DEZBINAREA BISERICII

ORTODOXE DIN
TRANSILVANIA

PROFESOR: STUDENT:
PR. LECT. UNIV. DR. COSMIN COSMUȚA SERGIU DAN MAXIM
 Situația românolor din Transilvania
Din anul 1683, când turcii au fost înfrânți sub
zidurile Vienei, în Transilvania, care fusese „principat
autonom sub suzeranitate otomană”, a început să se
instaleze regimul habsburgic. În urma unor tratative și
acorduri cu habsburgii, principele transilvănean Mihail
Apaffi a cedat, în 1687, 12 cetăți și orașe, trupelor
imperiale (ajunse deja în Transilvania), plătindu-i-se, în
schimb, sume bănești și recunoscându-i-se unele
privilegii. În următorul an (la 9 mai 1688), Transilvania
a fost luată sub stăpânirea împăratului de la Viena.
Prin diploma leopoldină, din 1691 (după
numele împăratului), s-au recunoscut atât privilegiile
celor trei națiuni: unguri, sași și secui, dar și drepturile
celor patru religii recepte din Transilvania: catolică,
luterană, calvină (reformată) și unitariană. Românii (și
credința lor) erau considerați «tolerați», deși
constituiau majoritatea populației transilvănene.
 Prin Reforma protestantă din secolul al XVI-lea și Biserica Romano-Catolică din
Transilvania a pierdut un mare număr de credincioși, prin trecerea lor fie la luteranism (îndeosebi
sașii), fie la calvinism (o bună parte dintre unguri) sau chiar la unitarianism (tot populația
maghiară). Pentru a-și recupera credincioșii pierduți, catolicii aveau o singură alternativă,
atragerea de partea lor a unor credincioși din populația majoritară a românilor ortodocși. Pe acest
fond de lipsuri de drepturi ale românilor (politice, naționale, economice și chiar religioase),
catolicii au început să Îi atragă pe români de partea lor, atât prin forță, dar mai ales, prin
înșelăciune.
 Sinodul din 1697
Prima încercare de „unire” între catolici și românii din Transilvania a avut loc pe vremea
mitropolitului Teofil, în anul 1697. Istoricii iezuiți și chiar cei uniți au susținut că pe vremea
mitropolitului Teofil, în cadrul unui sinod s-ar fi hotărât unirea românilor transilvăneni cu Biserica
Romei. În sprijinul susținerii teoriei lor au adus trei procese verbale, care s-ar fi încheiat în cadrul
sinodului de unire, ținut la Alba Iulia în februarie 1697, Cu acest prilej s-ar fi acceptat, între
altele, cele patru puncte florentine, hotărâri acceptate atât de Teofil cât și de către un număr de
11 protopopi, la care se adaugă și un preot. Pe lângă aceste trei procese verbale, s-au mai adus
și o rezoluție în același sens semnată de mitropolitul Teofil, la 21 martie 1697 și o scrisoare către
cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscop de Esztergom și primatul Ungariei, din 10 iunie 1697,
semntă de Teofil, de 11 protopopi și un preot, prin care se confirma hotărârea menționată
anterior.
 Falsurile acestui sinod

