Curs 4 FLUORIZAREA ŞI SIGILAREA

Îmbunătăţirea standardului de sănătate orală în rândul

populaţiei, în ţările cele mai dezvoltate, observată în ultimii ani,
mai ales la copii şi adolescenţi, este atribuită de majoritatea
epidemiologilor utilizării tot mai crescute a preparatelor ce
conţin fluor, în cadrul programelor de prevenţie a cariilor.
Prin aplicarea regulată de dozaje bine controlate,
recomandate, se poate obţine o descreştere a apariţiei cariilor,
de până la 60%, valoare care poarte fi crescută încă şi mai mult,
prin combinarea adecvată cu o igienă orală eficientă şi obiceiuri
dentare dietetice conştiente (Anderson şi Bratthall).
Următorii factori sunt consideraţi unanim a fi esenţiala cauză a efectului
carioprotector al fluorurilor:

*Fluorul realizează o remineralizare accelerată a smalţului şi, după opinii

recente, acesta pare a fi singurul component crucial. Este vorba de activarea
unui mecanism defensiv al organismului atunci când este iniţiată
demineralizarea acidă a smalţului de către atacul acid al alimentelor sau al
plăcii. După atacul acid, ariile demineralizate se pot remineraliza din nou,
prin încorporarea de ioni de calciu şi de fosfor, în prezenţa fluorului. Un
aport adiţional de fluor va accelera acest proces .
*În cursul procesului de remineralizare, se produce includerea de cristale cu
un volum mai mare atunci când este furnizat un aport mai mare de fluor.
Acest efect, ca şi îmbogăţirea straturilor externe ale smalţului cu fluor, care
se produce în acest context, conduce la o rezistenţă la acid crescută şi la o
scădere a solubilităţii in acid.
*Fluorul se concentrează în placă şi exercită o influenţă în metabolismul
plăcii în concordanţă cu o reducere a eliberării de acid.
În ceea ce priveşte practica aplicării fluorului, la ora actuală se ştiu următoarele,
ca urmare a acumulării de informaţii sigure şi pertinente (Anderson şi Bratthall):
*Combinatiile de fluoruri pot fi administrate topic sau sistemic, totuşi,
demarcarea între sistemic şi topic este dificilă deoarece, de exemplu, atunci când
se administrează sistemic - ingestie de tablete cu fluor - întotdeauna este prezent
şi un efect topic direct (prin mestecare sau prin eliberare din glandele salivare). În
mod invers se întâmplă în cazul aplicării topice: adesea fluorul din pasta de dinţi
sau geluri este înghiţit, trecând deci în circuitul sistemic. Aceste cantităţi trebuie
luate în considerare atunci când se face calcularea cantităţilar zilnice de fluor, in
scopul evitării supradozării.

Modul de acţiune al fIuorului

*Pentru a obţine cel mai înalt efect protectiv, un aport optim de
fluor trebuie să fie prezent, mai ales în stadiul preeruptiv al
"maturizării smalţului" (perioada de dezvoltare dintre
terminarea coroanei dentare şi erupţia dentară) şi în timpul
întregii perioade "posteruptive". Etapa posteruptivă se pare că
este asociată cu un mai mare grad de protecţie pentru
suprafeţe/e netede şi interproximale, în timp ce etapa
preeruptivă este mai importantă pentru protecţia suprafeţelor
ocluzale. În faţa acestor afirmaţii, problema administrării
prenatale a fluorului, care a suscitat vii controverse în decursul
anilor, pierderi considerabile din importanţă, cel puţin în ceea
ce priveşte copilul. Ca urmare, momentul cel mai propice
pentru a se începe o profilaxie cu fluor pe baza unui program,
este după naştere.
*O ofertă optimă de fluor numai în timpul perioadei de
dentiţie nu este suficientă, deoarece suprafaţa smalţului nu
numai că încorporează ioni de fluor prin schimburi
permanente cu saliva şi placa, dar poate să-l şi piardă din
nou, ca urmare a unui aport deficitar. Un succes de lungă
durată al oricărui program de prevenţie prin fluorizare
poate fi realizat doar prin asigurarea pe toată viaţa a unui
aport corect de fluor. Printr-o combinaţie individuală
optimă de aport sistemic sau prin aplicaţii topice de fluor
se poate obţine o importantă reducere a ratei de dezvoltare
a cariilar.
În scopul aplicării de fluor, următoarele metode s-au dovedit a fi
lipsite de risc şi cu eficienţă egală:
*Sarea de masă fluorizată;
*Tablete de fluor;
*Aplicare de paste de dinţi ce conţin fluoruri;
*Aplicare de geluri ce conţin fluoruri;
*Utilizare de ape de gură ce conţin fluoruri.

