PLANTE MEDICINALE Plante aromatice și medicinale

ÎNTRODUCERE
Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin compoziția lor chimică au proprietăți
farmaceutice și sunt folosite în terapeutica umană și veterinară.

Valoarea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relația dintre structura chimică a substanțelor active,
numite și principii active, și acțiunea lor farmacodinamică pe care o exercită asupra elementelor reactive ale
organismului. Faptul că majoritatea plantelor medicinale au o compoziție chimică complexă începând de la 2-3
compuși până la 30-40 substanțe chimice identificate în unele plante, cum ar fi speciile genurilor Digitalis, Vinca,
Claviceps, Papaver etc., explică și proprietățile farmacodinamice multiple ale uneia și aceeași plante. Lucrurile
se complică atunci când avem de-a face cu amestecuri de plante cunoscute sub denumirea de "ceaiuri
medicinale" sau "specii medicinale" sau amestecuri de tincturi, de pulberi de plante, sau alte forme farmaceutice
complexe.
 Denumirea uzuala: Afin
(lat. Vaccinium Myrtillus)

AFINUL Denumiri alternative: afene, afin de munte, asine,

coacaza, pomusoare.
Afinul (Vaccinium myrtillus L., denumire
populară: afin, afin de munte, afin negru, afene, asine,
coacăz, merișor de munte, pomușoară)
Descrierea speciei
Este un subarbust (arbust mic), stufos, rămuros, cu tulpina de
culoare verde, lungă de circa 30–60 cm, cu ramuri anguloase.
Frunzele sunt scurt-pețiolate, mici, ovale, denticulate (crestate
pe margine), verzi pe ambele fețe.
Florile sunt verzui roșietice, albe sau rozé cu petalele unite sub
formă de clopoțel, dispuse câte 1-2 la axila (subțioara)
frunzelor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare
albastru-închisă sau albastru-brumărie, de formă rotundă, cu
diametrul de 0,5 - 0,6 cm, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust
plăcut dulce acrișor.

Arealul de răspândire
Afinul crește în regiunile alpine până la altitudinea de
2000–2500 m, mai ales pe versanții umbriți și umezi, prin
păduri de conifere, pajiști montane, pe stâncării și pe soluri
silicoase.

Recoltare
Frunzele, împreună cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamnă,
în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbră împreună cu
ramurile, în locuri bine aerisite.
Fructele se culeg în perioada de maturitate (când sunt bine coapte) în
lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate fie proaspete.
Factori curativi
frunzele și fructele

Principii active
Frunzele conțin: tanin, arbutină,
hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină.
Fructele conțin: tanin, pectine,
mirtilină, zaharuri, provitamina A,
vitamina C, acizi organici (citric,
malic, oxalic, succinic, lactic).

Indicații terapeutice:

Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente datorită taninului. Au activitate

antibacteriană, modificând favorabil flora patogenă intestinală, și antidiareică.
Cu un conținut important de antioxidanți, afinele sunt fructe ce nu ar trebui sa
lipsească din alimentația zilnică, indiferent că sunt consumate proaspete, congelate,
sau sub formă de ceai.
Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută, enterocolită (colită de
fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca
antiseptic minor (este bacteriostatic) și diuretic precum și în reumatism, afecțiunile
dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulcerații
cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziția ceaiului dietetic.
Afinele sunt folosite la obținerea afinatei, o băutură alcoolică destul de apreciată,
sau la prăjituri și alte dulciuri.
 Aloe sau Aloë, este un gen din
care fac parte aproximativ
ALOE 500 speciii de plante. Cea mai
răspândită și cea mai cunoscută
specie este Aloe vera.
Descrierea speciei
Aloe vera este o specie de plante suculente care este probabil originară din
nordul Africii. Specia nu prezintă populații naturale, deși alte aloe sunt prezente
în Africa de nord. Specia este adesea folosită în fitoterapie. Extractele de Aloe
vera sunt folosite pe scară largă în cosmetică și medicina alternativă, susținându-
se că au proprietăți de reîntinerire, vindecare sau analgezice.

Există doar câteva dovezi preliminare că extractele de A. vera ar putea fi utile

în tratamentul diabetului și în cazul nivelului ridicat de lipide în organismul
uman. Aceste efecte pozitive par a se datora prezenței unor compuși cum ar
fi manan, antrachinonă și lectine.

Arealul de răspândire
În mod normal are habitat in soluri nisipoase și roci de
litoral, de la nivelul mării până la altitudinea de 200 m.
Probabil provenind din Arabia și naturalizat în regiuni
subtropicale și temperate ale ambelor emisfere,
inclusiv mediteranean.
 Factori curativi
frunzele

Principii active
Frunzele conțin: tanin, arbutină,
hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină.
Fructele conțin: tanin, pectine,
mirtilină, zaharuri, provitamina A,
vitamina C, acizi organici (citric,
malic, oxalic, succinic, lactic).