Din cercetarea atentă a textelor celor trei procese verbale, reiese limpede că ele au fost
alcătuite de către persoane din afara Bisericii Ortodoxe, deoarece, mitropolitul Teofil era numit
„episcop”, dar și terminologia folosită era una de influență catolică, neuzitată de ortodocși la
acea vreme; în același timp, s-a constatat, mai târziu, că însăși semnătura lui Teofil a fost
plastografiată, iar cele ale protopopilor fuseseră luate din vreun dosar al unui sinod ținut mai
înainte. Amintim faptul că nu după multă vreme, a murit și mitropolitul Teofil. Istoricii ortodocși
sunt de părere că sub mitropolitul Teofil nu s-a realizat nici o unire, deoarece nu s-ar fi justificat
încercările următoare de unire de sub mitropolitul Atanasie Anghel.
 Alegerea mitropolitului Atanasie Anghel
După moartea mitropolitului Teofil, au apărut mai mulți candidați,
între aceștia și un tânăr ieromonah (sau poate, ierodiacon) Atanasie, la
botez Anghel, fiul unui preot din Bobâlna; a urmat școala calvină din
Aiud, după unii, la Alba Iulia, după care s-a călugărit la mănăstirea din
Alba Iulia de pe lângă reședința eparhială ortodoxă. După ce și-a
cumpărat scaunul, guvernatorul Transilvaniei și-a dat acordul să plece
în Țara Românească în septembrie 1697, pentru a fi hirotonit ierarh în
locul lui Teofil. La București, se aflaseră, între timp, atât de intențiile
prozelitiste catolice din Transilvania, dar și de noul candidat modest
pregătit din punct de vedere teologic și cultural, dar și șovăielnic, în
același timp. Pentru acest motiv, el n-a fost lăsat să se reîntoarcă
imediat în Transilvania, ci ținut în București, unde s-a încercat
pregătirea și întărirea lui în credința ortodoxă: a fost hirotonit arhiereu
abia în 22 ianuarie 1698, de Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei. Cu
acest prilej, lui Atanasie i s-a „cerut să iscălească un îndreptar
dogmatic, liturgic și canonic”, ce cuprindea 22 de puncte, întocmit de
patriarhul Dositei al Ierusalimului și de mitropolitul Teodosie, pentru
a-l obliga pe Atanasie să rămână statornic în Ortodoxie. Acest
îndreptar era, de fapt, o adevărată mărturisire de credință, prin care se
obliga să păstreze credința ortodoxă în fața acțiunilor prozelitiste
calvine și catolice.
 Rezoluția din 1698
Reîntors în Transilvania, a constatat că erau în toi
acțiunile iezuiților de a atrage pe români la unirea cu
Biserica Romei. De pildă, la insistențele iezuitului Paul
Ladislau Bárányi, în 14 aprilie 1698 împăratul a dat o
rezoluție, prin care li se oferea șansa românilor din
Transilvania de a primi drepturi egale cu ale celorlalte
etnii și confesiuni recepte, în schimbul unirii cu Biserica
Romei, dacă vor recunoaște pe pontiful roman drept cap
al întregii Biserici. Nu după multă vreme, cardinalul
Leopold Kollonich a venit cu unele completări la rezoluția
împăratului Leopold I, arătând, într-un manifest din 2
iunie 1698, că doar acei preoți, care vor primi cele patru
puncte florentine, vor avea aceleași privilegii ca și preoții
catolici.
 Manifestul de unire din 1698
Pe baza acestor două documente, iezuiții au început acțiunea de unire a românilor cu
Biserica Romei. Astfel că au alcătuit un ,,manifest de unire” cunoscut și sub numele de ,,carte
de mărturie”, semnat de 38 de protopopi ortodocși, la 7 octombrie 1698, format din șase
pagini.
 Prima pagină
Pe pagina întâi se află declarația de unire : ,, Noi mai în gios scriși, vlădica, protopopii
și popii besericilor rumânești dăm în știre tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Țărăi
Ardealului. Cercând noi schimbarea aceștii lumi înșelătoare și nestarea și nieperirea
sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne
unim cu Beserica Romei cea catholiciască și ne mărturisim a fi mădularele ceștii Biserici
sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră și cu acele
priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările și popii aceștii Biserici sfinte,
precum înălția sa împăratul și coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălții
sale ne face părtași, care milă a nălții sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioșilor
înălții sale, această carte de mărturie și nălții sale și țărăi Ardealului o dăm înainte.
Pentru care mai mare tărie, dăm și pecețile și scrisorile mănilor noastre. S-au dat în
Belgrad în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie”
 După acest text, a fost adăugat ulterior un text de treisprezece rânduri, scrise mai mărunt,
pentru ca să încapă pe aceeași pagină: ,,Însă într-acesta chip ne unim și ne mărturisim a fi
mădulările sfintei, catholiceștii Biserici a Romei, cum pre noi și rămășițele noastre (urmașii
noștri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate țărămoniile,
sărbătorile, posturile, cum până acum, așa și de acum înainte să fim slobozi a le ținea
după călinadriul vechiu și pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea
sfinții sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinții sale. Ci tocma de i s-ar tămpla
moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinția sa papa și
înălțatul împărat să-l întărească și patriarhul de suptu biruința înălții sale să-l
hirotonească. Și în obiceiul și dregătoriilor protopopilor carii sănt și vor fi, nici într-un fel
de lucru să nu se amestece, ci să se ție cum și păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi și
pre rămășițele noastre într-această așezare, pecețile și iscăliturile noastre care am dat să
n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare
mărturie”
 Pagina a doua
Pe pagina a doua apare acestă declarație de unire tradusă în limba latină. Aici apar deja
primele probleme deoarece, traducătorul a schimbat tottal sensul din limba română, iar în acest
sens vom arăta câteva diferențe majore:

 ,,În textul latin se afirmă că protopopii se obligă să admită «toate câte le admite Biserica
Romano-Catolicã... și mai ales cele patru puncte», pe când în cel românesc nu se menționează
nici măcar «recunoașterea pontificelui roman»”

