Formarea Sistemului

Solar și Sfârșitul
Universului
Proiect realizat de:
-Dragomir Valentina;
-Niță Bianca
-Ștefan Oana
-Vintilă Bianca
 Sistemul Solar

• Sistemul solar este un ansamblu format dintr-o stea – Soarele – în jurul căreia gravitează opt
planete:Mercur,Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. În jurul planetelor
gravitează sateliți.„Corpurile mici” grupeaza mii de asteroizi, comete (stele cu coada, în
greaca), sistemele de inele ale planetelor gigant si praful interplanetar, compus din particule
silicatice învăluite în gheață.Soarele face parte din clasa stelelor mijlocii (pitica galbena G2), cu
un diametru de cinci sute de ori mai mic în raport cu stelele gigant. Sub aspect structural,

Jens Martensson
Soarele este compus din nucleu, învelisul radiativ (zona radiativa), învelisul (zona) convectiv si
atmosfera.
Planetele se grupeaza dupa marime si compozitie în interne (Mercur,Venus, Terra,
Marte) si externe(Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun).Primele sunt numite si planete
telurice (tellur – pamânt în latina), aici fiind inclusă și Luna. Deoarece planetele
interne sunt formate în principal din roci, ele sunt planete solide, fiind si cele mai
dense dinsistemul solar. Terra este cea mai mare dintre planetele
interne.Planetele externe au, în majoritatea lor, o aparenta gazoasa, fiind compuse
din hidrogen, heliu, metan,amoniac etc. Între ele, Uranus si Neptun au mai mult
metan, amoniac si apa înghetata, iar Jupiter si Saturn mai mult hidrogen si heliu
2
 Ipoteze despre formarea Sistemului

I.Formarea Sistemului Solar este estimată că

ar fi început acum circa 4,56 miliarde de ani,
prin colapsul gravitațional al unei mici părți
dintr-un uriaș nor molecular. Cea mai mare
parte din materia apărută în urma colapsului

Jens Martensson
s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp
ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui
disc protoplanetar din care au luat naștere
planetele, sateliții, asteroizii și alte corpuri
cerești mai mici din Sistemul Solar.
1I.Ipoteza lui Immanuel Kant
În 1775, Immanuel Kant publică teoria sa III.Ipoteza lui Hannes Alfven
conform căreia sistemul solar s-ar fi format Ipoteza cosmogonică a lui Alfven pleacă de la
dintr-o uriașă nebuloasă de materie în care s- un mediu inițial neomogen alcătuit din plasmă
au constituit mai multe puncte de în mijlocul căreia ia naștere protostea. În teoria
condensare. Astfel, s-a ajuns la apariția sa, constituirea sistemului solar are loc prin
Soarelui în centrul nebuloasei și a planetelor. captarea planetelor de către Soare și prin
captarea Sateliților de către planete. 3
 Cum au luat naștere stelele?

• Povestea stelelor începe printr-un nor Despre norii de gaz

imens de gaz (hidrogen) și praf. În acel
loc, există particule de gaz și praf, aflate
într-o continuă agitație. În acești nori,
formați odată cu galaxia noastră, se
găsesc ingredientele din care se
Astronomii numesc acești nori de gaz și praf, nori moleculari, dar se
folosește și termenul de nebuloasă.Într-un asemenea nor se află
între 100.000 și 10.000.000 de ori mai multă masă de gaz, decât se
află în Soare. Pana acum s-au descoperit nebuloase ce se întind pe o
distanță între 50 și 300 ani lumină.Aceste nebuloase se rotesc în

Jens Martensson
formează stelele. jurul centrului galaxiei, trecând, uneori, prin regiuni bogate în stele.
Gravitația stelelor pune în mișcare particulele de gaz din
nebuloasă.Uneori, în vecinătatea acestor nebuloase, explodează o
stea (supernovă), iar unda de șoc, pune în mișcare particulele de gaz.

Cert este că, dupa ce particulele de gaz încep să se agite, începe procesul de
formare a stelelor. Odată început, acest proces duce la formarea de noi stele
și de noi planete.Pe măsură ce particulele de gaz se mișcă, aceastea se
ciocnesc și formeaza formațiuni mai mari de gaz. Aceste formațiuni cresc din
ce în ce mai mult, pe masură ce noi particule de gaz cad pe ele.În nebuloasă
se formează mai multe asemenea nuclee, ce atrag din ce în ce mai multă
masă de gaz. Astfel nebuloasa se fragmenează.Apar mai multe nuclee ce vor
evolua, separat, în stele. Asa iau naștere roiurile de stele, regiuni bogate în
stele tinere, stele formate în același loc și cam în același timp. 4
 Teorii despre sfârșitul Universului
I.“Modelul Ciclic”
El afirmă că Universul incepe cu un Big Bang,
se extinde până când forța gravitatională preia
controlul și atunci toată materia se prăbușește
în ea insăși, într-o“mare implozie (mare
colaps)”, rezultând o altă singularitate similară
unei găuri negre, care va duce la un alt Big
II.Marea ruptură
Este o teorie lansată pentru prima dată în 2003 si afirmă că materia,
de la galaxii la atomi, va fi în final “descompusă” complet, din cauza
expansiunii continue.
Ipoteza se bazează pe observatii astronomice recente, care au
demonstrat ca Universul isi accelereaza expansiunea, nu o

