Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri, care se derulează şi se intersectează,
constituind, de fapt, imagini ale aceleiaşi lumi, asamblându-se într-o realitate complexă care conferă impresia viziunii totale, de unde şi ideea de monografie a satului transilvănean. Cele două planuri-al ţăranilor,După cu Ionce în la centru, începutul secolului şi al al XX-lea, intelectualităţii literatura rurale, românăasupra cu insistenţă fusese familiei orientatăHerdelea- spre idilizarea sunt lumii satului,laperioda adunate un loc interbelică a însemnat de către prozator o reaşezare în prima secvenţă, a discursului literarviaţa care înfăţişează în faţa exigenţelor satului: valorii estetice, hora, pretext de permiţând întâlnire scriitorilor oaşezate a personajelor, mare varietate de mijloace după grupuri de reprezentare şi ierarhii, surprinse înaatitudini realităţii.semnificative. Scena Între horei surprinde prozatorii locuitorii vremii, Liviu satului Rebreanu stă Pripas în liniaînîntâi, curtea Tudosiei, fiind văduva şi cel care, prinlui IonMaxim (1920),Oprea, deschide aflaţi în plină larg calea sărbătoare, romanului naratorul românesc foloseşte modern, dând descrierea o capodoperăpentruînamaniera prezentarealismului cadrul animat dur,deafirmat veseliaîn jucătorilor: ‚’Duminica. literatura universală prinSatul e la hora. romanele Şi hora Stendhal lui Balzac, e pe uliţasaudin Zola. dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.’’,Tema precum şi înocrearea operei atmosferei constituie şi impresiei zugrăvirea universului de satului verosimilitate a lumiide transilvănean ficţionale: ‚’Hora la începutul e in toi... secolului al Locul XX-lea,geme de oameni... în centrul căruiaNucii bătrâni de stă imaginea lângă şură ţăranului românţin umbră. care luptă[...]pentru De tropotele pământ.jucătorilor se hurducă Întreaga acţiune a pământul. Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor romanului corespunde figurii grafice pe care prozatorul şi-o construise, figură ce reprezintă întruchipareascapără scântei, poalele dorinţeifetelor se bolbocesc, creatorului iar colbul de a realiza o operădeperfectă, pe jos seasemenea învâltoreşte...’’ cercului,În centrul un roman adunării se află grupul ce va reprezenta, „un corp jucătorilor. sferoid’’. Această concepţie se reflectă artistic în structura circulară a romanului realizată prin simetria incipitului cu finalul, prin metafora drumului pe care lectorul este purtat în primele pagini, drum despre care s-a spus că face legătura dintre lumea reală, cotidiană şi lumea cărţilor, fictivă: „Urmându-l, intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman. E o cale de acces, la capătul lui se află realul, iar la celălalt imaginarul, două lumi asemănătoare şi diferite, vecine şi totuşi iremediabil despărţite, ceea ce le desparte este ceea ce le leagă: drumul.’’ (N. Manolescu, „Arca lui Noe’’). Se întâmplă astfel intrarea în ficţiune, acomodare a lectorului cu geografia locurilor ce urmează a fi scena întâmplărilor, încorporarea lui în universul romanesc, ca martor al unei vieţi imaginare. Rolul horei în Descrierea viaţa comunităţii jocului săteşti esteo acela tradiţional reprezintă paginădeetnografică a-i asigura memorabilă, coeziunea şi prin de a portul facilitapopular, întemeierea noilor paşii specifici, familii,dansului vigoarea dar cu respectarea principiului şi năvala cântecului economic, susţinut de aicipitoreşti de figurile şi prezenţa în joc doarCercul ale lăutarilor. a flăcăilor horei, şicentru a fetelor. al lumii satului, este o descătuşare dionisiacă de energii. Obiectivul romancierului înregistrează pe În atenţia rând lăutarii, care cântăvociisub narative şopron, seritmul află figura lui Ion, îndrăcit care, stăpânit al jocului, gesturiledeflăcăilor, o obsesivă caredorinţă de a avea îi ciocnesc cizmele pământ, „Zecileîşidevede perechivisurile realizate prin bat Someşana apropierea cu atâta pasiune, decăAna, fiica lui flăcăilor potcoavele Vasile Baciu, scapărăunul dintrepoalele scântei, bogaţiifetelor satului,secu care va intra iar bolbocesc, în conflict colbul de nupedoar jos înse duminica învâltoreşte,horei, ci pe tot se aşază parcursul în straturi romanului. groase pe feţele Înbrăzdate vederea atingerii de sudoare, scopului propus, luminate protagonistul de obosealăîşişi reprimă dragostea de mulţumire. Cu pentru Florica, cât Briceag o fată iuţeşte frumoasă, cântecul, dar flăcăii cu atât săracă,se acordându-i îndârjesc, îşi tot timpul fetei înstărite: înfloresc „Ion jocul, trecurmări feteledin ochimână, pe sub pe Ana le câteva clipe.să dau drumul Avea ceva straniu se învârtească în privire, singure, parcă ţopăie nedumerire pe loc ridicând şi un vicleşug neprefăcut. tălpile, îşi ciocnesc Tot atunci călcâiele, zgomotos zări mai alături pe Florica, îşi pleznesc fatacizmelor tureacii vădanei cu luipalmele Maxim Oprea, cu care continuare, năduşite’’...În se ţinuse până acum, romancierului obiectivul puţin posomorâtă, dar mai frumoasă înregistrează ca oricând. grupul fetelor nepoftiteFlăcăul la jocclipi aspru, ca ce privesc cuşijind când ar fi vrut desă-şi la mulţimea feţe ce alunge un gând le zâmbesc din în prinse creieri[...] frenezia Nu-i fusese jocului, dragă Ana al babelor şi nici care-şi admiracuma nu-şi şi odraslele dădea seama bine al copiilor, dacă-i e dragă. care pândesc poalele Iubise fetelor. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare a veştilor rele în sat, înfăţişată curâsul pe Florica şi de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet un eiportret cald, buzele grotesc. ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştrii ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai Cu săracă decâtmăiestrie desăvârşită dânsul, iarRebrenu Ana avea locuri, şiuncase, realizează tablouşi vite multe...’’. complet, Hotărârea detaliat în care flăcăului fiecare îşide area dansa locul,custatutul Ana, marchează şi importanţa,începutul conflictului, în funcţie anunţând de sex, vârstă, stareîntr-un civilă fel cele ce precum şi vor avereurma, anunţând sau poziţia care vaînfi deţinută rezultatul alegerii satului cadrul societăţii la care ardelenesc. protagonistul va fi fruntaşii Astfel, supus pe satului, parcursul firului şi primarul narativ. Confruntarea chiaburii, verbală discută separat decu tatăl ţăranii fetei alese anticipează, mijlocaşi de asemenea, aşezaţi pe prispă. conflictul permanent În satul tradiţional, ce va domina lipsa pământului, ca unică relaţia celora avuţiei, dovadă doi. Ruşinea pe care i-o este echivalentă face, la horă, cu lipsa în faţa umane, demnităţii satului, fapt prin redat atributele de „hoţ’’, indirect „tâlhar’’ lui prin atitudinea sauAlexandru „sărăntoc’’, datorate faptului Glanetaşu: că umblă „Pe de lături, ca un să-i iacâine fata promisă altui ţărantrage la uşa bucătăriei, cu acelaşi rang ca cu urechea şi el, George, şi Alexandru provoacădornic Glanetaşu, dorinţasă acestuia se amestece de aîn sevorbă, răzbuna, de a-i sfiindu-se întoarce totuşi săofensa primită.între bogătaşi.’’ se amestece La eveniment iau parte şi intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, ce vin să privească „petrecerea poporului’’, fără a se amesteca însă în joc, insistenţele lui George adresate atât Laurei cât şi lui Titu, de a participa activ la sărbătoare, par chiar să jignească provocând indignarea doamnei Herdelea, „care nu ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre ţărani’’, dar şi a fetei ce pare tare surprinsă de îndrăzneala flăcăului: „O, auzi ce idee!... Mă mir că nu vi-i...’’ La sfârşitul petrecerii, flacăii merg la cârciuma unde se iscă o înfruntare între cei doi pretendenţi, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soţie pe Ana, înfruntare ce se sfârşeşte cu victoria lui Ion , care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează pornirea lui George de a se răzbuna şi este construită simetric cu aceea din finalul romanului, când acesta din urmă îl răpune cu sapa pe Ion. Conturul întregii scene are caracter simbolic, în concepţia exegeţilor această horă ar avea o foarte mare contribuţie în derularea fabulei, fiind scena în care destinul fiecarui personaj este scris fără vreo posibilitate prea mare de a mai fi schimbat: „Hora din primul capitol este o horă a soartei. Vasile Baciu exclamă: ‚’ O fată am şi eu şi nu-mi place fata pe care o am.’’ Conflictul e deja schiţat. Bătaia dintre Ion şi George, de la cârciumă, este ca o repetiţie generală în vederea crimei.’’ (N. Manolescu, op cit). Liviu Rebreanu excelează în prezentarea vieţii ţărăneşti desfăşurate sub semnul experienţei colective- hora, naşterea, nunta, botezul, slujba duminicală, judecarea vinovaţilor, înmormântarea-toate aceste aspecte zugrăvite magistral, degajând o puternică senzaţie de viaţă reală. REFERINŢE CRITICE „Spre deosebire de literatura poporanistă şi sămănătoristă, lărgind şi aducând observaţia realistă din proza lui Slavici, romanul lui Rebreanu înfăţişează un univers rural adânc diferenţiat. Întregul conflict al cărţii se bizuie pe lupta aprigă pentru pământ. Chiar din primele pagini ne izbeşte o realitate socială complexă, în care ierarhiile sunt precizate şi determină întregul mecanism al rezistenţei. Scurta petrecere duminicală la horă, se desfăşoară după anumite norme rezumative pentru viaţa zilnică a satului. Ştefan Hotnog, ‚’un chiabur cu burta umflată’’, pe care şi-o mângâie mereu, ‚’parcă ar avea junghiuri’’ tronează în mijlocul oamenilor vârstnici şi-i caută în conversaţii ‚’clenciuri’’ primarului, spre a-şi dovedi importanţa. Alexandru Glanetaşu, ‚’pe de lături ca un câine la uşa bucătariei, trage cu urechea, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi’’. Aceştia se ţin semeţi chiar înaintea autorităţilor, de altfel foarte prevenitoare cu ei. Vasile Baciu nu se sfiieşte nici de popă, nici de învăţător. El nu concepe să-şi mărite fata decât tot cu un gospodar de seama lui. ‚Mie -mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură...’’ declară răspicat. Pe Ion îl numeşte ‚’golan’’, ‚’hoţ’’, în faţa întregului sat. ‚’Ce are hoţul cu fata mea? Ce are?...’’, strigă, mânios în gura mare. Şi George se poartă ca un fecior de oameni bogaţi, cinsteşte pe flăcăi la cârciumă, plăteşte lăutarii... Tovarăşii săi de chef îl încojoară cu o prietenie mai mult servilă decât respectuoasă. Dar în acest sat există şi ţărani săraci lipiţi, care trudesc fără spor, asemenea lui Ion, pe o sfoară nenorocită de pământ. Ei simt în fiecare moment al vieţii apăsarea mizeriei.” (Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”-Realismul dur).