Fluorizarea apei de băut 50-60%

Tablete 50-60%
Geluri/lacuri 40-60%
Sare de masă 40-60%
Solutii de clătit oral 20-40%
Pastă de dinti 10-50%

Fluoruri - inhibarea creşterii numărului de carii

 Sarea de masă fluorizată - adaosul de fluor în sarea de masă se face până la 250-
300parti/milion.
Fluorizarea sării de masă este o măsură curentă în ţări precum Elveţia, Franţa, Ungaria,
Columbia, Germania. Se speră ca, prin consumul acesteia, rata de apariţiei a cariilor să se reducă
cu până 50-60%. Acest rezultat, care corespunde cu cel al fluorizării apei, se realizează cu
cheltuieli minime şi poate ajunge şi la pacienţii cu o mică complianţă în ceea ce priveşte igiena
orală. Fluorizarea sării de masă are un mare avantaj în comparaţie cu fluorizarea apei de băut -
FIuorizarea sării de masă este o măsură individuală. Cei care vor să consume sare fluorizată sunt
liberi să aleagă. Rejetul la o "medicaţie forţată", aşa cum s-a observat adesea în cazul tentativelor
de iniţiere a unui sistem de fIuorizare a apei de băut, poate să nu apară în cazul sării cu fIuor.
Argumentele împotriva fIuorizării sării s-au făcut auzite doar prin anii '70, creând impresia că
fluorizarea sării de masă va conduce la o creştere a consumului de sare şi, ca urmare, a riscului de
dezvoltare a HTA. Dincolo de faptul că doar la o foarte mică parte din populaţie se poate atribui
apariţia hipertensiunii arteriale consumului crescut de sare din alimentaţie, nu s-a întâmplat ca, în
cazul în care a fost fluorizată, consumul individual de sare să crească. În cazul fIuorizării sării
trebuie respectate o serie de reguli: O singură profilaxie sistemică cu fluor este suficientă. În
regiunile unde este fIuorizată apa de băut nu se recomandă şi utilizarea sării florurate. Acelaşi
lucru este valabil şi în cazul în care persoanele utilizează tablete cu fluor. Pe lângă fluorizarea cu
sare trebuie să se aplice şi fluorizare locală, mai ales la persoanele care au o igienă precară. La
copii de 1-2 ani, la care aportul de sare din alimentaţie este redus, se recomandă administrarea de
preparate pe bază de vitamina D/fluoruri. Efectul inhibitor sus menţionat asupra cariei dentare
poate fi mărit dacă sarea fluorizată se include în alimente (pâine-Elveţia), pe lângă sarea utilizată
în casă.
Tablete cu fluor - În ţările în care fIuorizarea apei nu constituie baza
unui program naţional de prevenţie, tabletele cu fIuor reprezintă o
alternativă adevărată, cel puţin în ceea ce priveşte rata reducerii cariilor
(50-60%) (Anderson şi Bratthall). Calea de administrare oferă atât
avantaje, cât şi dezavantaje. Avantajul constă în aceea că doar în tablete
se poate controla foarte strict dozajul pentru un aport optim individual
de fIuor. Pe de altă parte, lipsa totală de acceptare la nivelul populaţiei
(cu excepţia cazurilor de profilaxie combinată atât a cariilor, cât şi a
rahitismului, În pediatrie, din primii ani de viaţă) s-a dovedit a fi un
mare dezavantaj. Un alt dezavantaj îl constituie obligativitatea unei
foarte bune complianţe, tabletele trebuind să fie administrate zilnic.
Administrarea neregulată a tabletelor, numai în grădiniţă sau la şcoală,
sau începerea târzie a administrării (nu de la naştere sau de la erupţia
primului dinte, ci de la vârsta de 4-5 ani), scade eficacitatea
tratamentului. Este necesar, pentru a se obţine un efect rapid şi garantat,
ca tabletele să nu fie înghiţite, ci să fie supte sau mestecate pentru o mai
lungă perioadă de timp. Acest lucru este valabil şi pentru adulţii care iau
tablete.
FLUORIZAREA LOCALĂ