Jens Martensson
incetineste, asa cum ar fi fost firesc sa se intample in cazul Modelului
Bang, iar acest ciclu se va repeta la infinit.
Ciclic sau al Marii Implozii.Explicatia actuala privind aceasta continua
accelerare este existenta “energiei intunecate”, aceasta opunandu-se
fortei gravitationale, care in mod normal ar fi trebuit sa opreasca la
III.Marele Îngheț un moment dat expansiunea si sa duca la colaps.
Mintreaga energie termodinamica si totul “va ingheta”, la fel
cum o masina care merge un timp indelungat ramane pana la
urma fara combustibil si se opreste.Ideea a fost sustinuta
prima data in anul 1851, de catre William Thomson, Lord
Kelvin, si invoca o aplicatie a primelor doua legi ale
termodinamicii.
arele Inghet este o alta teorie privind sfarsitul Universului. 5

Potrivit acesteia, la un moment dat, Universul isi va consuma

1. Jupiter absoare gunoiul din spațiu

Jupiter este cea mai mare planetă din sistemul nostru

solar şi este cunoscută mai ales pentru „marea pată
roşie”, şi de asemeni prin furtuna de lungă durată de

Jens Martensson
pe suprafaţa ei. Cu toate acestea, planeta are un lucru
mai important, ea este considerată de savanţi ca fiind
importantă pentru siguranţa noastră.Motivul este că
dimensiunea şi atracţia gravitaţională a planetei Jupiter
acţionează ca o barieră de protecţie care protejează
pământul de gunoiul spaţial atrăgând obiectele
periculoase pe propria orbită înainte ca ele să ajungă la
noi.Francezul Pierre-Simon Laplace descoperise o
cometă care părea să se îndrepte spre pământ, dar care
a fost prinsă de câmpul gravitaţional al lui Jupiter şi a
fost complect eliminată din sistemul solar
6
2.Există cinci planete pitice în sistemul nostru solar

Deşi există dezbateri aprige în prezent cu privire la planetele pitice, cea ce putem
spune cu siguranţă este că: acestea sunt corpuri cereşti de dimensiuni mari, care nu şi-au
curăţat suficient orbita sa în jurul soarelui pentru a fi considerate planete, dar în acelaş timp
nu orbitează în jurul altei planete ca să fie considerată satelit.La moment sunt cinci planete
pitice în sistemul nostru solar; una din ele este Pluto recent declasificată. Celalte patru sunt
Ceres, Eris, Haumea şi Makemake.

Jens Martensson
3.Venus, cea mai fierbinte planetă

De cele mai dese ori răspunsul la întrebarea care este cea mai fierbinte planetă auzim
răspunsul, Mercur.Este o concluzie complect logică, deoarece Mercur este planeta cea mai
aproape de soare, dar aceasta nu este adevărat.Se pare de fapt că Venus este mai fierbinte
decât Mercur, chiar dacă este mai departe. Motivul este că Mercur datorită proximităţii sale
de soare, nu are atmosferă,ceea ce înseamnă că nu este nimic ce ar menţine căldura pe
ea.Pe de altă parte,Venus are o atmosferă evident densă care captează căldura creată de
soare. Planeta Venus este considerată, de asemenea, „oaia neagră” printre planetele
sistemului solar fiindcă ea se învârte în direcţie opusă.
7
4.Anotimpurile pe Uranus durează 20 de ani

Uranus este a şaptea planetă de la soare. Ea nu este vizibilă cu ochiul liber, şi

Jens Martensson
a fost prima planetă descoperită cu ajutorul telescopului.Dar cel mai interesant
este faptul că Uranus are o înclinare orbitală de optzeci şi două de grade, cea ce
înseamnă că ea este practic pe o parte. Ca urmare a acestui lucru, este faptul că
un sezon pe planeta Uranus durează aproximativ douăzeci de ani tereştri, şi
provoacă tot felul de vreme ciudată.Recent Uranus a eşit dintr-o perioadă
deosebit de de lungă de furtună de iarnă şi a intrat într-o perioadă de decenii de
primăvară.Primăvara de pe Uranus nu are nimic comun cu cea de pe Pământ,
temperatura va fi mult sub punctul de îngheţ şi va cuprinde furtuni imense; este şi
de aşteptat, luând în consideraţie mediul ostil de pe Uranus.