Limba si Literatura Romana

cls a XI-a

Rolul Literaturii in Perioda Pasoptista

 Pasoptismul
Termenul pasoptism care desemneaza o perioada importanta din
istoria literaturii romane provine de la denumirea haplologica a
anului revolutionar 1848.
In literatura romana “Momentul 1848” reprezinta momentul
fundamentarii literaturii nationale prin orientarea oferita de revista
“Dacia literara” care a lansat un curent si a format generatia
cunoscuta sub numele: “generatia scriitorilor pasoptisti”
Perioada premergatoare revolutiei de la 1848 a insemnat inceputul
poeziei noastre romantice.
Pasoptismul cuprinde perioada literara dintre 1840
si 1860, perioada care pentru literatura romana
inseamna epoca de modernizare, de afirmare a
romantismului si de fundamentare a majoritatii
speciilor.
Reprezentanti
Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu,
Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade
Radulescu, V. Carlova, D. Bolintineanu,
Nicolae Balcescu.
In perioada pasoptista se afirma primii nostri scriitori moderni in
cadrul curentului national popular de la "Dacia Literara".
M.Kogalniceanu, in articolul program al acestei reviste, subliniaza
clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea
imitatiei si a traducerilor mediocre, necesitatea crearii unei
literaturi nationale prin stimularea scrierilor originale, aspirate din
istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor
populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific
nationale.