Fluorizarea locală este prima metodă recomandată de OMS

pentru prevenţia primară a cariei. Aceasta se realizează prin:
*paste de dinţi;
*clătiri orale (soluţii de clătire);
*aplicaţii topice (colutorii, geluri, lacuri).
Fluorizarea locală prin paste de dinţi

Pastele de dinţi cosmetice şi terapeutice, conţin atât combinaţii

anorganice, cât şi organice ale fluorului:
*Paste de dinţi cu fluorură de sodiu NaF
• Paste cu fluorură fosfatică acidulată (APF);
*Paste cu fluorură de staniu (SnF2);
*Paste cu monofluorfosfat de sodiu (MFP); Paste cu aminofluoruri.

Concentraţia fluor în pastele de dinţi indicată a fi utilizată pentru a obţine

beneficii optime este de 1500 ppm la adulţi şi de 250-500 ppm la copii
(concentraţia fluorului este redusă datorită riscului de înghiţire ). Efectul
fundamental de inhibare a cariilor al acestor substanţe este bine
documentat în literatură. La ora actuală sunt comercializate peste 70 de
tipuri de paste de dinţi ce conţin fluor. S-a demonstrat că utilizarea
pastelor cu fluor este capabilă de a reduce cu 20-40% apariţia cariilor.
Unele studii au arătat o eficacitate de până la 50% în reducerea cariilor
de la nivelul suprafeţelor coronare şi de până la 67% a celor de suprafaţă
radiculară (Anderson şi Bratthall).
În ceea ce priveşte diferitele tipuri de fluoruri conţinute în paste s-a
constatat că:

*Fluorura de sodiu conţinută într-o pastă compatibilă este mult mai

eficace decât monofluorofosfatul de Na.
*Aminofluorura este mult mai eficace decât monofluorofosfatul de Na.

Dacă sunt corect utilizate, sunt excluse riscurile în ceea ce priveşte

sănătatea, atunci când se foloseşte o pastă de dinţi cu fluor. Riscurile
apar atunci când se produce un abuz, în cazul copiilor, când se utilizează
paste aromatizate ce conţin fluor (de obicei pasta este mâncată), obicei
întâlnit frecvent la copii de 3-5 ani. Pentru a se exclude un astfel de efect
(fluoroza dinţilor frontali), s-au pus la punct paste fluorurate cu un
conţinut redus de fluor (pastele pentru copii conţin doar 0,025% fluor, în
comparaţie cu cele pentru adulţi ce au 0,15% fluor).
Fluorizarea locală prin clătiri orale

Fluorizarea locală prin clătiri orale reprezintă o metodă cu o lungă

tradiţie, mai ales în ţările scandinave.
Cele mai utilizate combinaţii chimice ale fluorului sunt:
*Fluorura de sodiu (NaF);
*Fluorura fosfatică acidulată (APF);
*Fluorura de staniu (SnF2); • Amine fluorurate.
Concentraţia fluorului În soluţiile de clătire variază între 45-3000
ppm (Roberts, Heifetz).
În funcţie de concentraţia de fluor din soluţiile de clătire, variază şi
frecvenţa aplicaţiilor:
*soluţiile cu concentraţie de 500 ppm fluor se aplică zilnic;
*soluţiile cu concentraţie de 2500 ppm fluor se aplică săptămânal;
*soluţia fluorurată Fluorostom® care este utilizată În cadrul

Programului Naţional de Prevenţie a Afecţiunilor Oro-Dentare în ţara

noastră, se utilizează pentru clătiri săptămânale şi conţine 0,2 % NaF
(900 ppm).
 Fluorizarea locală prin aplicatii topice