Indicații terapeutice:
În compoziția chimică a frunzei de Aloe vera se găsesc
18 aminoacizi din cei 22 necesari organismului (7 din cei 8 esențiali:
valină, leucină, izoleucină, fenilalanină, metionină, lisină și threonină),
prin care asigură dezvoltarea și refacerea masei musculare.
Deasemenea conține vitamine (A, B1, B2, B6, B12, C și E)
și minerale (fier, calciu,
magneziu, cupru, crom, iod, seleniu, mangan, zinc) fiind esențială unei
alimentații sănătoase, dezvoltarea optimă a organismului și protejarea
sănătății.
Alte substanțe prezente în frunza de Aloe Vera sunt sterolii
(colesterină, sitosterol, campesterol, lupeol), hormonii (auxine și gibereli
ne ), lignină și saponine , prin care se se adaugă proprietăților plantei
efectul antibiotic, analgezic, antiviral și antiinflamator. Prezența acestor
substanțe, împreună în compoziția chimică a plantei, asigură acesteia
un efect de ameliorare sau chiar vindecare unor boli cum ar
fi diabet, artrită, hepatită, cancer, HIV, boli
cardiovasculare, leucemie, psoriazis, dermatită, fiind numită în diferite
studii “planta miracol.
 Denumirea uzuala: Alun, (lat.
ALUNUL Corylus avellana L.).
Descrierea speciei
Alunul crește de regulă sub formă de tufe, cu tulpini
drepte, puțin ramificate, ce ating o înălțime de 5 – 6 m.
El crește rar ca arbore când însă poate atinge 10 m
înălțime. Un arbust poate atinge vârsta de 80 - 100 de
ani. Mugurii sunt acoperiți cu peri fini, ei fiind numiți
popular mâțișori. Frunzele sunt zimțate pe margine, au
o formă rotunjită fiind ascuțite la vârf. Fața dorsală a
frunzei este acoperit de peri, iar pe fața ventrală se
pot vedea nervurile. Lemnul alunului de culoare alb
roșiatică, este un lemn de esență relativ tare, dar puțin
rezistent. Scoarța de culoare gălbui cenușie pe ramurile
tinere este netedă, iar pe cele mai bătrâne au striuri
longitudinale. Florile alunului sunt separate cele feminine
de cele masculine, fiind numite popular mâțișori.

Arealul de răspândire
Alunul preferă regiunile cu climă oceanică umedă. El crește în
pădurile luminoase de stejar, la liziera pădurilor, sau tufe pe
marginea drumurilor agricole. Alunul este un arbust care
trăiește în luminișuri, sau zone puțin umbrite, care sunt umede,
fiind puțin pretențios în ce privește compoziția solului. Totuși nu
crește pe soluri nisipoase sau acide.
Factori curativi
frunzele și fructele

Principii active
Fructele alunului sunt acoperite
de coajă tare, care conține un
miez bogat în
vitaminele A, B, C și E, ca și
în calciu, fier, fosfor și potasiu.

Indicații terapeutice:

Fructele alunului sunt o adevarata mina de energie, avand o valoare

calorica si nutritiva foarte apropiata de cea a carnii, dar fiind mai
digerabile si avand o toxicitate mult mai mica. In plus, aluna este
foarte bogata in vitamine (A, B1, B2, C) si in minerale (fier, fosfor,
potasiu, calciu). Ca medicament, alunele au valoare terapeutica atunci
cand sunt consumate crude, neprajite, fiind indicate pentru: anemie,
anemie posthemoragica, crestere, diabet, fragilitate capilara, pietre
la rinichi, sarcina, boli pulmonare.
 Denumirea uzuala: Anason (lat.
Pimpinella anisum), denumiri
ANASONUL alternative: anis, badeanul,
chimenul dulce, chimion dulce,
molura.
Descrierea speciei
Anasonul este o plantă anuală aromatică, erbacee, putând atinge o
înălțime de 60 – 80 cm. Perioada de înflorire este iunie -
septembrie. Frunzele sunt puține și rare. Florile mici și albe sunt
produse în umbrele dense. Fructele sunt mici și verzui, și pot fi culese
de la sfârșitul lui august până la sfârșitul lui septembrie.
Rădăcina este pivotantă, relativ slab dezvoltată.
Tulpina este erectă, glabră, striată, ramificată în partea superioară,
ramificațiile terminîndu-se cu inflorescențe.
Frunzele sunt diferențiate după etaj; cele 2—3 frunze inferioare
dispuse altern sunt întregi, lung pețiolate, ovate, cu margine
dințată; cele superioare de asemenea puține, sesile, de 2—3 ori
penat sectate, cu foliole liniar lanceolate.
Florile sunt dispuse în 7—15 umbele compuse, fără involucru, cu
câte 5—15 flori, lipsite de caliciu, 5 petale albe ciliate pe margine,
în vârf cu un lobușor îndoit spre interior, lungi de 1–5 mm.
Fructele sunt diachene mărunte, ovoide, cu jumătățile greu
separabile, cu câte 5 coaste puțin proeminente, de culoare mai
deschisă.