 În textul latin se afirmã că protopopii numesc Biserica Romano-Catolică «maicã», pe când în

textul românesc lipsește această expresie. Dimpotrivã în post-striptum din pagina întâia,
protopopii numesc Biserica Ortodoxă, «Biserica noastră» a Răsăritului

 În textul latin se spune că protopopii îndeplinesc acest act «liber și de bună voie, sub impulsul
puterii divine», pe când în cel românesc ei spun simplu că-l îndeplinesc «din bună voia noastră»,
neatribuind acest act pur politic vreunei intervenții divine. Dimpotrivă, pe lângă dorința de a se
împărtăși de «privileghiomuri», ei mai dau ca motiv străveziu al actului lor și nevoia de a se
supune poruncii împăratului. Știau ei ce știau despre cele ce-i așteaptă, daca nu se vor supune în
textul latin, care trebuia să ajungã la Viena, nu se putea spune aceasta.”
 Paginile 3, 4 și 5
Pe pginile 3, 4 și 5 sunt prezente semnăturile a 38 de protopopi, cu 37 de peceți,
probabil unul dintre protopopi a pus pecetea altuia, din diferite motive. În spațiul dintre
semnături au fost scrise cu litere latine, în latinește numele protopopilor și sediul acestora.
Pe pagina a cincea după semnături, urmează un codicil de șapte rânduri cu următorul
cuprins: ,,Și așa ne unim cu acești ce scri mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii,
leturghia, posturile și carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele,
nici aceste peceți ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru
Athanasie să fie în scaun și nime să nu-l hărbutăluiască" și o pecete ce acoperă două litere
din penultimul rând. Acest text este adăugat de Atanasie Anghel, conform expertizei grafologice,
dar fără semnătura acestuia.
 Controverse privind acest document
 Din cercetarea atentă a “manifestului de unire”, reiese că redactarea lui a fost determinată de
interese de ordin material, mai precis de dorința protopopilor de a se bucura de privilegiile
clerului catolic si nici decum de frământari de conștiință sau de vreo nemulțumire față de
credința lor strămoșească. Dimpotrivă, postscriptumul de pe pagina întâi, ca și condiciul de
pe ultima pagină, cereau categoric păstrarea integrală a doctrinei ortodoxe, a organizării
bisericești (alegerea mitropolitului și drepturile protopopilor) și a cultului (“slujba Bisericii,
leturghia si posturile si carindariul nostru”), iar în partea lor finala se preciza că
nerespectarea acestora anula întregul act de unire.

 Se adaugă și câteva obiecții de ordin formal, între care cea mai însemnată era aceea ca
lipsea semnatura mitropolitului, ceea ce facea nul intregul act, precum și faptul că nu era
scris pe o coala întreaga, ci pe foi lipite și cu doua adausuri ulterioare

 Este suspect și faptul că protopopul Gheoarghe din Daia, care era și secretar a semnat în
rândul protopopilor nu imediat sub act, lângă semnătura mitropolitului, așa cum era
obiceiul
 Sinodul din 1700
În anul 1700, iezuiții pun în circulație o altă informație falsă cum că ar fi avut loc un nou
sinod. Conform lor, acest sinod ar fi avut loc la Alba Iulia, între 4-5 septembrie. La acest sinod ar
fi participat 54 de protopopi din Transilvania și Maramureș, însoțiți fiecare de câte doi preoți și
trei mireni. Iezuiții afirmă că la acest sinod s-a hotărât În unanimitate unirea cu Roma. Cu toatea
acestea Baranyi a lansat un manifest, în numele lui Atanasie, prin care vestea preoților hotărârile
acestui pretins sinod.

Însă nu există nici o declarație oficială de la acest pretins sinod, ci numai copie în limba
latină, fără semnături. Că e un fals rezultă și din faptul că este amintită prezența la sinod a
protopopului brașovean Vasile și a unor maramureșeni, deși este cunoscut faptul ca brașovenii
au fost cei care au luptat cel mai puternic împotriva uniației, iar maramureșenii mu au fost
implicați în această problemă. Nu există niciun act care să ateste acest sinod. Deci la fel ca și în
cazul celorlalte două sinoade vorbim de niște falsuri, acestea fiind pure plăsmuiri ale
iezuiților.
 Atanasie la Viena
În această perioadă, când nici Atanasie n-a făcut eforturi pentru răspândirea credinței
catolice, ierarhul român a menținut „rânduielile ortodoxe” și a publicat două cărți, în anul 1699:
Chiriacodromionul (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam al Moldovei)și o Bucoavnă (Abecedar); mai
mult, în vara anului 1700, Constantin Brâncoveanu a dăruit Mitropoliei Transilvaniei moșia
Merișani ( jud. Argeș), pentru întreținerea ei, în speranța rămânerii în Ortodoxie a lui Atanasie
Anghel