Această metodă a fost dezvoltată cu câteva decenii în urmă pentru a se obţine

mari rate de reducere a incidenţei ratei cariilor prin reducerea numărului de
aplicaţii.
Ca urmare au apărut lacurile, gelurile şi soluţiile de florurare.
Fluorizarea locală profesională este indicată la pacienţii cu risc carios mediu şi
crescut.
La ora actuală sunt utilizate următoarele tipuri de preparate:
Soluţiile se aplică prin badijonare (soluţie de NaF 2% - 20.000 ppm, fluorura de Na, În
soluţie neutrală, Nafestezina - NaF 75% şi glicerină 25%, Fluoraminul).
Lacurile cu fluor au fost produse din dorinţa de a mări timpul de contact cu tesuturile
dentare. Cele mai cunoscute sunt: Duraphat®, Elmex® protector®, Epoxilyte®. Se aplică o
dată sau de două ori pe an.
Gelurile (Fluorura de Sn - gel 8% - 80.000 ppm) s-au dovedit a fi deosebit de utile în
reducerea apariţiei cariilor, prin aplicări la domiciliu. Preparatele disponibile actualmente
conţin o cantitate de fluor de 10 ori mai mare decât pastele de dinţi fluorurate (în general
între 0.4% - 1 ,25%)(fig. 31).
Se apreciază că aplicarea prin periaj la 2 săptămâni interval a unui gel ce contine
aminofluorură şi fluorură de Na (fluor 1,25%) se realizează o inhibare a apariţiei cariilor de
până la 40%. În combinaţie cu periajul zilnic cu pastă de dinţi cu fluor reducerea este de
50%. Aplicarea gelurilor în gutieră este de obicei realizată în cabinet, şi doar în cazuri
excepţionale se realizează şi la domiciliu (pacienţi cu risc carios crescut).
Recomandări generale profesionale pentru profilaxia cu fluor Având în
vedere complianţa redusă a pacienţilor în ceea ce priveşte schimbarea
obiceiurilor alimentare sau igiena orală, la nivel populaţional se poate
obţine o îmbunătăţire a stării de sănătate orală pe termen scurt sau mediu
doar dacă activităţile în domeniul profilaxiei cu fluor sunt intensificate.
Profilaxia cu fluor joacă un rol important deoarece duce la rezultate
vizibile şi demolează bariera psihologică a pacienţilor: credinta că apariţia
cariilor este o soartă inevitabilă şi că dinţii se mobilizează şi vor fi
pierduţi oricum la bătrâneţe. Măsuri multiple sunt indicate în funcţie de
situaţia iniţială.
 Preventia de bază (fundamentală)

La pacienţii cu risc carios mediu, următoarele metode s-au

dovedit a fi sigure şi eficace (Anderson şi Bratthall):
*Utilizarea alternativ sau în combinaţie a periajului cu
paste cu fluor cu administrarea de apă de băut fluorurată, a
sării cu fluor sau a tabletelor;
*Combinaţia dintre periajul zilnic cu pastă de dinţi cu fluor
şi aplicarea de geluri (pentru periaj) o dată pe săptămână;
*Periaj zilnic cu pastă de dinţi cu fluor şi clătit oral zilnic
cu o soluţie florurată (fluorură de Na 0,05%);
*Periaj zilnic cu pastă de dinţi cu fluor şi clătit oral o dată
pe săptămână cu o soluţie florurată (fluorură de Na 0,2%).

Aceste sugestii pot fi realizate de la vârsta de 6 ani.

Aplicarea adiţională a unui lac cu fluor de 2 ori pe an în
colectivităţi sau individual optimizează efectul măsurilor
menţionate mai sus.
 Profilaxia intensă

În cazul unui risc carios foarte crescut (xerostomie, persoane

cu handicap, incapacitatea de a realiza o igienă orală controlată,
o capacitate crescută de retenţie a plăcii - aparate ortodontice
fixe), sunt necesare măsuri speciale.
Acestea trebuie să fie realizate de către pacient (pe cât
posibil, sau asistat) şi de către stomatolog sau personalul
autorizat.
Ca regulă, aceasta presupune aplicarea de preparate mai
concentrate - aplicarea domestică zilnică a gelurilor cu fluor (de
ex. la pacienţii cu xerostomie) sau de mai multe ori pe
săptămână (aparate ortodontice fixe) sau o dată pe lună lacuri
fluorurate.
Pentru realizarea practică este bine de ştiut că eficacitatea
aplicaţiilor topice de gel cu fluor nu pare a fi influenţată de
prezenţa plăcii sau materiei alba pe suprafaţa dinţilor. Ca
urmare, consumul de timp este considerabil redus.
SIGILAREA