Aparand ideea de originalitate in

literatura, mentorul creatiei pasoptiste
dezvolta in acelasi timp si spiritul critic,
exercitand, in acest fel, o influenta
hotaratoare asupra fizionomiei culturii
romanesti de la mijlocul sec trecut.
,,Critica noastra, spunea
M.Kogalniceanu, va fi nepartinitoare;
vom critica cartea, iar nu persoana"
 Evolutia pasoptismului
Paşoptismul corespunde unui moment de răspântie în evoluţia istorică a ţărilor
române: trecerea de la feudalism la capitalism, de la vasalitate la independenţă, de la
fărâmiţarea în provincii la un stat unitar naţional.
Dar, privit într-un plan mai larg, epoca paşoptistă începe înaintea lui 1840,
continuând şi după data indicată mai sus. Cu alte cuvinte, putem distinge trei etape ale
literaturii paşoptiste:
• una, prepaşoptistă, anunţată de debutul lui V.Cârlova şi Al. Hrisoverghi, continuând
până la 1840, fiind dominată de figurile lui Gh. Asachi şi I. Heliade-Rădulescu şi de
activitatea primelor ziare naţionale: Albina românească şi Curierul românesc;
• cea de a doua, cuprinsă aproximativ între anii 1840-1860, marcată de apariţia Daciei
literare, a Propăşirii şi a României literare şi de activitatea celora care au colaborat la
aceste reviste;
• a treia, cea postpaşoptistă, ce va continua să evolueze pe linia ideologiei paşoptiste,
dominată de figurile lui B. P. Hasdeu, N. Filimon, A. Odobescu.
Aşadar, între debutul lui V. Cârlova, în Curierul românesc, şi debutul lui M.
Eminescu din 1866, în Familia lui Iosif Vulcan” , când va începe o nouă epocă literară –
cea a marilor clasici, se consuma pasoptismul. Abia odată cu apariţia, în 1867, a revistei
Convorbiri literare şi a constituirii societăţii Junimea, „se afirmă un nou mod de a gândi
literatura” . În sânul acestei perioade, cuprinsă între anii 1830-1867, Dacia literară
constituie o piatră de hotar şi inaugurează etapa maturizării artistice a literaturii.
 De aceea, referindu-ne, în prezenta lucrare, la noţiunea de
„epocă paşoptistă”, vom subînţelege perioada cuprinsă aproximativ
între anii ̉30 şi sfârşitul anilor ̉60 ai secolului al XIX-lea.
Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului
european şi parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830,
care abundă în adaptări după autorii străini, în special francezi, e de
remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez
(Prefaţa la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) şi articolul-
program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în 1840. Scriitorii
români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi
aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-
popular de la revista Dacia literară.
Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive
romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a
patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au
valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia
creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi
contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.
 Existenta unui clasicism romanesc a facut posibila simbioza
intre iluminism si romantism, clasicism si preromantism, fapt
explicabil prin presiunea modelelor de tot felul, dar, si prin
situatia speciala in care se afla literatura noastra dornica de
sincronizare cu ordinea rapida a unor etape, dar, in egala masura,
obligata sa-si afirme identitatea nationala.
Aparut in conditii sociale si culturale foarte specifice,
romantismul romanesc va avea, natural, o fizionomie proprie.
Preluand conceptele lui Fridrich Sengle si Virgil Nemoianu, distingem:
un romantism (high romantism) care avea ca trasaturi radicalism,
ideologie coerenta, vizionarism, simt cosmic, integrarea
contrariilor, misticism si intensitate pasionala si urme
foarte slabe in realitatea literala a acestei perioade
un al doilea romantism (Beidermeier) care avea ca trasaturi
inclinatia spre moralitate (de aici predilectia pt poezia didactica),
valorile domestice, intimismul, idilismul, pasiunile temperate,
confort spiritual, sociabilitatea, militantismul, conservatorismul,
ironia si resemnarea, fiind mult mai evoluat la scriitorii nostri
reprezentativi din jurul anului 1840.
Din punct de vedere compozitional, operele scriitorilor pasopstisti
impletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu
preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii
literare: ode, elegii,meditatii, epistole, satire, fabule, pasteluri,
idile,sonete, balade.
Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematical
poeziei pasoptiste, nuantata sub forma atasamentului la valorile
poporului,ale pamantului si ale traditiilor romanesti (Gh. Asachi-
,,La patrie”, C.Bolliac - ,,O dimineata de Caraiman”, I.Heliade-
Radulescu, ,,Zburatorul”), a elogiului realizarilor poporului (Gh.
Asachi ,,La introducerea limbii nationale in publica invatatura”,
C.Bolliac ,,La cea intai corabie romaneasca”), a prezentarii
trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu ,,Umbra lui
Mircea. La Cozia”, I.Heliade-Radulescu ,,O noapte pe ruinele
Targovistei”).
Un loc aparte in valorificarea tematicii istorice il ocupa
balada, o impletire de elemente epice, lirice si dramatice, poate cea
mai complexa specie a momentului, in care, sintetizand,
patetismul cu patriotismul si cu valorile morale, poetii devenind
cantareti ai trecutului glorios (D.Bolintineanu ,,Muma lui Stefan
cel Mare”, Gh. Asachi ,,Dochia si Traian”).
Un alt pilon tematic il reprezinta critica societatii
contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu
,,Satira.Duhului meu”, Gh. Asachi ,,Sotie de moda”) si a
fabulei (Gr. Alexandrescu, ,,Cainele si catelul”, Gh.
Asachi ,,Musca si carul”, I.Heliade-Radulescu ,,Cumatria
cioarei, cand s-a numit privighetoare”).
Iau avant lirica filosofica ( I.Heliade-Radulescu
,,Visul”, D.Bolintineanu ,,Scopul omului”), cea religioasa
( I.Heliade Radulescu ,,Cantarea diminetii”, Gr.
Alexandrescu ,,Candela”) si cea erotica ( Gh. Asachi
,,Dorul”, Gr. Alexandrescu ,,Asteptarea”,
D.Bolintineanu ,,O fata tanara pe patul mortii”).
Se afirma artistul-cetatean, exponent al constiintei
colective, asa cum se observa in poezia “Un rasunet” a
lui Andrei Muresanu sau “Anul 1840” a lui Gr.
Alexandrescu.
 Programul Daciei literare, devenit programul
romantismului romanesc, demonstreaza cat se poate
de clar spiritul creator al pasoptismului,care are
revelatia “duhului national”,a specificitatii, ajungand
adica-prin filiera romantica-sa redescopere radacinile
culturii noastre si sa contribuie in mod esential la
constituirea literaturii romane originale,ale carei linii
de forta se organizeaza polarizat.
 Articolul ,,Introductie”
Constituirea deplina a romantismului pasoptist a fost marcata de programul
teoretic Introductie, redactat de Mihail Kogalniceanu. Publicat in primul
numar al revistei, articolul-program reprezinta manifestul literar al
romantismului romanesc.
Cele patru puncte ale articolului-program sunt:
• Intemeierea spiritului critic in literatura romana pe principiul estetic:
,,Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana."
• Afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literarurii romane:
,,talul nostru este realizarea dorintii ca romanii sa aiba o limba si o literatura
comuna pentru toti".
• Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitatiei s-a
facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national.
Aceasta manie este mai ales covarsitoare in literatura. [...] Traductiile insa
nu fac o literatura."
• Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de
inspirafie in conformitate cu specificul national si cu estetica romantica:
,,Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul
de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa
putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa
ne imprumutam de la alte natii."
 Mihail Kogalniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20
iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din
România.
Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi
comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea
celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste.
În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele
Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei
publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva
românească”. Publicaţia a apărut în 1841.