În anul 1700, uniația trecea printr-o criză, iar iezuiții au fost înlocuți de misionari militari
care au pus o presiune mai puternică pe Atanasie, cu toate acestea Atanasie nu dorește să
colaboreze, in vederea unirii cu Roma. Datorită acestei atitudini, Atanasie este chemat la Viena,
dându-și seama care este motivul, refuză inițial să facă această călătorie, ir în 1701 la 7 ianuarie
convoacă un sinod la Alba Iulia, în care aproximativ trei zeci de protopopi au aprobat declarația
ca ei doresc ca mitropolitul ,,să-și ție scaunul în pace cu cinste, ș-au ținut și alții” . În comparație
cu actele false ale iezuiților acesta este un act autentic, confirmat de semnăturile și peceților
protopopilor prezenți și a mitropolitului.
 Având acest act Atanasie pleacă la Viena. Ajuns la Viena, a fost pus in fața a 22 de
acuzeformulate de autoritățile transilvanene, privind viata sa morală, nereguli în conducerea și
gestiunea Mitropoliei. în fața acestor acuzatii compromițătoare, care ar fi dus ușor la
înlăturarea sa din scaun, Atanasie a fost sfătuit să accepte oficial unirea cu Roma. Cedând
presiunilor exercitate asupra lui, la 24 martie 1701 Atanasie a fost rehirotonit preot, iar a doua
zi episcop, intr-o capela a iezuitilor din Viena, de către cardinalul Kollonich, asistat de alți doi
episcopi catolici.

La 7 aprilie 1701, Atanasie a fost pus să semneze o declarație umilitoare, in 16 puncte,

prin care promitea să fie supus papei si arhiepiscopului primat din Esztergom, să accepte
teologul iezuit, să intrerupă orice legături cu Țara Românească, să rehirotoneasca pe toți
preoții. Nicolae Iorga a socotit această declarație drept ,,cel mai înjositor act public săvârșit
până atunci de vreun vlădică românesc”

La începutul lunii mai 1701, Atanasie Anghel se întoarce cu aceeași însoțitori, doar locul
secretarului calvin fiind luat de către cehul Wenceslaw Frantz. În data de 25 iunie 1701, a avut
loc instalarea lui Atansie în scaunul de episcop unit, la instalare a luat parte un număr mare de
credincioși, au luat cuvântul Ștefan Apor și Neurautter, iar Atanasie nu a vorbit deloc.
 Consecințele acceptării unirii cu Roma
Am văzut cum au plăsmuit iezuiții istoria cu trei sinoade care nu au avut loc, dar actul
de unire a fost emis abia în anul 1701, după ce Atanasie, slab fiind, a accpetat cele impuse lui
la curtea de la Viena. Urmările actului încheiat de către Atanasie au foarte dureroase:
• S-a pierdut autonomia Bisericii Ortodoxe din Transilvanie,
• Mitropolia Ortodoxă de la Alba Iulia, a fost înlocuită cu cu o Episcopie Unită, supusă
argiepiscopului romano-catolic de la Esztergom
• Împăratul a devenit patron al Bisericii unite
• Și-a încetat activitatea tipografia mitropolitană de la Alba Iulia
• S-au rupt legăturile cu Mitropolia Ungrovlahiei
• S-a produs dezbinare, ură și neîncredere între fiii aceluiași popor român, astfel au
putut fi stăpâniți mai ușor de Habsburgi
 Concluzie
Din cele expuse, se desprinde faptul că desbinarea Bisericii Ortodoxe din
Transilvania a fost opera iezuiților, a cardinalului Kollonich și a împăratului Leopold I.
Mitropolitul Atanasie a fost unealta prin care aceștia și-au dus la bun sfârșit planul de
dezbinare a poporului român. Pentru a atinge acest obiectiv s-au folosit de cele mai
necinstite practici: fals în acte, șantaj, promisiuni care nu au fost îndeplinite.

Putem afirma faptul că în Transilvania, Uniația a fost impunsă și nu acceptată de

către cler și credincioși, dovadă stând cercetările făcute în anul 1699, dar mai ales revoltele
credincioșilor din Transilvania
 Bibliografie

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Vol. II., Editura Institutului
Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București-1994
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania incercare de dezbinare a poporului
roman, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1973
Alexandru Pop Desbinarea în Biserica Romanilor Din Ardeal și Ungaria 1697-1701, București
1921
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu Uniatia din Transilvania in trecut si astazi, Sibiu : Editura
Mitropoliei Ardealului, 1994.
Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. A IV-a, editura Vicovia, București 2014
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal vol I. Sibiu. 1920