Măsurile de control convenţional al cariilor a fost focalizată pe

îndepărtarea plăcii. Mijloacele principale de îndepărtare a plăcii au fost
peria de dinţi şi firul interdentar.
Raţionamentul acestei modalităţi de tratament îşi are originea în teoria
chimico-parazitară a cariei. Ca urmare a acestei teorii, scopul prevenţiei era
îndepărtarea mecanică a plăcii de pe dinte deoarece microorganismele ce
produceau cariile se considera a fi rezidente în placa dentară.
Când aceste strategii au fost testate în studii despre periaj şi utilizarea
firului interdentar, s-au observat doar foarte mici modificări în rata de
apariţie a cariei, între cei ce practicau îndepărtarea mecanică a plăcii şi cei
ce se abţineau. Singurele suprafeţe care arătau o oarecare îmbunătăţire, deşi
per total neglijabile, erau cele vestibulare în apropierea gingiei. Acest fapt
nu este surprinzător dacă se ia în considerare faptul că la nivelul şanţurilor
adânci sau al fisurilor dentare, firul periei de dinţi nu atinge decât
deschiderea ocluzală a acestora, fără a tulbura placa bacteriană ce se
găseşte în adâncime
 Ca urmare, tentativele mecanice de a îndepărta bacteriile din placa bacteriană de
pe suprafaţa dintelui sunt limitate la cele de pe suprafaţa acestuia, la nivelul
fisurilor bacteriile nefiind accesibile intervenţiilor mecanice.
Morfologia complexă a suprafeţelor ocluzale presupune o mai mare
vulnerabilitate în ceea ce priveşte apariţia cariilor de fisură/fosetă mai ales în
primii ani după erupţia dentară.
Configuraţia anatomică a acestor suprafeţe împiedică îndepărtarea mecanică a
plăcii şi acţiunea eficace a fluorului în procesele de remineralizare, fapt care
impune necesitatea protecţiei ocluzale. Şanţurile şi fisurile adăpostesc un mare
număr de microorganisme cariogene într-un mediu foarte bine protejat. Ele trăiesc
într-un ecosistem de unde nu pot fi eradicate prin mijloace convenţionale, ca
urmare strategia este aceea de a separa ecosistemul de mediul oral, fapt care oferă
două mari avantaje pacientului cu risc carios crescut:
În primul rând, microorganismele care supravieţuiesc procesului de gravare
acidă nu sunt capabile să repopuleze cavitatea orală odată ce s-a iniţiat eliminarea
bacteriilor cariogene;
În al doilea rând, sistemul fisural nu mai este disponibil pentru colonizare atunci
când pacientul este expus la o nouă sursă de organisme cariogene.
Sigilarea constă în închiderea reliefurilor retentive ale coroanelor dentare (feţe
ocluzale, feţe orale la maxilar şi vestibulare la mandibulă) cu materiale adezive cario-
profilactice.
La ora actuală metoda se aplică până la 4-5 ani de la erupţia dintelui pe arcadă, dar se
încearcă extinderea şi la vârste avansate.
Alegerea materialelor de sigilare se face în funcţie de anumiţi parametri precum
adezivitatea, rezistenţa la abrazie şi efectul cariostatic.
Materialele utilizate ca agenţi de sigilare sunt:
I glass ionomerii pentru sigilare convenţionali (tip III);
II glass ionomerii modificaţi cu răşină - Photac fill®, Vitremer® Fuji II LC®, lonosit
®;
II răşini compozite cu umplutură - Herculite®, Heliomolar® (pentru sigilările
Iărgite); şi răşini de sigilare fără umplutură (fluide) - Delton®, Deguseal®,
Helioseal® UltraSeaIXr®plus;
III compomeri - Dyract seal®.
 Sigilanţii pe bază de răşină realizează doar o barieră fizică ce previne schimburile
metabolice între microorganismele fisurii şi mediul oral. Prin urmare, eficacitate a acestor
sigilanţi poate fi obţinută doar prin menţinere profesională frecventă .