Arealul de răspândire
Afinul crește în regiunile alpine până la altitudinea de
2000–2500 m, mai ales pe versanții umbriți și umezi,
prin păduri de conifere, pajiști montane, pe stâncării și
pe soluri silicoase.
Factori curativi
frunzele și fructele

Principii active
Frunzele conțin: tanin, arbutină,
hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină.
Fructele conțin: tanin, pectine,
mirtilină, zaharuri, provitamina A,
vitamina C, acizi organici (citric,
malic, oxalic, succinic, lactic).

Indicații terapeutice:
Anasonul are numeroase proprietati, din care amintim: tonic,
antispasmodic, diuretic, aperitiv, vermifug, emenagog, galactogen. El este
indicat in astenie, reumatism, migrena, ameteala, tuse (astm, tuse
convulsiva), voma psihogena, dureri gastrice, digestii lente, flatulenta,
spasme intestinale, menstre insuficiente si dureroase.
Anasonul, ca plantă medicinală, are multe proprietăți, multe dintre care
sunt neconfirmate:
Se folosește la tratarea anumitor afecțiuni digestive ( în special ale
intestinului) și respiratorii;
Afecțiuni ale căilor urinare;
Slab efect laxativ.
Factori curativi Principii active Indicații terapeutice

frunzele și fructele • Frunzele conțin: tanin, arbutină, hidrochinonă, mirtilină,
neomirtilină.
• Fructele conțin: tanin, pectine, mirtilină, zaharuri,
provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic,
oxalic, succinic, lactic).
• Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente
datorită taninului. Au activitate antibacteriană,
modificând favorabil flora patogenă intestinală, și
antidiareică.
• Cu un conținut important de antioxidanți, afinele sunt
fructe ce nu ar trebui sa lipsească din alimentația zilnică,
indiferent că sunt consumate proaspete, congelate, sau
sub formă de ceai.
• Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută,
enterocolită (colită de fermentație sau de putrefacție),
parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca
antiseptic minor (este bacteriostatic) și diuretic precum și
în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările
circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulcerații
cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziția ceaiului
dietetic.
• Afinele sunt folosite la obținerea afinatei, o băutură
alcoolică destul de apreciată, sau la prăjituri și alte
dulciuri.
 Factori
curativi
Principii active
frunzele și Frunzele conțin: tanin,
fructele arbutină, hidrochinonă,
mirtilină, neomirtilină.
Fructele conțin: tanin,
pectine, mirtilină, zaharuri,
provitamina A, vitamina C,
acizi organici (citric, malic,
oxalic, succinic, lactic).

Indicații terapeutice:

Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente

datorită taninului. Au activitate antibacteriană,
modificând favorabil flora patogenă intestinală, și
antidiareică.
Cu un conținut important de antioxidanți, afinele sunt
fructe ce nu ar trebui sa lipsească din alimentația zilnică,
indiferent că sunt consumate proaspete, congelate, sau
sub formă de ceai.
Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută,
enterocolită (colită de fermentație sau de putrefacție),
parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca
antiseptic minor (este bacteriostatic) și diuretic precum și
în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările
circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulcerații
cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziția ceaiului
dietetic.
Afinele sunt folosite la obținerea afinatei, o băutură
alcoolică destul de apreciată, sau la prăjituri și alte
dulciuri.
 Rădăcină
Recoltare Tulpină
Frunze
Frunzele, împreună cu ramurile, se Mugure
culeg în timpul verii până în toamnă, în Flori
perioada mai-septembrie, după care Fructe
se usucă la umbră împreună cu Semințe
Alte elemente
ramurile, în locuri bine aerisite.
Fructele se culeg în perioada de
maturitate (când sunt bine coapte) în
lunile iulie - septembrie, consumându-
se fie uscate fie proaspete.

Mod de utilizare
Se pot folosi următoarele
preparate:
Infuzie din frunze, care se
obține din frunze, punând 2
lingurițe la 500 ml apă
clocotită. Se beau 2-3 căni de
infuzie călduță, fracționat în 3
reprize, în decursul unei zile (1
litru pe zi).
Decoct din frunze - 500 ml/zi
în trei reprize.
Suc de fructe.
Decoct de fructe.
VITAMINE ȘI MINERALE

Vitaminele si mineralele ajuta la buna functionare a

organismului uman, actionand totodata si ca
antioxidanti.
AFECȚIUNI ȘI BOLI

Boala (sinonime latină: morbus, greacă:

νόσος, nosos) este o stare particulară a
organismului condiționată de acțiunea nocivă a
diverși factori determinanți din mediu și,
caracterizată printr-un complex de modificări
morfologice și funcționale - locale și generale, cu
caracter reactiv și lezional, ce tulbură regalarea și
activitatea la diferite niveluri funcționale. Prin
acestea se realizează limitarea capacităților de
adaptare, respectiv reducerea capacității de
muncă, printr-un proces ce afectează organismul în
ansamblul unității sale biologice și sociale
complexe.