragiat din
care am supravieţuit
numai eu.
 Timpul nu reprezenta
atunci nimic, nu exista
pentru mine, iar lumea
începea cu Lisa şi sfârşea
cu Lisa.
 Vârsta fericirii

 Copilăria mea a fost

fără ranchiuni, gelozii
sau revolte.
 Zilele nu erau nici
vesele, nici triste, şi,
probabil, se
desfăşurau după un
ritual ce dura,
neschimbat, de
secole.
 Casa părintească
 “Regatul”meu era plin de
praf sau de noroi, în
funcţie de starea vremii,
şi era locuit de “regi” care
umblau, vara, cu
picioarele goale.
 “Palatul” în care m-am
născut avea o singură
odaie, plus o tindă şi un
celar unde erau păstrate
proviziile.
 Părăsirea satului natal
 Dimineaţă mohorâtă din septembrie1937. Cerul e
acoperit de o pâclă care seamănă cu fânul jilav. Copiii de
pe Delături, care nu s-au dus cu vitele pe Calea Secii, au
ieşit în uliţă şi se zgâiesc la maşina care aşteaptă la
poarta noastră… Trebuie să mă grăbesc.”Unchiul
George”, mătuşa Terica şi verişoara Noriţa aşteaptă să
vină maşina cu mine. Mă mai uit odată la grămada de
nisip din curte, la bătrânul măr, după aceea ies pe
portiţă. Mama plânge undeva în casă. Tata mi-a dat cei
44 de lei şi-mi duce cufărul, punându-l în portbagaj. Ştiu,
oare, că în destinul meu intervine o ruptură?
 … Nu-mi dau seama că, pe parcursul câtorva ore,
copilăria mea a murit.
 Adolescenţa
 De câte ori mi-am amintit de anii în care
am învăţat la “Spiru Haret”, m-am gândit
doar că ei au reprezentat, poate, perioada
cea mai fadă, cea mai searbădă, din viaţa
mea, exceptând unele momente
luminoase sau tulburi: primii fiori ai
dragostei, trezirea instinctului sexual şi,
mai ales, o fascinantă aventură trăită cu
ajutorul cărţilor.
 Călătorie în timp
 …m-am născut într-un
sat care trăia după
datini sau reguli din
secolul al XVII-lea, şi,
într-o singură zi, în
căteva ore, am fost
“transplantat” în
secolul al XX-lea, în
Bucureşti…
 Interiorizarea ca modalitate de
apărare
 …experienţa de elev nimerit printre colegi ai
căror părinţi făceau parte din înalta societate
m-a aruncat şi mai adânc în viaţa interioară.
 Am avut nevoie mereu de un “zid” în spate, să
mă apăr…
 …Acum numai puteam conta decât pe mine.
Trebuia la fiecare pas să mă uit în jur, bănuitor,
şi pe urmă să merg mai departe.
 Am devenit şi din necesitate egoist, închistat, în
mine, ursuz. Egoismul a jucat rolul “zidului” de
care a trebuit să mă sprijin.
 Trecerea la civilizaţie
 De regulă, trecerea din preistoria vieţii în istoria
ei,se produce încet, pe nesimţite. La mine s-a
întâmplat altfel. Dimineaţa, mai eram încă în
preistoria existenţei mele.
 Seara, mă găseam în Bucureşti, unde am aflat,
treptat, că există electricitate, autobuze, pantofi,
semafoare, mic dejun, agenţi de circulaţie,
concerte, vitrine, cerşetori, bănci, pastă de dinţi,
publicitate, limba latină, folclor( căci Lisa făcea
folclor fără să ştie) şi multe alte noutăţi
absolute, în comparaţie cu care “competenţele”
mele nu mai valorau nimic.
Deşertăciunea vieţii adulte
În măsura în care copilăria e
partea noastră de paradis,
”Asybaris” e un nume posibil al
reversului ei, al părţii noastre de
infern.
Acolo toate destinele sunt terminate.
Nu mai e nimic de sperat decât un
deşert (fiindcă într-un deşert
amăgirile n-au capăt) şi o mare
care păstrează amintirea zeilor
dispăruţi.
Un ”Asybaris” e ascuns, probabil, ca o
fatalitate, ca o pedeapsă, în
subconştientul tuturor celor care
nu se mulţumesc cu lumea
obişnuită sau nu ştiu să se bucure
de ea, dar îl descoperim abia când
nu mai nimic de îndreptat.
 Destinul stă scris în fiecare
 Destinul, cred eu, ne e, în bună măsură, decis
de firea cu care ne-a înzestrat ereditatea.
 În cazul meu, destinul a uneltit şi prin
amănunte, care ar putea fi socotite”fleacuri”;
întâmplări lipsite de orice însemnătate şi de orice
mister, fără aparentă legătură cu ce-am trăit.
 Dacă n-ar fi existat”unchiul George”, n-aş fi
nimerit la cel mai simandicos liceu din
Bucureşti… Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive
personale să dorească să “evadez” din Lisa. Sau
dacă n-aş fi ezitat să sar un gard care a fost
micul meu Rubicon.
 Lisa demitizată

Lisa de azi nu mai seamană cu Lisa în

care am copilărit eu.
Dar progresul, cu părţile lui bune şi
părţile lui proaste, este o fatalitate,
chiar şi pentru un defazat sentimental
cum sunt eu.
Lisa îmi confirmă, din păcate, ideea că
progresul exterior e însoţit, uneori, de
regres interior.
Satul nu mai e “o lume”. Are parcă
orizonturile sparte.
Mica sa eternitate s-a prelins prin ele
şi a rămas, pe aceleaşi temelii, o haltă
oarecare din istorie.
 Capcana amintirilor
 Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung
să fie o capcană.
 Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a
obosi să descoperim mereu că nu mai suntem
ce-am fost.
 N-am mai fi nici măcar în situaţia unei hiene care
se hrăneşte din resturi. În consecinţă, cred că
voi renunţa la recapitulări. Nu pot găsi în ele
decât cauze, explicaţii.
Deşertul pentru totdeauna

Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în

urmă.
Ce să vezi? Vântul ţi-a şters,deja
urmele…
Un pustiu nu e niciodată fals. El minte
doar pentru a te încuraja să mergi mai
departe, ceea ce face din amăgire
ceva vital.
 Deşertul ca simbol al supravieţuirii
 De ce mă obsedează oare
deşerturile? Doar fiindcă
singurătatea a făcut parte mereu
din destinul meu?...
 Cred că nimic nu m-a fascinat mai
mult ca soarele toxic din deşert,
creator de iluzii la tot pasul.
 Un deşert nu-mi sugerează
moartea, ci puterea iluziilor de a
rezista îndeosebi în condiţii
vitrege.
 Înclin spre convingerea că,
departe de a fi funerar,
exterminator, deşertul e vital şi
chiar senzual.
 Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete
şi de pericol, un fior de viaţă de
dincolo de viaţă, pe care n-o poţi
încerca nicăieri altundeva