Mihail Kogălniceanu a avut o însemnată contribuţie la orientarea vieţii culturale şi

ştiinţifice româneşti, în literatură a abordat diverse genuri: corespondenţa,
însemnările de călătorie, schiţa de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul
(fragmentar), teatrul. A tipărit operele a o serie întreagă de scriitori ai epocii, între
care Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Alecu Donici, Constantin Stamati,
Vasile Alecsandri, Costache Caragiale ş.a., împreună cu Vasile Alecsandri şi Costache
Negruzzi, a fost numit, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, unde rolul
lui de organizator rămâne de prim ordin în ceea ce priveşte fixarea repertoriului ce
trebuia jucat în limba română, constituirea trupelor de actori, costumele, decorurile
etc. Mihail Kogălniceanu a acordat o deosebită importanţă învăţământului.
 Ion Heliade-Rădulescu - (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte - d.
27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om
politic român, membru fondator al Academiei Române şi
primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din
cultura română prepaşoptistă
I s-a zis părintele literaturii române şi i s-a ridicat o statuie
la Bucureşti. Este, a doua mare personalitate a literaturii
române după D. Cantemir" (G. Călinescu).

Scriitor, filolog şi îndrumător cultural, Heliade domină o jumătate de

secol de poezie românească. Îşi face planuri mari, dar nu le duce la
îndeplinire. Încearcă toate speciile genului liric, însă producţiile literare
sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit
înzestrat pentru poezia satirică şi fabulă. şi în proză, unde are talent, se
distinge spiritul său satiric. Cea mai importantă operă este Echilibru
între antiteze, prima schiţă românească a unui sistem filosofic.
Capodopera literară a lui Heliade Rădulescu rămâne Zburătorul.
 Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău; d. 22
august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost poet,
dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat,
academician român, membru fondator la Academiei
Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii
dramatice în România, personalitate marcantă a
Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului
secol al XIX-lea.
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din
Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C.
Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova,
principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.