Cimenturile glassionomere furnizează o legătură chimică cu ţesuturile dentare şi are

efect anticariogenic prin eliberarea de fluor. Se utilizează glassionomeri atunci când se
doreşte adezivitate şi închidere marginală eficientă şi o stimulare a remineralizării, iar
pacienţii pot fi monitorizaţi în timp. Totuşi neajunsurile cimenturilor GI sunt binecunoscute:
duritate scăzută, rezistenţă la abraziune redusă, sensibilitate la mediul umed. Ratele reduse
de retenţie raportate de literatură nu implică totuşi eşecul sigilanţilor GI.

Materialele hibride cunoscute şi ca GI modificaţi cu răşină şi răşini modificate cu

poliacid combină multe dintre caracteristicile cimenturilor GI şi cele ale compozitelor cu
răşină. Ele depăşesc neajunsurile cimenturilor GI convenţionale, arată o mai mare rezistenţă
la fractură şi uzură şi au o mai mică sensibilitate la desicare şi hidratare. Utilizarea unui
material hibrid ca sigilant cu condiţionarea acidă a smalţului permite sigilantului să
acţioneze ca barieră fizică, fapt la care se adaugă şi efectul anti-cariogenic furnizat de către
material. Aplicarea sigilării, prin eliberarea continuă de fluor, educarea şi motivarea
pacienţilor pentru a realiza măsurile de igienă orală este capabilă de a duce la o protecţie de
100% împotriva cariilor ocluzale. Costul sigilării este mai redus decât un tratament
restaurativ şi cel mai mare beneficiu constă în conservarea integrităţii dentare evitând
procedurile restaurative, inconvenientele şi consecinţele acestora.
 Tehnica sigilării
Tehnica de aplicare a sigilanţilor impune respectarea unui anumit algoritm,
pentru a se obţine o sigilare de calitate, cu o bună retenţie în timp.

Izolarea. Dinţii ce vor fi sigilaţi necesită a fi izolaţi de contaminanţii salivari

înainte de gravarea acidă. De preferinţă se utilizează diga sau, în lipsa ei, o foarte
bună izolare, cu orice tehnică la dispozitie.
După gravarea acidă, contaminarea cu salivă va slăbi în mod dramatic adeziunea
sigilantului şi poate fi anticipată o pierdere precoce a acestuia. Dacă se produce
contaminarea salivară accidentală este mai bine să se reia procesul de gravare acidă.