Personalitate marcantă a epocii de la 1848, prin "totalitatea

acţiunii sale literare"(Titu Maiorescu), Vasile Alecsandri a
contribuit la fondarea şi dezvoltarea a numeroase specii literare
şi a publicat prima mare culegere de poezie populară
românească.
 Literatura „paşoptistă” acoperă, ca denumire, o
realitate în acelaşi timp socială, culturală şi literară. În
mod aproape unanim, istoria literară fixează perioada
literaturii „paşoptiste” între finele deceniului al 3-lea al
secolului trecut (aproximativ 1830) şi finele deceniului
al 6-lea (aproximativ 1860). Legată de importante
evenimente politico-sociale, această delimitare
cronologică nu are totuşi nimic rigid : trebuie doar să
precizăm că debutul perioadei paşoptiste este legat de
ieşirea Ţărilor romane de sub dominaţia exclusiv
otomană şi de începutul unei europenizări economice
; iar încheierea perioadei paşoptiste va fi marcată de
realizarea celui mai aprins vis al generaţiei, de Unirea
Principatelor şi de dobândirea libertăţilor politice.
După această dată, adică după 1860 frontul paşoptist
se destramă, iar unitatea asigurata de idealurile
comune aparţine trecutului.
 Din punct de vedere literar, limitele perioadei sunt
marcate de apariţia primelor scrieri declarat romantice
şi de orientarea pro-romantică a sensibilităţii
publicului; astfel, traducerea – în anul 1830 – a
Meditaţiilor poetului francez A.de Lamartine de către I.
Heliade Rădulecu capătă aproape valoare de simbol.
La cealaltă extremitate a perioadei, anul 1860 aduce
afirmarea în cultura noastră a unei noi generaţii, a
generaţiei „postpaşoptiste” : Odobescu, Haşdeu şi N.
Filimon devin cunoscuţi în deceniul 1860 – 1870.
Apariţia lui M. Eminescu şi impunerea noii mentalităţi
generate de Junimea şi de critica lui Titu Maiorescu
pun capăt perioadei paşoptiste şi postpaşoptiste; o
data cu primele poezii eminesciene se schimba
fundamental stilul poetic romanesc.
 Din punct de vedere cronologic, epoca paşoptista durează, prin
urmare, aproximativ între 1830 – 1860; aceasta nu înseamnă
că opere în spirit paşoptist nu ar fi existat înainte de 1830 şi
după 1860. O generaţie de scriitori afirmaţi după Revoluţia de
la 1848, scriitori care aduc elemente noi, continuând – in liniile
ei fundamentale – direcţiile literaturii paşoptiste, aparţine epocii
numite „postpaşoptiste”. În general, exista o continuitate de stil
şi de spirit între opera scriitorilor paşoptişti şi a celor
postpaşoptişti : după cum arată şi numele dat de istoria literară,
ceea ce îi apropie este mai important decât ceea ce îi desparte.
 Epoca paşoptistă înseamnă, înainte de toate, epoca
începutului literaturii noastre moderne şi romantice ;
prin opera scriitorilor afirmaţi după 1830, se
instaurează un nou climat literar şi o nouă stare de
spirit. Cultura trecutului – o cultura predominant
feudală, întârziată în raport cu restul Europei – va fi
pusă în discuţie din perspectiva modernizării, adică
din cea a acordului cu evoluţia literaturii europene.
 Punerea de acord se manifeste şi în faptul că
întreaga literatură paşoptista va fi creată în
spiritul esteticii romantice, adică în spiritul
curentului literar dominant în Europa acelor ani.
Majoritatea scriitorilor paşoptişti sunt romantici,
literatura acestei epoci prezentând o
omogenitate remarcabilă şi neatinsa de etapele
ulterioare.
 Romantismul paşoptist este un romantism
specific,colorat naţional, închinat idealurilor
Revoluţiei de la 1848 : evenimentele acestui an
vor reprezenta punctul crucial al existenţei
tuturor scriitorilor de care ne ocupăm
Participanţi sau simpatizanţi si revoluţiei,
scriitorii creează o literatură în care idealurile
înaintate ale epocii îşi fac simţită din plin
prezenţa.
 Existenţa socială a majorităţii scriitorilor
paşoptişti – cel puţin a celor din Principate – se
aseamănă : fii de mari boieri sau de mici boieri,
paşoptiştii şi-au făcut educaţia în Franţa, au
asimilat ideile culturii franceze a epocii lor;
hrăniţi şi cu ideile social - politice ale Revoluţiei
franceze, au încercat să le aplice ţării noastre,
aflate încă într-o organizare socială aproape
feudală; intrând în conflict cu propria lor clasă şi
cu domeniile regulamentare , impuse de o
putere străină,au suferit persecuţii, închisoare
sau surghiun, au fost împiedicaţi de cenzură să-
şi expună direct ideile în scris; după înfrângerea
revoluţiei şi intrarea trupelor străine în ţară, au
fost exilaţi vreme îndelungată sau izolaţi în
interior.
 După Pacea de la Paris (1856), s-au întors în
ţară, şi-au reluat activitatea, realizând Unirea
Principatelor şi începutul modernizării ţării.
 Această „schemă biografica” este valabilă
pentru majoritatea scriitorilor paşoptişti : încă o
dovada a faptului că generaţia s-a simţit
solidară, angrenată în opera de renaştere
naţională şi acţionând sub imperative comune.
Ca primă generaţie romantică şi primă
generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii
paşoptişti au creat – din mute puncte de vedere
– o literatură substanţial nouă faţa de epocile
anterioare : de aceea, ei au jucat rolul unor
novatori, chiar rolul unor pioneri în variate zone
ale literaturii.
 PROIECT REALIZAT
DE :
Danaila Ioana-Cristina
Burceanu Andreea-Monica
Mindru Diana-Cristina
Sofrone Silviu-Gabriel

clasa 11F

PROFESOARA:Stancovici Luana