Curăţarea fisurii inaintea aplicării sigilantului. Fisura trebuie curăţată de

debriuri înainte de gravarea acidă; acest lucru se poate face în mai multe moduri, de
exemplu prin utilizarea unui vârf de sondă ascuţit pentru a îndepărta resturile de
suprafaţă. Nu se recomandă pasta abrazivă de profilaxie deoarece se compactează la
intrarea în şanţ sau în fisură. Ea va necesita pentru dizolvare o cantitate mai mare de
acid înainte ca acesta să penetreze în sistemul fisural. Unii autori recomandă, pe
lângă gravarea acidă, deschiderea sistemului fisural cu o mică freză sau piatră
diamantată sferică, Însă aceasta trebuie realizată cu precauţie. Abrazia cu aer,
utilizând bicarbonatul de sodiu, nu e recomandată deoarece plasarea în sistemul
fisural a unui material care din punct de vedere chimic e o bază, înainte de a se
realiza gravarea acidă, nu este adecvată şi conduce la o foarte slabă penetrare a
acidului în fisură.
 Gravarea acidă. Aceasta trebuie realizată 60 de secunde
folosindu-se un acid sub formă lichidă. Aceasta porneşte de la
considerentul că, spre deosebire de restaurări, unde smalţul de gravat
este în întregime la suprafaţă, la nivelul unei fisuri acidul are nevoie
de o oarecare perioadă de timp pentru ca ionul de hidrogen să
difuzeze profund în sistemul fisural.
În plus, acidul de gravare sub formă lichidă este mult mai eficace
în umplerea sistemului fisurat şi realizarea unui contact intim cu
fluidele de la acest nivel.
Gravajul acid scade dramatic tensiunea de suprafaţă dintre smalţ şi
materialul de sigilare. Dacă smalţul de la nivelul fisural a fost gravat,
sigilantul va curge mult mai adânc în sistem decât în cazul în care
smalţul nu a fost gravat.
Acest fapt are implicaţii importante pentru retenţia sigilantului.
Cu cât sigilantul curge mai profund în sistemul fisural gravat cu
acid, cu atât mai puţin probabilă este pierderea acestuia. În plus, când
un sigilant e pierdut în această situaţie, în general este vorba de o
pierdere de suprafaţă, în zonele profunde sigilantul menţinându-se în
limitele sistemului fisural. Acest sigilant rezidual continuă să
protejeze dintele faţă de penetrarea bacteriană sau a produşilor
metabolici microbieni.
 Spălarea şi uscarea. Dintele trebuie foarte bine clătit şi uscat înainte de aplicarea
sigilantului; prin aceasta se îndepărtează acidul rezidual şi sărurile minerale solubilizate
din dinte ce există pe suprafaţa smalţului. Spălarea se face prin utilizarea cu putere
pentru 5 secunde a spray-ului de apă.
Uscarea se face în funcţie de tipul de sigilant utilizat; dacă acesta nu este un sistem
pe bază de răşină hidrofilică, dintele trebuie foarte bine uscat.
În cazul sistemelor de sigilare menţionate, se urmăresc cu stricteţe indicaţiile din
prospect în ceea ce priveşte gradul de umezeală necesar pentru aplicarea eficace a
sigilantului.
Uscarea accentuată în cazul sistemelor hidrofile poate avea efecte adverse asupra
aplicării sigilantului. În general pentru un sistem nehidrofilic e suficientă uscarea cu
spray-ul de aer timp de 10 secunde.

Aplicarea secvenţială. Sigilanţii umplu sistemul fisural mai complet atunci când
sunt aplicaţi într-o manieră controlată. Dacă sigilantul este aplicat într-un singur timp
pe toată suprafaţa dentară sau într-o manieră foarte rapidă, el va prinde bule de aer în
sistem şi nu va penetra suficient de profund.
În cazul în care sigilantul este aplicat într-o fisură cu ajutorul unui instrument ascuţit
(sondă parodontală sau instrument similar) şi apoi va fi dragat de-a lungul întregului
sistem fisural, răşina va curge şi va înlocui aerul din sistem. Aceasta conduce la o mai
mare penetrare a materialului şi la o retenţie şi longevitate mai mare a sigilării.
Fotopolimerizarea. Fotopolimerizarea timp de 40 de secunde va
realiza priza materialului. Se preferă materialele
fotopolimerizabile pentru că polimerizarea iniţială nu împiedică
capacitatea lor de a penetra în sistemul fisural

Verificarea ocluziei Orice material utilizat pentru sigilarea fisuri

lor care are o concentraţie mai mare de 9% de filler necesită
verificarea ocluziei. .
Retenţia materialului

Literatura citează o retenţie peste 80% la o perioadă de aplicare între 2-8

ani (DăniIă şi colab. 2003). Datorită apariţiei noilor generaţii de adezivi
amelo-dentinari, menţinerea sigilantului este ameliorată.
În prevenţia bolii carioase, avantajele sigilării sunt evidente:
•metoda se poate aplica foarte uşor în practica zilnică;
•rezultatele în timp sunt foarte bune, cu condiţia respectării regulilor de
igienă orală;
•nu se cunosc efecte adverse;
•eşecul pierderii materialului se poate corecta prin reaplicarea acestuia;
•refacerea sigilărilor necorespunzătoare se realizează cu un efort minim;
•costul sigilării este mai redus decât un tratament restaurativ;
•cel mai mare beneficiu constă în conservarea integrităţii dentare evitând
procedurile restaurative.
Unele limitări ale metodei ar putea fi determinate de:
*necesitatea dispensarizării active a pacienţilor (din 6
în 6 luni), precum şi controlul riguros al plăcii
bacteriene;
*pierderea sigilantului (parţială sau totală) lasă
dintele la fel de susceptibil la carie ca şi atunci cînd
n-ar fi fost sigilat;
*adesea sunt necesare 5-10 reaplicări ale sigilantului
pe un dinte.